BOLILE SEZONULUI CALD

Suport de curs
Cuprins
I.INFECȚIILE VIRALE DIN SFERA ORL
1.1. Rinofaringita acută ( guturai, coriză, răceala comună, rinită acută)
1.2. Alergiile
1.3. Anginele (amigdalitele) acute în sezonul cald
1.4. Faringita virală
1.5. Bronşita şi bronşiolita acută
1.6. Otita externă
1.7. Sinuzita

II. BOLI INFECTOCONTAGIOASE CU TRANSMITERE DIGESTIVĂ

2.1. Gastrita acută simplă (prin indigestie)
2.2. Gastrita alergică
2.3. Toxiinfecția alimentară

III. BOLI INFECȚIOASE TRANSMISE PE CALE CUTANATĂ

3.1. Mușcătura de căpușă- boala Lyme

IV. BOLI PROVOCATE DE EXPUNEREA LA SOARE

4.1. Insolația
4.2. Alergia solară

Bibliografie
I. INFECȚIILE VIRALE DIN SFERA ORL

Fără o igienă corespunzătoare, vara se răspândesc ușor bacteriile, virușii și alergenii. Dacă
adăugăm și consumul de băuturi reci sau de inghețată și folosirea în exces a aparatului de aer
condiționat, mai este doar un pas până la boli precum amigdalite, rinite, laringite sau sinuzite.

Cele mai frecvente afecțiuni ORL în sezonul de vară sunt rinitele alergice, rinofaringitele acute
eritematoase sau pultacee, laringitele acute, acutizarea sinuzitelor cronice infecto-alergice, sângerari
nazale (epistaxis postgripal sau complicaţii la pacienţii cu hipertensiune arterială), otite congestive sau
otite externe fungice sau furunculoase acute, cefalee, vertij, lipotimii.

Atunci când o persoană răceşte, cel mai adesea, agentul infecţios cauzal este un virus. Pe măsură ce
vremea devine caldă, virusurile care provoaca răcelile se schimbă, comparativ cu cele regăsite în
timpul iernii. Astfel, enterovirusurile provoacă cele mai multe răceli pe perioada verii, declanșând
simptome respiratorii caracteristice tractului respirator superior, cum ar fi rinoreea și durerile în gât.
În plus, pot fi prezente și câteva tulburări ale tractului gastro-intestinal.

Enterovirusurile sunt mai frecvente în lunile de vară comparativ cu rinovirusurile, care sunt mai
frecvente în lunile reci. Deoarece răcelile sunt infecții provocate de agenți virali, nu se tratează cu
antibiotice. Cu toate acestea, anumite remedii ce pot fi abordate la domiciliu pot ajuta la ameliorarea
simptomelor și la accelerarea vindecării. Se observă o creştere a numărului de cazuri de amigdalită
acută ( la fel ca şi a numărului de sinuzite şi otite ) în perioada caldă în primul rând datorită depăşirii
mijloacelor de apărare ale organismului care din cauza căldurii excesive nu mai poate lupta la întreaga
capacitate. Sunt predispuse la îmbolnăviri persoanele care au o cauză locală cronică (o amigdalită, o
faringită cronică sau chiar o obstrucţie nazală cronică ). De asemenea mai sunt predispuse la
îmbolnăviri persoanele care au o imunitate scazută, cele care au o boală asociată, cele care nu respectă
nişte reguli de igienă şi alimentaţie corespunzătoare.
Aceste cazuri de infecţii acute în sfera orl în sezonul cald apar datorită cumulării acestor factori
enumeraţi (şi nu numai) care acţionează pe fondul scăderii rezistenţei organismului şi nu datorită
apariţiei propriu-zise a unor focare epidemice.

Boli care scad imunitatea organismului sunt:

- afecţiunile cronice locale (faringitele şi faringoamigdalitele cronice) duc la o mai mare sensibilitate a
persoanelor respective la acţiunea diversilor germeni patogeni
- faringitele cronice - se întâlnesc frecvent la persoane fumătoare, obeze cu dispepsie, boli hepatice
sau alte boli sistemice, consumatorii de alcool; 60-70% din numărul faringitelor cronice sunt alergice
- amigdalita palatină cronică– de obicei amigdalele sunt hipertrofice, uneori de volum normal, cu
prezenţa cazeumului în cripte (depozite albicioase - format din deşeuri epiteliale aglomerate şi fetide
şi un număr mare de germeni saprofiţi şi patogeni) reprezintă de asemenea un factor care predispune
la acutizari
- obstrucţiile nazale cronice – pot favoriza apariţia anginelor prin trecerea de la o respiraţie nazală la
una orală (este foarte important de ştiut rolul mucoasei nazale în umidifierea, încălzirea, sterilizarea
aerului, lucru care nu se întamplă în cazul unei respiraţii orale).

Factorii care duc la scaderea imuniăţii organismului în sezonul cald

Factorii care duc la scăderea imunităţii organismului în sezonul cald şi implicit favorizează apariţia
episoadelor de amigdalită acută sunt:
- temperaturile foarte ridicate sau foarte scăzute care duc la scăderea posibilităţilor de apărare ale
organismului
- consumul de alimente şi băuturi foarte reci (existând astfel o diferenţă mare de temperatură între
corp şi alimentul respectiv) care duc la o inflamaţie locală şi implicit la scăderea mijloacelor de
apărare locală
- expunerea la curenţi de aer care pe de o parte pot antrena o serie de agenţi patogeni dar duc şi la
modificarea proprietăţilor aerului astfel ca ventilatoarele, aerul condiţionat usucă mucoasele şi
implicit scade capacitatea de apărare locală
- trecerea bruscă prin variaţii mari de temperatură (de la cald la rece şi invers)
- alimentarea inadecvată cerinţelor organismului (slab calitativ/ sau reduse cantitativ)
- existenţa unor boli concomitente (cardiace, pulmonare, hepatice, renale, etc.) care determină o
sensibilizare a organismului şi favorizează aparitia suprainfecţiilor de orice fel
- fumatul şi alcoolul
- alergiile.

1.1. Rinofaringita acută ( guturai, coriză, răceala comună, rinită acută)

Rinofaringita, cunoscută şi sub denumirea populară de răceală, este una dintre cele mai comune
infecţii virale ale tractului respirator superior, este caracterizată de inflamaţia la nivelul mucoasei
nazale şi a faringelui.

Simptomatologie

Majoritatea răcelilor ce survin vara produc simptome similare cu cele regăsite în cazul răcelilor din
timpul iernii. După o periodă de incubaţie de 2-3 zile, se observă:
- rinoree sau secreţii nazale;
- tuse;
- congestie nazală;
- dureri de cap;
- senzație de presiune la nivelul sinusurilor:
- scăderea energiei;
- dureri musculare, dureri în gât
- strănut.

fig.1

Febra nu reprezintă un simptom frecvent al răcelilor din timpul iernii, mai ales în cazul adulţilor. În
schimb, majoritatea virusurilor implicate in apariţia răcelilor din timpul verii pot produce apariţia
bruscă a febrei.

Există multe persoane care insistă că răcelile din timpul verii sunt mai rele şi mai grave decât răcelile
din timpul iernii. Trebuie cunoscut că nu exista dovezi care să susţină această afirmaţie, iar cele mai
multe răceli dispar în câteva zile şi nu necesită tratament medical.

Unele enterovirusuri provoacă alte boli şi simptome asociate. Acestea includ:

- herpangina – provoacă erupţii cutanate la nivelul gurii şi gâtului, dar şi febră ce se instalează în mod
brusc;
- boala gură-mână-picior – produce simptome similare cu cele ale herpanginei, dar şi cu cele ale
gripei;
- conjunctivita – produce inflamaţie şi roşeaţă la nivelul unuia sau a ambilor ochi.

În cazuri rare, enterovirusurile pot provoca afecţiuni grave şi cu potenţial real de a fi letale. Câteva
exemple de astfel de afecţiuni sunt reprezentate de meningită şi miocardită.

Durata medie de evoluție a bolii este de 7 zile, în timp ce 10% din cazuri pot evolua pe parcursul a
doua săptămâni.

Tratament şi remedii contra răcelii

Nu există tratamente curative în cazul răcelilor din timpul verii. Cu toate acestea, anumite opţiuni de
tratament pot ajuta la ameliorarea simptomelor. Acestea includ:

- decongestionante – pot ajuta la ameliorarea congestiei nazale şi a tusei;

- antipiretice şi antialgice – aceste medicamente ajută la scăderea febrei şi la calmarea durerii;
- umidificatoare – utilizarea lor ajută la diminuarea tusei. Sunt indicate mai ales înainte de culcare;
- duşuri cu băi de abur – ajută la ameliorarea congestiei.

Nu este indicat consumul de medicamente fara acordul medicului, mai ales în cazul copiilor. Acest
lucru este valabil şi în cazul antibioticelor. Antibioticele trebuie administrate doar în cazul infecţiilor
bacteriene şi pe anumite durate de timp.

Unele dovezi sugereaza ca anumite tratamente naturiste pot ajuta la diminuarea unor simptome. De
exemplu, mierea de albine poate calma tusea, iar zincul poate ajuta la accelerarea vindecării. Totuşi,
se interzice consumul de miere de albine în cazul copiilor mai mici de 1 an.

Ocazional, răcelile pot produce infecţii secundare. De exemplu, copiii au o predispoziţie ridicată de a
dezvolta otite în urma răcelilor. Medicii pot recomandă tratamente cu antibiotice în cazul în care
infecţiile sunt cauzate de bacterii. Este important de reţinut faptul că antibioticele nu trateaza răcelile,
ci doar infecţiile bacteriene ce se pot asocia. Utilizarea în mod ineficient a antibioticelor poate
contribui la creşterea rezistenţei la antibiotice.

Factori de risc

Răceala survine atunci când o persoana intră în contact cu germenii din fluidele infectate ale unei
persoane infecte, de exemplu salivă, mucusul sau fecalele. De exemplu, dacă o persoană bolnavă
stranută în palmă, iar apoi strânge mana altcuiva, virusul are şanse crescute de a se răspândi. De
asemenea, daca particule mici de materii fecale pătrund în piscine sau în diferite alte locuri publice,
enterovirusurile se pot răspândi mult mai usor.

Există mai mult de 200 de tipuri diferite de virusuri care ar putea provoca răceală în timpul verii. În
general, aceste virusuri produc infecţii contagioase, acest lucru fiind valabil pe durata febrei şi la cel
putin o zi după aceea. Astfel, oamenii sunt mai susceptibili de a fi contagioşi atunci când simptomele
lor sunt mai severe.

Factorii de risc pentru contractarea unei răceli pe perioada verii sunt reprezentați de:

- petrecerea timpului în locuri aglomerate;

- petrecerea timpului în jurul copiilor care au tendinţa de a se juca în locuri murdare;
- igiena precară a mâinilor;
- existenţa unui sistem imunitar deficitar din cauza stresului, a oboselii sau a unor boli cronice sau
tratamente asociate;
- vârstele extreme, precum nou-născuţii sau bătrânii.

Profilaxie

Pentru a reduce riscul de contractare sau de răspândire a răcelilor pe perioada verii, specialiştii
recomandă următoarele strategii:

- spălarea frecventă a mâinilor, mai ales înainte de masă sau înaintea atingerii feţei. De asemenea,
mâinile trebuie spălate şi dupa expunerea la medii aglomerate sau după contactul cu persoane
bolnave;

- evitarea mediilor aglomerate pe perioada bolii, astfel încât să se evite răspândirea răcelii. Acelaşi
lucru poate reprezenta o metodă de a preveni îmbolnăvirea;

Tusea sau strănutul trebuie realizate cu acoperirea nasului şi a gurii cu o batistă sau cu un şervetţel de
unică folosinţă. Dacă acest lucru nu este posibil, se recomandă acoperirea gurii cu zona plicii cotului.
Stranutul sau tusea în palma ridică riscul de răspândire a infecţiei:

- obiectele personale nu trebuie împărţite cu altcineva;

- sărutul persoanelor bolnave trebuie evitat;
- faţa, gura sau nasul nu trebuie atinse fără spălarea mâinilor în prealabil;
- evitarea piscinelor publice, mai ales în cazul persoanelor ce au sisteme imunitare deficitare;
- dezinfectarea suprafeţelor ce ar putea intra în contact cu agenţii infecţioşi.
1.2. Alergiile

Diferenţierea răcelilor din timpul verii de alergii poate fi o sarcină dificilă, mai ales atunci cand
simptomele se fac resimţite la începutul sezonului de alergii. Unele dintre cele mai importante aspecte
prin care se pot face diferenţe între aceste doua afecţiuni sunt reprezentate de:

- febra – alergiile, mai ales cele care se produc la alergeni ce provin din aer, de exemplu praful şi
polenul, nu provoacă febră;
- momentul îmbolnăvirii – alergiile apar, de obicei, imediat ce o persoană intră în contact cu un
alergen;
- durata bolii – răcelile, chiar şi cele mai grave, durează de obicei mai puţin de 10 zile, în timp ce
alergiile au durate mai lungi de timp;
- simptomatologia – persoanele alergice cunosc, de obicei, momentele în care simptomele se
înrautăţesc sau se ameliorează. De exemplu, persoanele alergice la polen pot resimţi ameliorarea
simptomelor atunci când se află în interiorul unei clădiri;
- epuizarea – răcelile cauzează epuizare şi fatigabilitate, în timp ce alergiile nu produc acest lucru;
- durerea musculară – alergiile nu produc dureri musculare, dar răcelile o pot face;
- răspunsul la medicamente – medicamentele antihistaminice ajută la ameliorarea simptomelor
produse de alergii. În schimb, acest tip de tratament nu ajută în lupta contra răcelii.

