Dumnezeirea si umanitatea lui Hristos

1. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră
mântuire (Crezul), sau: Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut
(Luca 10), Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel
dintâi sunt eu (1 Timotei 1).

2. Hotărârea din veci a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea lumii a fost împlinită
de Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat la plinirea vremii.

3. Biserica învață pe temeiul Revelației că Iisus Hristos este Dumnezeu-Om,

Dumnezeu adevărat și om adevărat întru toate asemenea nouă, afară de păcat. Astfel, în
Persoana cea una a lui Iisus Hristos se cuprind două firi: dumnezeiască și omenească.
Acest adevăr este mărturisit de:
a) Profețiile mesianice:
Firea dumnezeiască: Din pântece mai înainte de luceafăr Te-am născut (Psalm 109);
Domnul a zis către Mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut! (Psalm 2); Şi tu,
Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel,
iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei (Miheia 5). Firea omenească este
mărturisită în locurile în care Mesia este numit sămânța femeii (Facere 3), a lui Avraam
(Facere 12), a lui Isaac (Facere 26), a lui Iacov (Facere 28); este numit „Mlădița din
tulpina lui Iesei" (Isaia 11); „Odraslă a lui David" (Ieremia 23), care se va naște dintr-o
Fecioară în Betleem, și numele Lui va fi Emanuel (Isaia 7: 14); în locurile unde sunt
prezentate fapte minunate din viața Sa pământească (Isaia 71 și 72), suferințele și moartea
Lui (Isaia 53); b) Însuși Mântuitorul, vorbind despre Sine, Își atribuie și firea
dumnezeiască și firea omenească, numindu-Se Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului. Firea
dumnezeiască: În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul Își atribuie omniprezența firii
dumnezeiești: Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului,
Care este în cer (Ioan 3), și mai departe tot Mântuitorul spune: Căci Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să
aibă viaţă veşnică (Ioan 3); în alt loc Își atribuie aceeași lucrare cu Tatăl: Tatăl Meu până
acum lucrează; şi Eu lucrez (Ioan 5), aceeași putere făcătoare de minuni, aceeași adorare
și aceeași aseitate ca și Tatăl: Căci, după cum Tatăl scoală pe cei morţi şi le dă viaţă, tot
aşa şi Fiul dă viaţă celor ce voieşte. Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o
Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu
cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (…). Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi
Fiului să aibă viaţă în Sine (Ioan 5); Își atribuie veșnicia: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu
sunt mai înainte de a fi fost Avraam (Ioan 8), atotștiința: Toate Mi-au fost date de către
Tatăl Meu şi nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-L cunoaşte
nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere (Matei 11) și unitatea de
ființă cu Tatăl: Iar Eu şi Tatăl Meu una suntem (Ioan 10).
Firea omenească: Despre firea Sa omenească Iisus vorbește atunci când se
numește pe Sine om: Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul care v-am spus
adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu (Ioan 8), și când se numește foarte adesea
Fiul Omului;
 b) Apostolii și evangheliștii – învață și ei despre cele două firi ale Mântuitorului:
Firea dumnezeiască: atunci când vorbesc despre Botezul Domnului și Schimbarea la Față,
arătând că Tatăl Îl declară pe Iisus Fiul Său iubit; apoi, Evanghelia este a lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1); El este Dumnezeu Cuvântul: Şi Cuvântul S-a făcut trup şi
S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de
har şi de adevăr (Ioan 1: 14); Iar acestea s-au scris, ca să credeţi că Iisus este Hristosul,
Fiul lui Dumnezeu, şi, crezând, să aveţi viaţă în numele Lui (Ioan 20). Firea omenească:
se mărturisește în genealogiile de la Matei și Luca, în istorisirea despre nașterea
Domnului și întreaga Sa viață pământească, de la naștere până la moarte; Iisus Hristos
este prezent în toate Evangheliile ca un om adevărat cu trup și suflet omenesc, având
toate însușirile și funcțiile specifice firii omenești;
c) Sfinții Părinți, combătând ereziile hristologice, învață și ei despre cele două firi
ale Mântuitorului, aducând și argumente raționale în sprijinul acestei învățături:
1) ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni (Căci unul este Dumnezeu, unul este şi
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus – 1 Timotei 2), Mântuitorul
trebuia să fie și Dumnezeu și om, „trebuia ca Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni să-i
aducă la prietenie și unire printr-o înrudire cu amândouă părțile”;
2) ca Învățător desăvârșit și lumină a lumii, care revelează oamenilor în mod
absolut pe Dumnezeu, trebuia să fie El Însuși Dumnezeu, căci: Pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut
cunoscut (Ioan 1); însă, pentru a împărtăși oamenilor această cunoaștere, trebuia să vină
în maximă apropiere de noi prin Întrupare, deoarece, spun Sfinții Părinți, „omul neputând
să învețe decât de la semenul lui, Mântuitorul a luat o natură omenească asemenea cu a
noastră, ca să învețe mai ușor pe oameni”;
3) ca Răscumpărător și restaurator al firii umane căzute, Mântuitorul trebuia să fie
și Dumnezeu și om: trebuia să fie Dumnezeu, pentru că numai uniți cu Cel nestricăcios și
nemuritor, adică cu Dumnezeu, noi puteam ajunge la nestricăciune și nemurire; trebuia să
fie și om, pentru că, precum omul a fost învins odată, tot omul trebuia acum să devină
învingător.

