PĂCĂTUL STRĂMOȘESC ȘI

URMĂRILE LUI

LUCRARE DE ATESTARE A COMPETENȚELOR

PROFESIONALE

Coordonator, Elev susținător,

Pr. Prof. Marin Sebastian Vinerica Marian Adrian

Slobozia-2022

CUPRINS

1. Introducere
Starea primordială a omulu........................................................................

a)Starea primordială în teologia ortodoxă.......................................................

b)Starea primordială după doctrina catolică şi evaluarea ortodoxă..................

c)Starea primordială în protestantism şi evaluarea ortodoxă...........................

Argument
Am ales să dezbat această „problemă” a stării primordiale a omului şi a căderii sale în păcat întrucât am
considerat că este de datoria fiecărui creştin să cunoască starea trupească şi sufletească a primilor
oameni, şi să mediteze asupra căderii acestora din starea primordială, în starea în care se află şi astazi
creştinul până la primirea Botezului, dar puţin modificată.Pentru a nu se face confuzii între docrtina
ortodoxă, cea catolică şi ceaprotestantă, şi pentru ca fiecare creştin să ştie cum este privită această
„problema”, am dezbătut această stare primordială a omului, precum şi starea acestuia după căderea în
păcat, în toate cele trei confesiuni: ortodoxă, catolică şi protestantă, ultimele două fiind privite şi
combătute din punct de vedere ortodox. Acest lucru ajută mai ales la o posibilă analiza, din partea celor
interesaţi, asupra unei comparaţii făcute între omul de acum, şi omul de altă dată.De asemenea, lucrarea
de faţă, dacă este bine înţeleasă de către cititor,ar putea să dea răspunsuri şi la unele întrebări legate şi
de natură, întrucât şi aceasta, prin căderea protopărinţilor Adam şi Eva, a avut de suferit unele
modificări. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările Lui sunt bune. Totuşi,
nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei, a relelor prezente în natură - care apar în legătură cu
limitele proprii creaturilor - şi mai ales de problema răului moral. De unde vine răul? "Quaerebam unde
malum et non erat exitus - Căutam de unde vine răul, dar nu găseam răspunsul", spune Sfântul
Augustin, iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. Căci
"misterul fărădelegii" (II Tes 2, 7) se limpezeşte doar la lumina "misterului pietăţii" (I Tim 3, 16).
Revelaţia iubirii divine în Hristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului. E
necesar, deci, să privim problema originii 3răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul
Biruitor al răului

1.Introducere

Păcatul este prezent în istoria omului ; ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre
realităţi alte nume. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul, trebuie să recunoaştem mai întâi
„legătura profundă a omului cu Dumnezeu”1, căci în afara acestei relaţii, răul păcatuluinu poate fi
demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu, deşi el continuă să apese
asupra vieţii omului şi asupra istoriei2. Realitatea păcatului, în mod deosebit a păcatului originar, se
clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă
despre Dumnezeu, nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un
defect de creştere, ca o slăbiciune psihologică, o eroare, consecinţa necesară a unei structuri sociale
inadecvate etc. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul
înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe
El şi să se iubească între ele3. Doctrina păcatului originar este reversul Veştii celei Bune că Iisus este
Mântuitorul tuturor oamenilor, că toţi au nevoie de mântuire şi că, datorită lui Hristos, mântuirea este
oferită tuturor oamenilor. Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic, însă ea ilustrează un
eveniment primordial, un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului. Revelaţia ne dă certitudinea
de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri

.
Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Doctrina ortodoxa si catolica despre pacatul stramosesc ,în Ortodoxia, Revista Patriarhiei
Române, anul XI, nr. 1 ianuarie-martie 1957, Bucureşti, pag. 22;

