Tema: Liderul militar. Rolul de consilier al liderului.

Liderul militar ca
manager al stresului.

1. Caracteristici ale eficienței rolului de consilier al liderului.

1. Leaderii
Prin lider este desemnată o persoană care exercită puterea sau o mare influenţă
în cadrul unor grupuri sociale de diverse mărimi (societăţi, naţiuni, comunităţi,
organizaţii, grupuri mai mici etc.).
Liderul este acea persoană care ocupă poziţia centrală în cadrul unui grup,
având influenţa cea mai mare în mobilizarea şi focalizarea eforturilor membrilor
grupului în direcţia realizării sarcinilor comune. Pe scurt, liderul este „persoana care
administrează (conduce) ori îndrumă (dirijează) pe alţii”.
În sociologie se face distincţie între liderul formal (desemnat, instituţional,
oficial), persoana desemnată cu funcţia de conducere pe cale instituţională (liderul
instituţional) şi liderul informal (spontan, neinstituţional, neoficial), respectiv
persoana care exercită cea mai mare influenţă în cadrul grupului (liderul neoficial).
Pentru realizarea de performanţe ridicate şi asigurarea unui climat generator de
satisfacţii este nevoie ca liderul formal să coincidă cu liderul informal.
Astăzi, un bun management al organizaţiilor nu mai este suficient, se simte
nevoia de lideri la toate nivelurile ierarhice pentru a transforma cultura organizaţională
şi a le face mai competitive. Liderul este considerat persoana care obţine rezultate
remarcabile cu o eficacitate sigură în oricare domeniu de activitate, indiferent de
obstacolele care îi stau în faţă.
În trecut, au convieţuit trei moduri de conducere care exprimau valori ce
trebuiau admirate:
 Curajul, onoarea şi apărarea naţiunii au creat războinicii, aventurierii şi
eroii;
 Înţelepciunea, care îi inspira pe gânditori, filosofi şi pe mistici;
 Ordinea, legea, care erau apanajul celor care administrau afacerile Cetăţii
(regi, politicieni).
Afirmarea democraţiei şi dezvoltarea gândirii individuale l-au propulsat ca lider
pe cel care iese din comun. Ceilalţi au dreptul să-l judece, să aprecieze dacă acţiunea
sa este bună sau rea, justificată sau nu.
Astăzi „liderul este acela care are influenţă asupra celorlalţi în aşa măsură încât
să le insufle dorinţa de a-l urma. Nici lacheu, nici sclav, nici chiar discipol, cel cere-l
urmează o face din propria voinţă. Nici o lege nu-i impune atitudinea: el este voluntar,
liderul ştie să-l atragă către o viziune, spre un viitor pozitiv pentru toţi”.
În această idee pentru lideri se impun o serie de calităţi caracteristice:
 cunoaşterea grupului şi a sectorului de activitate (mediul intern şi extern,
tehnologii, personalităţi cheie, stimulente care motivează fiecare individ);
 relaţii în societate şi în sectorul de activitate;
 reputaţie şi antecedente privind succesele anterioare;
 aptitudini şi competenţe (capacitatea de analiză, raţionamente sigure,
gândire strategică şi multidimensională, facultatea de a crea relaţii bune de muncă,
mobilitate faţă de alţii, înţelegerea naturii umane);
 calităţi personale (onestitate, integritate);
 o motivare puternică pentru a deveni lider.
Unele dintre aceste calităţi se pot forma, fiind educabile.
Se consideră că se poate vorbi de lider numai atunci când puterea şi
înţelepciunea se regăsesc în aceiaşi persoană, raporturile dintre ele putându-se
prezenta ca în figura următoare (figura 1.5):
 Mare Leader Poet
ÎNŢELEPCIUNEA
(OMENIE, „INIMĂ”)

Mică Tiran Mediocru

Figura 2.1 – Matricea puterii şi a înţelepciunii
Mare Mică
PUTEREA

John C. Maxwell evidenţiază 21 de calităţi ale liderului (Figura 2.2).

21. Viziunea: Poţi cuprinde mai mult decât ceea
1. Caracterul: Fi o bucată de stâncă ce poţi vedea

2. Carisma: Prima impresie poate pecetlui 20. Învăţarea: Ca să poţi conduce continuă să
afacerea înveţi

3. Angajamentul: Diferenţiază pe 19. Servitudinea: Pentru a progresa, pune-i pe

întreprinzători de visători ceilalţi pe primul loc

18. Auto-disciplina: Prima persoană pe care o

4. Comunicarea: Fără ea, călătoreşti singur conduci eşti tu

5. Competenţa: Dacă o construieşti, ei vor veni 17. Siguranţa: Competenţa nu compensează

niciodată nesiguranţa

6. Curajul: O persoană curajoasă este o 16. Responsabilitatea: Dacă nu ai posesia

majoritate mingii nu poţi conduce echipa

7. Discernământul: Pune capăt misterelor fără 15. Relaţii: Dacă eşti prietenos, ei te vor accepta
răspuns

8. Concentrarea: Cu cât este mai puternică, cu 14. Rezolvarea problemelor: Nu poţi permite
atât vei fi mai puternic ca problemele tale să devină o problemă

9. Generozitatea: Făclia ta nu se stinge dacă 13. Atitudinea pozitivă: Dacă eşti încredinţat că
aprinde alta poţi, vei avea