4. Prerogativele Mântuitorului Hristos față de ceilalți oameni:

a) Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Sfânta Fecioară Maria, în mod supranatural:
Zămislirea Fiului lui Dumnezeu s-a făcut prin conlucrarea celor trei Persoane divine:
Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi
Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). Biserica ne
învață, pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, că Născătoarea de Dumnezeu a fost
fecioară înainte de naștere, a rămas fecioară în timpul nașterii și după naștere: Şi a zis
Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând,
îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema(...). Că
la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1); Iată, Fecioara va lua în pântece şi va
naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel (Isaia 7); Înainte de a se zvârcoli în dureri de
naştere, ea a născut; înainte de a simţi chinul, ea a născut un fiu (Isaia 66); Şi mi-a zis
Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi niciun om nu va intra pe ea,
căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă (Iezechiel 44), iar
Sf. Efrem Sirul explică: „Duhul a făcut mamă pe aceea ce nu știa de bărbat; de aceea
rodul n-a rupt pecetea fecioriei și Fecioara a rămas fără suferință”.
b) Impecabilitatea – Lipsa oricărui păcat, atât originar cât și personal, în Iisus Hristos: din
Iisus Hristos sunt excluse orice ispită internă și luptă a patimilor (în El nu există porniri
păcătoase), iar ispitele externe nu au nicio putere asupra Sa. Astfel, impecabilitatea
hristică nu este doar o lipsă de păcat, ci și imposibilitatea de a păcătui, de a voi răul, deci
impecabilitate în sens absolut. Lipsa păcatului strămoșesc: Și Sfântul Care Se va naște din
tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Luca 1); Sfinții Părinți învață și ei despre lipsa
păcatului strămoșesc în Iisus Hristos, pe de o parte din nașterea Lui supranaturală dintr-o
Fecioară curățită de păcatul strămoșesc de către Sfântul Duh, la concepere, iar pe de altă
parte din faptul că Cel ce Se naște din Fecioară nu este o persoană nouă, ci o Persoană
divină, deci absolut sfântă și lipsită de păcat. Lipsa păcatului personal: Cine dintre voi
poate să Mă vădească de păcat? (Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele
şi păcat întru El nu este (1 Ioan 3), Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în
slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat (Evrei 4)

Definirea dogmatica a Persoani lui Hristos

1. Definiție : Iisus Hristos e Dumnezeu adevărat și om adevărat, Dumnezeu-Om, având

două firi, dumnezeiască și omenească, unite într-o singură persoană sau ipostas, Persoana
lui Dumnezeu Cuvântul. Această unire între Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu și firea
omenească în Iisus Hristos se numește unire ipostatică sau personală (spre deosebire de
unirea după ființă a celor trei Persoane divine, sau de unirea după har între oameni și
Dumnezeu). Prin această unire, Iisus Hristos este din prima clipă a zămislirii Sale
minunate Dumnezeu-Om, adică Persoană divino-umană.

