Teoria generațională 

Strauss-Howe

Teoria generationala strauss howe descrie un ciclu care revine ale unor grupe de varsta numite
“generatii”, iar acestea poseda tipare specifice de comportament si sunt privinte ca interconectate cu
istoria Statelor Unite ale Americii.

Potrivit teoriei, evenimentele istorice sunt asociate cu personaje generaționale recurente

(arhetipuri). Fiecare arhetip generațional dezlănțuie o nouă eră (numită cotitură) în care există un
nou climat social, politic și economic. Cotiturile au tendința de a dura aproximativ 20–22 de ani.
Acestea fac parte dintr-un ciclu larg numit saeculum (care se întinde de obicei pe 80–100 de ani,
deși unele  au durat mai mult).

Teoria afirmă că, după fiecare saeculum, reapare o criză în istoria Americii, care este
urmată de o revenire (apogeu). În timpul acestei redresări, instituțiile și valorile comunitare sunt
puternice. În cele din urmă, arhetipurile generațiilor viitoare atacă și slăbesc instituțiile în numele
autonomiei și individualismului, ceea ce creează, în cele din urmă, un mediu politic tumultuos
care sporește condițiile pentru o altă criză.

Strauss și Howe au pus bazele teoriei lor în cartea Generațiile din 1991, care discută
despre istoria Statelor Unite ca o serie de biografii generaționale care datează din 1584. În cartea
din 1997 The Fourth Turning (A patra cotitură), autorii au extins teoria pentru a se concentra pe
un ciclu de patru generații și epoci recurente ale unor climate sociale în istoria americană. De
atunci, ei au extins conceptul într-o varietate de publicații. Acesta a fost dezvoltat pentru a
descrie istoria Statelor Unite, inclusiv a celor Treisprezece Colonii și antecedentelor britanice.
Cu toate acestea, autorii au analizat și tendințele generațiilor din alte părți ale lumii și au descris
cicluri similare în mai multe țări dezvoltate.

Răspunsul academic la teorie a fost amestecat — unii îl aplaudă pe Strauss și pe Howe

pentru „teza lor îndrăzneață și plină de imaginație”, iar alții critică teoria. Critica s-a concentrat
pe lipsa unor dovezi empirice riguroase pentru afirmațiile lor și pe opinia autorilor că grupările
generaționale sunt mult mai puternice decât alte grupări sociale, cum ar fi clasa economică, rasa,
sexul, religia și partidele politice.Potrivit The New York Times, mulți istorici universitari resping
lucrarea lui Strauss & Howe ca fiind "la fel de științific ca astrologia sau ca un text scris de
Nostradamus”. Teoria generațiilor Strauss-Howe a fost descrisă de unii istorici și jurnaliști ca
„pseudostiință“ și „un horoscop istoric elaborat, care nu va rezista unui control științific.”

