Facultatea de Stiinte Sociale si Drept

Specializarea: Managementul Strategic al Resurselor Umane

Anul I

Tehnici de comunicare și negociere

-ANALIZA TRANZACTIONALA-

Lector Univ.
Stanciu-Tolea Violeta-Claudia

Masterand
Tuică Maria Alexandra

Analiza tranzacțională
 Pe la jumatatea secolului XX, psihiatrul americn Eric Berne (1910-1970) a ”inventat”
și răspândit în lume o teorie alternativă la psihologia tradițională. Acesta a folosit un limbaj
simplu, fără cuvinte savante, pentru a fi accesibil tuturor oamenilor.
Analiza tranzacțioanală este o teorie a personalității umane și un sistem
psihoterapeutic dedicat dezvoltării personale. Într-o maniera pragmatică, analiza
tranzacțională dezvoltă capacitatea intelectuală și emoțională a omului de a se înțelege pe
sine, a-i înțelege pe ceilalți și a comunica persuasiv.
Analiza tranzacțională oferă o cale simplă de a răspunde unor întrebări precum:
- Cine sunt eu?
- De ce mă comort așa și nu altfel?
- Cum am ajuns aici?
- Ce-aș putea să fac pentru a dobândi psihologia învingătorului?
Totodată această analiză este și o teorie a comunicării, care ameliorează relațiile cu
ceilalți și descifrează vocile interioare.

1. stările Eului: părinte-adult-copil; exemplu de schimbare a stărilor eului,

Eric Berne a definit o stare a eului ca „un model constant de sentimente şi experienţe
direct relaţionat cu un model corespunzător de comportament”.

Starea eului: Părintele

Cuprinde gândurile, emoțiile și comportamentele pe care individul le-a învățat din

surse exterioare de figuri autoritare și în principal de la proprii părinți.

De exemplu:

- lumea bună are diplome;

- nu trebuie să joci cărți;
- să nu ai încredere în patroni;
- nu te încredeîn străini;
- uiă-te bine înainte să treci strada;

În această stare a eului, ascultăm vocile care ne-au marcat și ne conformăm modelelor
culturale în care am crescut. În unele maladii psihice, bolnavul aude efectiv vocile care-i spun
ce să facă. Starea părinte se dezvoltă până la 5-7 ani, de unde și vorba ”cei 7 ani de acasă”,
prin integrarea sistemului de valori transmis de figurile parentale. Cele mai multe mesaje
parentale ne organizeaă viața. Fără ele, am fi fost debusolați și lipsiți de reperele morale. Cu
cât prejudecățile parentale sunt mai adânc imprimate, cu atât suntem mai puțin dispuși să
verificăm realtatea. Interdicțiile din forul perental pot căpăta caracter universal și atemporal:
„trebuie să fiu tare!”, „trebuie să cer!”, „trebuie să fiu perfect”, etc..

Părintele din noi este înclinat să dea sfaturi, să domine, să ordone, să critice, să
condamne dar și gata să protejeze, să ajute, să aline, laude sau orienteze.

Astfel, atunci când o persoană este „ părinte” , ea reproduce atitudini și

comportamente pe care le-a împumutat de la figurile părinților care au marcat-o în
trecutulapropiat sau îndepărtat: patronul, profesoru, tata, mama.

Starea eului: Adultul

Este ipoteza intelectului lucid și rece, a gândirii analitice branșate în realitatea

concretă, aici și acum. Persoana activează conceptul de viață „așa cum exerimentează ea
însăși”.

Adultul se dezvoltă de-a lungul vieții, începând de pe la 3 ani, interpretând datele

obținute din explorarea realității, prin încercare și eroare. Starea adult activează capacitatea
persoanei de a observa atent, a culege și analiza date din mediul exterior, a interpreta lucid, a
testa, a trage concluzii și lua decizii, fără prejudecăți și fără implicare emoțională. E un
computer interior, branșat la lumea extrioarp, neutru față cu sentimentele din copil și
prejudecățile din părinte.

Starea adult nu are nimic de-a face cu vârsta individului, ci privește mai degrabă
domeniu „ ceea ce gândește”. Este orientat spre realitatea obiectivă: culege, înregistrează și
utilizează informațiile din orice surse externe (din mediu), precum si interne (ale părintelui
sau copilului).

Informații externe: afară e cald, el este furios, nu am informații, sunt în întârziere 10

minute;

Informații interne: mi-e foame, mă plictisesc, trebuie să ajung la timp;

Adultul se servește de aceste informații pentru a enunța fapte, a calcula probabilități, a

lua decizii, a-și preciza obiectivele, a-și evalua rezultatele;

De exemplu:
 - cu viteza asta, dacă totul merge bine, vom ajunge pe la ora 06:00;
- dacă cererea cliențilot rămâne la acest nivel, epuizăm stocurile în 20 zile;
- etc..

Deși punctul său de plecare e practic situat în primul an de viață, gândirea autonomă,
personală a Adultului nu se afirmă cu adevărat decât începând de la 12 ani. Ea poate fi
perfecționată toată viața, mai ales în măsura în caree și mediul încurajează acest lucru.

Adultul are capacitatea de a media conflictele între copil și părinte. Judecă faptele
ferm, rece, detașat și nu se lasă tulburat de emoții. Activarea abuzivă a stării de adult fără a
lua în seamă nevoile din copil și valorile din părinte, privează persoana de bogăția umanității.

Starea Eului de Adult contine:

Starea eului: Copilul

Programul genetic, nevoile biologice și dorințele psihologice sunt prezente în noi de la

prima pâna în ultima suflare a vieții constiente. Ele alcătuiesc entitatea numită starea copil a
eului, care se dezvoltă pâna în jurul vârstei de 5 ani, prin înregistrarea interioară a emoțiilor și
comportamentelor de răspuns la evenimente exterioare. De-a lungul întregii vieți, starea copil
râmâne ipostaza în care persona resimte emoțiile.

În această stare se afla înclinațiile spre plăcere, joc, libertate, egoism, creativitate,
curiozitate, invidie, agresivitate. Când o personă se bransează la universul interior infantil, ea
se „rupe" de lumea exterioarã și repetă comportamente exersate în copilárie, indiferent dacã
sunt sau nu adecvate împrejurărilor.

Indiferent de vârsta biologica, persona aflată în starea copil actionează în manieră

proprie copilariei și percepe lumea înconjurătoare prin ceea ce simte, iar nu prin ceea ce
gândeste. Forul infantil functioneaza ca o memorie secretă, care a înregistrat trăirile copilariei,
făra comentarii asupra lor. Când persona se confruntă cu un stimul intens, această memorie se
pune în mișcare, ca un compact disc sau o bandă magnetică.

Starea copilului privește mai ales domeniul „ceea ce se simte” și include nevoile,
senzațiile și emoțiile care apar in mod natural la o persoană.