10. Iniţiativa: Să nu pleci de acasă fără ea 12. Pasiunea: Ia-ţi destinul în mână şi iubeşte

11. Ascultarea: Pentru a fi mai aproape de inima

lor foloseşte-ţi urechile

Figura 2.2 – Calităţile liderului după John C. Maxwell

Un lider trebuie să se caracterizeze prin măreţie. Peter Koestenbaum arată că

există patru moduri de a exprima măreţia în gândire şi în acţiune (Figura 2.3):
 viziunea – aceasta presupunând facultatea de a distinge cea mai largă
perspectivă;
  realismul – presupune supunerea întotdeauna înaintea faptelor respingând
iluziile;
 etica – exprimă atenţia acordată celorlalţi;
 curajul – exprimă acţiunea de a te expune, de a fi perseverent în ceea ce
faci.
Deciziile unui lider care nu se caracterizează prin măreţie vor fi lipsite de
claritate, iar cu cât spaţiul creat prin tensiunea dintre cele patru direcţii contrare
(viziune, realism, curaj, etică) este mai mare, cu atât liderul este mai bun.
În cazul în care unei persoane îi lipseşte una din cele patru caracteristici,
spiritul de lider se reduce la zero. Funcţie de împrejurări, cele patru caracteristici sunt
necesare în proporţii diferite.
Aşa cum se ilustrează în figura următoare (figura 2.4), există câteva moduri
tipice de manifestare a caracteristicilor liderului.
Deşi, atunci când se fac referiri la lideri, sunt imaginate persoane inaccesibile
unei analize raţionale, totuşi liderii pot fi caracterizaţi prin anumite atribute personale
esenţiale:
 spirit penetrant;
 capacitate de analiză dezvoltată;
 aptitudinea de a gândi strategic şi multidimensional;
 bună intuiţie profesională.1
Warren Bennis,2 în urma studiilor întreprinse asupra unui mare număr de
firme, a ajuns la concluzia că liderii acestora aveau în comun patru calităţi:
 de a fi o persoană plăcută;
 de a fi un bun comunicator,
 de a inspira încredere;
 capacitatea de autocunoaştere şi autoconducere.
Liderul este văzut ca un „arhitect social”, un transformator al organizaţiei, o
persoană capabilă să provoace schimbări datorită unei motivaţii pozitive. Pentru
aceasta, liderul trebuie să aibă calitatea:
 de a crea o viziune nouă şi irezistibilă;
 de a dezvolta angajamentul faţă de noua viziune;
 de a instituţionaliza noua viziune.3
Prestigiul liderului se creează prin muncă, inteligenţă, perseverenţă,
consecvenţă şi prudenţă, prin tact şi fermitate, prin fructificarea la maximum a
propriilor calităţi şi înăbuşirea propriilor defecte. Calităţile personale cultivate îl duc la
succes numai în măsura în care defectele de personalitate pot fi înăbuşite prin
autocontrol şi stăpânire de sine.
Defectele de personalitate, incultura, lipsa de educaţie şi sensibilitate îl fac urât
şi antipatic pe lider.
Adevărul, dreptatea, cinstea şi legalitatea nu se impun prin frică, iar autoritatea
bazată pe frică este neproductivă, ineficientă şi de scurtă durată.
Autoritatea şi respectul pot fi câştigate numai prin cinste şi corectitudine, prin
respectul pentru lege şi prin bună credinţă.
Orice carieră şi în general cariera unui lider, la fel ca fericirea omului, averea şi
mărirea, succesul ori eşecul în viaţă, depinde în mare măsură de cei din jurul nostru.
Ca atare, succesul nostru depinde de modul în care învăţăm să îi apropiem, să-i
respectăm şi să-i folosim pentru atingerea scopurilor.
 Activităţile bine organizate şi conduse generează ordine, eficienţă, satisfacţie şi
bunătate, în timp ce deficienţele în organizare şi conducere au ca rezultat: ineficienţa,
dezordinea, anarhia, sărăcia şi insatisfacţia.
Pe bună dreptate, trebuie avut în vedere că „Cei care te urmează nu ţi se alătură
în urma îndemnurilor, dar aderă în urma exemplului”.
Pentru a reuşi este nevoie de tenacitate. După consideraţiile lui Calvin Coolidge,
„Nimic în lume nu poate înlocui tenacitatea.
Talentul nu o va face; nimic nu este mai comun decât oamenii foarte talentaţi, dar
care nu au succes.
Geniul nu o va face; geniul nerăsplătit este aproape un proverb.
Educaţia nu o va face; lumea e plină de epave educate.
Doar tenacitatea, hotărârea sunt omniprezente”.4
Interesante lecţii pentru lideri prezintă Collin Powell. În opinia sa, cele opt lecţii
de viaţă sunt.
1. „Nu considera pe nimeni ca fiind mediocru în comparaţie cu tine şi nu-l trata cu
ironie”. Sfatul său este ca atunci când conducem oameni să nu privim cu răutate
acţiunile şi deciziile lor, ci de a ne trata subalternii de pe poziţii de egalitate.
2. „Nu uita că şi soldaţii au problemele lor. Iar dacă le ceri să le uite, ei vor găsi
alt confident. Şi nu e bine”. Deci, un adevărat lider ascultă pe toată lumea potrivit
dictonului. „Nu am învăţat niciodată ceva în timp ce vorbeam”. Un lider trebuie să fie
întotdeauna disponibil să discute orice problemă, succesul se obţine numai atunci
când reuşim să dărâmăm toate barierele de comunicare dintre lider şi subaltern.
3. „Să nu te temi niciodată de schimbări”. Liderul este cel care răspunde de
îndeplinirea misiunii, iar teama de a efectua schimbări secătuieşte organizaţia şi liderul
ei de timpul, energia şi atenţia necesară îndeplinirii misiunii.
4. „Nu neglija niciodată detaliile”. În caz contrar rişti să fii considerat un şef
dezorganizat.
5. „Pentru că nu vei şti întotdeauna ce să alegi, ascultă-i şi pe ceilalţi”.
6. „Să fugi de stereotipuri”. Acestea, spune C. Powell, nu fac bine. Un adevărat
lider apreciază valorile şi fuge de rigiditate, iar pentru aceasta este nevoie de
flexibilitate.
7. „Foloseşte întotdeauna formula magică P = 40 to 70”. Probabilitatea
succesului de 70% reprezintă siguranţa, iar 40% eşecul.
8. „Fii întotdeauna o fire veselă şi nu uita de propria ta familie”. Ceea ce
înseamnă să fii relaxat, să ai umor cu oamenii, dar să nu foloseşti umorul împotriva
oamenilor.
Răzbate de aici filozofia pragmatismului de tip american, în care se face
deosebire, în teorie şi practică, între noţiunea de conducător şi cea de lider. Desigur,
liderul este tot un conducător, dar nu unul impus de o conjunctură sau numit de un
alt conducător, ci un conducător recunoscut ca atare. Este un adevăr că nu batalionul
sau brigada îşi aleg comandanţii, dar acei comandanţi care urmează să fie numiţi sunt
aleşi dintr-un număr de candidaţi ceea ce asigură calitatea sau premisa de a fi
recunoscuţi şi acceptaţi ca atare şi în interiorul organizaţiei. Ei urmează să devină
lideri. Structura militară respectivă va funcţiona optim atunci când conducătorul este
lider.
Privitor la lideri, se pune întrebarea dacă ei sunt născuţi sau sunt formaţi.
Răspunsul este că liderii au capacităţi înnăscute dar care sunt înnobilate prin
educaţie. Noel M. Tichý, unul dintre autorii importanţi în teoria liderilor şi leadership-
ului, consideră că: „fiecare om dispune de un potenţial de conducere nefolosit, după cum
fiecare dintre noi avem un potenţial fizic pe care nu-l utilizăm la întreaga valoare.
Desigur, există diferenţe între oameni datorate atât cauzelor naturale, cât şi educaţiei,
adică genelor şi procesului de dezvoltare, diferenţe care pot face ca un om să dea un
randament intelectual şi fizic cât mai apropiat de cel maxim. Totuşi, indiferent, de
performanţele fizice sau în domeniul conducerii înregistrate de o anumită persoană, ea
este capabilă să-şi îmbogăţească mereu aceste performanţe”.5 După aprecierile sale
„firmele de succes se deosebesc prin aceea că dispun de lideri buni care, la rândul lor,
sunt capabili să formeze noi lideri pentru toate nivelurile ierarhice ale firmei”.6
Studiile întreprinse în ce priveşte raporturile dintre lideri şi manageri pun în
evidenţă o serie de aspecte demne de luat în seamă:
 Managerul administrează; liderul inovează.
 Managerul este copia; liderul este un original.
 Managerul menţine, liderul dezvoltă.
 Managerul pune accent pe sisteme şi structuri; liderul pe oameni.