1.3. Anginele (amigdalitele) acute în sezonul cald

Anginele reprezintă inflamaţii ale faringelui (care interesează întreaga histostructura a organului-toate
straturile) precum şi totalitatea foliculilor limfatici izolaţi situaţi la nivelul faringelui care prin
gruparea lor formeaza amigdalele: palatine, faringiană, linguală şi tubare. Dintre acestea cel mai des
întâlnită în practică ca şi afectare este amigdala palatină.

Rolul normal, fiziologic al amigdalelor palatine este de creare şi dezvoltare a mecanismului de apărare
imun, care se realizează prin agresiuni repetate din partea unor factori externi (fizici sau patogeni).
Orice angină este expresia unui fenomen de apărare din partea organismului.

În mod normal mediul orofaringian este populat cu o floră microbiană polimorfă care trăieşte în stare
de echilibru cu formaţiunile limfoide de apărare buco-faringiene. Dintre aceşti germeni unii sunt
potenţial patogeni, adică devin agresivi şi virulenţi în condiţiile scăderii capacităţii de aparare ale
gazdei.
 Fig.2

Clasificarea anginelor

- anginele virale (roşii) sunt anginele determinate de virusuri printre care cel mai frecvent este virusul
gripal şi virusurile adenoido-faringo-conjuctivale - denumite astfel întrucât manifestările clinice
interesează pe lânga faringe și țesutul adenoidian și conjunctivele. Mai rar (predominent la copii) le
putem întâlni ca și manifestare în cadrul bolilor infectocontagioase; întâlnim angine acute în oreion,
rujeolă, poliomielită, etc. Anginele virale slăbesc rezistența locală la infecții, pregătind terenul pentru
anginele bacteriene (eritemato-pultacee).

- angina eritemato-pultacee este de asemenea o boală contagioasă determinată cel mai frecvent de
streptococul betahemolitic de grup A (60%), și mai puțin frecvent de stafilococ, pneumococ,
Klebsiella pneumoniae.

Alte tipuri de angine mai rar întâlnite în practică sunt:

-anginele cu false membrane
-anginele ulceroase
-anginele ulceronecrotice
Deci cel mai frecvent în practica curentă sunt anginele virale determinate în special de virusurile
gripale. Ele favorizează local suprainfecțiile bacteriene determinate în special de streptococul beta
hemolitic de grup A.

Simptome

Anginele virale prezintă debut brusc cu febră, durere spontană la nivelul gâtului de intensități
variabile cu durere la înghițit (odinofagie) de la simpla jenă până la dureri foarte mari care impiedică
hidratarea și alimentarea corespunzătoare. Această durere din gât poate iradia spre urechi provocând
otalgie. De asemenea pacientul mai prezintă semnele clasice ale virozei respiratorii și anume
obstrucție nazală, eventual însoțită de rinoree (de obicei apoasă), strănut, cefalee și rar poate apărea o
ușoară reacție ganglionară.
Este considerată o boală infecto-contagioasă, cu o evoluție ce durează în medie 5-10 zile. Aceste
angine virale (catarale) scad rezistența locală la infecții si de obicei se complică dupa primele 2-3 zile
cu suprainfecție bacteriană (de obicei streptococul beta hemolitic de grup A) determinând apariția
anginelor eritemato-pultacee.

Anginele virale si cele eritematopultacee sunt considerate boli infecto-contagioase care se manifestă
în mici focare epidemice (familiale/mici colectivități).

Ca și simptomatologie în anginele suprainfectate bacterian (de exemplu cea eritematopultacee) scad

semnele infecției virale ca și intensitate, dar odinofagia este mai accentuată, cu otalgie reflexă și poate
apărea adenopatia subangulomandibulară.

Examenul clinic

Dacă în infecțiile virale la examenul clinic faringele inclusiv amigdalele palatine sunt intens
hiperemice , în infecțiile bacteriene la examenul local amigdalele apar mărite de volum cu puncte albe
de puroi pe fondul hiperemic, limba încarcată, halenă fetidă.

Nu se vor administra nici un fel de medicamente copiilor fără avizul unui medic specialist pediatru.
Important de reținut că uneori, la copii, anginele pot reprezenta debutul unor boli infectocontagioase.
Este de amintit faptul că toleranța la durerea aginoasă ca și la otalgie în cazul copiilor este foarte
mare, de aceea la copil faringele și urechea trebuiesc întotdeauna examinate în prezența unei stări
febrile inexplicabile chiar în lipsa unor acuze dureroase.
Orice episod febril apărut la un copil poate reprezenta mai mult decât o infecție în sfera orl și este bine
ca înainte de începerea oricărui tratament să fie văzut de către un medic.
Calea de transmitere

Cea mai frecventă cale de transmisie a anginelor este de obicei cea directă prin aspirarea particulelor
infectate eliminate de persoanele bolnave prin respirație/tuse/strănut, mai rar prin intermediul
obiectelor contaminate.

Profilaxie

Se recomandă:
- o igienă adecvată, evitarea consumului de tutun, alcool, a alimentelor și băuturilor reci.
- evitarea curenților de aer (ventilație sau aer condiționat - și mai ales evitarea trecerii prin variații
mari de temperatură)
- evitarea locurilor aglomerate și a contactului cu persoanele bolnave.
În această perioadă este indicată o hidratare cât mai bună, o alimentație echilibrată, corectarea
problemelor de sănătate (tratarea bolilor de bază).

Tratament

Scopul tratamentului ambulator pentru amigdalitele de etiologie virală este controlul simptomelor și
împiedicarea apariției suprainfecției bacteriene.
- Este recomandată odihna și consumul adecvat de lichide (minim 2-2.5 litri/zi) și alimente.
- Pentru ameliorarea simptomelor virale sunt recomandate dezinfectante orofaringiene pentru
ameliorarea durerilor orofaringiene. De asemenea, sunt recomandate picaturi nazale vasoconstrictoare
în caz de obstrucții nazale și rinoree apoasă (e foarte important a nu se abuza de acestea și a nu se
prelungi utilizarea lor mai mult de 10 zile, dar sunt permise utilizarea picăturilor nazale pe baza de
uleiuri volatile).
- Foarte important controlul temperaturii și menținerea acesteia la o valoare cât mai aproape de
valorile normale cât și controlul durerii (în aceste scopuri sunt recomandate medicamente antitermice,
antialgice și antiinflamatorii).
- Repaus la pat este necesar, mai ales în caz de stare generală alterată și temperatură crescută.
- Nu este recomandată antibiotico-terapia de la început în formele ușoare de boală datorate infecțiilor
virale.

Pacientii trebuie să se adreseze medicului în cazul în care:

- starea generală se deteriorează;
- durerea în gât este foarte mare și nu permite o bună hidratare și alimentare ;
- temperatura corpului trece de 38 grade Celsius;
- apar adenopatiile subangulomandibulare și laterocervicale.
În aceste cazuri se presupune că a intervenit suprainfecția bacteriană (nu mai este o simplă infecție
virală) și pe lânga tratamentul de fond (simptomatic și igieno-dietetic) este nevoie și de
antibioticoterapie minim 5-7 zile la indicațiile medicului.

Este foarte important să se respecte atât doza prescrisă cât și durata tratamentului - orice scădere a
dozei sau a duratei tratamentului poate duce la apariția rezistenței germenului la antibioticul respectiv.
Nu este indicată automedicația. Este important ca înainte de prescrierea unui tratament pacientul să
aducă la cunoștința medicului toate afecțiunile și alergiile medicamentoase de care știe că suferă.

Atenționări speciale în cazul copiilor

Nu se vor administra nici un fel de medicamente copiilor fără avizul unui medic specialist (de preferat
pediatru).
Important de reținut că uneori, la copii, anginele pot reprezenta debutul unor boli infectocontagioase.
Este de amintit faptul că toleranța la durerea anginoasă ca și la otalgie în cazul copiilor (în special cei
de vârste foarte mici) este foarte mare, de aceea la copil faringele și urechea trebuiesc întotdeauna
examinate în prezența unei stări febrile inexplicabile chiar în lipsa unor acuze dureroase.
În concluzie orice episod febril apărut la un copil poate reprezenta mai mult decât o infecție în sfera
orl și este bine ca înainte de începerea oricarui tratament să fie vazut de catre un medic (medicul de
familie, pediatru, orl-ist, boli infectioase, etc.).

1.4. Faringita virală

Faringita virală e o infecţie instalată în partea superioară a gâtului, imediat în spatele limbii. Cel mai
adesea, se manifestă prin durere în gât şi înroşire locală, dar la unii pacienţi intervin şi febra, strănutul
şi rinoreea. Amigdalita este un subtip de faringită. În cazul în care inflamația cuprinde atât
amigdalele, cât și alte părți ale gâtului, ea poate fi numită faringoamigdalită.A pare din cauza
expunerii la curent, popular spus, adică atunci când suntem supuşi direct acţiunii aerului rece şi foarte
rece din locuinţă, iar afară sunt temperaturi ridicate și prin contact apropiat cu o persoană infectată.

Diagnosticul de faringită este susținut de:

-simptomatologie și semnele clinice;
-analizele uzuale ale sângelui (hemoleucograma,biochimie);
-exudatul faringo-amigdalian;
-determinarea titrului de anticorpi.
 fig.3

Tratamentul faringitei:
• igieno-dietetic (aport lichidian crescut, igiena buco-faringiană, alimentație bogată în vitamine,
evitarea efortului fizic intens);
• etiologic (în cazul faringitei de cauză bacteriană se administrează tratament antibiotic conform
antibiogramei);
• simptomatic (vizează îmbunătățirea calității vieții bolnavului prin ameliorarea simptomatologiei și
se administrează analgezice ușoare, antipiretice, antiinflamatoare).

În majoritatea cazurilor evoluția bolii este autolimitată, cu remisiunea acesteia în aproximativ 7 sau 10
zile.

Măsuri de prevenție
-evitarea contactului cu persoanele bolnave;
-spălarea pe mâini, mai ales înainte de a mânca, dupa tuse sau stranut;
-evitarea fumatului sau inhalarea fumului pasiv.

1.5. Bronşita şi bronşiolita acută

= proces inflamator acut, localizat la nivelul mucoaselor bronșiilor mari și mijlocii.
Bronşita este rareori o boală izolată, de obicei urmează unei rinofaringite, infecţia virală scade
rezistenţa mucoaselor şi coboară către trahee şi bronhii.
Etiologie: virală, bacteriană, chimică (factori alergici, expunere profesională.)
➢ bronşita virală – produsă de virusuri gripale A şi B, v.resp. sinciţial, Mycoplasma pneumoniae,
clamidii.
➢ bronşita bacteriană - produsă de bacteriile care populează normal nazofaringele.
➢ bronşita chimică- produsă în urma expunerii incidentale sau profesionale la praf, puf, polen, fum
de țigară, vapori de acizi, amoniac sau acetonă.
Factori de risc
Factorii de risc pentru declanșarea bronșitei pot fi:
• fumatul
• sistemul imunitar slabit
• expunerea la agenti iritanti
• alergiile

Epidemiologie
Bronșita este una din cele mai frecvente afecțiuni ale aparatului respirator. În fiecare an aproximativ
5% dintre persoanele adulte și 6% dintre copii prezintă un episod de bronșită acută. Studiile au arătat
că în fiecare an, din 1000 de persoane adulte, 44 se prezintă la medic acuzând semnele clinice
specifice bronșitei acute. Boala este mult mai frecventă în timpul sezonului rece, 82% din cazurile de
boală fiind înregistrate iarna.
Simptome și semne
Boala debutează prin apariția unei hiperemii ușoare, obstrucție nazală cu rinoree, dureri sinusale,
disfonie și disfagie. Aceste manifestări clinice persistă aproximativ 3 zile, după care își face apariția
tabloul clinic specific:

➢ tuse iniţial seacă spastică, apoi productiv

➢ wheesing
➢ durere în gât
➢ durere și arsură retrosternală
➢ febră moderată sau subfebrilitate
➢ dispnee expiratorie cu cianoză perioronazală
➢ oboseala, inapetenţă
➢ crup, epiglotita, răgușeală
➢ alterarea stării generale

fig.4
După aproximativ 2 sau 3 zile, tusea devine productivă, cu expectorație mucoasă sau mucopurulentă.

Clasificare

Bronşita acută apare adesea la trei sau patru zile după o răceală sau gripă. La început poate apărea ca
o tuse uscată, apoi, după câteva zile, se poate transforma într-una productivă. Majoritatea oamenilor
scapă de bronşita acută în două-trei săptămâni, dar tusea poate continua patru săptămâni sau mai mult.
Această formă de bronșită este mai frecventă în timpul iernii, iar 9 din 10 cazuri sunt cauzate de un
virus. De asemenea, iritanţii precum fumul de tutun, produsele chimice de curăţare de uz casnic,
fumul sau praful pot provoca bronşita acută.