De exemplu:
 - mi-e foame
- mi-e cald
- mi-e frica

Această stare coține în mod egal înregistrarea experiențelor trăite de copil și modul în
care a reacționat. Prin urmare, conține comportamentele „străvechi” sau arhaice provenind din
copilărie.

De exemplu: de fiecare dată când tatăl meu ridică brațul, cred că mă va lovi.

Ea incearcă, sub forma senzațiilor externe sau interne toate nevoile și dorințele pe care in mod
normal le incearcă o persona si le exprima sub forma de sisteme de comportament, de gândire
sau de emotii.

Această stare contine, pe de altă parte, inregistrarea senzatiilor si emotiilor traite in

copilărie. Ea explică ideea de conditionare, adica ceea ce face ca o persona să se indrepte - nu
neapârat în mod constient - câtre ceva asociat cu placerile si sa evite ceva asociat cu
suferintele ei, fie că exisă sau nu un raport durabil intre senzatie si stimularea respectivã.

Reconditionarea permanenta a Copilului sub regulile de conduită ale Adultului este o

conditie a dezvoltarii individului.

Atunci când o persoanã este "Copil", ea poate fie să-si traiasca senzatiile sau emotiile
prezente, fie să retriască senzatii sau emoti din trecutul sau.

Exemple de schimbare ale eului

Cand ne trezim dimineata si ne imbratisam sotul sau sotia suntem in Starea Eului de
Copil, apoi cand ne ducem si ne imbratisam copii suntem in Starea Eului de Parinte. Cand
citim ziarul inainte sa plecam de la job. (Suntem in Starea Eului de Adult).Urcam in masina si
oprim la culoarea rosie a semaforului (Copil).

2. patologia stărilor eului,

Orice persoana actioneaza diverse componente pe care le-am denumit Adult, Parinte si
Copil si ca in fiecare contact social (sau tranzactie) acestea interactioneaza la diverse
niveluri. Uneori starile sinelui nu se manifesta clar, prezinta suprapuneri sau excluderi care
fac necesara invatarea recunoasterii.

 Contaminarea priveste situatiile in care starea de adult nu ramane pura si autonoma,

pentru ca se amesteca in diverse proportii cu celelalte stari ale eului. 
 a. Adultul contaminat de Parinte - lasa impresia unei logici clare si corecte dar
presupunerile sunt prejudecati si afirmatii, scopul ascuns este de a intari cliseele parentale
care le-au fost transmise in prealabil. Aceasta prima forma de contaminare genereaza
prejudecatile si generalizarile. Ex: “Studentii de astazi nu mai sunt destoinici ca altadata”

b. Adultul contaminat de Copil - prezinta un discurs rational, impartial si obiectiv dar

reflecta catre exterior si are emotii sau impresii personale. Da dovada de entuziasm,
spontaneitate, este impresionabil, sentimental, afectiv. Aceasta forma de contaminare
provoaca iluziile si superstitiile. Ex. “Se intampla asa cum vrea Dumnezeu”

c. Dubla contaminare sau contaminarea Adultului prin Parinte si Copil.. Este cea mai
grava forma de contaminare si genereaza idei indraznete si inaltatoare pe un fond de iluzie si
utopie. Marii dictatori si cuceritori ai lumii Stalin si Hitler sunt bune exemple in acest sens.

Ocluzarea priveste situatiile in care una din cele trei satri ale eului este, in mod
sistematic reprimata si impiedicata sa se manifeste efectiv. In cazul in care o persoana ar
utiliza o singura stare, ar fi vorba de o adevarata patologie a personalitatii.
1.  Ocluzarea starii Parinte este caracterizata prin absenta principiilor, lipsa respectului pentru
reguli, absenta simtului moral. Persoana se dovedeste infantila si comportamentul sau nu este
supus controlului. Se refugiaza sub niste stereotipuri sociale si culturale.
2 . Ocluzarea starii Copil este caracterizata prin absenta emotiilor, insensibilitate absoluta,
absenta reactiilor emotive fata de evenimente exterioare. Aceasta persoana este dura, severa,
si actiunile sale sunt impuse de o ratiune pura.

3. modelul PAC în viața cotitdiana

Părinte

Adult

Copil

Niciuna dintre cele trei stări ale Eului nu este mai bună sau mai importantă decât
celelalte două. O bună adaptare în viaţa de zi cu zi presupune actualizarea Eului potrivit
situaţiei în care ne aflăm. În relaţiile interpersonale, comunicarea eficientă necesită o
comunicare paralelă între structuri.

Astfel, tranzacţiile paralele sunt cheia succesului în comunicarea cu ceilalţi. Când, de

exemplu, răspund cu Eul parental unei persoane care mi s-a adresat cu Eul de copil,
comunicarea se blochează; am răspuns unei emoţii, dorinţe cu o regulă sau restricţie.

În fiecare zi suntem şi copil, şi părinte, şi adult – toate sunt stări ale noastre, ale
aceluiaşi eu care e nevoie să ştie (sau să înveţe) când să râdă, să cânte, să tacă, să ştie când să
se joace, să iubească şi să fie înţelept.

Armonia celor trei stări şi actualizarea lor adecvată situaţiei sunt o condiţie pentru
starea noastră de bine.

