POEZIA NOUĂ

1
I

Între numeroasele curente cari stăpînesc literatura modernă e

foarte greu a deosebi, la început, o tendinţă unitară care să servească
de legătură fundamentală între producţiunile practice ale timpului. De
aceea şi criticii se simt încurcaţi în încercările lor de caracterizare
generală; pămîntul tare le lipseşte de sub picioare, nota dominantă
dispare în simfonia notelor secundare şi bietul critic se vede nevoit a
se mulţumi cu afirmări vagi, cu aprecieri provizorii.
Cu toate acestea, dacă se ascultă bine concertul acesta uriaş, atunci
se distinge încetul cu încetul, din valurile adînci ale notelor nesfîrşite,
din cantilenele duioase cari plîng pe coarde albe de viori răzleţe, o notă
gravă şi sonoră care se ridică liniştită şi măreaţă pînă ce se impune cu o
puternică stăpînire tuturor celorlalte note. E un laitmotiv serios şi dulce
care vorbeşte fiecărei simţiri după taina durerei sale şi care sună
maiestatea sa cu o putere de emoţiune şi de evocaţie care nici n-a putut
fi bănuită măcar pînă acum. Celelalte note pot să se stingă şi să apară
iar, cantilenele pot să se piardă ca o uşoară adiere de vînt în pacea
serei, dar laitmotivul rămîne; şi chiar dacă dispare o clipă, ca soarele
care la un colţ al drumului nu se mai vede, el reapare din nou peste
puţin, mai puternic, mai serios, mai sonor şi mai maiestos.
Acest laitmotiv care stăpîneşte poezia modernă e simbolismul.
Faptul e atît de recunoscut şi recunoaşterea sa e impusă cu aşa de
mare necesitate încît mirarea tuturor esteţilor n-a fost proastă văzînd
în „Neue Freie Presse” de săptămîna trecută un articol scris anume
pentru ziarul vienez de către cunoscutul scriitor francez Camille
Mauclair, care vestea, nici mai mult, nici mai puţin decît moartea
simbolismului.

1
„România jună”, I, nr. 65, 13 februarie 1900, p. 1, semnat St. Petică.
71
 O clipă esteţii au rămas încremeniţi. Cum, arta sfîntă, arta lor, arta
pentru care luptaseră ani lungi şi dureroşi era moartă şi ei, cari o
crescuseră şi o dezmierdaseră din tinereţe, nu ştiau despre aceasta
nimic?
A trebuit să vină un copil pribeag, un fiu risipitor, ca să le aducă
la cunoştinţă trista întîmplare?
Căci Camille Mauclair e în adevăr un fel de fiu risipitor ca şi cel
din Biblie. Intelectualismul său, care-l semnalase de la început
confraţilor, făcuse din el un fiu foarte iubit al literelor franceze şi,
chiar dacă nu era un estet curat, totuşi erau numeroase motive de a fi
aplecat mai mult către arta nouă decît către cea veche.
Însă fapta sa de acum, deşi surprinzătoare, se explică.
Mauclair face parte din acei intelectuali cari n-au din intelec-
tualism decît numele şi unele calităţi cu totul neînsemnate şi la cari
patimele politice şi personale sunt încă destul de tari pentru a-i arunca
în o mulţime de lupte murdare şi josnice. Astfel a fost afacerea
Dreyfus, în care s-au amestecat nu numai intelectuali îndoielnici ca
Mauclair, ci chiar esteţi recunoscuţi ca Pierre Quillard, dînd astfel
prilej lui Rémy de Gourmont de a scrie un articol fulgerător împotriva
lor. Articolul lui Gourmont l-a durut rău pe Mauclair şi acesta, spre a
se răzbuna, a început a înjura tocmai pe acei pe cari îi slăvea
odinioară. Dar, cum presa franceză nu voia să se facă răsunetul urilor
şi răzbunărilor meschine ale lui Mauclair, acesta a fost nevoit să se
îndrepte către presa germană şi astfel se explică articolele din
„Zukunft”, „Neue Freie Presse” şi alte reviste şi ziare germane.
În ultima sa expunere, care le cuprinsese pe toate celelalte dina-
inte, Mauclair spune: „Moartea lui Stéphane Mallarmé însemnează,
mai mult decît moartea lui Paul Verlaine, sfîrşitul unei mişcări în
proză şi poezie care e cunoscută în istoria literaturei franceze sub
numele de simbolism. Această mişcare apăru la 1884 şi se stinse la 9
septembrie 1898 cu marele estet care a fost principalul său repre-
zentant”.
În două fraze, cel puţin două lucruri neadevărate. Mişcarea
simbolistă n-a apărut la 1884; anul acesta poate fi privit cel mult ca
anul în care mişcarea s-a afirmat în liniile şi contururile sale hotărîte.
Dar, pentru ca să se afirme în linii şi contururi hotărîte, o mişcare
trebuie să existe de multă vreme, să facă mult drum, să numere mulţi