2. Însemnătatea dogmatică și morală a unirii ipostatice:

a) numai fiind Dumnezeu adevărat, mântuirea realizată de El are putere și valoare
absolută, și numai fiind și om adevărat, poate înfățișa mântuirea și ca operă a omenirii, a
celui de-al doilea Adam;
b) unirea ipostatică, prin care s-a realizat unirea maximă a lui Dumnezeu și a omului în
Iisus Hristos, devine modelul unirii spirituale a omului cu Dumnezeu: așa cum în Iisus
Hristos voința omenească era în perfectă armonie cu cea dumnezeiască, tot astfel prin
har, omul trebuie să-și unească voința sa cu voința lui Dumnezeu, ca să fie asemenea
chipului Fiului Său (Romani 8) – importanța morală a unirii ipostatice.

3. Definirea dogmatică a Persoanei Mântuitorului în sinoadele ecumenice: În lupta cu

ereziile hristologice care răstălmăceau grav taina persoanei lui Iisus Hristos, fie negând
divinitatea, fie umanitatea Lui, fie neînțelegând unirea ipostatică a firilor, sinoadele
ecumenice au căutat să cuprindă în formulări concise, fără echivoc, chipul evanghelic
integral, viu, al persoanei divino-umane a lui Iisus Hristos. Sinodul I si sinodul II
ecumenic au stabilit textul definitiv al Simbolului de credință în care se mărturisește
despre persoana lui Iisus Hristos că este Dumnezeu și om adevărat, Fiul lui Dumnezeu,
"Unul Născut, Care din (...) Fecioara Maria S-a facut om", apărând prin aceasta:
dumnezeirea Sa, egalitatea și deoființimea Fiului cu Tatăl, Întruparea Lui pentru
mântuirea noastră, îndumnezeirea firii omenești prin unirea cu firea dumnezeiască în
ipostasul Logosului divin. Sinodul III ecumenic hotărăște că Iisus Hristos este Dumnezeu
și om desăvârșit, constituit din trup și suflet rațional; Același, deoființă cu Tatăl după
dumnezeire și deoființă cu noi după omenitate, afară de păcat. Cu acestea se aduc noi
precizări referitoare la integritatea firilor și la relația lui Hristos cu Dumnezeu și cu
oamenii. Sinodul IV ecumenic dezvoltă mărturia sinoadelor anterioare, precizând că
unirea ipostatică a celor două firi în persoana Logosului divin se face neamestecat,
neîmpărțit, neschimbat și nedespărțit: „Iisus Hristos este Unul și Același Dumnezeu
Adevărat și om adevărat, din trup și suflet rațional, deoființă cu Tatăl după dumnezeire și
deoființă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, născut mai
înainte de veci după dumnezeire, iar în zilele din urmă din Fecioara Maria, Născătoarea
de Dumnezeu, după omenitate, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neîmpărțit,
nedespărțit și neschimbat, deosebirea firilor nefiind desființată din cauza unirii, ci
păstrându-se însușirea fiecărei firi și concurgând într-o persoană și într-un ipostas”.
Sinodul V ecumenic combate pe ereticii teopasiți (Dumnezeu în Treime a pătimit pe
cruce) prin contribuția călugarilor sciți, aducând noi precizări în definirea persoanei
Mântuitorului, învățând că Unul din Treime a pătimit în trup. Deși putem spune că
Dumnezeu s-a născut, întrupat și că a murit, totuși în fiecare dintre aceste cazuri vorbim
despre Dumnezeu Care s-a făcut om și nu despre Dumnezeu în ființa Sa transcendentă,
Care nu este subiectul nașterii și al morții; nașterea și moartea au fost asumate liber de
către Logosul întrupat pentru mântuirea și îndumnezeirea noastră după har. Sinodul VI