2 Ibidem, pag. 331;

3 Ibidem. pag. 31

În spatele opţiunii de neascultare a protopărinţilor, se află o voce înşelătoare, ostilă lui Dumnezeu, care,
din invidie, îi aruncă în moarte. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut,
numit Satana sau Diavolul. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun, creat de Dumnezeu.
„Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni, dar ei singuri s-au făcut răi.”4
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său şi L-a statornicit în prietenia sa. Făptură spirituală, omul nu
poate trăi această prietenie decât subforma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl
exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, „căci în ziua în care
vei mânca din el, vei muri” (Gen 2, 17). „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2, 17) evocă în chip
simbolic graniţa de netrecut pe care omul, în calitate de creatură, trebuie să o recunoască în mod liber şi
să o respecte cu încredere. Omul depinde de Creator; el este supus legilor creaţiei şi normelor morale
care reglementează folosirea libertăţii5. Omul, ispitit de diavol, a lăsat să se stingă în inima sa
încrederea faţă de Creatorul său şi, abuzând de libertatea proprie, nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu.
În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului. Ca urmare, orice păcat va fi o nesupunere faţă de
Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea Lui. Prin acest păcat, omul s-a preferat pe sine lui
Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui
Dumnezeu,împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi, deci, împotriva propriului bine. Creat
într-o stare de sfinţenie, omul era destinat să fie pe deplin "îndumnezeit" de Dumnezeu în glorie. Ispitit
de diavol, el a voit "să fie ca Dumnezeu", dar "fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui
Dumnezeu, nu conform cu Dumnezeu" Sfânta Scritura dar şi Sfânta Tradiţie arată consecinţele
dramatice ale acestei prime neascultări. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare

.
4 Preot Dr. Prof. Vasile Răduca, Antropologia Sfântului Grigore de Nyssa, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996 pag. 83;
5 Pr. Prof. Dr. D. Staniloae,op.cit. pag. 42;

6 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Dogmatica Ortodoxă-vol I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 2006, pag. 83

Armonia în care erau, datorată dreptăţii de la început, este distrusă; stăpânirea facultăţilor spirituale ale
sufletului asupra trupului este nimicită; unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor; relaţiile
lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a
devenit pentru om străină şi ostilă. Din cauza omului, făptura e supusă "deşertăciunii" (Rom 8, 20). În
sfârşit, consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui: omul "se va întoarce
în ţărâna din care a fost luat" (Gen 3, 19). Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii. După acest prim
păcat, o adevărată "invazie" a păcatului inundă lumea: uciderea lui Abel de către Cain; corupţia
generală ca urmare a păcatului; apoi, în istoria lui Israel, păcatul se manifestă adesea mai ales ca
infidelitate faţă de Dumnezeul legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise; şi după Răscumpărarea
adusă de Hristos, printre creştini, păcatul se manifestă în multiple feluri. Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie a Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului. Toţi
oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam7. Sfântul Pavel afirmă acest lucru: "Prin neascultarea unui
singur om, s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)" (Rom 5, 19): "După cum printr-un om a
intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au
păcătuit în el..." (Rom 5, 12). Universalităţii păcatului şi a morţii, apostolul îi opune universalitatea
mântuirii în Hristos: "Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii, tot astfel prin
dreptatea adusă de unul (Hristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă" (Rom 5, 18).
Pe urmele Sfântului Pavel, Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita durere ce îi apasă pe oameni şi
înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu
faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă "moartea
sufletului". În virtutea acestei certitudini de credinţă, Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea
păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal8

.
7 Cf. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1943, pag. 362;