Bronşita cronică este cauzată în cea mai mare parte de fumat, dar şi expunerea la praf şi gaze toxice
(în cazul minerilor sau oamenilor care lucrează cu cereale). Se poate pune diagnosticaul de bronşită
cronică dacă există tuse cu expectorație cel puţin trei luni pe an, doi ani la rând. Este o afecţiune gravă
care face ca plămânii să fie un teren propice pentru infecţii bacteriene şi necesită tratament.

Complicatii posibile - sunt rare și constau în: bronhopneumonie, bronhopneumopatie cronică

obstructivă la pacienții ce au depășit vârsta de 40 ani.

Prognosticul si evoluția - durata bronșitelor acute necomplicate este de 5 -10 zile și la tratament
adecvat se vindecă complet; bronșita acută netratată și, mai ales, în prezența factorilor iritanți are
tendința de cronicizare.
Evoluţie bună, se ameliorează evident în 3-4 zile, se vindecă în 1-2 săptămâni.
Complicaţii : insuficiența respiratorie, otită medie, pneumonie
Tratament :
De cele mai multe ori, manifestările bronșitei acute dispar de la sine în cateva săptămâni de la debutul
infecției. Dacă este vorba despre o infecție bacteriană care a dus la apariția bronșitei (ceea ce se
întâmpla foarte rar), medicul poate să prescrie antibiotice. Infecțiile virale nu se tratează cu
antibiotice. În cazul în care există astm sau un anume tip de alergie, se mai poate recomanda
folosirea unui inhalator care să deschidă căile aeriene și sa ușureze respirația.
Tratament

• consumul intens de apă - consumul a 8-12 pahare de apă pe zi (cel putin 2 litri) poate
contribui la fluidificarea mucusului pentru ca acesta să fie eliminat mai usor;
• utilizarea de antipiretice și analgezice - pot fi recomandate pentru a reduce febra sau pentru a
ameliora disconfortul de la nivelul pieptului ori cefaleea ;
• folosirea unui umidificator - aerul umed și cald poate contribui la calmarea tusei și la
decongestionarea căilor respiratorii; este important, însă, să se țină cont că, potrivit National
Institutes of Health, nivelul umidității din interior ar trebui să fie între 40 si 60%; totodată
trebuie curățat și schimbate filtrele aparatului, conform instrucțiunilor producătorului;
• medicamente și siropuri antitusive - care pot contribui la reducerea tusei;
• tratament medicamentos - în cazul bronșitei cronice, pot fi prescrise terapii alopate,
antiinflamatoare, bronhodilatatoare;
• terapia cu oxigen - poate contribui la ușurarea respirației și se utilizează în cazurile foarte
grave de bronșită cronică, în care plămânii sunt atât de afectați, încât nivelul oxigenului scade
foarte mult;
• reabilitarea respiratorie/pulmonară - poate fi recomandată în cazurile grave de bronșită
cronică și presupune efortul coordonat al unei echipe specializate, formate din medic
pneumolog, kinetoterapeut, asistent medical, psiholog, dietetician, pentru stabilirea și
aplicarea unui program de exerciții care să contribuie la o respirație mai ușoară.
Educația pacientului: măsurile igieno-dietetice necesare pentru prevenirea bronșitei sau cronicizarea
ei:
• evitarea fumatului - fumul de tigară reprezintă unul dintre cei mai importanți factori care pot
crește riscul apariției bronșitei cronice;
• vaccinarea - multe cazuri de bronșita cronică și acută sunt cauzate de virusurile gripale;
vaccinul anual antigripal poate contribui la protejarea față de aceste virusuri; se pot lua în
calcul și diverse vaccinuri împotriva unor tipuri de pneumonie;
• igiena corectă - una dintre măsurile eficiente care se pot lua în cazul prevenirii oricărei
infecții virale este spălarea frecvent pe mâini (câte două minute pe fiecare parte a mâinii) și
folosirea unui dezinfectant de mâini cu un conținut de peste 60-70% alcool;
 • întărirea sistemului imunitar - prin adoptarea unui stil de viață cât mai sănătos: o dieta
echilibrată, hidratare corectă, mișcare cel putin 30 de minute zilnic, odihnă cel puțin 7 ore în
fiecare noapte;
• folosirea măștilor de protecție - mai ales în cazul BPOC, este recomandată purtarea măștii de
protecție pentru a proteja de expunerea la praf, agenți patogeni sau alergeni; totodată, evitarea
locurilor aglomerate și expunerea la factori poluanți.

1.6. Otita externă

Otita externă este o infecție acută a canalului exterior al urechii, ce duce de la timpan până în exterior.
Este în general cauzată de apa ramasă în ureche dupa înot sau spălare excesivă, astfel se creaza un
mediu umed, propice dezvoltării bacteriilor.
Cauze
• umezeala excesivă din ureche cauzată de transpirație, înot frecvent, sau altă expunere de
lungă durată la apă
• zgârierea canalului urechii prin folosirea betișoarelor, zgârierea cu unghiile sau folosirea de
căști, micile rupturi ale pielii permițând bacteriilor să se dezvolte
• alergii sau sensibilitate la produse pentru păr sau la cercei
Factorii de risc
• înotul, în special în medii bogate în bacterii, cum ar fi lacurile.
• un canal al urechii îngust (copiii dezvoltă cel mai des otita externă)
• alergii la sprayuri, vopsele de păr sau bijuterii, precum și folosirea căștilor sau a aparatelor
auditive
• curățarea excesivă a urechii
Simptome
În general simptomele nu sunt foarte intense în fazele incipiente, însă acestea se pot înrautăți dacă
infecția se extinde sau nu este tratată la timp. Inițial, simptomele pot fi:
• înroșirea interiorului urechii externe
• senzație de mâncarime a urechii
• o ușoară durere la tragerea sau apăsarea urechii inițial discontinuă
• o scurgere de lichid incolor și inodor.

În faze mai avansate ale problemei, simptomele se agravează. Mancărimea devine și mai deranjantă,
durerea crește în intensitate, urechea este și mai roșie și în această etapă auzul începe să fie afectat.
Atunci când boala avansează și mai mult, apar simptome grave precum:
 • durere puternică ce radiază catre față sau gât
• blocarea completă a canalului urechii
• umflarea urechii și a ganglionilor din gât
• apariția febrei

fig.5

Tratament

Atunci cand boala se afla în stadiul incipient, otita se tratează eficient cu antibiotice sau
corticosteroizi, după ce canalul a fost curățat de către medic. Dacă otita degenerează, va fi nevoie de
un tratament pe bază de antibiotice pe o perioada de 10 zile pentru a înlatura complet infecția. Din
cauza durerii, în primele 48 de ore de tratament analgezicele sunt în general necesare.

Otitele la adulţi şi mai ales la copii, complicaţii ale unor afecţiuni acute naso-faringo-sinuzale, nu
trebuie neglijate pentru că pot duce la perforarea timpanului şi la pierderea auzului de diverse grade
până la surzenie profundă, vertij, vărsături, până la imposibilitatea menţinerii poziţiei bipede, verticale
(echilibru), cu repercusiuni mai ales la copiii mici în împiedecarea achiziţionării limbajului (în jurul
vârstei de 2 ani). Iar mai târziu, reprezintă un impediment important în educaţie şi integrare în
societate şi la locul de muncă (socializare).

Diagnosticarea otitei este efectuata de către medicul specialistul ORL, dar și de către medicul de
familie, în urma unor investigații amănunțite. Acestea presupun:
 • anamneza - medicul este informat cu privire la istoricul medical, schimbările recente și
simptomele apărute. Totodată, în cadrul acestei consultații, medicul va stabili dacă pacientul a
fost expus la factori de risc care ar putea duce la apariția complicațiilor
• otoscopia - presupune analiza urechii, mai exact conductului auditiv extern, a membranei
timpanice și a cutiei timpanice, cu ajutorul otoscopului electric. Pentru o vizualizare mai
bună, poate fi necesară curățarea conductului auditiv extern. Aceasta se face printr-o spalatură
auriculară, apoi se îndepartează secrețiile sau cerumenul prin aspirație sau cu un port-cotton.

Fig.6

• analize de laborator - pot fi de tipul investigațiilor imagistice precum RMN sau CT, ori pot
presupune analize de sânge, de tipul hemoleucogramei, care ajută la identificarea unei
posibile infecții în organism. Infecția este indicată de numărul mare de leucocite sau proteina
C reactivă.

Posibilele complicații ale otitei

Dacă nu este tratată la timp, otita se poate agrava și poate duce la apariția următoarelor complicații:

• perforarea timpanului
• pareza facială
• pierderea auzului - otita este una dintre principalele cauze care duc la pierderea auzului
• otomastoidita - o inflamație a mucoasei la nivelul urechii medii și a osului din spatele urechii
• masteoidita - o inflamație la nivelul osului temporal (mastoida)
• meningita – infecție la nivelul membranei care învelește creierul și măduva spinării
Metode de tratament și de prevenire a otitei

Odata ce apar simptomele unei otite, iar durerea de la nivelul urechii se intensifică, în special pe
timpul nopții, este necesară vizită la medic. Acesta va prescrie tratamentul potrivit pentru vindecarea
otitei.

Tratamentul medicamentos pentru vindecarea otitei poate sa includă:

• antibiotice - pentru tratarea infecțiilor cauzate de microorganisme bacteriene

• antialgice - pentru calmarea durerii
• antipireice - pentru scăderea febrei
• alte medicamente cu efect analgezic - pentru calmarea durerii (picături)

Tratamentul local al otitei constă în aplicarea unor meșe de tifon îmbibate în soluție cu antibiotic, de
către medicul specialist. Meșa se schimbă o dată la 24 sau 48 de ore. Peste această meșă, pacientul
trebuie să toarne cateva picături de soluție cu antibiotic, de doua sau trei ori pe zi, timp de cel mult 7
zile.

În cazul unor forme grave de otită sunt necesare intervențiile invazive, precum:

• miringotomia - se vor efectua mici perforații în timpan care vor permite scurgerea lichidului
acumulat în cutia timpanică. Procedura presupune anestezia pacientului, iar dupa intervenție,
timpanul se va reface în scurt timp. Uneori, medicul poate să recomande montarea unor tuburi
de drenaj, numite și tuburi de timpanostomie, care trebuie purtate timp de 18 luni și care vor
permite scurgerea lichidelor din ureche, reducând riscul unei noi infecții
• timpanoplastie - otita medie purulentă cronică poate provoca leziuni interne ale urechii, iar
prin intermediul acestei proceduri, timpanul perforat este înlocuit cu un fragment de piele sau
este închis orificiul patologic

Otita poate fi prevenită prin:

• evitarea folosirii excesive a betișoarelor de urechi - igiena corectă se face prin ștergerea
ușoară a urechii exterioare cu un prosop umed
• tratarea obstrucțiilor nazale și rinofaringiene (astm, deviație de sept)
• respectarea unei alimentații echilibrate - sistemul imunitar va fi puternic și va putea combate
în mod eficient bacteriile și virușii care favorizează apariția otitei
• vaccinarea antipneumococică - este o metoda de prevenție sigură si eficientă care ne
protejează împotriva bacteriilor care provoacă infecții la nivelul urechii
În unele cazuri, otita se poate vindeca de la sine, fără să fie necesar un tratament specific. Cu toate
acestea, una din cele mai comune tipuri de otită, otita medie, afectează cu precădere copiii și trebuie
tratată la timp, ca să previi apariția complicațiilor, precum pierderea auzului.

1.7. Sinuzita

Sinuzitele sunt infecții ale membranei mucoase care căptușește interiorul foselor nazale și a
sinusurilor paranazale. Când membrana mucoasă se inflamează, aceasta se tumefiază și blochează
drenajul fluidelor din sinus spre nas și gât, determinând durere și presiune în sinusuri.

Sinusurile paranazale sunt cavități pline cu aer ce se găsesc în interiorul oaselor feței și craniului din
imediata apropiere a nasului, în număr de câte 4, de fiecare parte a feței și a frunții:

• sinusuri frontale (deasupra ochilor)

• sinusuri sfenoidale (între ochi și nas, sub arcada osului frontal)
• sinusuri etmoidale - (între ochi și nas, sub globul ocular)
• sinusuri maxilare - (în osul maxilar, în apropierea nasului)

ff fig.
fig.7

Expunerea la aerul condiționat. Temperatura optimă de folosire a aerului condiţionat este de 24 de

grade Celsius, temperatură care îi permite corpului o adaptare rapidă şi fără nicio repercusiune asupra
stării de sănătate, la trecerea din camera respectivă, în exterior, la o temperatură mai mare sau la o
temperatură mai scăzută.
Totuşi, aerul condiţionat poate acutiza, la persoanele cu rezistenţă scăzută la infecţii, o sinuzită acută,
cu cefalee intensă, uneori vertij, obstruare accentuată a nasului, prin alergia la rece, uneori declanşând
lipotimii, vărsături, tulburări de vedere, conjunctivite acute, lăcrimări.
În cazul expunerii îndelungate la aerul condiționat se poate produce sinuzita acută. Sinuzita acuta este
de obicei cauzata de o infectie virala, iar dezvoltarea ei este una rapida, cu un debut brusc. Este cea
mai des întâlnită formă de sinuzită poate să dureze între două și trei săptămâni. În unele cazuri, se
poate întampla ca sinusurile inflamate acut să se suprainfecteze bacterian, se poate complica și se
transformă în sinuzită subacută, care poate să dureze și până la trei luni.