Manageri Lideri

Managerii care sunt şi

lideri

Managerii care nu Liderii care nu sunt

sunt lideri manageri

 Managerul se bazează pe control; liderul inspiră încredere.

 Managerul are viziune pe termen scurt; liderul pe termen îndelungat.
 Managerul întreabă cum? şi când?; liderul, ce? şi de ce?
 Managerul ţinteşte rezultatul final; liderul orizontal.
 Managerul imită; liderul iniţiază.
 Managerul acceptă status-quo-ul; liderul îl provoacă.
 Managerul este soldatul clasic bun, liderul este propriul său general.
 Managerul face bine lucrurile, liderul face lucruri bune.
 Managerul este format şi învaţă prin instrucţie; liderul prin educaţie.
Meryem Le Saget, pe baza rezultatelor cercetătorilor americani J. MacGregor
Burns, A. Zaleynich, J. Kotter, W. Bennis, J. Gardner, care au ajuns la concluzia că
„Managerul este gestionarul care face să meargă întreprinderea, în timp ce liderul este
acela care adună la un loc şi oferă o motivaţie oamenilor pentru a-i duc spre o numită
direcţie”, consideră că există cinci aspecte care repartizează rolurile dintre manageri şi
lideri:
 Managerul prevede şi planifică, liderul creează o viziune inspiratoare (şi,
adesea, această viziune va fi «co-creată» împreună cu partenerii aflaţi în cauză).
 Managerul stabileşte bugete, evaluează investiţii şi cheltuieli, liderul
concepe o strategie pe termen lung şi dă dovadă de flexibilitate în raţionamentul
bugetar; el anticipează oportunităţile şi punctele slabe, străduindu-se să repereze
imprevizibilul şi să imagineze scenarii de preschimbare pentru a putea reacţiona şi a se
adapta unor situaţii care nu fuseseră prevăzute de buget.
 Managerul organizează, liderul pilotează, se adaptează cu supleţe, dă
dovadă de oportunism în acţiune oarecum la fel ca şi cameleonul, cu ochii aţintiţi
asupra viziunii pe termen lung.
 Managerul controlează, liderul dă o motivaţie calităţii şi autocontrolului.
 Managerul măsoară şi redresează abaterile, liderul merge mai departe; face
să evalueze viziunea şi adaptează poziţionarea întreprinderii şi produselor sale
mulţumită unui efort permanent de a anticipa şi de a ţine sub observaţie piaţa.
În mod sintetic, Warren Bennis şi Burt Nanus, consideră că „Managerii sunt
oameni care fac lucrurile aşa cum trebuie iar liderii sunt oameni care fac
lucrurile potrivite”.
Analiza comparativă a managerilor şi liderilor pune în evidenţă faptul că nu toţi
managerii sunt lideri şi nici toţi liderii manageri. Cei mai eficienţi manageri pe termen
lung sunt şi lideri

Managerii se asigură că sarcinile au fost întreprinse, pe când liderii se îngrijesc

şi se focalizează asupra oamenilor care îndeplinesc sarcinile.

Conceptul de manager al stresului. Determinarea nivelului și surselor

stresului organizațional

Începând cu anul 1990, a crescut ponderea misiunilor de impunere/menținere

a păcii, destinate limitării conflictelor religioase sau interetnice din diverse regiuni ale
lumii. în aceste misiuni au fost angajați militari de diferite naționalități, fiind
dislocați, uneori, la distante foarte mari de tarile lor de origine, în medii de viața cu
totul noi pentru ei. si tara noastră participa la astfel de misiuni, cu batalioane
profesioniste, special create si antrenate pentru acest scop. Totuși, acest tip de
misiuni implica frecvent situații neprevăzute, episoade de lupta sau criza care pun în
pericol viața si integritatea fizica a militarilor. Prezenta pericolului implica solicitări
psihice maxime, generatoare ale unui stres mai mare decât al oricărei alte profesiuni.
Lupta moderna se caracterizează prin varietatea, continuitatea, complexitatea si
deosebita intensitate a acțiunilor. Desfășurate, ziua si noaptea, în orice condiții
meteorologice, pe orice forma de teren si cu o tehnica de lupta tot mai sofisticata,
misiunile de lupta necesita tot mai multe aptitudini si atitudini specifice la cei care le
desfasoară. De aceea, în ultimii ani se produce o reevaluare a concepțiilor privind
rolul factorului uman în război, precum si o reconstrucție a practicilor de limitare a
pierderilor umane, în general, si a celor de ordin psihologic, în special.

I. Stresul - delimitări conceptuale

în 1956, Hans Selye definește stresul ca fiind "orice răspuns al organismului

consecutiv oricărei cerințe sau solicitări exercitate asupra organismului. Deci stresul
reunește reacțiile de răspuns cu caracter nespecific, comune ca expresie fiziologica
oricărei solicitări care implica efort de adaptare".

Patruzeci de ani mai târziu, Reynold si Malarewiez definesc stresul ca "o reacție a
organismului la orice solicitare, ca atare,el este interacțiunea dintre subiect si mediu
atunci când apare un dezechilibru care antrenează o tentativa de ajustare Bio-psiho-
sociala, pentru obținerea unei noi homeostazii". "Aceasta reacție se manifesta în
registrele fiziologic, psihologic si comportamental".
Este vorba, deci, de răspunsul care apare la confruntarea subiectului cu o situație
periculoasa (reala sau perceputa ca reala) sau la o agresiune (fizica) care necesita
efort de adaptare, deci consum de energie.

