Curs 5

Clima și acvatoriul Mării Negre

Stanley Wasburn (1878-1950) a fost un jurnalist american de

război, trimis în Europa, iar într-una din corespondențele
sale, pentru Chicago Daily News, făcea următoarea descriere
a Mării Negre:

Ia o râpă lungă de 900 de mile și lată de vreo 700 [aici

exagerează dimeniunile MN] zvârle pe fund piatră la
nimereală, răspândește niște insule în locurile cele mai
neașteptate și umple totul cu apa cea mai rece pe care o poți
găsi. Înconjoară locul cu un țărm ca în Maine și oriunde ar fi
ceva de genul unui adăpost ridică niște faleze și niște stânci
ascuțite. După asta, adu un taifun din Mările Sudului,
amestecă-l temeinic cu un viscol din Dakota de Nord și lasă-l
să sufle cât de tare poate. Adaugă averse înghețate de
zăpadă și lapoviță, ornează amestecul cu niște valuri
înspumate și servește totul pe un remorcher – iată o
descriere destul de fidelă a unei zile obișnuite de decembrie
pe Marea Neagră.

Această descriere a lui Washburn conține exagerări menite să trezească emoții în ochii cititorului
american și să nu te facă să-ți dorești să ajungi în Marea Neagră. O atitudine asemănătoare
întâlneam însă mult mai devreme, în relatările poetului Ovidiu, izolat la Tomis. Acesta ne spune că
Dunărea rămâne uneori înghețată câțiva ani, o informație total falsă, fiind un ținut cu un climat
aspru, situat la marginea lumii civilizate, sau dincolo de aceasta. Pentru că orice teritoriu marginal,
iar spațiul pontic a fost mult timp prezentat astfel în lumea occidentală, va fi unul al contrastelor, al
neobișnuitului și fantasticului. Mai lipsesc doar monștrii din hărțile medievale să întregească această
imagine a unui teritoriu atât de diferit...

Climatul Mării Negre nu este nici pe departe unul al extremelor, încadrându-se în zona temperată,
fiind sub influența a doi anticicloni (cel subtropical al Azorelor și cel continental euro-asiatic) și doi
cicloni (cel din Atlanticul de Nord și cel al Mării Mediterane) (fig. 1).

Putem diferenția trei compartimente climatice:

- Vestic
- Central
- Estic
 Fif. 1 Anticiclonii (H) și ciclonii (L) care definesc regimul climatic pontic

Compartimentul vestic: suportă influențele stepelor pontice, având în nord ierni reci și uscate, cu
vânturi puternice. Temperatura medie în luna Ianuarie este de -0.6 0C în G. Fidonisi și de 30C în zona
strâmtorii Bosfor. Precipitațiile variază între 38-50mm. Vara aspectul termic este oarecum uniform,
cu diferențe de 0.5-0.60C, iar cantitatea de precipitații este extrem de redusă (25-35mm). Mediile
anuale ale precipitațiilor variază între 350-600 mm, cu o evapotraspirație între 800-975mm, adică
înregistrându-se un bilanț negativ.

Compartimentul estic prezintă temperaturi medii anuale de 14-15 0C fiind caracterizat prin ierni
calde și umede și veri moderate și umede. Cantitatea medie a precipitațiilor variază însă foarte mult,
de la valori de 600m în Est la peste 1500mm în Sud. Evapotraspirația oscilează între 800-1300mm.

Compartimentul central este unul cu caracter tranzitoriu între cel vestic și cel estic.

Oscilațiile de nivel ale Mării Negre.

Orice suprafață de apă suportă oscilații ale nivelului său, iar în cadrul MN se pot diferenția oscilații:

- zilnice: datorate vântului sau schimbării de presiune;

- sezoniere: datorate unei cantități diferite de apă ajunsă în bazin. Dunărea are nivelurile maxime
primăvara, din acest motiv și nivelul MN, în compartimentul său NV va fi mai ridicat în această
perioadă; raportul dintre cantitatea de precipitații și cea evaporată determină alte variații ale
nivelului în regim sezonier;
- anuale/multianuale: cantitatea de precipitații și debitul apelor tributare variază de la un an la altul,
iar oscilații importante se datorează variabilității Oscilației Nord Atlantice (NAO);
- seculare: datorate variabilității climatice cu scăderi sau creșteri importante de ordinul zecilor de
metri.

Aceste oscilații la scară mare de timp au fost cele mai controversate, până în clipa de față neexistând
o părere uniformă asupra producerii acestora. Literatura anterioară, aflată sub influența școlii ruse,
trasase numeroase faze de transgresiune/regresiune, care în clipa de față sunt discutabile. Din acest
motiv nu doresc să insist cu foarte multe informații, cei care doresc să se documenteze suplimentar
o pot face din bibliografi aferentă. Subiectul cel mai controversat, unul care ar putea trezi interes
unui student aflat la specializarea Geografia Turismului , ar fi cel legat de...Potopul lui Noe!

Ipoteza unei creșteri bruște de nivel a Mării Negre a fost propusă pentru prima dată de către William
Ryan și Walter Pitman, în 1997. Inițial, aceștia au presupus existența unui eveniment catastrofic,
petrecut acum 7550 ani BP, care ar fi dus la o inundare a bazinului pontic cu ape venite din
Mediterana. Bosforul ar fi funcționat asemeni unei cascade uriașe, prin care s-ar fi scurs zilnic o
cantitate de apă de 200 de ori mai mare decât cea care trece prin cascada Niagara. Pentru populația
care se găsea pe actualul șelf evenimentul ar fi fost unul foarte puternic, făcându-i să-și părăsească
așezările, spre zone mai înalte. Acest mit al potopului ar fi fost astfel dus și răspândit în spațiul euro-
asiatic. În 2003 cei doi cercetători și-au revizuit teoria datând evenimentul la începutul Holocenului
(8800 ani BP). Pentru a citi întreaga poveste vă recomand această carte de popularizare a teoriei.