72
oameni. Şi de fapt aşa şi este. Mişcarea simbolistă franceză s-a dez-
voltat cu încetul de la Charles Baudelaire şi, în timp ce romantismul
creştea şi se dezvolta în mijlocul laudelor politicoase ale academiei şi
a aplauzelor zgomotoase ale mulţimei, în timp ce naturalismul se
anunţa cu sunete de tobe sparte de bîlci, ea mergea încet, dar sigur,
către ţinta sa supremă. Şcoala belgiană – şi Mauclair trebuia să ştie
mai bine ca oricine că şcoala belgiană s-a dezvoltat înainte de 1884 –
a venit şi a întărit-o cu puteri noi, astfel că în curînd simbolismul
reprezentă singura artă cu putinţă nu numai în Franţa, ci şi în Anglia,
Germania, Norvegia, Italia, Spania.
Crede Mauclair că o mişcare atît de întinsă şi de puternică poate
dispare cu un singur om? El, care se făleşte de a fi un cunoscător
adînc al fenomenelor sociale şi un cercetător subtil al fenomenelor
psihice, trebuie să ştie că asemenea fenomene au pricini mai adînci
decît voinţa unui individ.
Stéphane Mallarmé a fost numai cel mai genial reprezentant al
mişcărei, iar nicidecum întreruperea şi pricina ei.
„Această mişcare simbolistă a fost de origină engleză şi germană
şi e caracterizată prin trei lucruri, îndeosebi: reforma prozodiei clasice
franceze şi transformarea ei într-o proză poetică care nu e legată nici
de rimă, nici de cesură, nici de altă formă metrică; deasa întrebuinţare
a alegoriei, a legendei şi a metaforilor în literatură; introducerea idea-
lismului lui Hegel, a misticei şi a metafizicei în operele de artă.”
Introducerea idealismului lui Hegel – şi nu al lui Fichte şi
Schelling cum pretinde Mauclair în altă parte – caracterizează numai
pe Mallarmé; cît despre reforma prozodiei clasice franceze, ea e
comună tuturor simboliştilor. Însă tocmai în această reformă stă
simbolismul şi nu întrebuinţarea alegoriei, metaforelor şi a altora de
soiul acestora.
Ceea ce caracterizează tehnica poetică a simboliştilor e izolarea
senzaţiilor şi darea lor printr-un echivalent de imagini. Pe cînd la
clasici modul cum e dată senzaţia e adecvat cu senzaţia, pe cînd la
romantici senzaţia e hiperbolizată, la simbolişti ea e dată printr-un
echivalent care e determinat şi el prin modul de a se impresiona al
artistului. De aci impresionismul ca procedeu tehnic, aşa de celebru în
pictură.

73
 Cît despre alegorii şi metafore, ele nu formează niciodată o
trăsătură distinctivă pentru simbolişti, căci se găsesc – şi încă în mai
mare cantitate – la toate celelalte şcoli.
Ceea ce e ciudat însă e că Mauclair crede că toată afacerea se
reduce la reforma prozodiei care, după dînsul, a dus la transformarea
poeziei în proză poetică, ca şi cînd n-ar şti ce deosebire prăpăstioasă e
între una şi alta. „Reforma prozodiei a fost cerută de măreaţa lirică
liberă a lui Shelley, Tennyson şi Swinburne.”
Fără îndoială că Shelley şi Swinburne – şi întrucîtva chiar şi
Tennyson – au înrîurit foarte mult asupra noii poezii franceze, ieşită
de pe urma admirabilelor poeme, aşa de turburătoare, ale lui
Baudelaire, dar nu e mai puţin adevărat că această înrîurire n-a urmat
o cale aşa de simplistă ca aceea pe care o arată Mauclair. Shelley a
înrîurit mult, ca concepţie artistică, asupra lui John Ruskin şi acesta, în
numeroasele şi frumoasele sale studii asupra artei, a determinat o
întreagă mişcare simbolică în pictură, care s-a întins în curînd şi la
poezie, puţin timp după ce scrierile lui Rio asupra artei ombriene şi
romane făcuse cunoscut lumei deliciosul prerafaelism mistic.
Mauclair, scriitor francez care crede că cunoaşte aşa de bine mişcarea
artistică din ţara sa, ar trebui să cunoască pe Rio, căci e compatriot cu
dînsul şi nu poate fi lăsat afară, cînd e vorba de a se studia o mişcare
ca simbolismul, cu care acesta din urmă e aşa de strîns legat.
Dante Gabriel Rossetti, poet şi pictor, Charles Algernon
Swinburne şi toată şcoala poetică estetă engleză a înrîurit asupra
simbolismului francez nu atît ca reformă a prozodiei – pentru aceasta
Wagner şi simfonia modernă au făcut mai mult – cît ca introducere a
ideilor mistice şi a culoritului nuanţat şi subtil.