Lucrarea lui Strauss și Howe combină istoria cu profeția. Acestea au furnizat informații
istorice privind generațiile vieții și ale trecutului și au făcut diverse predicții. Multe dintre
previziunile lor se refereau la generația milenială, care erau copii mici atunci când și-au început
activitatea, lipsind astfel date istorice semnificative. În prima lor carte Generații (1991), Strauss
și Howe descriu istoria SUA ca o succesiune a biografiilor generațiilor anglo-americane de la
1584 până în prezent și descriu un ciclu teoretic recurent de generații în istoria americană.
Autorii prezintă un model de patru faze repetate, tipuri de generații și un ciclu recurent de treziri
spirituale și crize seculare, de la coloniile fondatoare ale Americii până în prezent. [1] [28]
În 1997, autorii au publicat The Fourth Turning: A Prophecy American, care dezvoltă
ideile prezentate în Generations și și-a extins ciclurile înapoi la începutul secolului al XV-lea.
Autorii au început să folosească nume mai colorate pentru arhetipurile generaționale — de ex.
"Civicii" au devenit "Eroii" (pe care ei i-au aplicat generației mileniale), "Adaptivii" au devenit
"Artiști" — și termenii „cotitură” și „saeculum” pentru ciclurile generațiilor. Titlul este o referire
la ceea ce prima lor carte numea o perioadă de criză, pe care se așteptau să o repete la scurt timp
după trecerea în noul mileniu.
Strauss și Howe definesc o generație socială ca ansamblu al tuturor oamenilor născuți de-
a lungul unei perioade de aproximativ douăzeci de ani sau de-a ungul unei faze a vieții: copilărie,
vârstă tânără, vârstă mijlocie și vârstă înaintată. Generațiile sunt identificate (de la prima naștere
până la ultima) prin căutarea unor grupuri de cohorte de această lungime care împărtășesc trei
criterii. În primul rând, membrii unei generații împărtășesc ceea ce autorii numesc o locație de
vârstă în istorie: aceștia se confruntă cu evenimente istorice și cu tendințe sociale cruciale în
perioada în care se află în aceeași fază a vieții. În această perspectivă, membrii unei generații
sunt modelati în mod durabil de epocile pe care le întâlnesc la vârsta copilăriei și a tinereții
adulte, și împărtășesc anumite credințe și comportamente comune. Conștient de experiențele și
trăsăturile pe care le împărtășesc cu tovarășii lor, membrii unei generații ar împărtăși, de
asemenea, un sentiment de apartenență comună percepută la acea generație.
În timp ce scriau lucrarea “Generations”, Strauss și Howe descriu un model teoretic în
generațiile istorice pe care le-au examinat, despre care se spune că gravitau în jurul unor
evenimente generaționale pe care le numesc cotituri. În Generations și, mai detaliat, în The
Fourth Turning, ei descriu un ciclu de epoci sau climate sociale în patru etape, pe care ei le
numesc „cotituri”. Acestea sunt: „Apogeul”, „Deșteptarea”, „Destrămarea” și „Criza”.
Potrivit lui Strauss și lui Howe, prima cotitură este Apogeul, care apare după o Criză. În
timpul Apogeului, instituțiile sunt puternice și individualismul este slab. Societatea este
încrezătoare în direcția în care se îndreaptă la nivel colectiv, dar cei din afara centrului majoritar
se simt de multe ori marginalizați sau sub o presiune conformistă.
Potrivit autorilor, cea mai recentă cotitură de Apogeu a fost perioada de imediat după
încheierea celui de al Doilea Război Mondial, începând din 1946 și terminând cu asasinarea lui
John F. Kennedy pe 22 noiembrie 1963.
Conform teoriei, a doua cotitură este Deșteptartea. Aceasta este o epocă în care instituțiile
sunt atacate în numele autonomiei personale și spirituale. Chiar când societatea atinge progresul
public maxim, oamenii devin brusc obosiți de disciplina socială și doresc să recupereze un
sentiment de „conștiință de sine”, „spiritualitate” și „autenticitate personală”. Tinerii activiști
privesc precedentul Apogeu ca pe o eră de sărăcie culturală și spirituală.
Strauss & Howe declară că cea mai recentă Deșteptare a Statelor Unite a fost „Revoluția
conștiinței”, care a izvorât din revoltele studențești și din orașe de la mijlocul anilor 1960, și până
la revoltele fiscale de la începutul anilor 1980.
Potrivit lui Strauss și Howe, a treia cotitură este Destrămarea. Starea de spirit a acestei
epoci, spun ei, este în multe privințe contrariul unui Apogeu: instituțiile sunt slabe și nesigure, în
timp ce individualismul este puternic și înfloritor. Autorii spun că Apogeele vin după Crize, când
societatea dorește să coalizeze și să construiască și să evite moartea și distrugerea crizei
anterioare. Destrămările vin după Deșteptări, atunci când societatea dorește să se atomizeze și să
se bucure. Ei spun că cea mai recentă Destrămare din SUA a început în anii 1980 și
include lunga explozie economică din anii 1990 și Războiul Cultural.
Potrivit autorilor, a patra cotitură este o Criză. Aceasta este o eră a distrugerii, care
implică adesea războaie sau revoluție, în care viața instituțională este distrusă și reconstruită ca
răspuns la o amenințare percepută pentru supraviețuirea națiunii. După criză, autoritatea civică
revine, redirecționarea expresiei culturale către scop comunitar și oamenii încep să se situeze ca
membri ai unui grup mai larg.
Autorii spun că două tipuri diferite de eră și două locații de vârstă formativă asociate cu
ele (copilărie și tinerețe adultă) produc patru arhetipuri generaționale care se repetă secvențial, în
ritm cu ciclul crizelor și deșteptărilor. În Generations, ei denumesc aceste patru
arhetipuri idealist, reactiv, civic și adaptiv. În The Fourth Turning (1997), ei schimbă această
terminologie în Profet, Nomad, Erou și Artist. Ei spun că generațiile din fiecare arhetip nu numai
că au o vârstă-locație comună în istorie, ci și unele atitudini fundamentale față de familie, risc,
cultură și valori și angajament civic. În esență, generațiile formate de experiențe asemănătoare
ale vieții timpurii dezvoltă personalități colective similare și urmează traiectorii de viață
similare. Până în prezent, Strauss și Howe au descris 25 de generații în istoria anglo-americană,
fiecare cu un arhetip corespunzător.
Generațiile de Profeți (Idealiști) încep copilăria într-o vreme de Apogeu, o vreme de viață
comunitară puternică și de consens în jurul unei noi ordini sociale. Profeții cresc drept copiii din
ce în ce mai răsfățați ai acestei epoci post-criză, se maturizează tineri cruciați autocentrați ai unei
deșteptări, se concentrează asupra moralei și principiilor la mijlocul vieții și ajung ca vârstnici
care conduc o altă criză. Exemple: generație transcendentală, generație misionară, baby boomers.
Generațiile de Nomazi (reactivi) încep copilăria în timpul unei Deșteptări, o vreme de
idealuri sociale și de programe spirituale, atunci când adulții tineri atacă cu pasiune ordinea
instituțională stabilită. Nomazii cresc drept copii sub-protejați în timpul acestei deșteptări, se
maturizează ca tineri adulți alienați, post-deșteptare, devin lideri pragmatici la mijlocul vieții în
timpul unei crize și îmbătrânesc ca vârstnici rezistenți post-criză.[52] Exemple: generația
aurită, generația pierdută, generația X.
Eroii (civicii) intră în copilărie după o Deșteptare, în timpul unei Destrămări, o vreme de
pragmatism individual, de autonomie personală și laissez-faire. Eroii cresc drept copii din ce în
ce mai protejați după Deșteptare, se maturizează ca tineri adulți optimiști orientați spre echipă în
timpul unei crize, devin energici și încrezători la vârsta mijlocie, și ajung vârstnici cu putere
politică, atacați de o altă Deșteptare. Exemple: generația GI, milenialii.
Artiștii (adaptivii) intră în copilărie după o Destrămare, în timpul unei Crize, o perioadă
în care mari pericole diminuează complexitatea socială și politică în favoarea consensului public,
a instituțiilor agresive și a unei etici a sacrificiului personal. Artiștii cresc supraprotejați de
adulții preocupați de criză, se maturizează ca adulți tineri socializați și conformiști ai unei lumi
post-criză, ajung în viața mijlocie lideri orientați către proces în timpul unei Deșteptări și devin
vârstnici empatici post-Deșteptare.