8 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Dogmatica ... pag. 303

Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam
"ca un singur trup al unui singur om" . Prin această "unitate a neamului omenesc", toţi oamenii sunt
implicaţi în păcatul lui Adam, aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Hristos. Totuşi, transmiterea
păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ştim însă prin Revelaţie că
Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el, ci pentru întreaga natură umană:
cedând în faţa ispititorului, Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal, însă acest păcat afectează natura
umană pe care ei o vor transmite într-o condiţiedecăzută. E un păcat ce se va transmite prin propagare
la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la
început. De aceea, păcatul strămoşesc este numit "păcat" în mod analogic: este un păcat "contractat",
nu "săvârşit"; o stare, nu un act. Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat
mai ales în secolul al V-lea, în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva
pelagianismului, şi în secolul al XVI-lea, în opoziţie cu Reforma protestantă. Pelagius susţinea că omul
e în stare să ducăo viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere, fără ajutorul
necesar al harului lui Dumnezeu; el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu
rău. Primii reformatori protestanţi învăţau,dimpotrivă, că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată
prin păcatul originar; ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău
(concupiscenţa), care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind
păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529 şi la Conciliul Tridentin
din 15469. Învăţătura despre păcatul originar - unită cu aceea a Răscumpărării prin Hristos - oferă o
imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Prin păcatul primilor părinţi,
diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului, chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Păcatul
originar atrage "sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii, adică sub puterea
diavolului."10

9 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 2004, pag. 506;

10 Aurel Cordoban, Prefaţă la Hannes Bohringer, În căutarea simplităţii: o poetică, Cluj Napoca, Editura Idea Design &
Print, 2001, pag. 9

Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în
ansamblul ei o condiţie păcătoasă ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: "păcatul lumii" (In
1, 29). Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de
situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor. Cu alte cuvinte, după
căderea sa, omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă şi îi vesteşte în chip
misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere. Acest pasaj din Geneză a fost numit
"Protoevanghelie", pentru că e prima vestire a Răscumpărătorului, a unei lupte între şarpe şi Femeie şi
a biruinţei finale a unui urmaş al ei. Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a "noului Adam" care,
prin "ascultarea lui până la moartea pe Cruce" (Fil 2, 8), repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam. De
altfel, numeroşi Sfinţi Părinţi şi învăţători ai Bisericii recunosc în femeia vestită în "protoevanghelie"
pe mama lui Hristos, Maria, "noua Evă". Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de
biruinţa asupra păcatului repurtată de Hristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoşesc şi,
printr-un har special al lui Dumnezeu, în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat.
Dumnezeu permite, într-adevăr, ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare.
Aceasta rezultă şi din cuvintele Sfântului Pavel care spune că: "Acolo unde s-a înmulţit păcatul, a
prisosit harul." (Rom 5, 20).
 Starea primordială a omului

a) În teologia ortodoxă

După învaţătura Bisericii Ortodoxe, începătorul neamului omenseca ieşit din mâinile celui PreaÎnalt,
având toate puterile spirituale şi morale necesare pentru ajungerea scopului căruia l-a destinat
Dumnezeu. Adică, din punct de vedere corporal, primul om ere fară patimire şi nestricăcios, iar, sub
aspect spiritual, el avea o inclinare puternică spre Dumnezeu, fiind dreptşi bun. Era „împodobit bogat
cu bunurile care rezultă din nevinovaţie”11 şi avea voinţă supusă raţiunii, cu toatea că ea putea să
încline spre păcat. În general, omul era la mijloc, între indiferenţă de copil şi suprema perfecţiune şi
virtute.Dacă voim să definim starea aceasta originară în termeni tehnici ai Apusenilor şi Protestanţilor,
nu există nici o îndoială că natura spirituală şi morală a primilor oameni, intelectul şi liberul arbitru,
fiind cu totul curată şi neîntinată, va costitui chipul lui Dumnezeu în om. Iar dreptatea originară se
referă, pe de o parte, la bunurile excepţionale sufleteşti şi corporale, adică la stăpânire asupra
vieţuitoarelor şi a la impasibilitatea corpului, care avea putinţă să nu moară, dacă omul nu păcătuia12;
altfel spus, se referă la starea curată şi bineplacută lui Dumnezeu a puterilor spirituale şi morale ale
omului, adică la cunoaşterea lui Dumnezeu, care nu este înţelepciunea desăvârşită, şi la sfinţire şi
dreptate, care n-au fost stabilite în mod perfect „în prima alcătuire şi în aluatul fiinţei”13. Dar existând
virtual, în firea omului, care tinde către Dumnezeu şi poate săvârşi orice virtute, ele au trebuinţă numai
de deyvoltare şi întarire, prin exerciţiu personal şi dovedire morală, pentru ca omul să devină şi în
realitate asemenea lui Dumnezeu.Voiţa primului om avea, într-adevăr, îndreptare statornică spre
Dumnezeu şi spre bine. Dar n-a fost întărită atât de mult în bine, încât să