Mai multe figuri găsiți în prezentarea PowerPoint.

O altă teorie catastrofică a fost propusă de Andrei Chepalyga (2003, 2007). El afirmă că lacul
salmastru Neoeuxinic a fost rapid inundat de apa provenită din topirea ghețarilor, scursă din Marea
Caspică, prin culoarul Manici, iar de aici prin Str. Kerci (sfârșitul Pleistocenului: 17000-14000 ani BP).
Acest eveniment a fost și el unul de creștere rapidă a nivelului mării, generând pentru populațiile din
bazin același mit al potopului.

Un alt scenariu, diferit complet de cele anterioare, presupune o creștere lentă a nivelului MN (Aksu,
2002; Ferguson 2012 etc.). Acum 11000-10000 ani BP nivelul MN a crescut peste pragul de 30m al
Bosforului și s-ar fi vărsat în Marea Marmara. Sensul scurgerii ar fi așadar diferit față de ipotezele
anterioare, păstrându-se astfel aproape un mileniu. În urmă cu 8000 ani BP nivelul Mării Marmara ar
fi crescut suficient, rezultând o scurgere bidirecțională între cele două bazine.

După cum ați remarcat, ultimele oscilații ale MN reprezintă un subiect încă discutabil. Articolul
nostru din 2009 (Giosan, Filip și Constantinescu: Was the Black Sea catastrophically flooded in the
early Holocene? ) arată cum anterior conectării MN, nivelul acesteia se găsea cu 30m sub cel actual,
față de valorile propuse anterior care erau mult mai mari (aprox. 80m și chiar mai mult). Dacă un
eveniment catastrofic ar fi avut loc acum c. 7400 BCE acesta ar fi fost mult mai redus.

Temperatura apelor MN

La suprafața mării temperatura este neuniformă, prezentând variații mari între compartimentele
extreme ale bazinului, cu același caracter tranzitoriu pentru sectorul central.

Această schemă rezumă foarte bine distribuția temperaturii apelor de suprafață, pentru lunile
ianuarie (I) și august (VIII). Remarcați tendința de creștere de la N la S și de la NV spre SE.

Distribuția pe verticală evidențiază următoarea stratificare, pentru lunile de vară:

- Între 0-12m adâncime există un strat de amestec în care diferențele termice pot fi de 1-2 0C
- 12-45m: termoclina sezonieră cu diferențe de temperatură mari, de 12-14 0C
- 45-130m: stratul intermediar rece (SIR) prezintă diferențe de temperatură de 1-1.5 0C
- 130-1500m: stratul intermediar caracterizat printr-o ușoară inversiune termică
(temperatura crește de la 8-8.80C)
- sub 1500m: stratul profund are valori de temperatură de 8.8-8.9 0C
 Pentru lunile de iarnă, temperatura stratului de amestec variază între 2-8 0C.

Salinitatea MN

Valoarea medie a S apelor de suprafață este de 18.2 g/l. Această valoare poate fi mai scăzută în
apropierea gurilor de vărsare (5-10g/l) și mai ridicată în centrul bazinului (20-21g/l). Pe verticală
se constată următoarea stratificare:

- între 0-30m: stratul de amestec (S=18-18.25g/l)

- 30-200m: haloclina (S=18.25-21.5g/l)
- 200-1000: stratul intermediar (21.5-22.2g/l)
- Dincolo de 1000m: stratul profund (22.3g/l)

Temperatura și Salinitatea determină Densitatea MN. Distribuția pe verticală a acesteia evidențiază

existența următoarelor straturi:
- stratul superficial (0-15m): densitatea este aici între 10.5-11 kg/m 3
- picnoclina permanentă (15-120m): densitatea are aici valori în jur de 16 kg/m 3
- stratul profund (peste 120m): densitatea este de 16.5 kg/m 3

Hidrogenul sulfurat este un gaz dizolvat în apa de mare. Existența sa a fost evidențiată pentru prima
dată în MN de către oceanograful rus Andrusov în 1890. Prezența H 2S creează un mediu aparte,
numit mediu euxinic (un astfel de mediu mai poate fi întâlnit și în M. Japoniei sau bazinul Yukatan,
adică în bazine cu o slabă comunicare cu Oceanul Planetar). El se caracterizează prin lipsa oxigenului
dincolo de adâncimi mai mari de 100-120m. Până la nivel câmpiei abisale, adică cea mai mare parte
a bazinului, putem vorbi de o lipsă a vieții (există anumite bacterii iubitoare de sulf). Distribuția
acestui strat pe verticală este neuniformă, cu coline și depresiuni, nu se poate vorbi de o adâncime
exactă (să spunem 120m) dincolo de care să nu mai existe viață. În condițiile unui fenomen de
upwelling puternic apele venite din adâncime spre suprafață nu sunt doar mai reci, dar pot veni
încărcate cu H2S, care spre suprafață se transformă într-un acid sulfuric ușor diluat. Fenomenul a
fost semnalat încă de la începutul secolului de G. Antipa, care descria efectul asupra pescuitului (am
discutat mai multe pe sem. I despre acest fenomen)