4. semnele de recunoaștere;
Soke = semn de recunoastere schimbat intre două stări ale eului, două persoane, două
grupuri. Acest semn de recunoastere este un mijloc prin care una dintre cele două persoane
recunoaste existenta celeilalte, prin intermediul unui gest, unei actiuni, unui cuvânt etc.
Nevoia de stimulări este de fapt o nevoie vitala, la fel ca nevoia de a se hrăni, de a
dormi, de a avea căldura. Este, general vorbind, o nevoie de schimb reciproc cu mediul fizic
sau social. Astfel, a primi un semn de recunoastere inseamna a te hrăni. Absenta schimburilor
reciprece cu mediul, absenta stimulărilor sunt cauze de suferintă, de boli fizice, de dezordini
emotionale mai mult sau mai putin grave, pot chiar cauza moartea, asa cum au arâtat
numeroasele observati făcute pe maimute crescute in izolare, pe copiii orfani adapostiti in
spitale, prizonieri etc. (conform studiilor lui Harlow si Spitz).
Tipurile de stimulări
 Fizice si sociale
Nevoia de stimulări vizează mai intai stimulările fizice si se transforma apoi, in mare
parte, intr-o nevoie de stimulari sociale (cuvinte, bani, putere, onoruri...). in acelasi timp,
nevoia de stimulari fizice nu dispare complet, asa cum la "oamenii mari" nu dispare Copilul.
Se pare că nu acordăm suficientă atentie acestei nevoi de stimulare fizică - in general
in societate, dar si din punct de vedere al relatiilor de munca. De unde, probabil, importanta
sexului si a diferitelor forme de violenta, care sunt stimulari de inaltă intensitate.
In ceea ce privete stimulările sociale, adesea acordăm prea multă importantă numai
continutului verbal al acestora. Mai mult decât cuvintele contează intentia, si aceasta este
frecvent exprimată prin tonul vocii, mimica, gesturi, atitudinea fizicã etc.
 Există patru mari categorii de stimulari (fizice sau sociale):
1. Pozitive
2. Negative
3. Conditionate
4. Neconditionate
Stimulările pot fi pozitive (ele sunt sursa de plăcere, de implinire, de încredere in sine
si in ceilalti...) sau negative (sunt surse de neplăceri, de suferinte, de neîncredere...)
Această calitate positivă sau negativă este preponderent subiectiva si depinde si de
receptorul stimulării. De exemplu, un compliment oferit cu sinceritate de catre un emitator
(stimulare pozitivá) poate fi resimtit in mod neplăcut de câtre receptor (stimulare negativã), la
fel cum unei femei drăgute i-ar plăcea să i se remarce inteligenta mai degraba decât
frumusetea.
Dar nevoia de stimulari este atât de mare incât e mai bine sa existe stimulări negative
decât sa nu existe deloc. De unde si anumite comportamente de esec ale copiilor (pozne,
greseli...) care au drept scop real atragerea atentiei parintilor, chiar dacă in sens negativ: mai
bine să primeasca o palma decât sa fie ignorati.
Claude Steiner compara nevoia de stimulári cu setea: decât să mori de sete, mai bine
bei apă poluată.
De unde rezultă si la "oamenii mari" , anumite comportamente de esec care sunt tot
atâtea provocari fata de sefi si figurile autoritare care au inlocuit părintii. Mai degraba suporti
furia sefului decât să fi tratat ca o simpla masina. Pe de alta parte tindem să cautam stimulările
cu care suntem obisnuiti, adica acelea pe care le obtinem usor si la care stim sau credem ca
stim să reactionam.
3. Conditionate si neconditionate
Stimulările conditionate: cele care sunt date persoanei pentru ceea ce face (cu conditia
să facă un lucru sau un altul)
De exemplu:
- Sunteti frumos coafată astăzi.
- Va interzic sã-mi vorbiti pe acest ton!
Ele sunt indispensabile pentru evolutia comportamentului unei persoane, de exemplu
pentru educarea unui copil sau pentru obtinerea coerentei eforturilor membrilor unei
intreprinderi. Dar fiind conditionate, ele tind sa-1 facă pe cel care le primeste dependent de cel
care le ofera.
 Stimularile neconditionate sun cele care sunt oferite unei persoane pentru ceea ce este
aceasta (sunt date fară conditii).
Exemplu:
- Cred că sunteti tare drăguta.
- Sunteti greu de suportat.
Ele sunt date cumva "o dată pentru totdeauna" individului si constituie sursa de
energie din care acesta poate să-si elaboreze un comportment autonom:
• Pozitiv, dacă este vorba despre stimulări neconditionate pozitive (individul
actionează în mod constructiv pentru el insusi si pentru ceilalti).
• Negativ, dacă este vorba despre stimulari neconditionate negative (individul tinde să
actioneze in mod distructiv pentru ceilalti si pentru el insusi).
Stimulările neconditionate sunt indispensabile daca vrem ca individul să aibă initiativă
si să manifeste autonomie. Totusi, făcându-1 mai putin dependent, el devine mai putin
controlabil.
Din contră, dacă unui om ii lipsesc stimulările neconditionate, el este incapabil să
actioneze in mod autonom si comportamentul său este direct determinat de stimularile pe care
le primeste de la o zi la alta.

5. tranzacțiile si analiza tranzacționala

In opinia lui Berne, tranzactia este unitatea de baza a relatiilor umane; adica
schimburile de strokes. Pentru a-si mentine echilibrul fizic si mentel, oamenii au nevoie sa
primeasca si sa transmita strokes, sa faca tranzactii, adica sa schimbe stimuli.

Analiza distincta a fiecarei tranzactii, dintr-un sir oricat de lung, se numeste analiza
tranzactionala.

O relatie interumana reprezinta un lant de tranzactii, in care starile eului se succed sau
se atrag ca polii unui magnet, functie de starea eului la care este „ bransat” fiecare din cei doi
interlocutori. Putem distinge cel putin cateva tranzactii uzuale : simpla, paralela, incrucisata si
dubla ascunsa.

- tranzacția simpla
Exemplu: noi doi, tu si eu, nu ne cunoastem, dar ne intalnim intamplator intr-un vagon de
tren. Intru si spun: „ Buna ziua!”. Intorci privirea spre mine si raspunzi : „ Buna ziua!”.
Am realizat o tranzactie simpla: un partener ( eu) propune o anumita forma de comunicare, iar
celalalt raspunde. Mesajul de deschidere se numeste stimul, iar reactia partenerului se
numeste raspuns. De aici rezulta formula tranzactiei :

Tranzactie= un stimul tranzactional + un raspuns tranzactional

Comunicarea umana ia intotdeauna forma unui lant de tranzactii

- tranzacția paralelă

Tranzacţii paralele, când vectorii tranzacţionali sunt paraleli, adică stările Eului între
care are loc schimbul sunt aceleaşi, de exemplu tranzacţiile Părinte – Părinte sau Copil –
Copil.
De exemplu: Cumparatorul întreabă cât cost produsul si vânzâtorul îi spune pretul.
Seful da un ordin si, grabit, subalternul il execută.
Tote aceste tranzactii sunt paralele sau complementare. Tranzactia paralelă apare
atunci când stimulul primeste replica asteptată, din starea eului vizată. Comunicarea este
previzibilă si nu incomodează partenerii.
O tranzactie paralela poate avea loc între oricare două stri ale eului. O tranzactie P-P
poate fi aceea in care doi profesori se plâng că nu prea le vin studentii la cursuri. O tranzactie
C-C poate fi o declaratie de dragoste.
Prima regulă a comunicarii: Atâta timp cât tranzactiile ramân paralele, comunicarea
poate continua nedefinit, in sensul ca nimic nu tulbura armonia dintre stimuli si replici.

- tranzacția incrucișată

Tranzactia încrucisată este aceea in care vectorii tranzactionali se încrucisează, iar

starea eului careia ii este trimis stimulul e alta decât cea din care pleacă replica.

„Incrucisat" este cuvântul potrivit pentru a descrie ceea ce resimt partenerii. Incrucisarea rupe
fluenta comunicarii, care devine bruse incomoda. Ruptura comunicarii e resimtită ca un soc,
provoaca deruta, deceptie si poate genera conflict.