ecumenic a preluat și dezvoltat ceea ce s-a spus la Calcedon, afirmând că dacă în Iisus
sunt două firi, divină și umană, cu toate proprietățile lor specifice, atunci în Iisus Hristos
sunt două voințe și două lucrări (energii sau activități), omenească și dumnezeiască,
potrivit celor două naturi, și acestea (voințele și lucrările) sunt unite ipostatic în unica
Persoană a Mântuitorului Iisus Hristos, în chip neamestecat și neschimbat, neîmpărțit și
nedespărțit. Deci, în Iisus Hristos există două voințe corespunzătoare fiecărei firi: o
voință dumnezeiască și o voință omenească naturală (nu însă o voință omenească
ipostatică, personală, care să se poată opune voinței dumnezeiești, căci Hristos ca om nu
are un ipostas sau persoană omenească), voința omenească naturală supunându-se întru
totul (fără luptă) voinței dumnezeiești.
Sinodul VII ecumenic continuă linia ultimelor sinoade ecumenice și a învățăturii Sf.
Părinți (Ioan Damaschin și Teodor Studitul), hotărând că reprezentarea feței lui Hristos în
sfintele icoane este legitimă și necesară:
a) pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om;
b) pentru că Iisus este o singură persoană sau față și nu două, fața Lui divină având
posibilitatea de a avea și chip și față umană;
c) pentru că icoanele nu înfățișează firea dumnezeiască și nici cea omenească despărțită
de cea dumnezeiască, ci ele infățișează unica persoană a Logosului întrupat;
d) orice icoană a cuiva nu reprezintă ființa lui, ci imaginea sau fața văzută a ipostasului
lui, cu toate trăsăturile personale ale protochipului; icoana există virtual în protochip,
înainte chiar de a fi confecționată;
e) deși icoana și protochipul sunt în strânsă corelație, ele se deosebesc după substanța lor,
deoarece icoana este din altă substanță decât persoana pe care o reprezintă, totuși ele sunt
asemănătoare dupa ipostas; icoana se identifică cu persoana celui reprezentat, nu cu ființa
acestuia; de aceea, cinstirea icoanei nu este adusă materiei, ci ipostasului reprezentat pe
ea, respectiv protochipului ei;
f) prin întrupare, Iisus, Care este chipul Tatălui, ia acum față umană pentru a arăta marea
iubire a lui Dumnezeu, pentru că iubirea cuiva se arată și prin întoarcerea feței spre
celălalt, prin fața Sa iubitoare întoarsă iarăși spre noi; Tatăl, uitându-se la Fiul, îi vede pe
toți oamenii, respectiv îi vede pe toți precum pe Fiul Său;
g) după înălțarea la cer, între modalitățile pe care Dumnezeu ni le pune la îndemână
pentru a ne face conștienți de prezența, sunt, pe lângă Sfintele Taine (punctul culminant
fiind Euharistia) și pe lângă Cuvântul Său dumnezeiesc, tocmai chipul sau fața Sa văzută,
prezentată în icoană, prin care rămâne prezent mereu între noi și prin care ne întâlnim cu
El.

4. Conținutul dogmei unirii ipostatice conform sinoadelor ecumenice: Astfel, potrivit

sinoadelor ecumenice, Biserica învață că:
a) În Iisus Hristos sunt două firi: divină și umană, cu două voințe și două lucrări
corespunzătoare, unite într-o singură persoană sau ipostas;
b) Această Persoană este Dumnezeu Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu, Care rămâne
subiect unic neîmpărțit al celor două firi (purtător unic al ambelor firi);
c) Modul de unire este fără împărțire, fără despărțire, fără amestecare și fără schimbare a
celor două naturi.