Stresorul desemnează orice factor sau ansamblu de factori, endogeni sau exogeni,
care impun un răspuns adaptativ sau comportament nonrutinier, o provocare sau o
amenințare la adresa echilibrului, bunăstării sau imaginii de sine, care conduce la
apariția unor conflicte între motive si posibilitățile de satisfacere a acestora, un
conflict între scopuri si valori. Stresorul poate fi fizic sau specific uman, psihic.

Conform definiției date de Mihai Golu în 1981, stresul psihic este "o stare de tensiune
încordare si disconfort determinata de agenții afectogeni cu semnificație negativa, de
frustrarea sau reprimarea unor stări de motivație (trebuințe, dorințe, aspirații), de
dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unei probleme".
Ceea ce este specific uman este capacitatea de interpretare a situațiilor de viața.
Stresul psihic poate fi primar sau secundar. Cel primar este rezultatul unei agresiuni
repetate în sfera psihicului iar cel secundar este determinat de conștientizarea unui
stres biologic, fizic sau de alta natura, căruia i se acorda o semnificație de
amenințare.
Mai puțin pătrunse în vocabularul curent, Selye a reliefat în 1973 doua tipuri de
stres : eustresul si disstresul.
Eustresul reprezintă o stare psihica cu tonalitate afectiva pozitiva puternic exprimata,
care nu devine niciodată cronica. Putem include în eustres emoțiile produse de
revederea unei persoane foarte dragi, aflarea reușitei la un examen, fericirea dragostei
împărtășite etc.

Disstresul desemnează starea psihica cu tonalitate afectiva negativa, cu efecte nocive

asupra persoanei. De exemplu emoțiile provocate de aflarea eșecului la un examen,
despărțirea de o persoana foarte draga, participarea la un conflict care implica
violenta etc.

în literatura, disstresul acoperă, în general sfera noțiunii de stres, motiv pentru care
voi folosi si eu cuvântul "stres" numai cu semnificația de disstres.

II. Stresul de lupta

Stresul de lupta reprezintă rezultatul complex si în continua schimbare al procesului

de interpretare a agenților stresuri de lupta, proces realizat de militar în timpul
îndeplinirii misiunilor sale. Luptătorul se confrunta atât cu agenți strecori fizici, cât si
cu agenți stresuri psihici. Stresul de lupta este un tip complex de stres psihic,
deoarece el devine si o componenta a strategiei de concepere, organizare si
desfășurare a luptei. El este condiționat de scopul urmărit : obținerea victoriei.
Fiecare parte încearcă sa creeze condiții prin care sa amplifice stresul adversarului si
sa micșoreze stresul pentru sine.

2.1. Agenții stresuri ai câmpului de lupta.

Agenții stresori ai câmpului de lupta pot genera stresul psihic numai daca militarul le
acorda semnificația de amenințare. Pe câmpul de lupta modern, ei se caracterizează
printr-o mare diversitate, complexitate si putere si pot fi clasificați după mai
următoarele criterii :
1) după numărul lor, agenții stresori sunt:
- unici (de exemplu zgomotul unui obuz explodat, survenit brusc în timpul nopții);
- multipli (de exemplu utilizarea zvonului înaintea, în timpul si după оncheierea unei
acțiuni de lupta);
2) după asociere, pot fi:
- convergenți (de exemplu acțiunea convergenta a loviturilor artileriei, aviației si
influențării psihologice);
- situaționali (de exemplu supraevaluarea puterii inamicului);
3) după profunzimea afectării psihice, ei pot fi:
- principali (de exemplu rămвnerea оn lupta la оncercuire o perioada mai
оndelungata);
- secundari (de exemplu primirea unei vesti neplăcute de acasă după o acțiune
militara nereușită);
4) după numărul indivizilor afectați, ei sunt:
- cu semnificație individuala (de exemplu epuizarea completa a muniției si șanse
minime de a primi alta)
- cu semnificație colectiva la nivelul grupei, plutonului sau unității (de exemplu
pierderea legăturii cu eșalonul superior si cu vecinii)
5) după natura lor, agenții stresuri sunt:
- biologici (de exemplu epuizarea, setea, foamea, privarea senzoriala, utilizarea
armelor nucleare);
- intrapsihici (de exemplu teama de moarte, teama de necunoscut, gemetele rantiilor);
- socio- culturali (de exemplu situațiile conflictuale din grup, coeziunea scăzuta a
grupului, incompetenta comandantului).

2.2. Managementul stresului în condiții de luptă.

Agenții stresuri pot determina оn grade diferite manifestarea stresului psihic de
lupta, оn funcție de ecoul pe care оl au asupra personalității luptătorului, ecou care
depinde, la rвndul lui, de trataturile de personalitate ale acestuia. Astfel,
personalitățile imature sunt mai vulnerabile la acțiunea factorilor de stres, оn vreme
ce personalitățile sociopate se dovedesc rezistente la stres si eficiente оn lupta.

Extravertiri оși păstrează, оn general, sвngele rece, abordează situațiile de risc cu

ingeniozitate si curaj, sunt rareori tulburați de tensiune sau anxietate si au o
capacitate buna de adaptare la stres. Introvertiți sunt vulnerabili la eșecul
оndeplinirii misiunii, la situațiile competitive de pe cвmpul de lupta, intra ușor оn
stare de tensiune si devin mai ușor victime ale stresului.

Personalitățile flexibile sunt orientate către realitatea cвmpului de lupta, sunt

capabile sa descifreze si sa urmărească schimbările, sunt alături de grupul militar
din care fac parte si sunt оn măsura sa ofere si sa aplice soluții noi оn оndeplinirea
oricărei activități. Personalitățile rigide sunt dirijate de standarde interne, de principii
si valori care țin seama mai greu de presiunea celorlalți, sunt puțin sensibile la
modificări si se adaptează cu mai mare dificultate cerințelor luptei moderne. Cei care
suferă mai mult de pe urma agenților stresori sunt militarii flexibili, dar tot aceștia
sunt cei mai apți pentru оndeplinirea sarcinilor complexe ale cвmpului de lupta.

Perceperea agentului stresor si evaluarea semnificației sale mai au drept sistem de

referința si experiențele similare anterioare, tipul si consistenta suportului social, cвt
si credința оn anumite valori, chiar religioase.

Toate aceste trasâturi ale personalității concura la crearea așa-numitului "tonus

psihic", care cuprinde optimismul, umorul, eficacitatea si rezistenta.