A doua regula a comunicarii: Tranzactia încrucisata produce ruptura comunicării si, pentru a o
restabilii, este necesar ca cel putin unul dintre parteneri să-si schimbe starea eului.

Exemplu: La auzul pretului, cu tonul mustrător al unui parinte care cearta un copil care-a
fâcut o pozna, clientul spune: „Domnule, pretul e prea mare! ". Se afla in părinte si asteaptă
un răspuns din copil. Vânzatorul insa ia clientul de sus, si ii tine o predica: „Auzi, pret mare!
Pe ce lume triesti dumneata, domnule?".

Ex. 2: O persoana îi adreseaza celeilalte o insulta: Ești prost! Acesta răspunzând cu aceeași
monedă: Prost esti tu !

- tranzacția dublă ascunsă

Când „vorbim cu subînteles" facem tranzactii duble. Doua mesaje simultane sunt
lansate între parteneri, unul transparent si altul ascuns. Al doilea, este „împachetat" in primul.
Mesajul transparent transmite continutul social, iar cel ascuns continutul
psihologic.Tranzactiile duble implica doua stari ale eului. De regula, mesajul trasparent este
verbal si adult-adult. Mesajul ascuns este transmis in limbajul trupului si, cel mai adesea,
ocoleste adultul.
Exemplu: Studentul: Ai mei sunt in concediu. Sunt singur acasasi am putea invata impreuna
toata noaptea. (as vrea sa fim in intimitate)
Studenta: Nu-i o idee rea, ai bibliografia ceruta de prof? (de acord)
Exemplu de tranzactie ascunsă, familiar studentilor, din pauza dintre cursuri. La nivel social,
avem o tranzactie AA - AA. La nivel psihologic, ar putea fi vorba de o tranzactie CC - CC.
Am putea sti cu adevarat ce si-au spus numai daca le auzim vocea si observam gestica,
mimica.
A treia regula a comunicarii : Comportamentul rezultat dintr-o tranzactie dublă este
determinat la nivelul psihologic al comunicarii si nu la nivelul social al acesteia.
Când a formulat regula, Eric Berne a lasat să se inteleaga că efectul tranzactiilor duble
se află intotdeauna in mesajul ascuns. Intelegem un comportament, dacă investigam nivelul
psihologic al comunicarii si nu doar pe cel social. Mesajul social este exprimat de cuvinte, iar
cel ascuns este purtat de intonatie, fizionomie, mimică, gestica, postura, respiratie, tensiune
musculara, puls, dilatatia pupilelor, gradul de transpiratie, congestie.
Regula mai ilustrează un aspect important al tranzactiilor: când lansezi un stimul
tranzactional, nu poti obliga partenerul să activeze o anumita stare a eului, dar poti să-i induci
un răspuns pornind din acea stare.
- opțiunile tranzacționale

O tranzactie nu este, in sine, buna sau rea. Este, doar, oportuna sau nu. Mentinem
cursul fluent, armonios si previzibil cand obtinem si mentinem la nivel psihologic o tranzactie
paralela.
 O intentie contrara, cand comunicarea este incomoda sau dezagreabila, treuie sa vizam
incrucisarea tranzactiilor. Fie ca este vorba de seful nostru sau de sotie, trebuie sa determinam
partenerul sa-si parasesca starea eului actualizata la un moment dat, fie cu intentia noastra
(controlata) sa iesim noi din starea eului inadecvata.
Stephen Karpman a identificat patru conditii ce trebuie indeplinite pentru ca aceasta
strategie sa functioneze:
- una din doua sau amandoua starile eului trebuie efectiv schimbate;

- tranzactia trebuie incrucisata;

- subiectul conversatiei trebuie schimbat si

- subiectul precedent trebuie abandonat.

O relatie interpersonala a forma unui lant oricât de lung de tranzactii succesive.

Descompunerea acestui lant in verigile sale si interpretarea fiecarei tranzactii se numeste
analiza tranzactionala. Aceasta permite evaluarea tipului de relatie in care se angajeaza
interlocutorii, identifica punctele de ruptura si conflict, jocurile psihologice, raporturile de
putere si maniera in care fiecare din parteneri influenteazã pe celalalt.
Cercetarile in AT indica faptul cã 90% din relatiile interpersonale sunt construite pe sapte
tipuri de tranzactii. Patru sunt pozitive si permit comunicarea OK-OK, iar trei sunt negative si
susceptibile sã induca dificultăti relationale.
1. Relatii pozitive:
- parinte normativ - adult;
- adult-adult;
- copil liber - copil liber;
- părinte grijuliu - copil liber.
2. Relatii negative:
- rol persecutor sau tranzactie părinte normativ - copil adaptat;
- rol salvator sau tranzactie părinte grijuliu - copil adaptat;
- rol victima; tranzactie copil adaptat - copil adaptat si tranzactie copil adaptat
parinte grijuliu;

6. structura timpului

Există trei categorii de nevoi umane (Berne) raspund dorintei de restructurarea timpului :

- nevoia de stimuli si senzatii - este satisfacuta de stimuli de orice natura.

 - nevoia de a fi recunoscuti social - este satisfacuta de alte fiinte umane si, uneori,
de animale [ cainele sau pisica singuraticului]

- nevoia de structura si ordine - este satisfacuta de organizarea de orice natura [ de

obicei, prin institutii si organisme sociale, inclusiv prin organizarea limbajului si a
discursului social]

Sintetizand si simplificand Berne reduce structurile tipice ale timpului de comunicare

la numai sase.

1. Izolarea- stare limita in care oamenii nu comunica interpersonal; se retrag

temporar sau definitiv in propria „carapace”. Este normala o retragere temporara din fata
celorlalti din nevoia de odihna sau relaxare emotionala. Este „ normala” la paranoici. Dar
solitudinea sau singuratatea ne indica o nevoie „ anormala” de autostima, de auto-valorizare si
falsa independeta. „Interdependenta este o valoare mai mare decat independenta” ( A.
Maslow, fondatorul „ psihologiei umaniste”).   

2. Ritualul- este acel mod de structurare a timpului in care partenerii de

comunicare fac primele manevre vagi de comunicare. Nu-i momentul..nu-i timpul….nu-i
locul pentru o comunicare mai intensa, mai autentica. In consecinta inlocuiesc comunicarea
cu ritualul [clisee verbale, gesturi conventionale, intrebari impersonale etc.]. Un ritual este si
dansul care, de regula poarta semnificatii afective si ofera stimuli de mare intensitate.

3. Recreerea-  este genul de conversatie prin care partenerii de comunicatie nu-si

transmit emotii ci, mai curand, informatii neutre, impersonale. Ofera sentimentul apartenentei
la grup; uneori si senzatia de neimplinire si irosire a unor posibile relatii mai intense, mai
profunde..