5. Precizări în legătură cu unirea ipostatică:

a) cele două firi, dumnezeiască și omenească, sunt păstrate în integritatea lor în unirea
ipostatică, dar, în același timp, ele se întrepătrund și se înconjoară reciproc, fără
amestecare sau schimbare; această locuire una într-alta a celor două firi se numește
perihoreză (același termen folosit și pentru dogma Sfintei Treimi);
b) firea omenească a lui Iisus Hristos nu are persoană sau ipostas propriu, ci ea este
însușită, asumată, actualizată sau împropriată de Persoana sau Ipostasul divin al Fiului lui
Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu a luat în Persoana Sa întreaga fire sau natură omenească
(adică cu toate însușirile ei ființiale), deplină, curată din Fecioara Maria (firea umană a lui
Iisus Hristos a avut afectele ireproșabile, nepăcătoase sau naturale, ca urmări ale
păcatului în firea noastră căzută – foamea, setea, oboseala, durerea, întristarea – dar nu a
avut și păcatul însuși, sau putința de a păcătui – a luat slăbiciunile firii, dar nu pervertirea
voinței);
c) Leonțiu de Bizanț este cel care a introdus termenul de enipostaziere pentru primirea
firii omenești în Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvântul.

6. Modul unirii ipostatice:

Împotriva dioprosopismului nestorian (care susținea că unirea celor două firi în Hristos
este doar o unire morală, și că fiecărei firi i-ar corespunde o persoană deosebită, Fecioara
Maria nemaifiind Născătoare de Dumnezeu, ci de om, ori cel mult de hristos), sinodul III
ecumenic precizează că cele două firi sunt unite în una și aceeași persoană a Logosului
întrupat, Iisus Hristos, în chip neîmpărțit (unica Pesoană a lui Iisus Hristos rămâne
subiect neîmpărțit al celor două firi, cele două firi nesubzistând separat în Hristos) și
nedespărțit (odată unite cele două firi în momentul zămislirii minunate, ele rămân
nedespărțite pentru veșnicie). Împotriva monofizismului eutihian (care susținea că în
Hristos există doar o fire, cea dumnezeiască, pentru că aceasta a absorbit-o pe cea
omenească la întrupare, firea omenească pierzându-și astfel însușirile proprii și
nemaipăstrând decât aparența ei), sinodul IV ecumenic precizează că cele două firi sunt
unite în chip neschimbat (fiecare fire și-a păstrat propriile sale însușiri) și neamestecat
(cele două firi nu s-au confundat, nici nu s-au contopit sau amestecat astfel încât să
rezulte o a treia fire, ori firea omenească să se transforme în fire dumnezeiască sau
invers). În ce privește întrepătrunderea celor două firi, trebuie precizat că
întrepătrunderea se face numai de către firea dumnezeiască, pentru că fiind necreată,
aceasta trece prin toate și nimic nu poate să treacă prin ea.

7. Dogma unirii ipostatice în raport cu Sfânta Treime:

a) În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s-a unit cu firea omenească, totuși nu s-a
întrupat întreaga Treime, ci doar Fiul lui Dumnezeu; altfel spus, dumnezeirea se unește
cu omenitatea în Iisus Hristos, dar e vorba de firea dumnezeiască ipostatică sau personală
a Fiului lui Dumnezeu, astfel încât nu dumnezeirea s-a făcut om, ci Dumnezeu Cuvântul
S-a făcut om. Desigur, Persoanele Sfintei Treimi având toate însușirile și lucrările
comune, și la Întruparea Fiului au participat și Tatăl și Duhul Sfânt.
b) Prin Întrupare nu s-a produs nicio schimbare în Sfânta Treime, pentru că firea
dumnezeiască a Cuvântului, unindu-se prin intermediiul Persoanei lui Iisus Hristos cu
firea omenească, rămâne neschimbată. Doar firea omenească a lui Iisus Hristos, în unire
cu cea divină, se ridică, se perfecționează, se îndumnezeiește, fără să se transforme, fără
să se schimbe însă în fire dumnezeiască.
c) Unirea ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu și rămâne pentru
veșnicie, fără nicio schimbare sau întrerupere. Și în timpul dintre moarte și Înviere, deși
sufletul era despărțit de trup, unirea ipostatică nu s-a desfăcut, sufletul și trupul fiind în
continuare în unire în unicul Ipostas al Cuvântului lui Dumnezeu: „În mormânt cu trupul,
în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu în rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu
Duhul ai fost, Hristoase, toate umplându-le, Cel ce ești necuprins”. Sf. Ioan Damaschin
spune că, deși Hristos a murit ca om, iar sufletul s-a desprins de trupul Său, dumnezeirea
nu s-a despărțit nici de suflet, nici de trup, ipostasul Cuvântului nedespărțindu-se în două;
așadar, chiar dacă sufletul s-a îndepărtat spațial de trup, ele au rămas totuși unite în
Ipostas, astfel încât sufletul se pogoară la iad împreună cu dumnezeirea, iar trupul rămâne
unit cu dumnezeirea în mormânt, fiind astfel ferit de stricăciune. Tot așa și după Înviere
și Înălțare, unirea ipostatică rămâne pentru veșnicie, căci Cel înviat Se arată cu trupul, Se
înalță cu trupul la cer, și tot cu trupul, ca Fiu al Omului, va veni și la judecata de apoi,
unde va ședea pe tronul slavei Sale (Matei 25).