2.3. Manifestări ale stresului de lupta

Principalele moduri de manifestare a stresului de lupta sunt stresul bazal, stresul

cumulativ si stresul traumatic.

Stresul bazal este determinat de experiențele zilnice, de caracterul monoton, rutinier

al unor misiuni, precum si de restricțiile severe оn privința parâsirii zonei de
dislocare.

Stresul cumulativ este rezultatul surmenajului frecvent, de durata si intens la care

sunt supuși militarii pe timpul misiunii. Acest surmenej se datorează pericolului
permanent de a fi uciși sau raniți, de a se accidenta, reprimării propriilor sentimente
оn favoarea rațiunii, conflictelor interpersonale prelungite etc.

Stresul traumatic este provocat de acțiunea unui singur agent stresor, care acționează
brusc si violent, cum este cazul masacrelor, bolilor, exploziilor de mine,
ambuscadelor etc.

Simptomele stresului bazal sunt scăderea capacitații de concentrare a atenției,

iritabilitate, oboseala, sentimente de tensiune, furie etc.

Simptomele stresului cumulativ se оmpart оn doua grupe. Prima grupa alcătuiește

sindromul "burn out" iar cea de a doua grupa - sindromul "flame out". "Burn out"
cuprinde epuizare psihica si modificarea radicala a atitudinilor (fie orientare către
munca sa, fie către sine, cu neglijarea totala a celorlalte laturi ale vieții), pierderea
оncrederii оn sine, sentimente de vinovâție si tristețe. "Flame out" cuprinde oboseala
intensa, simptome ale depresiei, dureri de cap, de spate, de stomac, scăderea
semnificativa a performantelor intelectuale, incapacitate de evaluare obiectiva a
performantelor profesionale personale.

Principalele simptome ale stresului traumatic se оnscriu fie оn sfera tulburării de

stres acut, fie în sfera tulburării de stres posttraumatic.

Criteriile de diagnostic pentru tulburarea de stres acut sunt următoarele :

A. Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic în timpul căruia au fost
îndeplinite următoarele doua condiții :
1) persoana a trăit sau a fost martora la un eveniment care a implicat risc vital actual
sau potențial sau o amenințare la adresa integrității fizice proprii ori a altora;
2) răspunsul persoanei implica frica intensa, neajutorare sau groaza;
B. Fie în timpul trăirii evenimentului, fie după acesta, persoana are cel puțin trei din
următoarele simptome : senzație subiectiva de amorțire, detașare sau absenta a
responsabilității emoționale, reducerea conștientizării mediului înconjurător,
nerealizare, depersonalizare, amnezie disociativa;
C. Evenimentul traumatic este retrăit persistent în cel puțin una din modalitățile
următoare: imagini recurente, gânduri, vise, flashback-uri,disconfort psihic în cazul
expunerii la stimuli ce amintesc de eveniment;
D. Evitarea marcata a stimulilor ce amintesc evenimentul traumatic;
E. Simptome marcate de anxietate sau hiperreactivitate;
F. Tulburarea determina disconfort semnificativ clinic sau disfuncție sociala sau în
alte arii ale funcționarii;
G. Tulburarea durează cel puțin doua zile si cel mult patru săptamăni si apare în
primele patru saptamăni de la producerea evenimentului;
H. Tulburarea nu este datorata efectelor directe ale unei substanțe sau unei condiții
medicale generale, nu se poate pune diagnosticul de tulburare psihică scurta si nu
este doar exacerbarea unor tulburări psihiatrice preexistente.

Diagnosticul de tulburare de stres posttraumatic se pune în următoarele condiții :

A. Persoana a fost expusa unui eveniment traumatic în timpul căruia au fost
îndeplinite următoarele doua condiții :
1) persoana a trăit sau a fost martora la un eveniment care a implicat risc vital actual
sau potențial sau o amenințare la adresa integrității fizice proprii ori a altora;
2) răspunsul persoanei implica frica intensa, neajutorare sau groaza;
B. Evenimentul traumatic este retrăit persistent în cel puțin una din modalitățile
următoare : imagini recurente, gânduri, vise, flashback-uri, disconfort psihic intens
si reactivitate psihica în cazul expunerii la stimuli ce amintesc de evenimentul
respectiv;
C. Evitare persistenta a stimulilor asociați cu trauma si tocirea responsabilității
generale, indicata de cel puțin trei din următoarele : efort de evitare a gândurilor,
sentimentelor sau discuțiilor despre trauma, efort de evitare a activităților, locurilor si
persoanelor asociate cu amintiri despre trauma, incapacitate de a-si aminti un aspect
important al evenimentului, reducerea marcata a interesului pentru/participării la
activități importante, sentiment de detașare/înstrăinare de ceilalți, restricționarea
gamei afective, neîncredere în viitor;
D. Simptome persistente de hiperexcitabilitate indicate de cel puțin doua din
următoarele: insomnie de adormire sau mediana, iritabilitate sau crize de furie,
dificultăți de concentrare a atenției, hipervigilenta, răspuns de tresărire exagerat;
E. Durata tulburării este mai mare de o luna;
F. Tulburarea generează stres semnificativ clinic sau disfuncție în domeniul social,
ocupațional sau în alte arii importante ale funcționarii.

Tulburarea de stres posttraumatic este considerata un răspuns patologic care, prin

intensitate, simptomatologie si durata, diferă de o reacție normala la diverse
evenimente psihotraumatizante severe. Mulți pacienți cu aceasta tulburare dezvolta
depresie majora cu risc suicidal înalt, tulburări anxioase, abuz de substanțe, furie,
slab control al impulsurilor, probleme de adaptare sociala.

Nevroza traumatica de lupta apare fie ca urmare a stresului cumulativ datorat lipsei
de somn, luptelor intense si prelungite, luptei pe timpul nopții etc., fie ca urmare a
stresului traumatic datorat bombardamentelor, ambuscadelor, masacrelor. Pacientul
prezintă, în proporții variabile, următoarele simptome : dezechilibru emoțional,
anxietate, confuzie, stări delirante, simptome isterice, tulburări psihosomatice, stări
depresive. Astfel, militarul prezintă semne de stupoare, mutism, achinezie/agitație
psihomotorie extrema, stare tipica de confuzie, sincope anxioase, șocuri emoționale
care pot provoca stări delirante sau anxioase trecătoare.
III. Reducerea stresului

Primul pas al demersului profilactic îl constituie o selecție psihologica riguroasa la

intrarea în sistemul militar, si aici mă refer la angajare/prelungire de contract,
admitere în instituțiile militare de învatamânt. Prin aceasta se urmărește evitarea
intrării în sistem a persoanelor vulnerabile la stres, cu antecedente
personale/familiale de tulburări psihice. Dar, deoarece sub influenta diferiților factori
din mediul profesional sau personal, pot apărea destructurări psihice si la indivizii
sănătoși, este necesara si o selecție psihologica chiar înainte de misiune. Acesta este
cel de-al doilea pas în demersul profilactic.

