Tema justiției restaurative a intrat în atenția cercetării științifice interdisciplinare, sociologice, juridice, psihologice,

criminologice de vârf, atât la nivel european cât și internațional, în ultima decadă. Centralitatea ei se datorează
potențialului valorilor, principiilor și programelor dezvoltate în orizontul său de a fundamenta o paradigmă alternativă de
justiție și de rezolvare a conflictelor (Balahur, 2007, p.32).
Încă de la finele secolului al XX-lea, a apărut ideea unei noi modalități de soluționare a conflictelor în materie penală, în
opozițe cu abordările tradiționale ale criminalității, modelele consensuale fiind promovate ca alternativă la sistemul
penal clasic. Această nouă cale de rezolvare a raporturilor juridice de conflict nu este limitată la o anumită ramură de
drept, ci poate atinge orice domeniu al dreptului, putându-se dezvolta în orice sistem de drept, mai cu seamă în cele ale
statelor democratice(Rădulescu, 2004, p.91).
Modelele consensuale de rezolvare a conflictelor au fost descrise în mod variat, iar mișcarea care a stat la baza
promovării lor este cunoscută sub diverse titulaturi: justiție comunitară, justiție informală, dar în practică este cel mai
adesea cunoscută sub denumirea de mediere(Rădulescu, 2004, p.91 apud. Memorandumul explicativ la Recomandarea
nr. 19/1999 a Consiliului Europei privind medierea în materie penală). Trebuie precizat însă că, deși s-ar putea crede că
există o relație de sinonimie între noțiunea de mediere și cea de justiție restaurativă, totuși justiția restaurativă reprezintă
un concept mult mai larg, un nou curent în filosofia penală actuală, incluzând și medierea care, de fapt, este principala
formă în care se concretizează justiția restaurativă(Rădulescu, 2004, p.91 apud. Walgrave, 1998, pp. 75-93) alături de o
mare varietate de forme particulare incluse în conceptul restaurativ.
Noțiunea de justiție restaurativă a fost formulată pentru prima dată, se pare, de către Albert Eglash, într-un articol
publicat în anul 1977, cu titlul Beyond Restitution: Creative Restitution (Rădulescu, 2006, p.14 apud. Llewellyn, 1999),
iar caracterul ei comunitar se datorează faptului că, de fapt, comunitatea sau colectivitatea decide care este cel mai
potrivit mod de a-i trata pe autorii infracțiunilor și a compensa victimele pentru pagubele suferite.
În multe dintre legislațiile europene, o altă formă prin care se realizează justiția restaurativă o constituie serviciul în
folosul comunității ce îi vizează mai ales pe infractorii tineri și minori. Într-o abordăre oficială a problemei se precizează:
“Justiția restaurativă este un proces în care toate părțile care au legătură cu o anumită infracțiune colaborează pentru
găsirea unei căi prin care să fie înlăturate consecințele nefaste ale infracțiunii și implicațiile sale pentru viitor”(Rădulescu,
2004, p.92 apud. Marshall, Restorative justice: an overview, Report by Home Office)
Din perspectiva dezvoltării ulterioare a justiției restaurative, este esențial să se evidențieze faptul că acest tip de justiție
aduce elemente pozitive, complementare procedurilor penale comune, și că serviciile de mediere pot să demonstreze
un înalt nivel al competenței profesionale (Rădulescu, 2004, p. 110 apud. Recomandarea nr. 22/2000 a Consiliului
Europei privind îmbunătățirea implementării regulilor europene pentru sancțiuni și măsuri comunitare). În acest sens,
contactele periodice și schimburile de experiență dintre personalul serviciilor de mediere și cel al instituțiilor din sistemul
justiției penale ar trebui încurajat.