4. Jocul psihologic- [ in jur de 50 au fost descrise de E. Berne]- consta dintr-o

serie de tranzactii ascunse, greu de descifrat in care interlocutorii „ joaca”inconstient un rol
social. Cele mai jucate roluri sut cele de Persecutor, Victima si Salvator. Se satisface
inconstient nevoia de strokes. Exemplu de joc psihologic. In padure, un amic (Persecutorul)
spune celuilat pe care il stie ca se teme ( Victima) :”Pe aici, am auzit ca umbla o ursoaica cu
pui. Este posibil sa nu o intalnim…”. In esenta, se satisface inconstient o nevoie de stroke. La
joc poate participa si un Salvator. Pesecutorul se acroseaza de o slabiciune a Victimei ( frica,
lacomie, irascibilitate, minciuna), pe care o exploateaza, Salvatorul incerca sa fie eroul si toata
lumea isi satisface nevoia de strokes.

5. Munca  ( activitatea)- maniera de structurare a timpului si nivelului

comunicarii pe care se situeaza oamenii cand colaboreaza cu o finalitate unica. Atunci ei si
comunica, pun in „ comun” idei, sentimente, ganduri . De obicei, in munca oamenii se cunosc
prin fapte.

6. Intimitatea ( Proximitatea)- este starea autentica de comunicare; adica, este

sincera, profunda, fara ascunzisuri. Aici partenerii au mai curand trairi, emotii si sentimente
comune, decat gaduri si idei. Se fac confidente, se dezvaluie secrete si ganduri ascunse si
oamenii, mai ales, SE ACCEPTA asa cum sunt !Intimitatea este puntea de acces spre
infraconsientul individual, calea de exorcizare, catharsis, de eliberare de angoasa, de psihoza
sau de nevroza. Teama ca vom fi respinsi si izolati este dusmanul cel mai nemilos. Dar, sa nu
uitam : „nimeni nu poate iubi o masca” ( Cecil Osborn, 1976). Avem acces la sinceritatea
cuiva, il putem cunoaste, numai daca si noi ne lasam cunoscuti. Deci, suntem sinceri.

7. Simbioză

Similar, in AT, simbioza este relatia in care doi parteneri formeaza impreuna o personalitate
complet, cu toate cele trei stari ale eului: părinte-adult-copil. Poate fi normala când este vorba de
relatia mamă - copil, pâna la vârsta de câtiva ani, sau de relatia handicapat- insofitor. Dar devine
anormală când acelasi copil atinge vârsta maturitatii. La fel si relatia cu un sef dictatorial sau cu un
profesor autocrat.
Relatie simbiotica
Exemplul perfect este acela in care copilul lipsit de autonomie isi exercită stările adult si
parinte prin mama sa.
Transpusa in relatia sef - subaltern, reprezentarea arata doar putin diferit. Inclinatia
psihologica spre simbioza se naste in copilarie. Reflexul de a restabilii relatii de dependentã poate
ramâne activ de-a lungul anilor. Partner de simbioza va putea fi iubita, iubitul, sotia, sotul, patronul,
seful, prietenul, religia, meseria, televizorul, alcoolul, drogul, ruleta, masina sau jocul electronic.
Elementul comun si definitoriu al relatilor simbiotice este abundenta tranzactiilor părinte-copil si
adult-copil.
Consecintele probabile sunt următoarele:
a) partenerii dependenti formează numai impreunã o personalitate completa:
1 persona + 1 persoanã = 1 persoana.
Asta in timp ce o relatie normalã, bazată pe autonomie, inseamnã cu totul altceva :
1 persoană + 1 persoana = 2 persoane;
b) in cuplul simbiotic, un partener depinde de celălalt intr-o măsura semnificativă.
Manifestari aparent fară legătura pot avea aceeasi cauză: un om de afaceri dependent se sinucide când
firma-i falimentează, la fel ca un sot parăsit. Similar, o echipă se dezbina sau o firma se prăbuseste
când seful sau „creierul" pleacă. Un manager bun va fi mai degrabă acela a carui echipa merge bine si
in lipsa sa.
Normalizarea simbiozei
Comportamente simbiotice rezonabile se instaleaza firesc între membrii unei echipe, in
familie, in afaceri. Simbioza poate crea dezechilibre grave in relatie, când un partener domina si altul
se supune mereu.
Normalizarea spontana a relatiei se produce pe două cai:
- contrasimbioza
- lanturile simbiotice.
Contrasimbioza este o inversare repetată a sensului dominantei. O relatie stabilă si echilibrată
se obtine prin contrabalansarea dominantei între parteneri. in familie, asta ar insemna ca se impart
competentele si autoritatea asupra aspectelor privind menajul sau cresterea copiilor. In armonizarea
unui tandem de directori sau a unui consiliu de administratie, situatia nu este mult diferita.
Lanturile simbiotice transmit dezechilibrul dintr-o relatie in alta, după principiul curelei de
transmisie. Obedienta la care o persona se expune in relatia cu partenerul dominant este echilibrată cu
dominanta pe care, la rândul ei, o institue asupra partenerului obedient, plasat in alta seventa de timp si
context social. De pilda, un sot cu pozitie frustrantă la serviciu, o data intors acasă devine terorist cu
sotia. La rândul ei, sotia va echilibra, varsând naduful pe copiii, ei vor chinui pisica si... lantul
simbiotic se leagã.

8. neimplicare patru forme și pasivitate – cinci forme

Neimplicare. Pentru a mentine relatia de simbioza este necesar ca partenerii sa nu

constientizeze, sa nu cunoasca realitatea.

Neimplicarea are patru forme:

1. ei pot sa nu cunoasca faptele

2. ei pot sa nu cunoasca (constientizeze) problema
3. pot sa recunoasca faptele si problema, dar sa nu cunoasca solutia problemei
4. este posibil sa se cunoasca si solutia, dar sa nu existe sau sa nu se cunoasca
aptitudinile necesare pentru a o pune in practica.

Unul din modurile in care putem face ca lumea sa para ca se potriveste scenariului
nostru este sa ignoram, selectiv, informatii aflate la dispozitia noastra, referitoare la o anumita
situatie. Facem acest lucru fara sa fim constienti. Astfel, ignoram acele aspecte ale situatiei
care contrazice scenariul nostru. Acest lucru se numeste desconsiderare. Exagerarea insoteste
orice desconsiderare ("a face din tantar armasar").

Cele 5 comportamente pasive: pe baza carora ne putem da seama ca o persoana

desconsidera.

1. A nu face nimic
2. Supraadaptarea
3. Agitatia
4. Incapacitarea
5. Violenta

1. A nu face nimic: Esti intr-un restaurant si desi te-ai asezat la masa de vreo 30 de minute nu
vine nici un chelner sa iti ia comanda, desi chelnerii roiesc prin jurul tau. In loc sa strigi unul
sau sa te duci personal sa il aduci la masa, ramai pe scaun, devi din ce in ce mai furios si
bombani. Nu faci nimic concret pentru a rezolva problema, aluneci in scenariu (Eu ok, Tu
non-ok).