Selecția pentru misiune se realizează sub îndrumarea Secției de Psihologie din Statul
Major General, prin aplicarea unor metodologii specifice pentru obiectivul urmărit.
Structurile de cunoaștere si asistenta psihologica ale unităților ce vor desfășura
misiunile respective participa, de asemenea, la selecția psihologica dar fără drept de
avizare. Cu toate acestea, în avizul obținut pentru misiune se regăsesc si
recomandările făcute de structurile de cunoaștere si asistenta psihologica în urma
aplicării metodologiilor specifice domeniului lor.

Pentru cei care au primit avizul "Apt" în urma selecției si vor participa la misiune,
profilaxia stresului de lupta continua cu pregătirea psihologica pentru lupta. Ea se
realizează de către comandanții subunităților participante la misiune, sub
îndrumarea directa a unui psiholog din structurile de operații informaționale si
psihologice sau din structurile de asistenta psihologica. între cele doua structuri
exista o relație de colaborare permanenta, în vederea asigurării unei pregătiri
psihologice optime pentru lupta. Este de dorit ca psihologul respectiv, indiferent de
structura din care face parte, sa fi participat anterior la misiuni similare cu cea
pentru care se realizează pregătirea. O pregătire realista si eficienta asigura la militari
deprinderi de combatanți performanți si atitudine de învingători, ceea ce duce la o
desensibilizare în fata factorilor de stres pe perioada misiunii.

Pregătirea psihologica pentru lupta trebuie sa se realizeze atât în plan teoretic, cât și
în plan practic. Pregătirea teoretica se face prin prezentarea cât mai realista a
condițiilor mediului de lupta din teatru, a situațiilor ce pot sa apăra si a modului în
care militarii trebuie sa le facă fata, într-o prima faza. Mijloacele de prezentare sunt
variate: expuneri, dezbateri, materiale audio-video, materiale scrise etc. Pregătirea
practica se realizeaza prin urmatoarele tipuri de activitatea :

a) instruirea militarilor în condiții normale, cu o intensitate medie a solicitărilor fizice

si psihice, într-un interval de timp determinat si într-un mediu relativ cunoscut;
b) antrenarea în condițiile acțiunii factorilor stresanți specifici câmpului de lupta
modern, pana la realizarea performantelor obținute în condiții normale (ea implica
modificări esențiale în ceea ce privește ritmul de execuție, intensitatea solicitărilor
fizice si psihice, durata si dificultatea misiunilor, mediul de desfășurare si crearea de
situații problematice care sa inducă stări psihice negative);
c) parcurgerea, în paralel, a unui ciclu de exerciții speciale pentru dezvoltarea unor
calități interpretative ale gândirii, memoriei, atenției, spiritului de observație si pentru
autoreglarea stărilor psihice, în vederea controlării efectelor stresului (tehnica
respirației controlate, antrenamentul autogen Schultz, relaxarea progresiva Jacobson,
imageria mentala dirijata, percepția pozitiva permanenta.); la sfârșitul pregătirii,
fiecare militar trebuie sa poată utiliza cel puțin un procedeu de autoreglare a stărilor
psihice;
d) antrenarea în condiții de solicitare fizica si psihica prin modelarea complexa a
câmpului de lupta, astfel încât acesta sa corespunda cât mai fidel condițiilor din
teatrul de operații.
Pregătirea fizica riguroasa are si ea următoarele efecte antistres : mărește toleranta la
stres în timpul acțiunilor prelungite; elimina excesul de adrenalina produs de
organism ca reacție la stres; asigura o mai buna utilizare a oxigenului si o mai buna
termoreglare; îmbunătățește circulația sangvina.

O alta modalitate profilactica si de diminuare a efectelor negative ale stresului de

lupta este "gestionarea" stresului. în aceasta activitate sunt implicați atât instituția
militara, cât si individul însuși, atât înaintea misiunii, cât si pe timpul si după
încheierea acesteia.

Acțiunile care țin de instituție înainte de dislocarea în teatrul de operații constau în:
- pregătirea militarului pentru separarea temporara de familie;
- pregătirea familiei pentru a face fata separării si pentru a acorda sprijin moral
șotului care pleacă în misiune.

În timpul misiunii, instituția acționează pentru :

- detensionarea militarilor care au fost martorii/actorii unor evenimente dramatice
prin organizarea unor ședințe de debriefing;
- încurajarea relațiilor interpersonale pozitive si întărirea coeziunii subunităților;
- oferirea unor alternative viabile si atractive de relaxare si petrecere a timpului liber;
- asigurarea condițiilor pentru menținerea legăturii militarilor cu familia;
- asigurarea condițiilor necesare hrănirii, odihnei si echipării corespunzătoare;
- informarea periodica a militarilor despre originile conflictului si perspectivele sale de
soluționare;
- stabilirea unui raport optim între efort si odihna pe timpul operațiilor dificile si
prelungite;
- asigurarea unei comunicări neîntrerupte, pe toate palierele si nivelele.

După încheierea misiunii, instituția are următoarele responsabilitatea :

- evaluarea psihologica a celor întorși din teatru, imediat ce aceștia ajung în tara;
- asigurarea asistentei psihologice tuturor militarilor care manifesta afecțiuni grave
datorate stresului de lupta;
- asigurarea consilierii familiale pentru readaptarea si reintegrarea în viața sociala si
familiala a soților întorși din misiune;
- menținerea contactului cu cei întorși din misiune prin implicarea acestora în diverse
asociații, activitatea culturale, organizații nonguvernamentale s.a.
înaintea plecării în misiune, militarul va acționa pentru :
- abordarea unei atitudini pozitive fata de despărțirea de familie, care sa ofere
încredere de ambele parți;
- rezolvarea tuturor problemelor de acasă;
- perceperea misiunii ca pe o încercare în vederea autodepășirii, maturizării,
acumulării unei experiențe inedite.
Printre acțiunile care țin de individ pe timpul misiunii se număra :
- identificarea surselor de stres;
- conștientizarea limitelor personale;
- adoptarea unei atitudini pozitive în abordarea oricărei probleme;
- detensionarea imediata, prin exteriorizarea afectului corelat evenimentului dramatic
trăit;
- rezervarea periodica a unui interval de timp, clar delimitat, pentru relaxare si
distracție;
- consultarea unui specialist (psiholog) atunci când apar probleme personale si
respectarea recomandărilor acestuia;
- evitarea abuzului de substanțe.
Printre reperele de care militarul trebuie sa tina seama la întoarcerea din misiune, se
număra :
- înțelegerea faptului ca reintegrarea în viața sociala si familiala este un proces de
durata;
- manifestarea răbdării în procesul revenirii la normal sub aspect fizic si psihic;
- conștientizarea faptului ca afecțiunile grave datorate stresului traumatic sunt o
reacție normala la niște stimuli șocanți si surprinzători;
- consultarea psihologului atunci când simte nevoia si respectarea recomandărilor
acestuia;
- evitarea abuzului de substanțe.

