Referat

Introducere în
romanistică

Controlat :G Chiper
Elaborat :Hangan Ana

1
Cuprins

Noțiuni despre latina ecleziastică.

 Folosire
 Pronunțare
Flaccus Albinus Alcuinus 
 Biografia
Modul conjunctiv în latină.
 Conjunctivul prezent
 Conjunctivul imperfect
 Conjunctivul perfect
 Conjunctivul mai mult ca perfect

2
Latina era limba vorbită în Antichitate în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de
unde provine și denumirea de „latină” — limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță
majoră ca limbă oficială în Imperiul roman.
Latina ecleziastică (uneori denumită latina Bisericii) este forma limbii latine utilizate în
documentele Bisericii Romano-Catolice și în liturghia sa.
Pronunțarea latinei utilizate în cântecul gregorian și în liturghia în rit roman nu este aceeași cu
aceea din latina clasică. Ea nu a fost fixată decât sub Carol cel Mare, cu ars bene loquendi (ca
parte a "Trivium Quadrivium", care nu se împacă cu gramatica, în general, și cu gramatica
latinei clasice, îndeosebi locul accentului).
Cum au arătat cercetările moderne efectuate îndeosebi în abația Solesmes (din departamentul
franțuzesc Sarthe), începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, accentul textului latin
este la rădăcina ritmului gregorian. Pentru o bună execuție a cântecului gregorian, accentul
este prioritar. Pronunțarea ecleziastică este relativ secundară (o fonetică clasică nu schimbă
natura melodiei).

Folosire
Primele șapte concilii ecumenice și-au formulat definițiile dogmatice în greacă și, chiar
la Roma, greaca a fost limba originală a liturghiei, și în care primii papi au scris. De fapt, la
Roma, la sfârșitul Republicii și la începutul Imperiului, elita înțelegea, în mod curent, greaca,
deși afacerile de stat erau conduse în latină. Cărțile care au devenit Noul Testament au fost
inițial redactate în greacă, și nu au fost traduse în latină decât mai târziu.
Utilizarea latinei ca limbă oficială de către Sfântul Scaun este o moștenire istorică și, în mod
teoretic, orice altă limbă ar putea fi aleasă. Totuși, o asemenea schimbare apare puțin
probabilă. Ca limbă ieșită din uzul curent (o „limbă moartă” în practică, chiar dacă unii
contestă această idee), latina prezintă avantajul că sensul cuvintelor nu riscă să se schimbe
radical de la un secol la altul. Acest fapt permite garantarea unei precizii suficiente a
discursului teologic, protejând defințiile ortodoxe. De aceea, ultimii papi au reafirmat
importanța latinei pentru Biserică, îndeosebi pentru cei care fac studii ecleziastice.
Biserica continuă să publice texte liturgice oficiale în latină, ceea ce îi permite să dispună de o
referință unică pentru traducerile în toate celelalte limbi. Același lucru este valabil și pentru
textele oficiale de drept canonic. Totuși, de la Conciliul Vatican II din 1962-1965, latina nu
mai este oficial limba exclusivă a riturilor liturgice roman și ambrozian. Această mișcare are
rădăcini mai vechi.
De câteva secole, uzul limbii latine ca limbă de comunicare s-a stins, chiar la universitari; iar
documentele produse de Sfântul Scaun sunt în general redactate într-o limbă modernă. Cu
toate acestea, textul autentic, de referință, publicat în Acta Apostolicae Sedis, este de obicei
redactat în limba latină, chiar dacă acest text nu este disponibil decât mai târziu. De
exemplu, Catehismul Bisericii Catolice a fost redactat inițial în franceză și a fost publicat în
această limbă în 1992. Dar cinci ani mai târziu, când textul latin a fost publicat în 1997, textul
francez a trebuit să suporte câteva corecturi, pentru a fi repus în conformitate cu versiunea
latină.
Unele enciclici papale au fost publicate în limbi moderne. Cazurile mai cunoscute sunt: Non
abbiamo bisogno din 1931, în italiană, Mit brennender Sorge din 1937, în germană,
respectiv Nos es muy conocida, tot din 1937, în spaniolă.
În materie liturgică, regula acuală în vigoare privitoare la utilizarea latinei în liturgia
euharistică a Ritului roman precizează: „Mesa este celebrată în latină sau în altă limbă, cu