Simptomele sinuzitei

Atât sinuzita acută, cât și cea cronică se manifestă prin următoarele simptome:

• obstrucție nazală (nas înfundat)

• presiune însoțită de durere la nivelul feței (în zonele sinusurilor afectate) sau a dinților
• migrene
• secreții nazale persistente, de culoare galbenă sau verde
• ochi inflamați
• tuse cu expectorații (mai intens pe timpul nopții)
• respirație îngreunată
• febră (prezentă, de obicei, doar în primele zile ale sinuzitei)
• stare de oboseală

Deși multe din aceste simptome fac sinuzita ușor de confundat cu răceala, ele sunt mult mai
persistente și nu pot fi ameliorate la fel de ușor.

Investigații

În funcție de rezultatul consultului și al anamnezei, se recomandă următoarele investigații :

• radiografia de sinus: poate fi efectuată pentru a confirma cazurile suspecte de sinuzită

• teste imagistice – investigațiile precum CT-ul si RMN-ul sunt extrem de utile în obținerea
unei imagini de ansamblu a aspectului sinusurilor și, respectiv, a unor eventuale modificări
structurale;

fig.8
 • endoscopia nazală - cu ajutorul endoscopului cu fibră optică se poate vizualiza direct aspectul
sinusurilor. Se pot lua probe din secrețiile nazale și sinusale - efectuarea culturilor din secreții
pentru identificarea cauzei infecției, mai ales în sinuzita bacteriană;
• puncția aspirativă cu ac fin a conținutului sinusal. Aceasta procedură se face sub anestezie
locală și presupune introducerea acului unei seringi în zona afectată, cu scopul recoltării
probelor biologice.
• alte teste - care pot evalua cauza sinuzitei sau factorii ei precipitanți (ex: teste alergice).

Tratament
De regulă, sinuzita acuta poate trece de la sine, fără tratament, dar în cazul în care simptomele
persistă, este necesar un tratament corespunzator. Tratamentul medical bine condus restabilește
drenajul normal al sinusurilor, astfel că sinuzita acută se vindecă în 8-10 zile. Uneori, există și
vindecări mai greoaie, de pâna la 14 zile. Tratamentul are ca rol favorizarea evacuării secrețiilor
nazale prin folosirea băilor de aburi și inhalarea vaporilor, creșterea cantității de lichide consumate.
De asemenea, în tratamentul pentru sinuzita acută se mai pot recomanda folosirea:

• Decongestionante nazale (spray sau picaturi) pentru a ușura evacuarea secrețiilor purulente
din sinus;
• Antiinflamatoare orale
• Analgetice, pentru a combate durerea
• Mucolitice pentru fluidificarea secrețiilor din sinusuri, pentru a favoriza eliminarea mai
ușoară a acestora;
• Antibiotice, administrate oral (în sinuzitele obișnuite) sau injectabil (în formele severe, care
necesită și spitalizare).

Tratament igieno-dietetic

• repaus
• căldură locală
• evitarea expunerii la frig
• igienă locală corespunzatoare
• consum crescut de lichide
• băi de abur
• lavajul cu soluții saline
• evitarea aerului uscat, fumului, alergenilor nocivi
• tratament naturist: ceai de ghimbir, coada șoricelului, muguri de pin, cimbru, ceai de salvie,
de mușețel
Sinuzita și răceala pot fi cauzate de același virus. Diferența constă în faptul că sinuzita este o
complicație care poate să apară în urma unei răceli. Totodată, în timp ce simptomele răcelii se
ameliorează în primele zile dupa administrarea unui tratament, în cazul sinuzitei, manifestările se pot
agrava dupa un interval de șapte zile de la instalarea infecției, persistând pe o perioadă de timp mai
lung decât răceala și pot fluctua în intensitate.

II. BOLI INFECTOCONTAGIOASE CU TRANSMITERE DIGESTIVĂ

Toxiinfecţiile alimentare, enterocolitele şi indigestiile - acestea sunt cele mai frecvente afecţiuni
digestive care apar vara. Primele două sunt cauzate în mod direct de consumul preparatelor alterate,
depozitate în condiţii improprii, contaminate cu agenţi patogeni. Indigestia poate apărea mai frecvent
în vacanţele all inclusive, când avem tendinţa să mâncăm mai mult, mai variat, să combinăm
necorespunzător alimentele.
2.1. Gastrita acută simplă (prin indigestie)

Este cea mai obişnuită formă a gastritelor acute şi apare în urma consumului de alcool în cantităţi
mari, după mese copioase, condimente sau mese grele (ciuperci, moluşte, grăsimi).

Fig.9

Simptomatologie: dureri în epigastru, curând după masă, însoţite de gust rău, greţuri, sialoree şi
vărsături, la început alimentare, apoi bilioase sau mucoase. Tranzitul intestinal poate fi nemodificat,
dar pot surveni diaree sau constipaţie. Ca semne generale se întâlnesc cefaleea, astenia, starea de
indispoziţie, inapetenţa şi chiar repulsia pentru mâncare.
Examen obiectiv: bolnavul este slăbit, cu pielea uscată şi palidă. Limba este saburală, abdomenul este
dureros la palpare în epigastru. Câteodată, apare şi un herpes labial.
Examenul sucului gastric arată o mare cantitate de mucus, iar gradul de aciditate este variabil. La
examenul radiologie se constată mult lichid de hipersecreţie, peristaltism exagerat sau hipotonie
gastrică, spasm piloric; de regulă se notează o întârziere în evacuarea bariului.
Diagnosticul pozitiv se bazează pe datele clinice, ţinând seama de apariţia bruscă a simptomelor
curând după cauza provocatoare. Suplimentar se pot recomanda următoarele investigații:
• Examen coprocultură – pentru a depista o infecție sau o hemoragie de la nivelul stomacului
• Depistarea antigenului Helicobacter pylori din materii fecale – pentru a evidenția infectia cu
bacteria H. pylori
• Endoscopie digestiva superioară – pentru a observa dacă stomacul prezintă semne ale
inflamației
• Radiografie cu bariu – medicul urmărește pe monitor traseul soluției de bariu de-a lungul
tractului digestiv.

Diagnosticul diferenţial se face cu gastritele acute din stările septice sau din bolile infecţioase, cu o
colecistopatie acută, o apendicită acută, cu debutul unei hepatite epidemice, cu unele intoxicaţii, cu
vărsăturile de natură central-nervoasă. Uneori, prima manifestare a ulcerului gastroduodenal poate să
îmbrace aspectul gastritei acute. De asemenea, să nu uităm manifestările pe care le poate avea sarcina
în primele săptămâni.
Evoluţia gastritei acute simple durează 2-5 zile, mergând spre vindecare. Gastritele acute neglijate sau
repetate pot evolua spre cronicizare.
Tratamentul profilactic constă în evitarea cauzelor care provoacă boala.
Tratamentul curativ are la bază, în primul rând, regimul dietetic. în primele zile se va prescrie un
regim hidric cu ceaiuri de mentă, muşeţel, tei şi supe de zarzavat strecurate. După două zile se pot
introduce pireuri de legume, gris, orez, paste făinoase, lichide nu prea dulci, mere rase; ulterior, în
funcţie de evoluţie, se vor da lactate, ouă fierte, carne slabă fiartă, perişoare în aburi, budinci.
• Tratamentul se poate începe cu încercarea de a provoca o vărsătură pentru evacuarea
stomacului. Durerile vor fi calmate prin aplicarea unor comprese umede alcoolizate şi prin
injecţii cu Papaverină sau Atropină.
• Medicamente antiacide – Acestea neutralizeaza acidul din stomac, ceea ce duce la
ameliorarea rapida a durerii.
• Blocante ale histaminei 2 (H2), precum ranitidina – Aceste medicamente scad productia de
acid.
• Inhibitori ai pompei de protoni (IPP), precum omeprazol – Aceste medicamente reduc
 productia de acid mai eficient decat blocantii H2 .
În caz de deshidratare se recomandă soluţie clorurosodică izotonică, subcutanat, sau soluţii clorurate
şi glucozate în perfuzii intravenoase. La nevoie, în stările mai grave, cu hipotensiune, se vor
administra analeptice.
2.2. Gastrita alergică
Este provocată totdeauna de un alergen, de obicei alimentar (lapte, raci, peşte, ou etc.) şi este
manifestă cu un tablou clinic violent, care se instalează imediat după ingerarea alergenului.
Simptome
- dureri epigastrice violente, greţuri, vărsături, anxietate. Deseori apar pe tegumente plăci urticariene,
iar la examenul sângelui se constată eozinofllie.
Diagnosticul este înlesnit de recidivele bolii, care apar ori de câte ori bolnavul consumă un anumit
aliment.
Tratamentul este acel obişnuit în gastrita acută simplă; în plus se vor administra anti-histaminice:
Romergan, Feniramin, Nilfan. Pentru viitor se recomandă bolnavului să nu mai consume alimentul
incriminat sau să se încerce o desensibilizare faţă de alergen.
In general, tratamentul gastritelor acute este în principal igieno-dietetic (repaus la pat şi dietă),
rehidratare (soluţie glucozată şi cloruro-sodică izotonică în perfuzie de 2 - 3 1) şi după caz
antispastice, analgetice, antivomitive (scobutil fiole, supozitoare sau comprimate) cu sau fără torecan,
adeseori se administrează Papaverină, (o fiolă de 40 mg), Plegomazin (o jumătate de fiolă),
Metoclopramid (o fiolă i.m.), supozitoare de Emetiral sau Lizadon.
Complicații:
• ulcer gastric
• polipi (mici excrescențe) la nivelul stomacului
• tumori la nivelul stomacului, benigne sau maligne

Măsuri profilactice:

• Evitarea mâncărurilor condimentate, a meselor abundente, bogate în grăsimi;

• Îmbunătățirea regimului alimentar prin eliminarea din meniu a următoarelor alimente: carnea
afumată sau grasă, produsele prăjite, legumele picante (usturoi, hrean, ceapă) și a celor bogate
în celuloză (mazăre, conopidă, ridichi);
• Evitarea consumului de substanțe care stimulează producția de acid gastric (alcoolul, cafeaua,
ceaiul verde, negru, sucuri de fructe citrice, nicotina);
• Renunțarea la fumat;
• Sunt recomandate mesele mici și dese;
• Este indicat să se respecte cele trei mese principale și două gustări pe zi.
2.3. Toxiinfectia alimentara
Toxiinfecția alimentară este o afecțiune cauzată de consumul de băuturi sau alimente contaminate cu
agenți patogeni, bacterii, virusuri sau paraziți și toxinele acestora. Există situații în care, deși
alimentele contaminate anterior cu microbi sunt fierte, se distrug numai microbii nu și toxinele
acestora. Acestea, ingerate, determină sindrome toxice în organism. Unii microbi, care formează
spori, nu mor nici la temperatura de fierberea alimentelor, așa că dacă aceste alimente nu se consumă
imediat după preparare sporii se activează, devin bacterii, se înmulțesc și eliberează toxine în
alimentul respectiv.
Etiologie
➢ 30-60% din toxinfecțiile alimentare sunt produse de Salmonella;
➢ 20-30% din toxinfecțiile alimentare sunt produse de stafilococi enterotoxici ( Proteus sp, S.
aureus )
➢ la nivel mondial sunt cele produse de: Enterobacteriaceae (Shigella, Escherichia coli etc.),
Bacilaceae (Bacillus cereus, Clostridium botulinum, perfringens), Pseudomonaceae,
Vibrionaceae (Vibrio cholerae, parahaemoliticus), Listeria monocytogenes, Aeromonas,
Campylobacter jejuni.
➢ paraziți: Giardia, Amoeba, Trichinella, Taenia solium
➢ bacterii: enterotoxine, exotoxine, citotoxine, neurotoxine
➢ plante: toxine din ciuperci, beladona (matraguna), ricin, cucuta
➢ animale, pești, alte organisme: scombrotoxina (pește - ton, macrou, sardine, branza tip
șvaiter), toxina Ciguatera (alge), saxitoxina (alge)
➢ substanțe chimice: mercur - apa contaminată, pesticide, bifenili policlorinati, etc.