2. Supraadaptarea: cineva aflat in supraadaptare va fi perceput de catre ceilalti ca saritor,

adaptabil, serviabil. Astfel, cei supraadaptati primesc deseori strokeuri de la cei cu care au
relatii. Este cel mai greu de reperat dintre cele 4 comportamente pasive deoarece este dezirabil
social. Din nefericire, persoana aflata in supraadaptare isi desconsidera capacitatea de a
actiona conform propriilor optiuni si actioneaza conform unor optiuni despre care crede ca
reprezinta dorintele celorlalti.

3. Agitatia: Ai iesit la un restaurant pentru a serba impreuna cu altii ziua onomastica a unui
prieten. Orele trec si la un moment dat incepi sa iti misti rapid si nervos picioarele pe sub
masa. Manifesti agitatie. Prin acest comportament pasiv, iti desconsideri capacitatea de a
actiona pentru a rezolva o problema. Te simti inconfortabil si te anjajezi in activitati repetitive
fara sens, pentr a-ti diminua disconfortul. In timpul agitatiei nu ai despre tine senzatia ca
gandesti. Daca ti-ai folosi starea de Adult, te-ai ridica in picioare, l-ai felicita din nou pe
sarbatorit, i-ai saluta pe prieteni si ai pleca acolo unde doresti sa te duci.

4. Incapacitatea: persoana se face singura neputincioasa intr-un fel sau altul. Ea isi

desconsidera propria capacitate de a rezolva probleme si spera, in starea de Copil, ca,
incapacitandu-se, poate determina pe cineva sa i-o rezolve. Incapacitarea ia uneori forma
tulburarilor psihosomatice, a caderilor nervoase si a abuzului de alcool, droguri etc.

5. Violenta este si ea considerata un comportament pasiv, desi pare paradoxal la prima

vedere. Totusi, asa stau lucrurile deoarece violenta nu este un comportament indreptat catre
rezolvarea problemelor.

Incapacitarea poate fi considerata violenta indreptata spre interior.

In ambele cazuri, persoana elibereaza o mare cantitate de energie catre interior, respectiv,
catre exterior intr-o incercare disperata de a forta mediul inconjurator sa rezolve probleme in
locul ei.

Incapacitarea si violenta urmeaza unei perioade de agitatie. Cand persoana se agita,

acumuleaza energia pe care apoi o descarca distructiv fie prin incapacitare, fie in
comportamente violente.

6. emoțiile si colecțiile de timbre

Emotiille sunt tulburari intense si de scurta durată, reactii la stimuli majori, aflati peste
posibilitatile de adaptare ale organismului. La nivel fiziologic, emotia provoacă modificarea
ritmului cardiac si respirator, transpiratie abundenta, relaxarea sfincterelor, uscarea gurii si
holbarea ochilor. La nivel mental, slabeste vointa, creste sugestibilitatea si provoaca conduite
necontrolate: lesin, râs si plâns fară rost, fuga, violentă si altele.
Emotiile sunt mai putin spontane decât s-ar crede. Imprejurarile vietii ne obliga sã
inlocuim pe cele autentice cu altele conjuncturale. La inmormântare, de pildă, nu sunt permise
bucuria si zâmbetul. In fata sefului, nu-i permisă furia, iar un bărbat care curtează o femeie isi
ascunde frica.
Dezordinea fiziologicã provocata de emotii este temporara, dar socul emotional repetat
produce leziuni durabile, cum ar fi ulcerul gastric (Selye, 1982). In orice caz, emotia nu
depinde atât de stimulul extern, cât de personalitatea individului, de istoria sa, experienta
traita si dispozitia psihica. Desi par a fi colective (panica provocată de cutremur, de pildă),
emotiile sunt trairi individuale, diferite de la o persona la alta.
 Definitia sentimentului racket: este o emotie familiara, invatata si incurajata in copilarie,
traita in multe situatii stresante diferite si maladaptativa ca mijloc adult de solutionare a
problemelor.

Sentimentele autentice sunt acele emotii pe care le simtim cand nu ne cenzuram. In AT

folosim de obicei 4 astfel de sentimente:

o FURIA
o TRISTETEA
o FRICA
o BUCURIA
De asemenea, o mentiune importanta este ca si cele 4 emotii autentice pot fi la un
moment dat emotii racket: putem avea furie autentica si furie racket sau am invatat sa imi
acopar tristetea cu furia.
In contrast cu aceste emotii autentice, sentimentele racket nu ajuta niciodata la
finalizarea situatiei. Ori de cate ori vei simti teama, furie sau tristete in afara cadrului lor
temporal potrivit, stii ca emotia este un sentiment racket.
Daca traim un sentiment racket si il punem deoparte, in loc sa-1 exprimam la
momentul respectiv, spunem ca am colectat un timbru. Acest cuvant este prescurtarea de la
"timbru de negociere psihologica" si se refera la practica din magazinele americane din anii
60 prin care consumatorilor li se dadeau, o data cu marfurile cumparate, timbre de diferite
culori. Aceste timbre puteau fi lipite intr-un album de timbre. Cand adunai un anumit numar,
puteai valorifica colectia pentru un anumit premiu.
Colectia de timbre este un proces de acumulare a emotiilor reprimate, comparabil cu
procedeul cupoanelor, folosite în marketing. Emotia refulata se razbuna prin acumularea de
frustràri. A nu o exprima spontan este ca si cum ai lipi un timbru undeva in aparatul psihic.
Unii oameni preferau sa le valorifice des, altii le strangeau in loturi mari si apoi le
valorificau.
De exemplu, sa spunem ca adun timbre de furie. La serviciu, seful ma critica. Sunt
furios pe el, dar n-o arat. Imi pastrez timbrul pana ajung seara acasa si incep sa urlu la caine,
sot, copii si soacra. In acest caz am pus de-o parte un singur timbru, pe care l-am incasat in
aceeasi zi.
Un coleg se serviciu aduna si el timbre de furie. El prefera sa adune mult mai multe
inainte de a le valorifica. Poate aduna furiile sale impotriva sefei timp de luni de zile, poate
ani. Apoi, adunandu-si muntele de albume de furie, se napusteste in biroul sefei, tipa la el si
este concediat.
La intrebarea: "De ce aduna oamenii timbre?", Eric Berne a sugerat un
raspuns: valorificandu-i timbrele, se pot indrepta spre rezultatul scenariului lor.