3
condiția ca textele liturgice folosite să fi fost omologate conform normei de drept. Doar în
cazul celebrărilor Mesei pe care autoritățile ecleziastice le desemnează ca trebuind să se
desfășoare în limba țării, preoții sunt totuși și peste tot autorizați să celebreze mesa în latină”
(Redemptionis Sacramentum, 112).
Pronunțarea romană
În cele mai multe țări, cei care se exprimă în latina ecleziastică urmează pronunțarea devenită
tradițională la Roma, dând literelor valoarea pe care o au în italiana modernă, dar fără să se
facă distincția de deschiderea pentru e și o; ae și oe se confundă cu e; în fața acestor vocale
și i, literele c și g se pronunță [t͡ʃ] (ca în românește [ce] și [ci]) și respectiv [d͡ʒ] (ca în
românește [ge] și [gi]); ti urmat de o vocală este pronunțat, în general, [t͡si], (ca în românește
[ț]), (dacă nu sunt în urma lui s, t sau x). Acești oratori pronunță v consoană (care nu se
scrie u) ca în română, iar consoanele duble se pronunță ca atare. Nicio distincție nu se face
între vocalele lungi și vocalele scurte.
Pronunțarea vocalelor
 a se pronunță ca în română (tată, mamă, casă)
 e se pronunță ca în cuvintele românești: merg, eclipsă, metru
 i se pronunță ca în română (vin, plin).
 o se pronunță ca în română (oră).
 u se pronunță ca în română (unde, cum).
 ae și oe se pronunță [e] (aeternae).
 ai și ou se pronunță în două silabe (hiat).
 au, ay, eu și ei sunt diftongi.

Pronunțarea consoanelor
 c se pronunță [k] în fața unei consoane și în fața
vocalelor a, o și u (credo, carmen, cor, cum). Altfel, servește la marcarea altor sunete:
o sc se pronunță [ʃ] (ca în română: [ș]), (ascendit).
o c se pronunță [t͡ʃ] (ca în română; [ce] și [ci]), în fața lui e sau i.
o cc se pronunță [tt͡ʃ] (ecce, eccilla), în fața lui e sau i.
o xc se pronunță [kʃ] (in excitus).
o ch se pronunță [k] (cherubim).
 g se pronunță [d͡ʒ] (ca în română: [ge] sau [gi]), în fața lui e sau i (agimus).
 gn se pronunță [ɲ] (agnus).
 j se pronunță [j] și formează un diftong cu vocala următoare (Jesus).
 m și n se articulează puternic și nu nazalizează vocala precedentă (semper, sanctus).
 s se pronunță întotdeauna [s] (Jesus).
 x se pronunță [ks] (exaudi).
 ti se pronunță [t͡zi] sau [t͡si] (ca în română: [ț]): (grátia, tértia, étiam, loquéntium) când
această silabă este urmată de o vocală și precedată de orice literă, cu excepția
lui s, x și t; în celelalte cazuri, ea se pronunță [ti] (hóstia, modéstia, iústior), dar și
pentru infinitivul verbelor deponente
(pati, pátier, pátior, verti, vértier, convérti, convértier).
 z se pronunță [dz] (zelus).
 ph se pronunță [f].
 h este, în general, mut (nu se pronunță).

Alte pronunțări
Clericii din unele țări urmează tradiții care pot, în anumite cazuri, să fie foarte diferite. De
exemplu, în țările slave și germanofone, litera c înainte de vocalele e sau i ia valoarea lui [t͡s]
(ca în română: [ț]); iar litera g este pronunțată dur în orice poziție, niciodată [d͡ʒ].

4
Diferențele sunt cu atât mai marcate cu cât este vorba de epoci mai vechi. Restituirea operelor
religioase, îndeosebi baroce și din Renaștere, a dat loc utilizării unei pronunțări uneori foarte
diferite de pronunțarea romană.
Pronunțarea după modelul francez (muzica franceză dintre secolele al XVII-lea și al XX-lea)
 c se pronunță [k] în fața lui a, o et u, dar [s] în fața lui i, e, æ și œ, chiar dacă este
precedat de o consoană (ecce, súscipe, excélsis).
 j se pronunță [ʒ], ca în franceză (jaune: [ʒon]).
 g se pronunță [ɡ] în fața lui a, o și u, dar [ʒ] în fața lui i, e, æ și œ.
 gn se pronunță întotdeauna [gn].
 h este, în general, mut.
 qu se pronunță [kw] (quam, quárum, quóndam ca în franceza fouet), doar în fața
lui i se pronunță [kɥ] (quía, réquiem ca în franceza fuite) și poate pur și simplu [k]
pentru câteva cuvinte.
 r este în general rulat ([r]).
 ti se pronunță [si] (grátia ca "gracieux" din franceză, tértia, étiam, loquéntium) când
această silabă este urmată de o vocală și precedată de orice literă, în afară de s, x și t;
în celelalte cazuri, se pronunță [ti] (hóstia ca "hostie" în franceză, modéstia, iústior),
dar și infinitivul verbelor deponente
(pati, pátier, pátior, verti, vértier, convérti, convértier).
 v se pronunță ca în franceză.
 u se pronunță [y], ca în franceză (chute: [ʃyt]).
 um se pronunță [ɔm] (ca în franceză, homme).
 un se pronunță [ɔ]̃ sau [œ̃], potrivit cuvintelor, cel mai aproape de cuvântul francez
(mundi ca "monde", unctio ca "onction", sunt ca "sont", defunctis ca "défunt").
 au se pronunță [o], ca în franceză (paume: [pom]).
 en se pronunță [ɛ]̃ sau [ɛn] (mai ales la sfârșitul cuvântului).
 in se pronunță [ɛ]̃ sau [in] (mai ales la sfârșitul cuvântului).
 on se pronunță [ɔ]̃ sau [ɔn] (mai ales la sfârșitul cuvântului).