8. Consecințele dogmatice ale unirii ipostatice:

a) comunicarea însușirilor: dat fiind ipostasul comun al ambelor firi, firii dumnezeiești i
se atribuie însușirile omenești, iar firii omenești, însușirile dumnezeiești, însușirile
fiecărei firi comunicându-se celeilalte prin intermediul Persoanei, fără ca o fire să se
schimbe în cealaltă; Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care
Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a
câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20); Şi deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele
ce a pătimit (Evrei 5); pe când eram vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea
Fiului Său... (Romani 5); Ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă
(…), pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o, căci, dacă ar fi
cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2); Că Domn este şi al
sâmbetei Fiul Omului (Matei 12); Şi nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât
din cer, Fiul Omului, Care este în cer (Ioan 3); Iar ca să ştiţi că Fiul Omului are pe
pământ putere să ierte păcatele, a zis slăbănogului... (Luca 5); Când va veni Fiul Omului
întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale… (Matei
25); Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca
21). Potrivit Sf. Ioan Damaschin, nu este permis însă să spunem că dumnezeirea a pătimit
în trup, ci Dumnezeu a pătimit în trup. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul zice: Hristos pătimea
dumnezeiește, căci suferea de bunăvoie deoarece nu era om simplu, și săvârșea minuni
omenește, căci le săvârșea în trup, deoarece nu era Dumnezeu dezvăluit.
b) îndumnezeirea firii omenești și lipsa de păcat în Iisus Hristos: îndumnezeirea firii
umane în Iisus Hristos înseamnă maxima înălțare și perfecționare a acestei firi, până la
deplina asemănare cu Dumnezeu (scop cuprins în creația omului), dar în limitele firii
omenești, nu ca o lărgire a ei la dimensiuni divine, nici ca o schimbare de natură; astfel,
cunoștința omenească a lui Iisus Hristos, datorită unirii ipostatice a celor două firi, se
îmbogățește și se ferește de orice rătăcire, dar nu se transformă în atotștiință (Sf. Ioan
Damaschin, explicând expresia Iisus sporea cu înțelepciunea și cu vârsta și cu harul lui
Dumnezeu, Luca 2, arată că, înaintând în vârstă, „Hristos Își arăta înțelepciunea care se
afla în El”, iar Sf. Teofilact precizează că Hristos nu a devenit înțelept, ci „puțin câte
puțin se arăta înțelepciunea din El, urmând vârstei Sale trupești”; de asemenea, explicând
faptul că despre ziua și ceasul acela, adică despre a doua Sa venire, nimeni nu știe, nici
îngerii, nici Fiul, ci numai Tatăl – din Marcu 13 – Sf. Grigorie Teologul și Ioan
Damaschin ... arată că este vorba raportarea la firea omenească privită în sine,
independent de unirea ei ipostatică cu firea dumnezeiască; mai departe, cum se mișcă
cercul cunoștinței omenești în cercul nemărginit al atotștiinței firii dumnezeiești, rămâne
pentru noi o taină nepătrunsă); ca și cunoașterea, și voința omenească primește, datorită
unirii ipostatice, daruri deosebite, lipsei de eroare din domeniul cunoașterii
corespunzându-i, în sfera voinței și a acțiunii, lipsa de păcat. Numai că, în timp ce în
cunoaștere se poate presupune o sporire pe linie umană, în sfera voinței un progres moral
în Iisus Hristos este de neconceput; opinia lui Teodor de Mopsuestia și a nestorienilor, că