Cele mai frecvente alimente care sunt asociate cu toxiinfecția alimentară sunt:

• Carnea de pui, curcan, vită sau porc crudă sau pregatită insuficient
• Fructele și legumele proaspete, nespălate
• Germenii de grâu
• Laptele crud (nepasteurizat) și produse lactate care conțin lapte crud (brânzeturi moi,
cremoase - cu mucegai albastru, feta, brie și camembert), înghețată și iaurt
• Oua nefierte
• Fructe de mare și crustacee crude
• Maioneza
• Faina brută (inclusiv aluatul), prajiturile cu ou și unt, torturi
• Condimente
• Alimentele alterate sau care au depașit termenul limită de valabilitate
 • Hamsii sau alte tipuri de pește fie prospăt, fie congelat
• Băuturi contaminate și fermentate sau chiar cele forte reci pot da deranjament intestinal și
simptome ale unei toxiinfecții alimentare.
• Gogoșile și porumbul cumpărate de la colțul străzii pot fi riscante și de cele mai multe ori
favorizează dezvoltarea unei intoxicații deoarece mediul și modul în care sunt făcute și ținute
nu este unul igienic.

Patogenie
Transmiterea indirectă, de obicei în ştafetă, alimentele putându-se contamina în diferite etape:
producţie, transport, manipulare, în contact cu persoane infectate sau cu diferite elemente ale
mediului extern, inclusiv vectori;
Cale de pătrundere- digestivă;
Receptivitate- generală, depinzând de doza infectantă, care este mai mică la copil;
Indicele de contagiozitate- este mare (95%) pentru toxiinfecțiile stafilococice şi cu Salmonelle;
Imunitate- toxiinfecția alimentară nu lasă imunitate.

Toxiinfecțiile alimentare se produc prin trei mecanisme principale:

- Ingestia, odată cu alimentul, a unei cantități mari de germeni cu lezarea directă a celulelor
epiteliului de suprafață, cu posibilitatea depășirii barierei celulare intestinale și apariția
manifestărilor clinice sistemice sau la distan?ță ( ex. C parvum, variate virusuri intestinale,
Salmonella sp., Campylobacter sp., L. monocytogenes).

-Ingestia de toxină preformată în aliment, cu apariția manifestărilor clinice, în special grețuri și

vărsături, după o perioadă scurtă de incubație (ex. S.aureus, B. cereus, C. botulinum).

- Elaborarea de toxină la nivelul tubului digestiv de către bacteriile ingerate (ex. E. coli
enterotoxigen?, E. coli producătoare de toxină (Shiga, B. cereus sp.), cu apariția manifestărilor
clinice, dominate de diaree apoasă sau sangvinolentă, după mai mult de 24 de ore de la expunere.

Simptomatologie

Manifestările clinice sunt legate de caracteristicile patogenice ale microorganismului incriminat, doza
de germeni și/ sau de toxină ingerate odată cu alimentul, starea gazdei (vârstă, nutriție, boli asociate).
Tabloul clinic este, în majoritatea cazurilor, de gastroenterită acută.

Primele simptome apar la câteva ore după consumul de alimente contaminate. În majoritatea
cazurilor, simptomele sunt ușoare și tind să dispară în aproximativ 2-3 zile, odată ce organismul a
eliminat complet alimentele contaminate.
 • Dureri de stomac și crampe.
• Vărsături.
• Diaree.
• Febră.
• Cefalee și slăbiciune generală.
• Durere abdominală.
• Pierderea poftei de mâncare.
Trebuie remarcat faptul că pot apărea și amețeli, furnicături în brațe și chiar vedere încețoșată.

În unele cazuri, toxiinfecția alimentară poate fi confundată cu alergia alimentară, deoarece există
simptome similare cum ar fi reacțiile cutanate. Cu toate acestea, aspectul pielii seamănă mai mult cu o
reacție alergică decât cu intoxicația din consumul unui aliment contaminat. Simptomele legate de
alergii sunt urticarie sau mâncărimi ale pielii. Cele mai frecvente sunt cauzate de următoarele
alimente: lapte de vacă, ouă, fructe uscate, pește și fructe de mare.

Diferența dintre cele două se bazează pe istoricul recent al persoanei privind consumul de alimente.
Astfel, într-o intoxicație alimentară simptomele debutează la câteva ore de la ingestia
produselor contaminate (2-6 ore). De multe ori și ceilalți indivizi care au consumat același aliment
pot avea simptome asemănătoare. Cauzele sunt reprezentate fie de infestarea alimentului cu un virus
(în 48% din cazuri este vorba despre Norovirus), cu o bacterie (în 46% din cazuri este vorba de o
infecție bacteriană) sau de toxinele produse de o anumită bacterie. Multe dintre intoxicațiile
alimentare nu sunt contagioase, însă pot deveni contagioase prin transmitere fecal-orală.

Semnele și simptomele de gastroenterită apar în aproximativ 3 zile de la expunere, iar cauza este de
multe ori un virus cantonat în hrana nepreparată sau neținută în condiții corespunzătoare. Există și
situații în care cele două entități pot coexista, cazurile fiind reprezentate de o persoană care prepară
hrana și este purtătoare a unui virus.

Diagnostic

Din moment ce majoritatea toxiinfecțiilor alimentare se vindecă de la sine, fără a necesita un

tratament medicamentos, nu este necesar un consult medical. Medicul poate formula diagnosticul de
toxiinfecție alimentara pe baza istoricului medical, al simptomelor și examenului clinic general. Este
important ca pacientul să relateze ce alimente a consumat și dacă și ceilalti membrii ai familiei sau
anturajului au dezvoltat simptome asemanătoare.

Teste și investigații:
- coprocultura, poate fi cerută de medic în cazul în care este suspectată ingestia unor alimente
contaminate bacterian (virusurile și paraziții care pot de asemenea determina toxiinfecții alimentare,
nu cresc în cultură) și care provoacă simptome grave cu o evoluție severă a bolii. Experții recomandă
efectuarea unei coproculturi în cazurile de intoxicație alimentară cu diaree cu durata mai mare de o zi,
mai ales dacă aceasta este însoțită de febră, scaun sangvinolent, deshidratare severă sau în cazul în
care pacientul a efectuat de curând un tratament antibiotic, a fost internat în spital sau are grijă de un
copil mic. ). În funcție de cauza suspectată, în cazuri rare, de diaree hemoragică masivă, pot fi
prelevate probe de biopsie intestinală.

- examenul microscopic al scaunului sau a vărsăturilor bolnavului presupune izolarea microbului și

confirmarea etiologiei stafilococice și detectarea anumitor toxine

- teste de sânge (hemoleucograma completă și biochimia sângelui) sunt utile în determinarea

etiologiei intoxicației alimentare (virale sau bacteriene) sau în cazul evaluării severității sindromului
de deshidratare

- teste pentru toxoplasmoza (anticorpii antitoxoplasma), în cazul persoanelor cu sistem imun deficitar
(în special cele cu infecție HIV-SIDA) sau în cazul femeilor însarcinate, unde există suspiciunea
expunerii la parazit (pisica este purtator al acestui parazit și poate contamina direct femeia însarcinată)

În plus, există teste imunologice pentru unele toxine (de exemplu, toxina Shiga produsa de unele
tulpini de E. coli ).

Boala se va raporta pentru a identifica un posibil focar și a elimina posibilitatea apariției unei
epidemii.

Diagnosticul de laborator în intoxicația alimentară se bazează pe depistarea agentului patogen care a

produs boala, din produsele patologice și din alimentele contaminate care sunt cercetate:

• produsele patologice recoltate de la bolnav: materii fecale, vărsături, urină și, eventual probe
de sânge;
• alimentele sau apa, suspecte de a fi contaminate;
• produsele (materii fecale și urina) recoltate de la suspecți contacți, foști bolnavi, personalul
care a manipulat sau a prelucrat alimentele;

Diagnosticul definitiv depinde de identificarea agentului patogen sau a materialului toxic găsit.
Complicații

• Deshidratarea - este complicația severă cea mai frecventă. Dacă un adult sănătos care bea
suficient poate să refacă pierderea de lichide ca urmare a scaunelor apoase sau vărsăturilor,
sugarii, copiii mici, persoanele în vârsta sau pacienții cu imunitate scazută se pot deshidrata
sever. În acest caz se impune spitalizarea și înlocuirea intravenoasă a lichidelor. În cazuri
extreme, deshidratarea poate fi fatală.
• Toxiinfecția alimentară cu Listeria. La începutul sarcinii, o infecție cu Listeria poate cauza
avort spontan. Mai târziu în sarcină, infecția cu Listeria poate determina decesul fătului,
naștere prematură sau o infecție potențial fatală la nou-născut - chiar dacă mama a avut doar o
formă ușoară de boală. Sugarii care supraviețuiesc unei infecții cu Listeria pot prezenta
leziuni neurologice pe termen lung și întarziere în dezvoltare.
• Toxiinfecția alimentară cu Escherichia coli. Anumite tulpini de E. coli pot provoca o
complicație gravă denumită sindromul hemolitic-uremic. Apare în 2-7% dintre cazuri, în
special la copiii mici și vârstnici.

Lupta în focar

Focarele cu mai mult de 5 cazuri se anunță telefonic de urgență autorităților de sănătate publică. Se
depistează și se înregistrează toți bolnavii și se recoltează produse patologice pentru investigații de
laborator. Se blochează alimentele suspecte și se trimit probe la laborator. Se examinează clinic
persoanele care au preparat/manipulat alimentele incriminate. În focar se aplică măsuri de dezinfecție-
dezinsecție-deratizare.

Tratament

În majoritatea cazurilor simptomele intoxicației alimentare dispar în cateva zile (2-3 zile) fără apariția
unor complicații, astfel că nu este necesar nici un tratament medicamentos.

Îngrijirea acasă a cazurilor ușoare sau moderate de toxiinfecție alimentară virală sau bacteriană constă
în principal din evitarea deshidratarii:

• Pentru câteva ore, pacientul nu trebuie să mănânce nimic, pentru a pune în repaus tractul
digestiv.
• Înlocuirea lichidelor pierdute prin vărsături sau diaree se va face cu soluții orale care conțin
glucoză și electroliți - sodiu, potasiu, calciu (săruri de rehidratare orală), supe limpezi de
carne sau bulion.
 • Chiar dacă varsă, pacientul trebuie încurajat să consume aceste lichide în sorbituri mici,
deoarece vărsăturile pot înceta odată cu refacerea pierderilor de lichide.
• Persoanele care au un risc crescut de a dezvolta deshidratare severa sunt nou-născuții și
vârstnicii. Scopul principal al tratamentului este înlocuirea lichidelor și electroliților pierduți
prin diaree sau vărsături. Dacă sugarul este hrănit natural, alăptarea trebuie continuată.
• Odata cu îmbunătățirea stării generale, se poate începe dieta de tranziție cu banane, orez, mere
coapte sau compot, pâine prăjită, covrigei sărați sau biscuiți. Sunt recomandate alimente cu
conținut redus în grăsimi, ușor de digerat. Pentru pacienții care au întoleranță alimentară
regimul alimentar trebuie să conțină lichide bogate în electroliți. Este preferată rehidratarea cu
supă de zarzavat, ceai de mentă, suc de morcovi, zeamă de orez. Trebuie evitate alimentele
condimentate (irită tractul gastrointestinal), fructele proaspete, dulciurile, cartofii, fasolea,
alcoolul, cafeaua pentru primele 2 zile de dietă și produsele lactate pentru primele 3 zile de la
dispariția simptomelor. Dieta de tranziție este apoi înlocuita cu dieta normala la 2-3 zile dupa
dispariția simptomelor. În cazurile mai putin grave sunt folosite băuturi preparate în casă,
precum ceaiurile îndulcite, compoturile proaspete sau zeama de legume.

Medicația antidiareică nu este de obicei recomandată în tratamentul intoxicațiilor alimentare, pentru

că se stopează astfel mecanismul de curățire a intestinului de microorganismele patogene, precum și
de toxinele acestora, cu înrăutățirea diareei și celorlalte simptome. Antidiareicele sunt folosite doar în
cazul recomandării medicului.

Toxiinfecțiile alimentare febrile sau cu evoluție prelungită, precum și cele care survin la pacienții cu
deficit imun, vârstnici sau sugari necesită tratament antibiotic. Tratamentul cu antibiotice este indicat
când coprocultura relevă etiologia bacteriană sau când tabloul clinic și epidemiologic este sugestiv
pentru o diaree acută bacteriană. De asemenea, antibioticele sunt recomandate și in cazul în care
infecția a depășit intestinul și afectează alte țesuturi și organe.
Tratamentul medicamentos este însa obligatoriu în cazul femeilor însarcinate care sunt diagnosticate
cu toxoplasmoză si listerioză.
Tratamentul simptomatic se bazează pe folosirea antiemeticelor, pansamente gastrice, combaterea
febrei cu antitermice.
Daca deshidratarea este severă și reechilibrarea hidroelectrolitica nu poate fi realizată la domiciliu,
este recomandată internarea în spital cu efectuarea tratamentului parenteral prin administrarea
hidroelectrolitilor pe cale venoasă.