II1

Înrîurirea directă a d-lui Shelley şi mai cu seamă a lui Edgar Poe

se simte mai mult asupra lui Baudelaire şi numai prin mijlocirea
acestuia asupra marei treimi: Jules Laforgue, Paul Verlaine, Arthur

1
„România jună”, II, nr. 68, 16 februarie 1900, p. 1, semnat St. Petică.
74
Rimbaud, ale cărei momente de strălucire ating culmea pe la 1873,
deci cu mult mai înainte de epoca fixată de Mauclair.
Deci, şi în privinţa aceasta, criticul nostru greşeşte şi nu atît din
neştiinţă, pe cît din rea-voinţă.
Dînsul urmează: „Mişcarea estetă se ridică la o poezie care, ce e
drept, nu e mai bogată în culori şi mai plastică decît romantică, dar
care e înainte de toate muzicală şi de o excepţională bogăţie de
sunete”.
Bogăţia de culori nu e caracteristică tuturor romanticilor. Afară de
Chateaubriand şi Victor Hugo care au, în adevăr, un culorit foarte
puternic, ceilalţi nu s-au ridicat deloc mai presus de sfînta medio-
critate. Celebra George Sand şi tot atît de celebrul Lamartine nu sunt
cu nimic mai puţin culorişti şi ceilalţi nu fac nici măcar cît osteneala
de a-i cerceta. Afară numai doar dacă Mauclair nu ar fi voind să treacă
printre romantici pe Théophile Gautier, după cum a făcut un critic cu
mari pretenţii, care, vorbind de autorul superbelor Emaux et Cameés,
îl trece printre romantici pentru că a fost cîndva prieten cu Victor
Hugo şi pentru că, îmbrăcat cu jiletcă roşie, a luat parte la întîia
reprezentaţie a lui Hernani. Cum se vede, slab motiv; şi dacă un ridi-
cul critic român a făcut aceasta, nu înţelegem ca şi Camille Mauclair,
care în orice caz, e mai mult decît un Prostan oarecare, s-o facă.
Şi chiar întrucît priveşte culoritul măiestrit al lui Victor Hugo,
criticul greşeşte cînd îl pune mai presus de culoritul simboliştilor.
Oare Mauclair nu a cetit minunata Après-midi d’un faune a lui
Mallarmé? Nu cunoaşte Les Fètes Galantes ale lui Verlaine şi
scînteietoarele poeme ale lui Verhaeren? Mai mult, mai fin şi mai
nuanţat culorit decît în acestea, cu greu s-ar putea găsi chiar în Hugo.
Însă Mauclair a judecat aci ca majoritatea compactă, care nu e
izbită decît de culorile strigătoare, întocmai ca sălbaticii. În cazul
acesta are dreptate. La Hugo culorile sunt date dintr-odată, trăsăturile
sunt grosolane, nuanţele nu se văd de loc, aşa că de multe ori
tablourile sale seamănă mai curînd cu tablourile de bîlci sau cu roşile
firme comerciale, decît cu tablourile adevărate. Dimpotrivă, la
Gautier, Verlaine, Mallarmé, Verhaeren, culorile sunt date cu
îngrijire, fin nuanţate, delicate şi trăsăturile sunt de mînă de maestru.
E firesc dar ca artistul sincer să aleagă pe acestea din urmă. De