Pentru orice individ, privarea de libertate în penitenciar determină un impact puternic asupra statusului psiho-fizic,
generând modificări vizibile atât pe perioada detenției, cât și după executarea pedepsei. Posibilitățile practice care
privesc demersul educativ sunt condiționate în penitenciar de factori a căror acțiune este greu de contracarat. Minorul
ajuns pentru prima dată în școala de reeducare sau în penitenciar poate fi considerat traumatizat psihologic: tensiunile
legate de recunoașterea faptei, contactele cu organele de anchetă, procesul remușcării, despărțirea de familie îl
afectează profund (Rădulescu, 2004, p110 apud. Florian, 220, p. 22).
Pentru anumite categorii de infracțiuni și de infractori (minori și tineri), reintegrarea socială este mult mai aproape de o
finalitate pozitivă în cazul probațiunii sau al includerii acestora într-un proces restaurativ, decât în situația în care
individul este trimis în detenție, când reintegrarea rămâne la nivelul unui deziderat ce urmează eventual a fi atins odată
cu punerea în libertate a subiectului.
Accentul pe prevenirea delictelor sau infracțiunilor, înlăturarea cauzelor acestora și o mai mare atenție acordată
victimelor și procesului de victimizare par să se numere, în prezent, printre principalele abordări în domeniul justiței
penale, cu precădere în domeniul justiței pentru minori și tineri. Sistemul justiției penale funcționează însă în mod
deficitar, în numeroase țări. Așa cum observă numeroși analiști, acest sistem este costisitor și necesită proceduri
complicate și îndelungate. Pe de altă parte, rareori victimele obțin o satisfacție reală în legătură cu despăgubirile
acordate pentru prejudiciile pe care le-au suferit, iar rata de recidivă a infractorilor care au fost sancționați, inclusiv prin
detenție, este ridicată. Pentru toate aceste motive, a apărut necesară o nouă perspectivă asupra justiției care să
remedieze toate aceste deficiențe.
Comparativ cu alte orientări teoretice penale care pun accentul pe pedeapsă, justiția restaurativă se focalizează
asupra “reparației” daunelor sau prejudiciilor aduse victimei de către agresor, pentru ca acesta să-și asume direct
răspunderea pentru fapta comisă. Ea accentuează “importanța creșterii rolului victimelor și a membrilor comunității,
făcând delincvenții direct responsabili de cei pe care îi perturbă, reparând pierderile emoționale și materiale ale victimei
și oferind o serie de oportunități pentru dialog, negociere și rezolvarea problemei, care pot conduce, posibil, la o mai
mare conștientizare a stării de securitate a comunității și la rezolvarea conflictului între toți cei implicați” (Rădulescu,
2006, pp. 15-16 apud. Umbreit, 1998).
Spre deosebire de justiția oficială, cu caracter retributiv, care-și propune aplicarea unei sancțiuni infractorului pe
măsura faptei comise, justiția restaurativă este bazată pe un model ghidat de norme, valori și principii practice, menite
să asigure o tratare mai adecvată a victimei, actului de victimizare și răspunderii delincventului în raport cu victima și
întreaga comunitate.
Așa cum au observat numeroși analiști, sistemul justiției penale oficiale tinde să ignore contextul infracțiunii și nu
cuprinde inițiative viabile care ar putea preveni recidiva.
Ca o altă deficiență, sistemul justiței penale este de cele mai multe ori, o sursă de revictimizare și frustrare pentru
victimele infracțiunii. Așa cum sublinia, cu justețe, S. Coward-Yaskiw, “În sistemuljustiției penale obișnuite, nimeni nu
câștigă în mod real și nimeni nu este despăgubit. Și nici nu se creează o siguranță publică reală, deoarece nu poți ține
pe cineva în închisoare pentru totdeauna”(Rădulescu, 2006, pp.16-17 apud. Coward, 2002, p.23).
În mod complementar, în justiția restaurativă, actul infracțional nu mai este considerat ca un prejudiciu adus statului, ci
ca un prejudiciu adus victimei și ca o ofensă adusă întregii comunități.