7. pozițiile de viață

Berne sugereaza ca un copil mic, inca de la inceputurile procesului de formare a

scenariului sau "are deja anumite convingeri despre sine insusi si oamenii din jurul sau'. Aceste
convingeri se vor mentine probabil toata viata si pot fi rezumate dupa cum urmeaza:

o Eu sunt OK, sau

o Eu nu sunt OK;
o Tu esti OK, sau
o Tu nu esti OK.

Alaturand toate acestea in toate combinatiile posibile, obtinem patru afirmatii despre sine
si despre ceilalti:

o Eu sunt OK, tu esti OK;

o Eu nu sunt OK, tu esti OK;
o Eu sunt OK, tu nu esti OK;
o Eu nu sunt OK, tu nu esti OK.

Aceste 4 situatii sunt cunoscute sub numele de pozitii de viata. Unii autori le

numesc pozitii de baza, pozitii existentiale sau pur si simplu pozitii. Ele reprezinta atitudinile
pe care o persoana le adopta fata de valoarea  esentiala pe care o percepe in sine si in altii.
O data ce copilul a adoptat una din aceste pozitii, probabil isi va construi intreg
scenariul in asa fel incat sa se potriveasca cu aceasta. Berne scria: "Orice joc, scenariu si destin
se bazeaza pe una din aceste 4 pozitii de baza'. Copilul care alege 'Eu sunt OK, tu esti OK' isi
va construi probabil un scenariu castigator. Daca copilasul adopta pozitia 'Eu nu sunt OK, tu
esti OK' e mai probabil sa scrie o poveste de viata banala sau perdanta. El va construi un
scenariu care se potriveste cu pozitia sa de baza, in jurul ideii de a fi victimizat si a pierde in
fata altora. 'Eu sunt OK, tu nu esti OK' poate sta la baza unui scenariu care la prima vedere
pare a fi castigator. Dar acest copil va avea convingerea ca el trebuie sa fie cu o treapta mai
sus, iar pe altii sa-i puna cu una mai jos. S-ar putea sa reuseasca asta pentru o vreme,
realizandu-si dorintele, dar numai dupa o lupta permanenta. Alteori, oamenii din jurul lui se
vor satura sa tot fie cu o treapta mai prejos si-1 vor respinge. Atunci el va trece de la un
aparent 'invingator' la un grav perdant. Pozitia 'Eu nu sunt OK, tu nu esti OK' este cea mai
probabila ca punct de plecare pentru un scenariu perdant.

Fiecare dintre noi ajunge la maturitate dupa ce si-a scris un scenariu bazat pe una din
cele 4 pozitii de viata. Dar nu ramanem in pozitia respectiva tot timpul. Ne deplasam dintr-o
pozitie in alta, clipa de clipa.

Franklin Ernst a creat un sistem de analiza a acestor deplasari. El il numeste Coralul OK 

Eu sunt OK, tu esti OK' este pozitia sanatoasa,  ma descurc cu viata si rezolvarea

problemelor. Actionez pentru a obtine rezultatele castigatoare pe care le doresc. Aceasta e
unica pozitie bazata pe realitate.

Daca pozitia mea din copilarie a fost 'Eu nu sunt OK, tu esti OK', imi voi juca
probabil scenariul mai ales din pozitia depresiva  de a ma simti putin mai prejos decat ceilalti.
Inconstient, imi aleg sentimente neplacute si comportamente repetitive pentru a 'confirma' ca
aceasta este pozitia mea potrivita in lume. Daca am probleme psihiatrice, as fi probabil
diagnosticat drept nevrotic sau depresiv. Daca as scrie un scenariu hamartic, rezultatul
probabil ar fi auto-ranire sau sinucidere.

O pozitie timpurie de 'Eu sunt OK, tu nu esti OK' inseamna ca imi traiesc scenariul mai
ales de pe pozitia defensiva prin care incerc sa ma mentin un pic mai presus de ceilalti. Cei
din jurul meu ma vor percepe poate ca fiind bagaret, insensibil si agresiv. Desi deseori
acestei pozitii i se atribuie numele de paranoida,  ea corespunde, de asemenea,
diagnosticului psihiatric de tulburare de personalitate. intr-un scenariu perdant de gradul 3,
scena mea finala ar putea implica uciderea sau ranirea celorlalti.

Daca in copilarie am adoptat pozitia fundamentala 'Eu nu sunt OK, tu nu esti OK',
scenariul meu va fi jucat in principal din pozitia de inutilitate. Aici, cred ca ceilalti si toata
lumea nu sunt buni de nimic, si nici eu . Daca am scris un scenariu banal, tiparul meu va fi
sa n-ajung nicaieri cu majoritatea lucrurilor de care ma apuc in viata. Daca scenariul meu e
hamartic, rezultatul probabil va fi 'a innebuni', cu un diagnostic psihotic.
 Ca toate celelalte aspecte ale scenariului, si pozitia in viata poate fi schimbata . Acest
lucru e posibil sa se petreaca numai ca rezultat al analizei interne a scenariului, al terapiei
sau al unei experiente externe puternice.

8. scenariile de viață

Fiecare dintre noi concepe in copilarie o poveste a propriei vieti. Aceasta poveste are
un inceput, o parte de mijloc si un sfarsit. Alcatuim intriga de baza in primii ani din copilarie,
inainte chiar de a putea rosti cateva cuvinte. Mai tarziu, pe parcursul copilariei, adaugam
detalii la poveste. La varsta de sapte ani, ea a fost deja in cea mai mare parte scrisa. Poate o
mai revizuim putin in adolescenta.

Cand ajungem adulti, de obicei nu mai suntem constienti de povestea de viata pe care
am scris-o pentru noi insine. Totusi, exista, posibilitatea sa traim in conformitate cu ea. Fara a
fi constienti de acest lucru, ne organizam viata de asa natura, incat ne indreptam spre scena
finala pe care ne-am stabilit-o inca din prima copilarie.

In Principles of Group Treatment, Berne a definit scenariul de viata ca pe "un plan de

viata inconstient'. Mai tarziu, in What Do You Say After You Say Hello/ Ce spui dupa "Buna
ziua"?, a oferit o definitie mai completa: 'un plan de viata creat in copilarie, intarit de parinti,
justificat de evenimente ulterioare si culminand cu o alternativa aleasa.'

Ideea ca tiparele vietii adulte a oamenilor sunt afectate de experientele din copilarie
este o idee centrala nu numai in AT, ci si in multe alte abordari psihologice. Teoria AT aduce
ca noutate sugestia ca, copilul intocmeste un plan anume pentru viata sa, si nu pur si simplu o
viziune generala asupra vietii. Aceasta teorie sugereaza ca acest plan de viata este creat sub
forma unei piese de teatru, cu parti distincte de inceput, mijloc si sfarsit.

Deciziile din scenariu reprezinta cea mai buna strategie de supravietuire a copilului
intr-o lume care deseori pare ostila, chiar amenintatoare la adresa vietii.