75
altminteri nu vede Mauclair unde a dus culoritul romanticilor? La
cromolitografiile tristului domn Coppée!
În loc de a recunoaşte acestea, Mauclair afirmă că evoluţiunea
simboliştilor are ca punct de plecare pe Lamartine.
Lamartine, punct de plecare al simboliştilor? Dar înaintea lui
Laforgue şi Verlaine, Leconte de Lisle, care nu era simbolist, a arătat
sentimentele adevăraţilor poeţi faţă de Lamartine, acest poet
îndoielnic, acest strigător de lucruri comune, acest propovăduitor de
adevăruri banale şi de frumuseţi ieftine. Ce era să ia şi să transforme
simboliştii de la dînsul? Prozodia sa care n-avea nimic deosebit?
Ideile sale cari n-aveau nimic nou? Tehnica sa internă care avea ea
însăşi nevoie de multe îndreptări? Fără îndoială că nu. Atunci ce?
Mauclair ar fi foarte încurcat să spună.
„De fapt, simbolismul n-a fost niciodată o mişcare unitară şi
organizată, ci numai un nume general pentru o mulţime de artişti
foarte deosebiţi cari se apropiau între dînşii numai prin idealismul
operilor lor.”
Nu numai idealismul e comun tuturor simboliştilor, ci şi tehnica
internă şi cînd se judecă o operă de artă, totdeauna trebuie să se ţină
socoteală, în primul loc, de această tehnică; ea e principiul intern după
care se face evoluţiunea sa şi, deci, e factorul determinant în studiul
său. Mauclair face aici o omitere conştientă şi nu se deosebeşte, în
această privinţă, de eminentul nostru Prostan, decît prin faptul că la
acesta omiterea e inconştientă.
De altminteri, individualismul simboliştilor e spre lauda lor, căci
numai astfel se poate păstra neatinsă personalitatea fiecărui artist şi
sunt păziţi de a cădea în imitaţiile de prost gust ale romanticilor.
Mauclair vede însă în acest fapt o slăbiciune a lor şi chiar cutează
a spune că Henri de Régnier, Francis Vielé-Griffin, Stuart Merrill,
André Gide şi Rémy de Gourmont s-au întors de la simbolism spre
clasicism sau spre – risum teneatis! – naturalism.
E drept că dintre aceştia Henri de Régnier a dovedit în ultimele
sale opere o întoarcere spre clasicism, dar aceasta nu se datoreşte unor
convingeri literare, ci unor convingeri mai mult casnice, de cari nu e
strein un oarecare socru al său numit Hérèdia. Dar ceilalţi? Ceilalţi
întorşi de la simbolism! Pretenţia e ciudată şi aş vrea să văd pe Rémy
de Gourmont altundeva decît în capul vitezei mişcări moderne unde
stă cu atîta glorie. Ceilalţi, ca şi femeia lui Cezar, nici nu pot fi măcar

76
bănuiţi, iar cît despre André Gide, asupra căruia criticul stăruieşte mai
mult, n-ar avea decît să cetească Mauclair Prométhée mal enchainé,
apărut astă-vară, şi va vedea ce simbolism puternic, înălţător şi de un
frumos idealism face încă Gide.
Deci toate afirmaţiile criticului privitoare la sfîrşitul simbo-
lismului sunt zdrobite de înseşi faptele vădite şi pipăite cari se
urmează în lumea artistică.
Dar Mauclair vrea cu orice preţ să răstoarne: „Evoluţia ideilor
stăpîneşte toate şi se poate spune că după moartea lui Mallarmé s-a
arătat o întreagă generaţie de poeţi care n-a făcut din simbolism cercul
speranţelor şi a năzuinţelor lor”. Şi citează mişcarea naturistă cu Saint
Georges de Bouhélier, care, după ce s-a acoperit de ridicul, a căzut
îndată.
Într-un singur loc pare a avea Mauclair dreptate. E acolo unde
ridică împotriva şcolii estete şcoala lui Mistral, clasică şi simplă.
Ideile felibrilor sunt în acelaşi timp literare şi sociale. Joachim
Gasquet, Paul Souchon, Emmanuel Signoret, Marc Laforgue sunt
nişte poeţi foarte bine înzestraţi şi lirica lor, curată de orice simbolism,
e de o claritate simplă şi de o pasiune nobilă.
Din nenorocire, toţi aceştia sunt poeţi mici, cari sunt osîndiţi să
rămînă aşa cum se află din pricina lipsei lor de evoluţiune.
Sunt însă alţi doi în Provença pe care Mauclair nu-i citează pentru
că nu-i dă mîna, deşi aceşti doi fac cît toţi ceilalţi la un loc. E vorba de
Fourés şi de Francis Jammes, al cărui mistic Angélus de l’Aube e de
un simbolism zguduitor. Şi fără îndoială că viitorul va fi al acestora.
Ideile sociale şi politice pure în poezie şi-au avut rostul lor
odinioară; dar arta prin care trăiau ele era o artă inferioară şi de aceea
a trebuit să dispară pentru a face loc alteia. Iar deosebirea între poezia
provençală adevărată şi poezia simbolistă nu stă în ce crede Mauclair,
ci în opoziţia, mult mai adîncă, dintre spiritul antic şi cel modern. Dar
despre aceasta vom vorbi cu altă ocazie, în alt articol.
Nu putem termina însă articolul de faţă înainte de a ne aminti
reaua-credinţă a lui Mauclair, care a trecut prin toate şcolile, s-a
închinat la toate icoanele şi a sfîrşit prin a înjura tot ce adorase
odinioară. Într-un superb rechizitoriu pe care i l-a făcut odată Rachilde,
admirabila estetă, după ce-i arunca în faţă toate mişeliile sale literare, îi
punea o ultimă întrebare: „Şi acum, în ce şcoală vei mai intra?”
Cu cît mai mult temei i se poate pune întrebarea aceasta acum!

77
78