IV. Intervenția terapeutica în cazurile de tulburare de stres posttraumatic (TSP)

În terapia TSP se pot utiliza atât mijloace farmacologice, cât si psihoterapeutice.

Cu cât intervenția psihoterapeutica se instituie mai aproape de momentul declanșării
tullburării, cu atât recuperarea va fi mai rapida si mai completa.

Tehnicile psihoterapeutice pot fi utilizate numai de către psihologi acreditați în acest

domeniu si numai într-un cadru organizat (cabinete psihologice). De aceea, este
imperios necesar ca psihologii din teatrul de operații sa aibă acreditare
psihoterapeutica si să și desfășoare activitatea într-un spațiu amenajat ca un cabinet
psihologic.

Obiectivele psihoterapiei sunt restabilirea sentimentului de control asupra propriei

vieți, diminuarea impactului evenimentului traumatic asupra experiențelor actuale si
reconstruirea autostimei pacientului.

Principalele etape ale psihoterapiei sunt următoarele : evaluarea situației pacientului;

planificarea acțiunilor comune ale pacientului si terapeutului; educarea psihologica a
pacientului (despre TSP); învățarea pacientului sa se autoobserve; dezvoltarea unor
abilitați de coping,care îl vor ajuta pe pacient în procesul de refacere;
reducerea/eliminarea simptomelor prin metode si tehnici specifice; prevenirea
recăderilor.

Din experiența psihologilor americani, terapia cognitiv-comportamentala s-a dovedit a

fi cea mai eficienta în tratamentul TSP. Dintre tehnicile specifice ale acestui model,
frecvent folosite sunt restructurarea cognitiva, inocularea stresului si expunerea.

Prin restructurarea cognitiva, pacientul este ajutat sa-si modifice felul de a gândi si
credințele despre sine, despre evenimentul traumatic, despre lume si despre viitor.
Obiectivul acestei tehnici este redobândirea modului optimist de a privi viitorul.

Tehnica inoculării stresului consta în discuții lejere, dar dirijate, prin care terapeutul
măsoară răspunsul pacientului la diferite situații din ce în ce mai stresante, printre
care este inclusa si situația traumei sale. Apoi, terapeutul îl învață pe pacient diferite
metode de coping, pentru reducerea anxietății si corectării gândurilor inadecvate
legate de trauma.
în cadrul terapiei prin expunere, militarul si imaginează situația traumatica în
detaliu, în mod repetat, dar într-un mediu sigur, controlat, sub îndrumarea
terapeutului. Astfel, el este ajutat sa-si controleze frica si stresul care îl copleșesc în
momentul impactului cu evenimentul traumatic.
O alta metoda eficienta în tratamentul TSP este participarea la întâlnirile grupurilor
de militari care suferă de TSP. Astfel, pacientul leagă prietenii cu aceștia, beneficiază
de suport si feedback din partea lor si se ajuta reciproc invitând fiecare din experiența
celuilalt.
Daca funcționarea profesionala si capacitatea de integrare sociala nu sunt serios
afectate, tratamentul se poate institui chiar de la apariția simptomelor, în unitate,
fără dezafectare militara. Obiectivele urmărite sunt descărcarea tensiunii psihice prin
catharsis, redobândirea percepției de sine ca fiind sănătos si reluarea grabnica a
comportamentului adaptat funcțional.
Daca funcționarea profesionala si capacitatea de integrare sociala sunt grav afectate
iar simptomele anxioase si depresive sunt severe, militarul trebuie dezafectat si
internat �n spital, unde va fi tratat medicamentos si psihoterapeutic. Obiectivele
urmărite sunt redobândirea optimismului, încrederii în viitor si perceperea spitalizării
ca pe o perioada de tranziție spre următoarea misiune.

Cazul 1.(Flack Jr., Litz, Keane)

Domnul G., în vârsta de 55 de ani, căsâtorit, cu 2 copii, contabil liber profesionist si
veteran al războiului din Vietnam, s-a prezentat la psiholog la sugestia unui prieten
si coleg veteran. Simptomele constau în coșmaruri cronice si amintiri dureroase
despre Vietnam, retragere sociala, probleme sexuale, tulburări de somn,
hipervigilența si dificultăți de concentrare a atenției. Ele apăruseră la puțin timp de la
întoarcerea din Vietnam. Dl.G. a declarat un consum minim de alcool si marijuana în
zona de conflict. inserția sociala înainte si după misiune a fost destul de buna, deși
dl. G a remarcat ca relațiile cu șotia s-au răcit. în schimb, relațiile cu copiii săi au fost
sănătoase si constituiau una din putinele sale surse de bucurie, după cum a declarat
psihologului.
întrebat de ce a venit la psiholog, dl. G. a spus ca s-a saturat de coșmaruri si amintiri
tulburătoare si ca spera sa găsească un pic de alinare.