Note
1. ^ Cele 7 arte liberale. Primele 3: gramatică, logică și retorică. Celelalte 4 sunt:
aritmetică, geometrie, muzică și astronomie.
2. ^ Adică: „În direcția cea bună“. Mai pe larg, „care este în concordanță cu“, „care
respectă tradiția“.
3. ^ The Correct Pronunciation of Latin According to Roman Usage, Rev. Michael de
Angelis, 1937, Edited by Nicola A. Montani
4. ^ De altfel, Catullus, în poezia LXXXIV (Despre Arrius), pp.176-177, îl ironizează pe
Q. Arrius pentru că acesta pronunța consoana h. Această consoană nu se mai pronunța
în latină încă din prima jumătate a secolului I î.Hr.

Bibliografie
 Catullus, Carmina, Ediție bilingvă, Traducere, studiu introductiv și note de Teodor
Naum, Universitas, Editura Teora, București 1999 ISBN 973-20-0034-1

5
Flaccus Albinus Alcuinus sau Ealhwine (cca. 735 – 19 mai 804) a fost un învățat anglo-
saxon, teolog, profesor la școala palatină din Aachen, colaborator al lui Carol cel Mare în
domeniul culturii. A făcut reforme importante în liturghia romano-catolică și a lăsat peste 300
de scrisori în latină, o sursă importantă pentru istoria timpului său.
Deși identificat, prin tradiție, ca autorul cărților caroline și creatorul minusculelor
carolingiene, astăzi este recunoscut că a avut un rol mai puțin important în crearea acestora. A
fost și un important consilier politic și un confident al lui Carol cel Mare.

Biografie
S-a născut la York, într-o familie aristocrată din Northumbria în jurul anului 735.
Devine călugăr și apoi este hirotonit diacon de Ethelbert. În timpul unei călătorii la Roma,
între 767-780, participă la o dispută între un evreu și Petru de Pavia.
Carol cel Mare îl numește consilier personal pentru probleme religioase și educative. În
această calitate, Alcuin înființează un spital de pelerini le Duodecim Pontes lângă Troyes.
Alcuin încetează din viață în 804 și este înmormântat în biserica St. Martin.

Contribuții în domeniul științei

La recomandarea lui Carol cel Mare, Alcuin a înființat o serie de școli elementare, iar la
mănăstirea Tours, o școală palatină de un nivel mai înalt ("Academia Palatină"), pe care a
condus-o. De asemenea, înființează o bibliotecă în palatul regal. Astfel a introdus
tradițiile umanismului anglo-saxon în Europa de Vest.
Alcuin a contribuit la popularizarea aritmeticii prin compunerea de probleme sub formă
de ghicitori și glume.
Cea mai importantă operă a sa din domeniul științific este Propositiones ad ecuendos juvenes,
care s-a bucurat de mare faimă în Europa. Operele sale au fost editate de F. Migne, Paris în
1851.
Alcuin a pus bazele generale ale învățământului din Europa Apuseană și a fost cărturarul cel
mai de seamă al renașterii învățământului, cunoscută sub numele de Renașterea carolingiană.

Scrieri
Versuri
 Carmina, ed. Ernst Dümmler. Poetae Latini Aevi Carolini. vol 1. Berlin, 1881.
 Versus de patribus, regibus et sanctis Eboracensis ecclesiae,
 De clade Lindisfarnensis monasterii,

Epistolae (scrisori)
Alcuin a lăsat peste 300 de scrisori în latină, o sursă importantă pentru istoria timpului său.
 Dümmler, Ernst (red.). 'Alkuini Epistolae' în MGH Epistolae IV (Berlin 1895)

 Jaffe, Philipp, Ernst Dümmler, W. Wattenbach (red.). Monumenta Alcuiniana, Berlin,

Weidmann, 1873,

6
 Scrieri didactice
 Ars grammatica
 De orthographia,
 De dialectica
 Disputatio regalis et nobilissimi juvenis Pippini cum Albino scholastico
 Disputatio de rhetorica et de virtutibus sapientissimi regis Carli et Albini magistri
 De virtutibus et vitiis,
 De animae ratione (ad Eulaliam virginem)
 De Cursu et Saltu Lunae ac Bissexto, tratat de astronomie

Hagiografii
5. Vita II Vedastis episcopi Atrebatensis
6. Vita Richarii confessoris Centulensis'
7. Vita Willibrordi archiepiscopi Traiectensis.