Evoluție
Majoritatea intoxicațiilor alimentare au simptome și evoluție asemănătoare. La câteva ore (în cazuri
mai rare, zile) de la ingestia alimentului contaminat, apar și simptomele caracteristice.
Microorganismele patogene trec prin stomac (sunt rezistente la aciditatea gastrică) și ajung la nivelul
intestinului subțire unde se atașează de pereții acestuia și încep să se multiplice. Unele
microorganisme ramân în peretele intestinal, altele produc toxine care sunt eliberate în circulația
sangvină iar altele invadează diferite țesuturi și organe. Simptomele depind în mare parte de tipul
agentului patogen. Majoritatea intoxicațiilor alimentare au simptome comune, precum diareea, greața,
vărsăturile sau crampele și durerea abdominală. Diareea și vărsăturile sunt de fapt un mecanism de
aparare al organismului, care încearca astfel sa elimine microorganismele responsabile de infecție.
Identificarea (prin teste de laborator) agentului patogen responsabil de infecție nu este necesară decât
în cazul unor epidemii. Cele mai importante sunt măsurile igienico-dietetice, hidratarea
corespunzătoare și administrarea de antivomitive, antialgice și antidiareice. Sunt contraindicate
medicamentele care opresc tranzitul intestinal de tip Imodium, deoarece astfel se permite stagnarea
agenților patogeni și a toxinelor în tractul digestiv. Dieta este extrem de importantă, ea trebuie sa
asigure un aport corespunzător de lichide si săruri minerale (apă, banane, orez, pâine prăjită); se pot
folosi săruri de rehidratare hidroelectrolitică și produse de tip probiotice pentru refacerea florei
intestinale. Nu se beau alcool, cafea, nu se consumă mâncăruri grase și picante și se evită fumatul.
În plus, se recomandă odihna la pat în ziua respectivă, pentru refacerea organismului.
Cu toate acestea simptomele unor intoxicații alimentare pot fi mai grave, de exemplu:
- botulismul, care poate produce paralizii nervoase și musculare la 24-36 de ore de la infecție, uneori
fiind necesară ventilatia mecanică, pentru a combate insuficiența respiratorie (aceasta apare datorită
paraliziei musculaturii respiratorii). Rata mortalității a scăzut mult în ultimele decenii datorită
introducerii tratamentului cu antitoxina botulinică, cu toate că recuperarea poate dura luni de zile și
este deseori asociată cu o fatigabilitate marcată care poate dura pana la un an de la boala initială.

Măsuri de profilaxie
Pentru a evita apariția toxiinfecțiilor alimentare sunt recomandate următoarele măsuri:
- atenție sporită în momentul efectuării cumpăraturilor. Nu este recomandat ca produsele din carne sa
fie asezate lânga celalalte produse achiziționate. În cazul produselor perisabile este recomandată
refrigerarea cât mai precoce a acestora.
- spălarea mâinilor cu apă și săpun, înainte de prepararea alimentelor, înainte de fiecare masă și după
folosirea toaletei, dar și spălarea și dezinfectarea suprafețelor și ustensilelor din bucătarie.
- spălarea sub jet de apă a fructelor și legumelor, folosirea apei potabile doar din surse sigure pentru
prepararea alimentelor și consumul uman, fierberea apei în cazul în care exista îndoieli asupra calității
surselor de apă potabilă folosite pentru consumul uman și prepararea alimentelor.
- nu este recomandată utilizarea acelorași recipiente pentru păstrarea și tăierea cărnii crude cât și
pentru prepararea legumelor și fructelor care vor fi consumate nepreparate termic. De asemenea, este
recomandată dezinfecția ustensilelor folosite pentru tăierea cărnii crude dupa fiecare utilizare .
- o atenție sporită este necesară în prepararea și consumul alimentelor perisabile precum: ouăle,
carnea, peștele, scoicile, laptele și produsele lactate.
- preparea alimentelor la temperaturi suficient de înalte pentru a distruge microorganismele patogene
precum și refrigerarea acestora în condiții optime.
- după preparare, alimentele nu trebuie lăsate la temperatura camerei mai mult de două ore; alimentele
ce urmeaza a fi consumate la intervale mai mari de doua-trei ore de la preparare vor fi păstrate la
temperaturi sub 5 grade C (refrigerare);
- recongelarea alimentelor este contraindicată; alimentele ușor perisabile vor fi depozitate în spații
frigorifice, evitând contactul între alimentele preparate și cele nepreparate;
- verificarea termenelor de garanție a alimentelor și evitarea consumului acestora în cazul în care
termenul de garanție este expirat.
- alimentele pentru sugari vor fi consumate imediat după preparare, fără a fi reâncălzite sau păstrate la
frigider;
- evitarea consumului alimentelor comercializate în spații improprii și/sau de către persoane
neautorizate.
- păstrarea corectă a alimentelor (în frigider la temperaturi mai mici sau egale de 4 grade Celsius)
precum și reâncălzirea alimentelor deja preparate la temperaturi mai mari de 74 grade Celsius.
- citirea cu atenție a instrucțiunilor de pe etichetele produselor alimentare, pentru ca acestea conțin
informații despre păstrarea și prepararea corectă.
- în cazul în care există dubii privind siguranța alimentelor care vor fi consumate este recomandată
aruncarea acestora. Nu este recomandată gustarea alimentelor care arată dubios sau au un miros
suspicios.

Fig.10.
III. Boli infecțioase transmise pe cale cutanată

3.1. Mușcătura de căpușă- boala Lyme

Sute de pacienţi ajung la urgenţe în fiecare an, mai ales vara, din cauza muşcăturilor de căpuşă. O
astfel de muşcătură poate cauza simptome similare cu ale gripei şi poate provoca boli grave, precum
boala Lyme. Riscul de a fi muşcat de o căpuşă creşte în timpul verii şi în zilele călduroase din cauza
stilului mai sumar de îmbrăcăminte, dar şi a activităţilor în aer liber, în zone populate de coloniile de
căpuşe.

Căpuşele sunt unele dintre principalele pericole ale sezonului cald - multe dintre ele poartă bacteria
care declanşează boala Lyme, ale cărei simptome sunt adesea confundate cu alte afecţiuni. Căpuşele
fac parte din clasa arahnidelor, fiind aşadar înrudite cu păianjenii, şi sunt paraziţi care se hrănesc cu
ajutorul organismului parazitat. Ca dimensiuni, ele pot varia de la mărimea unei gămălii de ac, până la
dimensiunea unei radiere de la un creion, iar creşterea acestora depinde de cantitatea de sânge cu care
reuşesc să se hrănească. Căpuşele sunt în general maronii, dar, în funcţie de zonă şi de tipul de căpuşă,
ele pot fi şi roşii spre maroniu sau chiar negre.
În perioada aprilie-septembrie trebuie avut în vedere ca în spațiile verzi există acest pericol. Perioada
de incubație din momentul mușcăturii și până la apariția simptomelor variază de la una la două
săptămâni, însă există și perioade mai lungi până la observarea primelor semne de boală.
Deseori, mușcăturile de căpușe nu provoacă nici un simptom vizibil. În alte situații, însă, pot produce
reacții alergice, în timp ce, în cazurile grave, pot transmite boli infecțioase oamenilor și animalelor de
companie. Aceste boli infecțioase pot fi periculoase sau chiar mortale.

Fig.11 fig.12
Boala Lyme ( Borelioza )

Este o boala infecțioasa, o zoonoză, produsă de o bacterie din familia spirochetelor, Borrelia
burgdoferi, care produce manifestări cutanate, articulare, neurologice și cardiace. Afecţiunea este
supranumită „boala cu 1.000 de feţe“ din cauza faptului că simptomele care apar în urma infectării cu
Borrelia burgdorferi mimează alte boli, afectând întregul organism.

Etiopatogenie

Agentul etiologic identificat este Borrelia burgdoferi, transmis omului prin înțepătura unei căpușe.

Transmiterea este asigurată de căpușele din genul Ixodes (I. ricinus în Europa). Căpuşele care sunt
ataşate de pielea unui om şi se hrănesc cu sânge timp de până la 48 de ore pot transmite această
bacterie, care intră prin piele şi ajunge în sânge. Infectarea poate fi prevenită prin îndepărtarea cât mai
precoce a căpuşei.

Patogenia este incomplet cunoscută. Borelia începe să se multiplice local cu apariția unei inflamații
locale, având ca expresie eritemul cronic migrator (însoțit sau nu de simptomatologie generală, dar
autolimitat într-un interval de timp variabil). În zilele/săptămânile următoare, spirocheta poate
disemina hematogen sau limfatic în diverse organe (ochi, mușchi, oase, țesut sinovial, SNC, cord).

Boala Lyme este răspândită în toată lumea, dar există arii de endemice în anumite zone geografice. În
Europa, majoritatea cazurilor sunt localizate în țările scandinavice și în cele din centrul Europei.
Sezonalitatea este legată de ciclul de viață al vectorului.

Rezervorul natural -ciclul transmiterii enzootice este menținut de rozătoare și de alte animale
(căprioare).

Ţinând seama de natura rezervorului de germeni şi de vectorii borreliozei Lyme, persoanele care fac
parte din grupele de risc sunt: muncitori forestieri, personalul care lucrează în agricultură, silvicultură,
vânători, veterinari, excursionişti, persoane care frecventează biotopul în care se întâlnesc atât sursa
de infecţie cât şi vectorii specifici.

Receptivitatea este generală.

Evoluție - Boala lui Lyme evolueaza în trei faze:
- Faza primară se manifestă printr-o leziune cutanată numita eritem cronic migrator, survenind între
trei zile și o lună dupa înțepătura capușei. Eritemul este însoțit de o febră de mică intensitate, de dureri
articulare și musculare. Leziunea cutanată dispare în trei săptămâni.
- Faza secundară se exprimă prin pusee de eritem, prin manifestări neurologice, prin manifestări
cardiace și prin dureri articulare de origine inflamatorie. Ea durează de la câteva săptămâni până la
câteva luni.
- Faza terțiară survine la mai mulți ani dupa înțepătură; ea asociază o acrodermatită cronică atrofiantă,
un pseudolimfom, reumatism cronic al uneia sau mai multor articulații și atingeri cerebrale.
Tablou clinic

Stadiul localizat timpuriu este caracterizat de prezența eritemului cronic migrator, însoțit sau nu de
simptomatologia generală a unei boli virale. Leziunea cutanată este de aprox. 15 cm (poate varia între
3-60 cm), cu marginile roșii și centrul cu tegument normal, nedureroasă, sensibilă la palpare. In zilele
următoare pot apărea leziuni secundare multiple, similare, a căror dispoziție respectă palmele și
plantele. Sediul preferat al leziunii îl constituie membrele inferioare (50% din cazuri). Eritemul se
poate asocia cu o adenopatie satelită și/sau manifestări generale (febră, cefalee, artralgii). Fără
tratament, erupția pălește în aproximativ 3-4 săptămâni. În 1/3-1/2 din cazuri însă, eritemul lipsește
sau trece neobservat de pacient.

Fig.13

Infecția diseminată timpuriu - pe lângă leziunile cutanate secundare, multiple, similare eritemului
cronic migrator (rare în Europa, frecvente în America), bolnavul prezintă limfadenopatie regională
sau generalizată, angină eritematoasă, conjunctivită, dureri la flexiunea capului. Unii bolnavi prezintă
meningism (LCR este normal).

Stadiul de diseminare tardivă - apare la luni de zile după infectare. În această perioadă apar
manifestări nervoase, cardiace, musculoscheletale și oftalmice.

• Suferințele neurologice se prezintă variat, de la paralizie de facial unilaterală la sindrom de tip

scleroză multiplă. Inaugural pot apărea meningita cu lichid clar sau paralizia de nerv facial.
Bolanvii mai pot prezenta nevrite craniene sau periferice, atrofie optică, meningoradiculite
 senzitive (dureri intense, predominant nocturne, neinfluențate de poziții antalgice sau
antiinflamatorii), encefalită sau pseudotumori cerebrale, cerebelite, mielite.
• Manifestările cardiace includ: miocardită, tulburări de conducere atrio-ventriculare,
miopericardita, pancardita. Valvele cadiace nu sunt niciodată afectate.

Infecția cronică este dominată de manifestări cutanate, articulare și neurologice tardive.

• Manifestările cutanate sunt acrodermatita cronică atrofiantă (b. Pick-Herxheimer), la nivelul

membrelor inferioare, cu atrofie marcată lăsând vizibilă rețeaua venoasă, și limfocitomul
cutanat benign (noduli roșii-violacei de 1-2 cm, pe lobul urechii, periareolar sau scrotal).
• Artrita poate fi monoarticulară recurentă sau oligoarticulară asimetrică. Sunt interesate
articulațiile mari. Atacurile durează între o săptămână și trei luni. La o parte dintre bolnavi, se
dezvoltă în timp leziuni erozive, mai ales în articulația șoldului.
• Simptomele neurologice sunt: degradare neuro-psihică, meningoencefalita progresivă,
pseudoscleroză în plăci, fatigabilitate extremă.

Simptomatologia aferentă însămânțărilor de organ poate să se remită chiar în absența tratamentului.

B.burgdorferi poate fi izolată din sânge și din țesuturile infectate în orice etapă a bolii. Deoarece
microbul persistă îndelungat în țesuturi, simptomele pot apare tardiv față de momentul infectant.

Date de laborator:

Nespecifice - Număr de leucocite - normal sau crescut. VSH normal sau ușor crescut (< 30 mm/1h).
Leucocitoză cu polimorfonucleoză în lichidul sinovial. În cazul meningitei: limfocitoză moderată,
creșterea proteinorahiei (>200 g%), glicorahie normală.