Tipuri de scenarii:

In functie de continutul lor, scenariile pot fi clasificate in 3 categorii:

o castigatoare
o perdante sau hamartice
o non-castigatoare sau banale.
1. Scenariul castigator: in viziunea lui Berne, un "castigator" (engl., "winner") este persoana
"care isi realizeaza obiectivele propuse" in mod confortabil, placut, usor. Pot hotari sa devin
milionar in euro, iar daca am ajuns sa am acele milioane si sa fiu fericit si indestulat inseamna
ca sunt un castigator. Sau poate am hotarat sa imi dedic toata viata unei relgii si sa devin
ascet. Daca traiesc fericit in chilia mea sunt un castigator. "Succesul" depinde de obiectivele
stabilite pentru mine insumi.

2. Scenariul perdant: cineva se poate considera un "invins" daca nu isi atinge obiectivele
propuse sau daca le atinge dupa un mare efort, lipsa de confort etc. Daca am decis sa devin
milionar in euro si sfarsesc ca ascet, foarte sarac, sunt un invins. Si tot invins sunt daca
"produc" acele milioane de euro in timp ce sunt vesnic stresat, ulcerul ma roade si sunt
hipertensiv.

Scenariile perdante au 3 grade (1, 2, 3) in functie de gravitatea rezultatului:

Scenarii perdante de gradul 1: insuccesele si esecurile persoanei sunt suficient de blande

pentru a fi discutate in cercul social al persoanei (ex. tratamentul ambulator pentru o depresie
usoara).

Scenarii perdante de gradul 2: esecurile persoanei sunt suficient de neplacute pentru a nu fi

discutate in public (ex. concedierea succesiva din mai multe slujbe, spitalizarea pentru un
episod depresiv major, exmatricularea din scoala).

Scenarii perdante de gradul 3: culmineaza cu moarte, ranire grava, imbolnavire, criza legala
(ex. condamnare la inchisoare, spitalizare pe viata pentru un diagnostic psihiatric, sinucidere
pentru un esec la examenul de bacalaureat). Acestea sunt scenariile hamartice. Cuvantul
provine din limba greaca: hamartia, "defect vital". Asemenea tragediei greaca antica, o decizie
negativa timpurie in scenariu va conduce la o scena finala tragica.

2. Scenarii non-castigatoare sau banale: sunt cel mai des intalnite. Persoana "merge pe
calea de mijloc": nici nu castiga mare lucru, dar nici nu pierde ceva semnificativ. Nu
isi asuma riscuri. Exemplu: o persoana care la serviciu nu va ajunge niciodata sef, dar
nici nu va fi dat afara. Va ajunge la varsta pensionarii, va face o petrecere de
pensionare cu colegii si apoi, va sta in papuci pe canapea si se va gandi: "As fi putut
fi sef daca m-as fi aflat in alt loc, in alt moment. Dar de fapt, cred ca nu mi-a mers
tocmai rau."
 9. elementele de psihoterapie în analiza tranzacțională

În Psihoterapie analiza tranzactionala este utilizata pentru a identifica acele

comportamente, emotii si ganduri ce impiedica dezvoltarea umana la potential maximum,
pentru a elimina comportamentele disfunctionale si pentru a intari relatiile pozitive si
functionarea sanatoasa. Analiza tranzactionala utilizeaza o gama larga de tehnici terapeutice,
de la cele psihodinamice la cele cognitive.

Analiza tranzactionala in psihoterapie pune accentul pe dezvoltarea ratiunii si pe utilizarea

argumentarii ca metoda de consiliere. AT recunoaste valoarea si potentialul fiecarei persoane.
Pacientul este vazut ca partener egal in relatia terapeutica, avand abilitatea de a se schimba si
dezvolta. AT este eficienta in probleme legate de managementul furiei, dificultati in relatiile
interumane si doliu.

Psihoterapia tranzactionala se bazeaza pe cateva idei fundamentale:

• fiecare fiinta umana este valoroasa si demna;

• fiecare dintre noi are capacitatea de a gandi pentru sine, prin urmare este responsabilitatea
noastra sa decidem ce dorim de la viata;

• deciziile pe care le iau oamenii in legatura cu viata lor pot fi schimbate; oamenii se pot
schimba; putem obtine schimbarea nu doar prin constientizare sau iluminare (insight), ci in
mod activ, inlocuind tiparele vechi de comportament.

Intr-o prima etapa in psihoterapie, se va stabili un contract intre pacient si terapeut.

Contractul inseamna un angajament pentru a realiza o schimbare pozitiva in legatura cu
problema pacientului. Contractele pot include schimbarea comportamentului si a atitudinii,
sau imbunatatirea sanatatii psihice.

Psihoterapia tranzactionala incepe cu analiza structurala. Aceasta separa si analizeaza

starile eului, cu scopul de a stabili starea predominanta si de a o elibera de contaminarea cu
elemente arhaice si straine. Urmatorul pas in terapie este analiza tranzactionala - analiza
tranzactiilor simple, apoi analiza seriilor stereotipe de tranzactii, urmata de analiza operatiilor
complexe (acestea implica mai multe persoane si de obicei este bazata pe fantezii elaborate).
La sfarsitul terapiei pacientul are capacitatea de a solutiona conflictele si distorsiunile din
trecut.
 Bibliografie

1. Berne, Eric, Ce spui dupa "Buna ziua" ?, Bucuresti, Editura Trei,2006.

2. de Lassus, René, Analiza tranzactionala. O metoda revolutionara pentru a ne cunoaste
mai bine si a comunica mai bine, Bucuresti, Teora, 2006.
3. Berne, Eric, Games People Play, New York, Grove Press, 1964.
4. Berne, Eric, Transactional Analysis in Psychotherapy, Ballantine Books, 1986.
 5. Ștefan, VLADUȚESCU, University of Craiova, CCSCMOP, ANALIZA
CONVERSAȚIEI: O PERSPECTIVĂ TRANZACȚIONALĂ
6. Ion, Motăteanu, Grup Școlar Industrial Mathias Hammer Anina , CONSIDERAȚII
TEORETICE DESPRE ANALIZA TRANZACȚIONALĂ
7. ALAIN, CARDON, VINCENT, LENHARDT, PIERRE, NICOLAS, ALAIN
CARDON VINCENT LENHARDT PIERRE NICOLAS, EDITURA CODECS ,
EDITURA CODECS, 2002
8. https://atuconsulting.ro/jurnal/despre-cele-trei-stari-ale-eului-copil-parinte-adult/
9. https://www.scrigroup.com/educatie/psihologie-psihiatrie/ANALIZA-
TRANZACTIONALA91292.php
10. https://www.la-psiholog.ro/info/analiza-tranzactionala