ANALIZA COMPARATIVĂ A DOUĂ SISTEME DE FORMARE A CADRELOR

DIDACTICE

Formarea cadrelor didactice reprezintă o ramură importantă a sistemului de educație din

România, trecând de-a lungul timpului prin mai multe etape și demersuri de reformă.
Pregătirea profesorilor este importantă nu doar datorită faptului că aceștia trebuie să posede
niște cunoștințe pe care să le predea mai departe elevilor, ci și pentru că acesta să poată face
față unor conflicte sau situații deosebite la catedră. Pregătirea continuă este importantă pentru
ca profesorul să tină pasul cu evoluția tehnologică și nu în cele din urmă cu noile cerințe ale
societății moderne.
Pentru a putea înțelege mai bine aspectele referitoare la formarea cadrelor didactice,
vom realiza analiza comparativă a două sisteme de formare, din două țări diferite, România și
Germania.
În România, formarea și perfecționarea cadrului didactic se realizează în dimensiuni
organizate relativ concentric, unde se pornește de la studiul individual , la forme organizate
instituțional la nivel de catedre, comisii , perfecționări pedagogice , masterate, precum și
prin sistemul obținerii gradelor didactice. În ceea ce privește sistemul de formare din
Germania, acesta este împărțit în două etape care cuprind un curs de învățământ superior (
stagiile de practică ) și o etapă de formare practică pedagogică .
La nivelul țării noastre avem de a face cu o formare inițială și una continuă . Formarea
inițială este realizată în cadrul Universităților prin Departamente de pregătire a Personalului
Didactic acestea fiind structuri specializate care asigură profesionalizarea în cariera didactică,
formarea inițială și continuă funcționând în conformitate cu reglementările specifice stabilite
de către Ministerul Educației și Cercetării Științifice (Legea Educației Naționale nr. 1/2011).
Pentru a putea ocupa un post în învățământ, cadrele didactice trebuie să beneficieze de
pregătire psiho-pedagogică care se desfășoară pe parcursul a două module, după cum
urmează : Modulul I- se desfășoară în cursul semestrelor ciclului universitar de licență,
finalizându-se printr-un atestat, și Modulul II- după obținerea unei diplome de licență, în
timpul parcurgerii unui master de specialitate.
Formarea continuă din punct de vedere corelativ, este dependentă de formarea inițială.
Formarea continuă reprezintă un cadru de devenire a adultului în plan cognitiv, afectiv și
psihosocial, constituind un prilej de dezvoltare personală care să-i permită să creeze noi
cunoștințe și să adapteze cunoștințele acumulate la contexte aflate într-o permanentă
schimbare . În cadrul acestei formări a profesorilor, persoanele formate nu sunt doar obiecte
ale formării, ci constituie elemente active ale procesului, deschise unui parteneriat cu
formatorii . ( Cucoș, 1999. P 74 ).
Formarea continuă a tuturor cadrelor didactice se desfășoară cu precădere atât în cadrul
Departamentelor de Pregătire a Personalului Didactic ( DPPD ) , dar și în cadrul Caselor
Corpului Didactic ( CCD ), din cadrul fiecărui județ. Cursurile oferite de DPPD-uri, sunt
desfășurate de regulă în forma la zi, fie în weekend-uri sau în timpul vacanțelor școlare. Casa
Corpului Didactic oferă cursuri de formare atât personalului didactic, didactic auxiliar și de
conducere . Oferta de formare este realizată de către aceștia, la nivelul fiecărui județ, în
funcție e nevoile de formare ale cadrelor didactice.
 După pregătirea de care beneficiază în cadrul facultății, cadrele didactice din
învățământul preuniversitar, au în vedere trei forme de perfecționare : Definitivarea în
învățământ, Gradul didactic II și Gradul didactic I. Toate aceste forme de perfecționare sunt
realizate cu precădere prin cursuri de specialitate psihopedagogică și metodică , acestea sunt
finalizate prin examen, iar promovarea acestora aduce o serie de beneficii cadrului didactic.
Formarea continuă se mai poate realiza și prin participarea la activități care îmbracă
forme precum : Comisii metodice, Cercuri pedagogice ( pe școală, pe județe ) cât și
Seminarii, simpozioane etc.
Potrivit Legii Învățământului ( nr. 84/1995, titul. V, capitolul 2, art. 159), formarea continuă a
personalului didactic constituie un drept care se realizează , în principal, prin perfecționare și
conversie profesională.
În carul sistemului de învățământ german, formarea cadrelor didactice este împărțită în
două etape : un curs de învățământ superior ( incluzând stagiile de practică ) cât și o etapă de
formare practică pedagogică. Cursurile de formare didactică sunt susținute la Universități (
Technische Universitaten ), pe când pregătirea practică pedagogică are loc în institutele de
formare a cadrelor didactice ( Studienseminare ).
Instruirea didactică a viitorilor profesori include în primul rând o componentă generală
ce presupune cunoașterea materiei pe care ar urma să o predea, precum și o componentă
profesională ce le oferă acestora capacitatea de a relaționa precum și de a se face înțeleși de
către elevi.
În formarea inițială a cadrelor didactice , componenta profesională este oferită în
