UNIVERSITATEA DE VEST"VASILE GOLDIȘ"DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE

PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

DREPT
CONTRAVENȚIONAL

Curs universitar

Lect. univ. dr. Tăut Ioan Liviu

2021
Cap V
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
CONTRAVENȚIONAL AL FAPTEI
V.1 Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei
Dreptul contravențional nu reglementează conținutul cauzelor de inexistență
a contravenției, ceea ce înseamnă că acestea vor fi incidente în condițiile prevăzute
de Codul penal. O faptă va fi contravenție numai dacă realizează toate elementele
cerute de lege, și anume trăsăturile esențiale ale contravenției și componentele
conținutului acesteia. Și legea generală contravențională cuprinde o exprimare
echivalentă celei din Codul penal, folosind expresia caracterul contravențional al
faptei este înlăturat, cu toate că, de fapt, acestea sunt cauze de inexistență a
contravenției. Cauzele de inexistență a contravenției trebuie delimitate de cauzele
de nerăspundere, numite în doctrină: cauze care înlătură răspunderea; cauze
exoneratoare de răspundere; cauze de impunitate; cauze de neresponsabilitate etc.
Cauzele de inexistență a contravenției sunt stări, situații sau împrejurări care
împiedică realizarea conținutului contravenției. În schimb, în cauzele de
nerăspundere contravențională, deși fapta este contravenție, ea nu atrage efectul
inevitabil, aplicarea sancțiunilor contravenționale. Problema aplicării sau
neaplicării sancțiunilor contravenționale este una subsecventă constatării existenței
contravenției, ceea ce înseamnă că dacă fapta nu este contravenție este exclusă
posibilitatea aplicării sancțiunilor de drept contravențional. Ordinea cercetării
situației de fapt începe cu verificarea existenței contravenției și numai dacă
răspunsul este pozitiv se continuă verificarea celorlalte elemente ale raportului
contravențional de conflict.
Cauzele de neaplicare a sancțiunilor contravenționale sunt acele stări, situații
sau împrejurări care determină imposibilitatea tragerii la răspundere (sancționării)
contravențională a contravenientului. Sunt cauze de nerăspundere contravențională,
de exemplu, moartea contravenientului, încetarea existenței persoanei juridice,
prescripția răspunderii contravenționale etc.
Enumerarea cauzelor de inexistență a contravenției este una enunțiativă,
exemplificativă, iar nu limitativă. Alături de cauzele de inexistență înscrise în O.G.
nr. 2/2001, mai sunt asemenea cauze și altele reglementate în alte norme sau care
rezultă din principiile dreptului contravențional. Iată câteva dintre acestea:
activitățile violente acceptate în cadrul unor jocuri sportive; intervențiile medicale;
consimțământul victimei, prealabil și pentru fapte ce lezează valori sociale de care
victima poate dispune; îndeplinirea unei îndatoriri legale sau de serviciu a
făptuitorului; ordinul unei autorități legitime etc.
Conform art. 11 din O.G. nr. 2/2001, caracterul contravențional al faptei este
înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau
morale, cazul fortuit, iresponsabilității, beției involuntare complete, erorii de fapt,
precum și infirmității, dacă are legătură cu fapta săvârșită.
Minorul sub 14 ani nu răspunde contravențional. Pentru contravențiile săvârșite de
minorii care au împlinit 14 ani minimul și maximul amenzii stabilite în actul
normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul
comunității. Cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei se contată
numai de instanța de judecată.
V.2 Test
Exemple de subiecte teoretice:
1. Examinați cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei;
2. Analizați prescripția aplicării sancțiunilor contravenționale.
Exemplu de test grilă:
1. Termenul general al prescripției aplicării sancțiunilor contravenționale este
de:
a) 3 ani;
b) 1 an;
c) 6 luni.
Cap VI
CAUZELE CARE EXCLUD APLICAREA SANCȚIUNILOR
CONTRAVENȚIONALE SAU EXECUTAREA ACESTORA
VI.1 Cauzele care exclud aplicarea sancțiunilor contravenționale sau executarea
acestora
VI.1.1 Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale

Prescripția aplicării sancțiunii contravenționale este o cauză ce stinge

raportul juridic contravențional de conflict, deoarece acesta nu a fost rezolvat într-
o perioadă de timp rezonabilă. Nu necesită vreo argumentare faptul că, pentru a fi
eficientă, răspunderea contravențională trebuie să intervină într-un moment cât
mai apropiat de cel al comiterii contravenției. Realizarea tardivă a tragerii la
răspundere contravențională înseamnă o nouă aducere în cadrul spiritual social al
faptei ce deja fusese uitată de societate. Prescripția aplicării sancțiunii
contravenționale este antidotul la acele cazuri când organele competente n-au
reușit, într-un timp optim, să restabilească ordinea de drept încălcată. Răspunderea
contravențională trebuie realizată prompt, din punct de vedere substanțial, și
operativ, din prisma procesual-contravențională. Contravenienții trebuie
descoperiți repede, judecați operativ și sancționați prompt.
În ciuda acestor reguli de drept, realitatea consemnează numeroase cazuri
în care realizarea răspunderii contravenționale nu este sau nu poate fi făcută într-
un timp rezonabil, ceea ce are ca efect ștergerea contravenției din memoria
socială. Tardivitatea aplicării sancțiunii este la fel de nocivă pentru societate ca și
nerealizarea tragerii la răspundere contravențională. Prescripția aplicării sancțiunii
contravenționale este o clauză care exclude răspunderea contravențională datorită
nerealizării acesteia în termenele stabilite de lege. Prescripția produce efecte
numai pe viitor (ex nunc) nu și pentru trecut (ex tunc) și nu are nici o consecință
asupra acțiunii civile. Acțiunea civilă este guvernată de reguli proprii, inclusiv
cele privind prescripția.
Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6
luni de la data săvârșirii faptei. În cazul contravenției continue termenul prevăzut
de lege curge de la dat constatării faptei, dacă în momentul constatării aceasta nu
era epuizată. Când fapta a fost urmărită ca infracțiune și ulterior s-a stabilit că ea
constituie contravenție, prescripția aplicării sancțiunii nu curge pe tot timpul în
care cauza s-a aflat în fața organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în fața
instanței de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul termenelor de prescripție.
Prescripția operează totuși dacă sancțiunea nu a fost aplicată ăn termen de 1 an de
la data săvârșirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Prin legi speciale pot fi prevăzute și alte termene de prescripție pentru aplicarea
sancțiunilor contravenționale (de exemplu, Legea nr. 50/1991 prevede un termen
de 2 ani).
Practica judiciară a fost neunitară în ceea ce privește prescripția în cazul
contravențiilor continue, în special cu privire la stabilirea datei săvârșirii
contravenției, precum și în ce privește efectele autorizației de construire obținute
în timpul executării lucrărilor sau după finalizarea acestora, în condițiile Legii nr.
50/1991 privind autorizarea construcțiilor și unele măsuri pentru realizarea
locuințelor. Controversele au fost curmate prin Decizia nr. 7/2000, pronunțată în
Secții Unite de instanță supremă, ale cărei considerente sunt valabile și în prezent.
Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Curtea Supremă a reținut
următoarele: prin Legea nr. 50/1991 este prevăzut un termen de prescripție de 2
ani de la data săvârșirii faptei, dispoziții care se completează cu cele ale Legii nr.
32/1968. Dar prin nici o dispoziție a Legii nr. 32/1968 nu este reglementat
termenul în care trebuie constatată contravenția, ci se prevede numai la art. 13
alin. (1) că" aplicarea sancțiunii pentru contravenții se prescrie în termen de 3 luni
de la data săvârșirii faptei", fiind exceptate contravențiile la normele privind
impozitele, taxele, primele de asigurare prin efectul legii și disciplina financiară,
pentru care se menționează la alin. (4) al aceluiași articol că "aplicarea sancțiunii
se prescrie în termen de 1 an de la data faptei".
Unele instanțe au considerat că și în materia contravențiilor prevăzute de
Legea nr. 50/1991 termenul de prescripție este de 3 luni. Alte instanțe au
considerat că: prevederile Legii nr. 50/1991 având caracter special deroga de la
dispozițiile Legii nr. 32/1968, astfel că reglementările acesteia referitoare la
termenul de prescripție a aplicării sancțiunii contravenționale nu sunt aplicabile în
materia contravențiilor la Legea nr. 50/1991. Instanța supremă a considerat că
aceste din urmă instanțe au procedat corect. Aceasta a reținut că, ținându-se seama
de caracterul special al reglementărilor Legii nr. 50/1991, este evident că aplicarea
prevederilor acesteia are prioritate în raport cu aplicarea prevederilor Legii nr.
32/1968, care constituie norma cu caracter general în materia stabilirii și
sancționării contravențiilor.
Cât privește data săvârșirii contravenției, unele instanțe au apreciat că
faptele prevăzute de Legea nr. 50/1991 se consumă instantaneu, deci
neconsemnarea datei săvârșirii faptei în procesul-verbal este sancționată cu
nulitatea. Dimpotrivă, alte instanțe au considerat că asemenea fapte nu se consumă
instantaneu, contravenientul săvârșind fapta de la momentul începerii construcției
până la terminarea acesteia.