în zona de conflict, dl. G. îndeplinea funcția de comandant de grupa într-o companie

de infanterie. El a luptat în timpul ofensivei lui Tet, câștigată de nord-vietnamezi si în
care mulți soldați americani au fost râniți/uciși. A declarat ca are numeroase amintiri
despre evenimente terifiante din toata perioada războiului, dar acestea păreau sa se
focalizeze pe un anumit eveniment. Astfel, în timpul unei batalii, toata compania d-lui
G. a fost țintuită pe loc trei zile de către inamic. Militarul în cauza si cel mai bun
prieten al sau din Vietnam au fost prinși în capcană într-un buncăr, situație soldata
cu uciderea prietenului sau. A încercat, în van, sa îngrijească rănile acestuia si a fost
nevoit sa aștepte în buncăr încă 24 de ore, alături de trupul neînsuflețit, până ce au
sosit întăriri.
La momentul prezentării în cabinetul psihologic, dl. G. nu se afla în criza acuta. în
urma evaluării psihodiagnostice complete a reieșit ca el suferea de o tulburare de
stres posttraumatic si depresie majora. Dl. G. a recunoscut prezenta unei palide
ideații suicidale dar a declarat categoric ca niciodată nu a ajuns în pericol de a se
autorani sau de a râni alta persoana.
Terapeutul i-a recomandat d-lui G. să înceapă terapia într-un grup. Mai întâi a fost
un grup de educare psihologica despre TSP, în care a aflat despre simptomele si
stările asociate acesteia. Clientului i-a fost de ajutor sa afle ca nu este singurul si sa
discute cu alții asemeni lui. A optat pentru continuarea tratamentului. A fost
introdus într-un grup de management al stresului, care i-a fost de mare folos în
gestionarea hiperexcitabilității sale si certurilor zilnice. După reevaluarea condiției d-
lui G., s-a optat pentru terapia prin expunere. Clientului i s-au dat explicații detaliate
despre acest tip de terapie si a fost prevenit asupra posibilității ca el sa evite
experiențele prea dureroase. De asemenea, terapeutul a accentuat faptul ca în
aceasta etapa vor "cădea" tocmai bine tehnicile de gestionare a stresului pe care dl.
G. le învățase anterior. După aceasta pregătire, cei doi au trecut în revista amintirile
cele mai deranjante. Erau patru în total. Au stabilit sa înceapă cu evenimentul cel
mai puțin tulburător si sa încheie cu cel descris mai sus. ședințele au început cu
identificarea amintirilor asupra cărora trebuia lucrat si au continuat cu expunerea
imaginara, ghidata de terapeut. După cum era de așteptat, dl. G. a avut dificultăți în
confruntarea cu anumite aspecte, mai ales cu cele legate de experiența morții
prietenului sau. Chiar a lipsit de la câteva ședințe, din motive aparent întemeiate.
După ce si-a rezolvat tendința de evitare, dl. G. a putut relua ședințele de expunere,
pe care le-a încheiat cu succes. Durata acestei etape a fost de trei luni, cu doua
ședințe pe săptămâna. Rezultatul a fost o reducere în mare măsura a frecventei si
intensității coșmarurilor si amintirilor la trezire. Dl. G. a fost surprins de faptul ca
acum își putea aminti majoritatea acelor întâmplări fără sentimente adversive ASA de
intense ca înainte. Incidentul cu prietenul sau încă îl făcea sa se simtă foarte trist,
dar avansase considerabil în acceptarea sentimentului de tristețe.

Psihologul l-a prevenit pe dl. G. de posibilitatea recăderilor si următorul pas al

tratamentului a rezidat în profilaxia acestora. Clientul a fost încurajat sa se
concentreze asupra succeselor sale si sa utilizeze tehnicile de coping învățate în orice
situație stresanta întâlnita. Tehnicile s-au dovedit foarte utile cu ocazia comemorării
decesului prietenului sau în Vietnam.

Apoi, dl. G. a fost recomandat pentru un grup de terapie orientata interpersonal cu

veterani de război. Experiența pozitiva din cadrul acestui grup l-a ajutat sa înceapă
sa interacționeze cu oamenii dinafara familiei sale. încet, dl. G. si-a extins rețeaua de
contacte sociale, chiar s-a înscris în filiala locala a unei organizații de veterani
implicata profund în activitatea de voluntariat pentru comunitate.

Cazul 2.(Christenson si colaboratorii, 1981)

Maiorul A., în vârsta de 55 de ani, divorțat, a fost internat având o stare anxioasa
severa, multiple dureri de natura somatica, pesimism accentuat, semne somato-
vegetative de depresie si ideație suicidala. Anterior, el solicitase spitalizare la secția de
psihiatrie acuzând simptome ale unor traume psihice, imediat după sfârșitul celui de-
al doilea război mondial la care participase. Ulterior, mr. A. si-a revenit si s-a
integrat, având si o căsnicie stabila. Cu trei ani înaintea ultimei internări, ofițerul si-a
parazit brusc slujba de tehnician la o sala de urgenta si a început sa bea intens. Soția
l-a părâsit si, probabil, divorțul a dus la precipitarea simptomelor care i-au cauzat
internarea.

Mr. A. a dezvăluit ca în timpul războiului a staționat în Pacificul de Sud,

supraviețuind la doua batalii în care vaporul sau fusese distrus si a văzut mulți
oameni morți. După aceea unitatea sa a fost instruita sa păzească un refugiu de
copii. Trebuia sa împuște orice copil care nu se supunea somațiilor. Când executa
serviciul de paza, a fost forțat sa împuște un băiat de zece ani. După acest moment,
nopțile sale au fost bântuite de coșmaruri în care predominau scene de groaza cu
oameni morți si scena uciderii băiatului respectiv. Apoi coșmarurile au trecut si mr.
A. a revenit la normal după trei ani. Noua deteriorare a stării sale a apărut după un
episod petrecut în sala de urgenta, când i s-a cerut sa spele un copil. Nu știa ca
băiatul era deja mort când a fost adus în sala. Când maiorul a descoperit ca băiatul
era mort, s-a îngrozit, a părăsit slujba si nu s-a mai întors. Coșmarurile au reapărut
iar uneori se trezea noaptea țipând, își arunca soția pe podea si o acoperea pentru a o
proteja de exploziile blindatelor. Era incapabil sa discute cu soția despre episodul din
sala de urgenta. Comportamentul sau inexplicabil a dus la divorțul lor.

Mr. A. a urmat o terapie de grup cu alți veterani ai celui de-al doilea război mondial si
un tratament farmacologic. După externare, el a fost capabil prima oara, după 35 de
ani, sa poarte discuții cu oricine despre evenimentele din război. Treptat, simptomele
au dispărut iar mr. A. a ajuns sa afirme ca se simte atât de bine cum nu s-a simțit în
toata viața lui. Făcuse demersurile necesare pentru a-si recăpăta slujba si avea
planuri optimiste de viitor. Tot el a spus ca cel mai important factor de însănătoșire
au fost discuțiile despre evenimentele de "atunci".

Concluzie
Dezvoltarea posibilităților de pregătire psihologica pentru lupta, precum si dezvoltarea
domeniului asistentei psihologice pentru militarii armatei, în general si pentru
militarii care îndeplinesc misiuni sub arme peste hotare, în special, vor creste mult
probabilitatea întoarcerii acasă a unor oameni sănătoşi, uşor reintegrabili social si
apți pentru noi misiuni.