11 Evghenie Bulgaris, Mărturisirea (în limba greacă), pag. 16, al. 3, apud. Hr. Andrutzos, op. cit. pag. 228;

12 Hr. Andrutzos, op. cit. pag. 229;

13 Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la Psalmi, XXX, 4, apud. Hr. Andrutzos, op. cit., pag.229;

înceteze pentru ea posibilitatea răului, care este condiţia oricărei săvârşiri libere a binelui.Este uşor de
înţeles, însă, că, pentru întărirea însuşirilor morale, este necesar şi harul dumnezeiesc, care nu putea să
lipsească nici în paradis, fiind legătura de unire a Celui infinit cu omul mărginit.Aşadar, întreaga stare a
începătorului neamului omenesc nu este o stare de dreptate şi sfinţenie desăvârşită înnăscută, fiindcă
„virtute” şi „înnăscut” sunt lucruri contradictorii. Nu era, însă, nici stare de indiferenţă şi de lipsă de
experenţă copilărească, cum susţin raţionaliştii, ci o stare de curăţenie şi nerăutate cum o defineşte
Mărturisirea lui Petru Movilă.Într-adevăr, dintre cele trei stări, în care putea să se găsească primul om,
când a ieşit din mâinile Creatorului,adică: starea de indiferenţă morală, de răutate şi de bunătate, cea
din urmă trebuie să fie preferată. Indiferenţa este însăşi răutate sau, mai bine zis, duce nemijlocit la
răutate, fiindcă ea pune postulatele raţiunii pe treaptă egală cu a impulsiilor trupului. Asemenea stare
neutră, în care raţiunea nu lucrează încă, iar trupul din fire, este nestăpânit, va pătrunde răul, cum bine a
observat K.J. Nitzsch.14Dar, când aceeptăm că primul om a fost bun, trebuie să înţelegem că el a fost
drept şi lipsit de răutate, cum este, din fire, omul făcut după chipul lui Dumnezeu, şi nu că el a fost cu
totul sfânt şi drept, cum devine cineva prin exerciţii şi practici morale.Expresie şi manifestare a
chipului dumnezeiesc, în om, este stăpânirea omului peste vieţuitoare şi natură, cum se arată la textul
menţionat la Facere, care adaugă acest principiu după ce vorbeşte despre dupa chip şi asemănare.
Rezultă aceasta şi din scrierile Sfinţilor Părinţi, carevăd în după chipul lui Dumnezeu stăpânirea omului
asupra naturii, cum afirmă Sfântul Ioan Hrisostom şi, de acord cu el, Teodoret. Ca o completare la
aceasta, Sfântul Grigore de Nisa adaugă: „Chipul nu e adevărat chip, decât în măsura în care posedă
toate atributele modelului său.”15Mulţi scriitori din vechime şi de astăzi, urmând pe Fericitul Augustin,
afirmă că starea primordială a fost cu totul desăvârşită din punct de vedere moral şi intelectual. Adică,
pe de o parte, Adam a posedat toată

14 Eine Protest. Beant. d. Symb. Mobler-s, 1835, pag. 36, apud. Hr. Andrutzos, op. cit., pag.230;

15 Sf. Grigorie de Nyssa, Crearea omului, Editura Renasterea, Bucuresti 1998, cap. 11, pag 123;