Hristos S-a perfecționat moral, ridicându-se prin lupta cu patimile la o viață morală
perfectă, a fost condamnată la sinodul V ecumenic. Biserica învață că, având de purtător
Persoana Cuvântului, voința omenească este dumnezeiește povățuită și călăuzită, este
îmbogățită cu tot harul și împodobită cu toată virtutea, încât devine absolut inaccesibilă
păcatului: pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va
chema (Luca 1) – lipsa păcatului strămoșesc – apoi: Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?
(Ioan 8), Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este (1 Ioan
3), Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui (1 Petru 2) – lipsa
păcatelor personale. Lipsa de păcat în Iisus Hristos nu este doar o impecabilitate relativă
(în sensul că ar fi putut păcătui, dar nu a vrut să păcătuiască), ci o impecabilitate absolută,
voința Sa omenească neputând păcătui și neputând voi răul. Sfinții Părinți mărturisesc
unanim lipsa de păcat a Mântuitorului, conform Sfintei Scripturi, întemeind-o pe
zămislirea supranaturală și pe unirea ipostatică.
c) lui Iisus Hristos i se cuvine o singură închinare, anume adorare, atât după divinitatea
Sa, cât și după omenitatea Sa – aceasta întrucât închinarea nu se adresează firilor, ci
Persoanei. Doar dacă L-am împărți și despărți pe Hristos Cel neîmpărțit și nedespărțit
(căci firile așa sunt unite), am putea aduce divinității Lui adorare, și omenității venerare.
Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului. Ca toţi să cinstească pe Fiul
cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul nu cinsteşte pe Tatăl care L-a trimis (Ioan
5) Pentru aceea, şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume, care este mai presus
de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2). Sinoadele III, V, VII ecumenice
mărturisesc adorarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în întregimea Persoanei Sale, de
asemenea Sfinții Părinți: „Noi nu adorăm trupul despărțindu-l de Cuvântul, nici voind să
adorăm Cuvântul, nu-L despărțim de trup” (Sf. Atanasie cel Mare); „Cu adevărat lucru
mare și minunat este că trupul nostru șade în cer și primește închinare de la îngeri,
arhangheli, serafimi și heruvimi” (Sf. Ioan Gură de Aur); „Trupul este adorat în singurul
ipostas al Cuvântului, care s-a făcut ipostasul trupului” (Sf. Ioan Damaschin).
d) Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu – lucru confirmat la sinoadele III, V, VII
ecumenice. Astfel, deși Fecioara Maria L-a născut pe Hristos după omenitatea Sa, dar
pentru că omenitatea lui Hristos este unită ipostatic cu Dumnezeu Cuvântul, ea L-a născut
deci pe Dumnezeu întrupat: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul
Său, născut din femeie, născut sub Lege (Galateni 4), pentru aceea şi Sfântul care Se va
naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema (Luca 1). e) în Iisus Hristos există două
voințe și două lucrări corespunzătoare celor două firi ale Sale, dumnezeiască și
omenească: dar, datorită unirii ipostatice, voința omenească este doar naturală, nu
ipostatică, supunându-se totdeauna voinței dumnezeiești (vezi Grădina Ghetsimani), iar
cele două lucrări se întrepătrund în toate ca o singură lucrare teandrică, fără însă să se
confunde lucrarea omenească cu cea dumnezeiască; datorită perihorezei firilor, firea
dumnezeiască este cea care lucrează și împărtășește, iar firea omenească, cea care
primește.