Modul conjunctiv al verbului limbii latine

Conjunctivul latin poate avea multe funcții în limbă. De exemplu la anumite forme ține locul
condiționalului românesc; totuși, el arată o acțiune nesigură și de cele mai multe ori este
predicatul propozițiilor subordonate în frază.

 Conjunctivul prezent
 Conjunctivul imperfect
 Conjunctivul perfect
 Conjunctivul mai mult ca perfect

Conjunctivul prezent
Conjunctivul prezent al limbii latine se formează de la tema prezentului, în funcție de
conjugarea verbului.

Pentru conjugarea I, conjunctivul prezent se formează, adăugând terminațiile em, es, et, emus,
etis, ent la tema prezentului, numai că vocala -a- care apare în finalul temei conjugării I se
contopește cu vocala -e- și rămâne numai -e-.

De exemplu pentru verbul laudare:

laudem (să laud), laudes (să lauzi), laudet (să laude), laudemus (să lăudăm), laudetis (să

7
lăudați), laudent (să laude);

În cazul conjugărilor a II-a, a III-a și a IV-a, conjunctivul prezent se formează, adăugând la

tema prezentului terminațiile: am, as, at, amus, atis, ant.

De exemplu pentru verbul manere:

maneam (să rămân), maneas (să rămâi), maneat (să rămână), maneamus (să rămânem),
maneatis (să rămâneți), maneant (sa rămână).

Diateza pasivă se formează similar, numai că se folosesc terminațiile specifice pasivului;

În cazul conjugării I se folosesc terminațiile er, eris, etur, emur, emini, entur;
În cazul conjugărilor a II-a, a III-a și a IV-a, conjunctivul prezent pasiv se formează adăugând
la tema prezentului terminațiile: ar, aris, atur, amur, amini, antur.

Conjunctivul imperfect
Conjunctivul imperfect se formează adăugând terminațiile (m), (s), (t), (mus), (tis), (nt) la
forma de infinitiv prezent activ (forma a doua din dicționar - laudare, manere, legere, audire).
Exemplu: laudarem - (aș lăuda), laudares - (ai lăuda), laudaret - (ar lăuda), laudaremus - (am
lăuda), laudaretis - (ați lăuda), laudarent (ar lăuda);
De multe ori, conjunctivul imperfect se traduce prin condiționalul limbii române.

Diateza pasivă se formează adăugând tot la infinitivul prezent activ terminațiile specifice
pasivului:
laudarer, laudareris, laudaretur, laudaremur, laudaremini, laudarentur.
Conjunctivul perfect
În limba Latină conjunctivul perfect se folosește mai mult în propoziții subordonate, putând fi
tradus prin mai multe moduri în limba română.

Diateza activă se formează, adăugând la tema perfectului următoarele terminații: (erim),

(eris), (erit), (erimus), (eritis), (erint).
A nu se confunda cu viitorul II - cu excepția persoanelor I singular și a III-a plural, modul de
conjugare a celor două coincide.

Exemplu: legerim, legeris, legerit, legerimus, legeritis, legerint.

Diateza pasivă se formează cu ajutorul participiului perfect pasiv și a verbului (sum, esse, fui)
la conjunctiv prezent.
Conjuntivul prezent al verbului (esse) este: sim, sis, sit, simus, sitis, sint.

Diateza pasivă a verbului audire (conjunctiv perfect) este:

singular: auditus, audita, auditum sim, sis, sit ;
plural: auditi, auditae, audita simus, sitis, sint.

8
Amintim că participiul perfect pasiv se comportă ca un adjectiv de categoria I.

Conjunctivul mai mult ca perfect

Conjunctivul mai mult ca perfect este un timp specific limbii latine, el pierzându-se de-a
lungul transformărilor.

Acesta se formează adăugând la tema perfectului sufixul (isse) și desinentele (m), (s), (t),
(mus), (tis), (nt).

Exemplu: laudavissem, laudavisses, laudavisset, laudavissemus, laudavissetis, laudavissent.

Diateza pasivă se formează cu ajutorul participiului perfect pasiv și formele de imperfect

conjunctiv ale verbului (sum, esse, fui).

Formele lui (esse) la conjunctiv imperfect sunt: essem, esses, esset, essemus, essetis, essent.

Exemplu: mantus, manta, mantum essem, esses, esset; manti, mantae, manta essemus, essetis,
essent.

9
Surse bibliografice
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Latina_ecleziastic%C4%83
https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Alcuin
https://www.limbalatina.ro/gramatica.php?ref=verb_conjunctiv

10