Diagnostic diferențial: eritemul cronic migrator trebuie distins de reacții secundare la înțepături de
insecte sau alți acarieni. Modificările articulare, neurologice sau cardiace – intră în discuție boala
Lyme când nu pot fi bine explicate altfel.

Diagnostic

Diagnosticul bolii Lyme este un diagnostic clinico- epidemiologic, în contextul căruia se interpretează
datele de laborator.

Date epidemiologice - călătorii/proveniență din zone endemice; înțepături de căpușe; activități în arii
forestiere.
Un examen serologic pozitiv nu permite numai el însuși diagnosticul de boală Lyme. Testele
serologice nu sunt în prezent standardizate. Se folosesc, complementar, teste imunoenzimatice, teste
imunofluorescente, hemaglutinare, teste Western-Blot. De regulă, se utilizează de primă intenție un
test ELISA urmat de un test de confirmare Westen-Blot, în caz de pozitivitate. Rezultatele se
interpretează în context epidemiologic și clinic.

Tratament- tratamentul constă în antibioterapie, care tratează manifestările clinice debutante și

previne manifestările neurologice tardive. Boala lui Lyme poate lăsa sechele de natură variată,
îndeosebi neurologice sau cutanate.

Tratamentul trebuie adaptat stadiului de boală, tratamentul etiologic se face cu amoxicilină sau
azitromicină – atât la copii cât şi la adulţi.

Măsuri de prevenție

• Pentru persoanele care călătoresc în arii endemice se recomandă: îmbrăcăminte deschisă la

culoare (permite observarea căpușelor), pantaloni lungi, introduşi în şosete cu textură mai
deasă, cămăși cu mâneci lungi; De asemenea, se recomandă pantofii deschişi la culoare, fără
orificii sau decupaje, evitarea tufișurilor, observarea tegumentelor tot la 3-4 ore, folosirea de
insecticide.
• Ca și măsuri generale: distrugerea căpușelor și a rozătoarelor.
• Se recomandă terapia profilactică a tuturor persoanelor care au fost înţepate şi care provin din
zone endemice. Ciclinele (Doxiciclina) este antibioticul cel mai recomandat în profilaxia
adultului. Durata terapiei profilactice este între 14-21 zile.

IV. Boli provocate de expunerea la soare

4.1. Insolația

Insolația se traduce prin incapacitatea organismului de a coborî temperatura corporală, în urma

expunerii prelungite la soare și a deshidratării. Este una dintre cele mai periculoase afecțiuni cauzate
de căldură, deoarece pune viața în pericol, însumând o serie de situații aflate la limita dintre fiziologic
și patologic.

Cauze
- vremea călduroasă;
- exercițiile fizice în condiții de căldură extremă, mai ales în cazul persoanelor care nu au o condiție
fizică;
- poziționarea locuinței sau birourilor la etajele superioare ale unei clădiri, fără aer condiționat;
- îmbrăcămintea neadecvată pentru vară;
- consumul excesiv de alcool;
- oboseală;
- vârsta înaintată (peste 65 de ani);
- umiditatea ridicată;
- prezența a diverse afecțiuni medicale: alcoolism, tulburări neurologice, boli cardiovasculare, ale
pielii sau ale glandelor sudoripare care pot inhiba abilitatea pielii de a transpira, diabet, boli
pulmonare obstructiv cronice, hipertiroidie, hipokaliemie, infecții, tratamentul medicamentos pentru
bolile psihice.

Simptome: la debut după o expunere la soare, persoana poate prezenta oboseală accentuată,
slabiciune musculară, dureri de cap de intensitate mare, amețeli, stări de greață, tegumente palide, reci
și umede.

În funcție de gradul de supraâncalzire al organismului, insolația are trei forme:

1. Forma ușoară

Se manifestă prin stare de somnolență, amețeli, dureri de cap, greață și febră moderată.

Primul ajutor constă în mutarea persoanei afectate de insolație într-un spațiu răcoros, bine ventilat,
unde să poată sta culcată iar picioarele să fie ușor ridicate față de restul corpului. Se dau jos hainele,
pentru a expune cât mai mult corpul la aer. Se poate stropi corpul cu apă folosind un pulverizator sau
un burete îmbibat în apa nu foarte rece. Pentru a favoriza scăderea temperaturii corpului, se pot aplica
comprese reci pe abdomen, pe gât și sub axile, acestea fiind zonele în care vasele mari de sânge se
găsesc la suprafața pielii. Sub nicio formă nu trebuie pus bolnavul în cada cu gheață, deoarece se
poate provoca un șoc termic, urmat de stop cardiac.

Pacientul are nevoie de multe lichide și de odihnă pentru a se recupera. Trebuie ajutat să bea apă, de
preferință minerală, deoarece este mai bogată în săruri. În mod normal, rehidratarea completă, cu
lichide pe cale orală, durează aproximativ o zi și jumătate. Consumul de sucuri naturale, supe de
legume sau fructe bogate în minerale precum bananele ajută la înlocuirea fluidelor pierdute în urma
transpirației excesive. Sub nici o formă nu trebuie consumat alcool sau băuturi energizante.

Pentru febră se poate administra un antitermic și un antiinflamator.

În situația în care pe corp există și arsuri solare, trebuie folosite creme și loțiuni calmante pentru piele.
Dacă insolația nu este foarte puternică, persoana în cauză ar trebui să se simtă bine a doua zi.
2. Forma medie

Este caz de urgență medicală, bolnavul având nevoie de îngrijiri de specialitate. Simptomele acestei
forme de insolație includ:

- dureri mari de cap;

- greața;
- vomă

- lipsa coordonării în mișcare;

- pierderea cunoștinței;
- febră mare;
- tahicardie și tahipnee.

Primul ajutor constă în a duce persoana respectiva într-un spațiu răcoros și bine ventilat, se poate
înfașura corpul într-un cearșaf îmbibat cu apă rece. La cap se poate pune o pungă cu gheață, iar la gât
și sub braț, comprese reci. De asemenea, hidratarea este foarte importantă. Tratamentul precoce crește
șansele de supraviețuire ale unei persoane care suferă de insolație. Se sună la 112 și se supraveghează
bolnavul până la sosirea ambulanței.

Fig.14

3. Șocul termic

O persoană puternic afectată de insolație își poate pierde cunoștința, delirează sau are halucinații.
Respirația și pulsul sunt accelerate, iar pielea este uscată sau acoperită de sudoare lipicioasă.

Trebuie sunat imediat la 112 și precizat că persoana se afla în șoc termic. Este necesar ca pacientul sa
fie supravegheat permanent, deoarece există riscul să i se blocheze căile respiratorii.
Tipuri de insolații

Există doua tipuri de insolații provocate de căldură: cea clasică și cea de efort.
Insolația clasică apare la persoanele care nu transpiră în mod normal, fie din cauza unei boli, fie din
cauza unor medicamente. Dacă un om nu transpiră în mod firesc, este dificil să facă față unui climat
călduros și umed. Cel mai des, victimele insolației tipice sunt adulții în vârstă, care nu dispun de aer
condiționat și care suferă de probleme de sănătate cronice, cum ar fi diabetul. Acest tip de insolație
este foarte periculos și poate evolua cu repeziciune, în două sau trei zile.

Insolația de efort debutează rapid, la doar câteva ore de la o activitate fizică exercitată la temperaturi
înalte. Practic deși pielea transpiră, organismul se supraâncălzește din cauza vremii călduroase,
activității fizice suplimentare și a deshidratării. Victimele insolației de efort sunt, de obicei,
persoanele sănătoase, tinere, cum ar fi atleții și jucătorii de fotbal. Acest tip de insolație se
declanșează în condiții de căldură excesivă și umiditate, la care se adaugă efortul fizic intens.

Factori de risc

Unele afecțiuni cresc riscul unei persoane de a face insolație. Obezitatea, afecțiunile glandelor
sudoripare, diabetul zaharat, deshidratarea, malnutriția, hipotensiunea, bolile cardiovasculare, fac
dificilă capacitatea organismului de a regla căldura. În multe dintre cazuri, pacienții suferă de cel
puțin una dintre aceste boli (mai ales cei în vârstă). De asemenea, există posibilități multiple ca
vârstnicii să urmeze diferite tratamente medicamentoase care să afecteze capacitatea corpului de a-și
regla temperatura.
Unele medicamente inhibă activitatea glandelor sudoripare. Acestea includ: anticolinergicele
(utilizate pentru tratarea bolii Parkinson), antihistaminice (pentru tratarea alergiilor), fenotiazine
(tranchilizante), antidepresive triciclice și diuretice. Alte medicamente restricționează fluxul sanguin
de la nivelul pielii și afectează capacitatea organismului de a elibera caldura: medicamentele pentru
bolile cardiovasculare, cum ar fi vasoconstricotare și beta-blocante.
Dacă o persoană utilizează unele dintre aceste substanțe medicamentoase ar trebui să ceară
medicului părerea privind posibilele efecte adverse care pot să apară în caz de insolație. De asemenea,
cei care consumă droguri cum ar fi LSD, cocaina și amfetamina au un risc crescut de a face insolație.
Acestea amplifică activitatea musculară și ridică temperatura corpului. Consumul excesiv de alcool
crește foarte mult posibilitatea ca o persoană să manifeste boli induse de caldură, întrucât alcoolul
stimulează eliminarea apei din organism și îl deshidratează.
Oamenii care au o mobilitate redusă din diverse motive - de exemplu, persoanele cu handicap,
fără adăpost și cei foarte săraci, sunt predispuse la afecțiuni provocate de căldură, deoarece de multe
ori, aceștia nu-și pot permite să utilizeze aerul condiționat sau nu pot ajunge într-un spațiu răcoros. De
asemenea, copiii sub doi ani ar putea suferi de boli cauzate de caniculă, deoarece trupurile lor mici nu
pot regla temperatura corpului la fel de eficient ca adulții sau copiii mai mari. Deoarece aceștia nu
sunt în măsură să se apere de temperaturile înalte în fiecare vară au loc tragedii: copiii mici încetează
din viață în urma insolațiilor (mai ales atunci când aceștia sunt lăsați pentru perioade scurte de timp în
automobile).
O victimă a insolațiilor are nevoie de atenție medicală imediată. Cel mai important lucru este viteza:
hidratarea și răcirea corpului trebuie să aibe loc cât mai rapid pentru a crește șansele de supraviețuire.

Complicații

Complicatiile sunt numeroase în insolație și depind de cât timp a stat corpul la temperatură înaltă.
Printre complicațiile severe sunt:
- afectarea organelor vitale: fără scăderea temperaturii corporale, insolația poate cauza afectarea
creierului sau a altor organe , cu posibilitatea de a cauza daune permanente;
- insolația poate fi fatală, dacă nu se scade temperatura corporală.

Măsuri de prevenire

În zilele caniculare trebuie să se evite statul în aer liber, mai ales între orele 11 și 17, practic orice
plimbare sau activitate în aer liber trebuie amânată pentru orele 18 sau realizate dimineața devreme.

Organismului trebuie adaptat treptat la căldură: activitatea fizică va crește treptat în intensitate, în
fiecare zi. Studiile au demonstrat că obișnuirea treptată a unei persoane la vremea caldă crește
capacitatea corpului de a transpira, fără a pierde sărurile. Sunt necesare aproximativ două pâna la
patru săptămâni de exerciții fizice pâna când organismul se va aclimatiza.

Se va consuma foarte multa apă: în cazul exercițiilor fizice, chiar și un litru de apă la fiecare oră. In
timpul grădinaritului, totuși, este suficientă o cană cu apă din care se va sorbi în mod constant. Nu
trebuie să se utilizeze lichide doar atunci când intervine senzația de sete, ci și înainte ca aceasta sa se
instaleze (setea semnaleaza deseori începutul deshidratării).

Studiile au demonstrat că apa în care s-a amestecat puțina sare previne deshidratarea la fel de eficient.
Totuși nu se va exagera în privința cantității de sare, un nivel prea ridicat de sare crește riscul de
afectare renala. Se va purta o pălărie cu boruri largi, pentru a proteja de soare și haine largi care să
permită evaporarea transpirației și se vor aplica loțiunile pentru protecție solară. Indicat este să se
rămână în încăperi cu aer condiționat în zilele caniculare. În cazul în care acest lucru nu este posibil,
se vor face băi reci, pe corp se va pulveriza apa rece în mod frecvent și se va sta în apropierea unui
ventilator. Dacă apare senzația de leșin se va solicita asistență medicală de urgență.
Orice persoană care are peste 65 de ani sau care urmează tratament pentru boli cardiovasculare trebuie
să fie foarte atentă pe vreme calduroasă. Nu se vor face schimbări în schema de tratament fără avizul
medicului. Pe timp de caniculă se va utiliza aerul condiționat.Pe perioada verii, exercițiile în aer liber
se vor face dimineața devreme sau seara, la ore târzii, atunci câand vremea este răcoroasă.