același timp ca și componenta generală , modelul simultan fiind singura cale de a accede spre
o carieră didactică, la toate nivelurile de învățământ, iar singura metodă de selecție este
examenul general de admitere în învățământul superior. Studenții sunt implicați în formarea
profesională specifică pentru cadrele didactice de la începutul programului lor de învățământ
terțiar. ( Eurydice , 2013)
Instituțiile din învățământul german care asigură formarea continuă a cadrelor
didactice, oferă o multitudine de cursuri care acoperă toate ramurile învățământului,
conținutul și durata acestora fiind însă variabile.
Având în vedere domeniile variate pe care profesorii le pot alege, aceștia sunt deopotrivă
instruiți diferit în funcție de nivelul și tipul de școală din LAND. Așadar, există șase tipuri de
cariere didactice :
Tip 1 – cariere didactice la școala primară sau la nivel primar- curs cu durată de cel
puțin 7 semestre care acordă o importanță deosebită Științelor Educației
Tip 2 – cariere didactice generale la nivel primar sau individuale tipuri de școli la nivel
secundar inferior – curs cu durata de cel puțin 7 semestre. Se obțin astfel 210 credite ( ECTS
)
Tip 3 – cariere didactice la toate tipurile de școală de nivel secundar – curs de stadiu
cu durata de cel puțin 7 semestre. Se obțin cel puțin 210 credite .
Tip 4 – cariere didactice pentru disciplinele de învățământ general, la nivel secundar,
superior sau pentru liceu – cuprinde aproximativ 10 semestre ( licență + master ).
Tip 5- cariere didactice în discipline profesionale la nivel secundar superior sau la
școli profesionale – curs cu minim 6 semestre pe parcursul licenței plus un minim de alte 2
semestre pe parcursul masterului. Se obțin cel puțin 270 credite (ECTS ).
 Tip 6 – cariere didactice din învățământul special – calificarea ca profesor de educație
specială se obține în urma trecerii prin cel de al doilea examen de stat , după obținerea unei
calificări legate de învățământ superior, sau prin trecerea prin primul examen de stat.
Toate tipurile de formare didactică studiate atât la universitate cât și la instituțiile
echivalente de învățământ superior , sunt mai apoi urmate de un serviciu pregătitor , ca fiind
o a doua etapă de pregătire a cadrelor didactice care poate dura între 1 și 2 ani. Acest serviciu
își propune să ofere practică pedagogică în școli, bazându-se pe formarea academică. Aceasta
presupune, în funcție de cariera aleasă , studii în teoria educațională și didactică , asistențe la
lecții, etc.
Responsabilitatea pentru formarea profesorilor revine Ministerului Educației și
Afacerilor Culturale a landurilor care reglementează formarea prin regulamentele de studii și
reglementări de examinare.
Făcând o paralelă între formarea personalului didactic din România și Germania, pe
baza celor prezentate mai sus, putem evidenția următoarele : cadrele didactice din Germania
cu carieră în învățământul pre-primar, primar este considerată carieră cu statut de funcționar
public cu angajare pe viață, pe când în România cadrele didactice care sunt formate pe orice
disciplină nu beneficiază de angajare pe viață, acestea fiind puse să susțină examen anual
pentru a putea fi angajate. Pe de altă parte, formarea cadrelor didactice din Germania este
împărțită în două etape bine delimitate, pe când în țara noastră de cele mai multe ori formarea
unui cadru didactic presupune un traseu mult mai complicat. Pe de altă parte, după etapa de
formare , în Germania singura cale de a putea accede spre o carieră în învățământ este
examenul general de admitere în învățământul superior, pe când în România din lipsa
efectivului de cadre didactice, pot intra în învățământ și persoane care nu au o pregătire
specifică sau un examen susținut. Ca ultimă idee putem evidenția faptul că sistemul de
învățământ din Germania nu oferă cadrelor didactice niciun stimulent explicit care să
încurajeze participarea acestora la cursuri de formare continuă , pe când în România
participarea la cursuri atrage după sine acordarea anumitor stimulente.
În concluzie putem afirma faptul că sistemele de formare ale cadrelor didactice diferă
foarte mult de la o țară la alta, fiecare dintre acestea venind la pachet cu o serie de numeroase
avantaje dar și dezavantaje pentru cadrele didactice implicate.
 BIBLIOGRAFIE

1 Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981), Învăţarea în şcoală, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică
2 Bocoş, M. (2002), Instruire interactivă. Repere pentru reflecţie şi acţiune, Cluj, Editura
Presa Universitară Clujeană
3 Bruffee K., A. (1999), Collaborative Learning: Higher Education, Interdependence, and
the Authority of Knowledge (Paperback), Baltimore, MD, Johns Hopkins University Press
4 Cerghit, I. (2006), Metode de învăţământ, ediţia a IV - a revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura
Polirom
5 Danciu, E. (2004), Învăţarea prin colaborare, Timişoara, Editura Orizonturi Universitare
6 Sălăvăstru Dorina ( 2004) , – Psihologia educaţiei, Editura Polirom
7 Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa(1999), – Psihologie şcolară, Iaşi, Editura Polirom