4.2. Alergia solară

Alergia solară este o afecțiune caracterizată de apariția unor reacții cutanate în urma expunerii la
soare. Adesea, alergia solară se manifestă prin erupții care dau senzația de mâncărime. Alergiile
severe pot provoca urticarie, vezicule dar și alte simptome neplăcute.

Fig.15

Există mai multe tipuri de alergii solare, și anume:

- erupția polimorfă la lumină (fotosensibilitate)

- eruptia polimorfă ereditară (prurigo actinic)

- dermatita actinică cronică

- urticaria solară.

Simptome

Simptomele alergiei solare depind de tipul acesteia:

Erupția polimorfă la lumină
Simptomele erupției polimorfe la lumină (fotosensibilitatea) apar de la câteva minute până la câteva
ore de la expunerea la soare. Această afecțiune se caracterizează prin faptul că pe pielea înroșită apar
mici papule gălbui sau albicioase sau chiar plăci inflamate care provoacă prurit. Din cauza vaselor de
sânge inflamate, pielea va fi roșie și tumefiată. Zona afectată cuprinde pielea de pe brațe, gât și față.
Simptomele dispar în câteva zile dacă zona afectată va fi protejată de lumina solară. Pentru
majoritatea oamenilor acest tip de alergie se manifestă primavara și vara, timpuriu. Este cel mai
comun tip de alergie cauzată de soare.

Eruptia polimorfă ereditară (prurigo actinic)

Apare în mod special la copiii și adulții tineri. Simptomele includ leziuni roșii, denivelate, însoțite de
senzația de mâncărime, vezicule care se pot sparge, putându-se extinde chiar și pe pielea care nu a fost
expusă la soare. Buzele pot fi, de asemenea, afectate, crăpate și uscate, la fel și zona obrajilor, gâtului,
urechilor, brațelor și mâinilor. La unele persoane, prurigo actinic lasă cicatrici. Manifestările încep din
lunile de vară până toamna, târziu.

Dermatita actinică cronică

Poate provoca leziuni inflamatorii uscate acoperite de cruste și însoțite de mâncărime, în zona feței,
scalpului, spatelui și a părților laterale ale gâtului, toracelui superior și a mâinilor. În unele cazuri, pot
fi afectate palmele și tălpile. Pe anumite regiuni, pielea sănătoasă alternează cu cea afectată de
dermatita actinica. Simptomele bolii sunt similare cu simptomele provocate de contactul direct cu un
alergen, cu cele ale dermatitei de contact, de exemplu.

Urticaria solara
Se manifestă la cateva minute de la expunerea la soare prin erupție urticariană, prurit și apariția de
pustule. Acest tip de alergie poate afecta și zonele acoperite de îmbrăcăminte prin care pot pătrunde
razele ultraviolete. Urticaria solară apare mai ales la vârstnici. De obicei, simptomele încep să se
amelioreze la o oră după încetarea expunerii la soare.

Cauze

Reacțiile alergice la soare apar atunci când radiațiile ultraviolete declanșează modificări la nivelul
celulelor pielii. Aceste modificări reprezintă un răspuns greșit al sistemului imunitar care identifică
proteinele din celulele pielii ca fiind factori nocivi și reactionează ca atare: formează anticorpi care
atacă celulele, determinând simptomele specifice. De regulă, reacția alergică apare primavara sau
vara, însă există și persoane care au reacții alergice în timpul lunilor de iarnă sau chiar la lumina din
interior.
Anumite medicamente, produse chimice și afecțiuni pot crește sensibilitatea pielii la soare
(fotosensibilitate). De exemplu, existența într-un șampon a unei substanțe, poate crește
fotosensibilitatea bolnavilor care suferă de lupus. Chiar dacă, în cele mai multe cazuri, aceasta nu este
o reacție alergică veritabilă, simptomele pot fi similare cu cele cauzate de alergia la soare.

Încă nu s-a demonstra stiințific de ce unele persoane sunt alergice la soare și altele nu. Se consideră
totuși, că și moștenirea genetică are un rol important.

Factori de risc

Factorii de risc în cazul alergiilor solare sunt determinați de starea generală de sănătate a unei
persoane și de anumite condiții particulare:

- Rasa. Oricine poate face alergii, dar unele tipuri de alergii sunt mai des întalnite la persoanele
care aparțin anumitor rase. De exemplu, cel mai frecvent tip de alergie la soare (erupția polimorfă
la lumină) apare mai ales la caucazieni. Prurigo actinic este frecvent întâlnit la americanii nativi.

- Sexul și vârsta. Erupția polimorfă la lumină se manifestă mai ales la fetele și femeile sub 30 de
ani. Cu toate acestea anumite forme ale acestei alergii (erupția de primăvara juvenilă, de exemplu)
apare la băieții și bărbații tineri. Dermatita cronică actinică afectează cu precădere bărbații în
vârstă, care s-au expus timp îndelungat la soare.

- Expunerea la anumite substanțe. Unele simptome cutanate alergice se declanșează atunci când
pielea intră în contact cu o anumită substanță și apoi cu lumina soarelui. Printre aceste substanțe
sunt: parfumurile, dezinfectanții și chiar unele produse cu protecție solară.

- Utilizarea anumitor medicamente. O serie de medicamente pot face pielea mai sensibilă la
lumina soarelui, inclusiv antibioticele de tipul tetraciclinei, dar și antiinflamatoarele nesteroidiene
precum ketoprofenul și medicamentele pe bază de sulfamide. Reacțiile la medicamentele
administrate pe cale orală sunt mai putin frecvente decât reacțiile la produsele medicamentoase
aplicate direct pe piele.

- Predispoziția genetică. Riscul de a suferi de alergie solară este mai ridicat în cazul în care o
persoană are o rudă de sânge (părinte, frate) care manifestă, deja, acest tip de alergie.

Complicații
Majoritatea simptomelor alergiilor solare dispar atunci când pielea este protejată de lumina solară. În
general, acestea nu provoacă nici o complicație pe termen lung. Există, totuși și excepții: la unele
persoane, prurigo actinic poate lăsa cicatrici.

Investigații și diagnostic

Pentru a fi sigur că simptomele pielii nu se datorează altei cauze decât alergia solară, medicul
dermatolog se pot recomanda o serie de investigații. Diverse alte afecțiuni pot provoca simptome
similare. Uneori este suficient ca o alergie cutanată să fie diagnosticată corect prin răspunsuri la
întrebări și examinarea directă a zonelor afectate, atunci când simptomele sunt prezente. Alteori se
impune efectuarea unor teste și analize suplimentare.

Testele pentru diagnosticarea reactiilor cutanate determinate de expunerea la soare pot include:
Explorarea fotobiologică
Este testarea la lumină razelor ultraviolete, care presupune analizarea reacției pielii la diverse lungimi
de undă ale luminii ultraviolete emise de o lampă specială.

Testul foto-pach
Acest tip de test se realizează în cazul în care medicul suspectează ca o anumită substanță care a venit
în contact cu pielea. Determină reacția alergică la lumina soarelui. Testul constă în aplicarea a doi
plasturi pe care s-a aplicat o doză de alergen care poate cauza alergia. După 24 de ore, medicul
specialist va expune una dintre zone la lumina UV, iar pe cealaltă nu. Dacă apare o reacție doar la
zona expusă, substanța ăn cauză are o contribuție la apariția alergiei. Lumina de testare și plasturii
speciali sunt disponibili pentru această investigație doar în clinicile de specialitate.

Testele sangvine și probe cutanate

De obicei, aceste teste nu sunt necesare. Totusi, dermatologul poate solicita unui test dacă suspectează
că simptomele ar fi determinate de o altă afecțiune, cum ar fi lupus, decât de alergia la soare. Prin
intermediul acestor analize se recoltează o probă de sânge sau piele (biopsie) pentru examinări
suplimentare în laborator.

Tratament

Tratamentul depinde de tipul de alergie solară. Acesta poate include:

Creme cu corticoizi se administrează sub formă de aplicații locale de 1-2x pe zi, timp de 5-7 zile. În
functie de tipul de crema (compoziție și concentrație), eliberarea acestora se face cu sau fără
prescripție medicală.
Antihistaminice orale- acestea blochează liberarea histaminei care determină reacțiile alergice. Se va
recomanda 1tableta/zi, 7-10 zile. Posibil ca printre reacțiile adverse ale acestora să fie starea de
somnolență.

Corticosteroizi administrați pe cale orală

În cazul unei reacții alergice severe a pielii pot fi recomandate, pe termen scurt, aceste medicamente
antiinflamatorii cu efect imediat. În unele cazuri, înainte de expunerea la soare, administrarea unui
glucocorticoid oral poate preveni și ameliora simptomele grave. Totuși corticosteroizii administrați pe
cale orală și utilizați pe termen lung, pot provoca reacții adverse deloc de neglijat. De aceea, aceste
medicamente vor fi recomandate în cazul alergiilor severe, în scheme de tratament de scurtă durată.

Alte medicamente
Pentru tratarea alergiilor solare se folosesc și medicamente care vindecă alte tipuri de boli (de
exemplu medicamente utilizate pentru tratamentul malariei). De asemenea, anumite antibiotice
utilizate de obicei în tratamentul infecțiilor pot fi utile în tratamentul dermatitei actinice cronice.

Terapia cu raze UV sau fototerapia

Zonele cu probleme sunt expuse la o lampa specială cu raze UV. Pielea se va obișnui treptat cu
lumina ultravioletă și va reduce simptomele cauzate de expunerea la soare. Acest tratament se poate
aplica de mai multe ori pe săptămână, pe o durată de câteva săptămâni. În scop preventiv, tratamentul
poate fi urmat în fiecare primavară.

Stil de viață și tratament la domicili pentru a preveni sau ameliora alergiile solare:

- evitarea expunerii la soare sau limitarea timpul de expunere la soare. Majoritatea simptomelor de
alergii solare se ameliorează atunci când zonele afectate nu mai sunt expuse la soare. Nu se stă deloc
la soare între orele 10 și 15, atunci când razele solare sunt puternice.

- evitarea expunerii bruște, timp îndelungat la soare. Majoritatea alergiilor solare se manifestă la
persoanele care stau în soarele puternic al verii fără să se protejeze în vreun fel. Încercați să creșteti
treptat timpul petrecut în aer liber, astfel încât celulele pielii să aibă timp să se adapteze la razele
soarelui

- purtarea ochelarilor de soare și imbracaminții de protecție: tricouri cu mâneci lungi, pălării cu boruri
largi. Evitati țesăturile subțiri sau prin care trec razele ultraviolete. Dacă știți că sunteti alergic la
soare, puteți încerca să achizitionați de la magazinele cu produse sportive, haine special concepute
pentru a bloca razele ultraviolete.

- aplicarea pe piele a loțiunilor hidratante pentru a preveni iritațiile, pielea uscată și solzoasă.

- folosirea loțiunilor calmante. Remediile pe care le puteti folosi acasa sunt loțiuni cu calamină și aloe
vera.

- aplicarea în mod constant a cremelor și loțiunilor de protecție solară (cu factor de protecție 30 sau
mai mare). Aplicati din abundență înainte de expunerea la soare. Reaplicați frecvent, la fiecare două
ore, după ieșirea din apă sau după ștergerea cu prosopul.

Fig.16
Bibliografie

• Baltă Georgeta - Tehnici speciale de îngrijire a bolnavilor, Editura didactică și pedagogică,

1983
• Bodescu Virginia- Copilul sãnãtos și bolnav, Note de curs, University press, 2007
• Borundel Corneliu - Manual de medicinã internã pentru cadre medii; Editura All Medic,
Ediția a-III-a, București, 2000
• Cupșa Augustin- Boli infecțioase transmisibile, Editura universitară medicală, Craiova, 2007
• Mozes Carol - Tehnica îngrijirii bolnavului, Editura Medicală - 2006
• Muntean I.- Vademecum de pediatrie, Ed.Medicală, Bucureşti, 2007
• Titircă Lucreția - Îngrijiri speciale acordate pacienților de către asistenții medicali, Editura
Viața medicală românească, București 2008
• Titircă Lucreția - Breviar de explorări funcţionale şi îngrijiri speciale acordate bolnavului,
Editura Viața medicală românească, București 2008
• Ţilea Brândușa.- Patologie Infecțioasă- Fundamente de licenţă în medicină. Ed. University
Press, Tg. Mureş, 2009;
• www.cdc.gov
• https://www.click.ro/utile/sanatate/top-8-afectiuni-ale-sezonului-cald
• www.health.clevelandclinic.org
• https://ph-online.ro/sanatate-frumusete/item/97221
• www.kidshealth.org
• www.nhs.uk
www.mayoclinic.org
• https://doc.ro/sanatate/cum-recunosti-o-toxiinfectie-alimentara
• https://www.reginamaria.ro/utile/dictionar-de-afectiuni/
• https://www.lalpathlabs.com/blog/what-are-the-diseases-caused-in-summer/
• https://neubergdiagnostics.com/blog/common-summer-diseases/
• https://www.makatimed.net.ph/news-and-exhibits/news/a-guide-to-the-most-common-
illnesses-during-the-summer-season
• https://www.sanador.ro/blog/analizele-uzuale-care-diagnosticheaza-afectiunile-sezonului-cald
• https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/