Experiența diverselor țări în materie de aplicare a principiilor justiției restaurative demonstrează, în mod clar,
eficacitatea funcționării acestui sistem, diferit sau alternative față de sistemul justiției formale, care oferă numeroase
oportunități pentru dialogul direct sau indirect între victimă și delincvent și care permite desfășurarea unui proces în care
toate părțile care au un interes față de infracțiune se întâlnesc împreună pentru a rezolva, în mod colectiv, cum trebuie
remediate consecințele faptei și pentru a se ocupa de implicațiile ei în viitor.
Diverși experți consideră sancțiunea penală, indiferent de rațiunile pentru care este aplicată, ca fiind, ea însăși, o formă
de violență care nu poate oferi soluții nici în ceea ce privește reabilitarea socială a delincventului, nici în privința reparării
prejudiciilor aduse victimei. De aceea, spre deosebire de pedeapsă, care este un instrument principal al mecanismelor
justiției retributive, restabilirea spiritului comunitar, prin reconcilierea dintre victimă, agresor și comunitate, constituie cel
mai important mijloc aflat la îndemâna justiției restaurative.
Justiția restaurativă are la bază un set de principii care conferă specificitate acestui nou model de prevenire și control
al criminalității, trasându-i în același timp coordonatele generale:
– Infracțiunea este percepută ca un prejudiciu;
– Activitatea restaurativă este centrată într-o mai mare măsură pe prejudiciul cauzat prin infracțiune decât pe
transgresiunea normei penale;
– Acordă un egal interes victimei și infractorului, implicându-i în aceeași măsură în înfăptuirea actului de justiție;
– Pune accent pe reabilitarea victimelor, acordându-le sprijin și răspunzând nevoilor acestora, așa cum sunt ele
percepute de către victimă;
– Acordă sprijin infractorilor, încurajându-i să înțeleagă, să accepte și să îndeplinească obligațiile față de victimă
și față de comunitate;
– Punctul de vedere al victimei este esențial pentru a decide modalitatea și măsura în care se face repararea
prejudiciului cauzat prin infracțiune;
– Oferă ocazia unei comunicări, directe sau indirecte, între victimă și infractor;
– Comunitatea este un factor esențial, încurajând colaborarea părților, reabilitarea victimei, reintegrarea
infractorilor, deziderate care în anumite cazuri sunt mai greu de atins prin coerciție și izolare;
– Arată respect față de toate părțile implicate – victimă, infractor, comunitate;
– Rezultatele actului de justiție sunt cunatificate prin gradul în care reparația morală și materială a fost realizată
și nu prin gravitatea pedepsei aplicate (Rădulescu, 2004, pp.93-94).
Există însă și specialisti care își exprimă scepticismul față de eficiența și potențialul justiției restaurative de a contribui
la vindecarea traumelor victimei și conștientizarea, de către agresor, a prejudiciilor pe care i le-a creat.
Introducerea, din mers, a unor soluții de lege ferenda care să aibă în vedere aceste scăpări sau lacune ale legii privind
medierea, mai ales în materie penală, va putea conduce la optimizarea treptată a actului de justiție penală și la
statuarea cât mai adecvată realităților din România a practicilor justiției restaurative, bazate pe negociere, mediere și
rezolvare amiabilă a conflictelor penale.
Bibliografie
1. Cristi Danileț, Justiția în opinii și analize 2004-2010, Editura Universul Juridic, București, 2010;
2. Doina Balahur, Alessandro Padovani, Sabrina Brutto, Probation and Restorative Justice in Romania and Italy,
Sociological – juridical enquiries and applied studies of social work, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2008;
3. Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith, Restorative Justice Developments in Romania and Great Britain,
Sociological –juridical enquires and applied studies of social work, Editura Universității “Alexandru Ioan Cuza”, Iași,
2007;
4. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Cristina Dâmboeanu, Justiția restaurativă. Tendințe și perspective în lumea
contemporană, Editura Lumina Lex, București, 2006;
5. Sorin Rădulescu, Dan Banciu, Evaluarea sistemului de justiție restaurativă din România, Editura Oscar Print,
București, 2004.

Majoritatea autorilor (Braithwaite, 2002; Dihnan, 2005; Swnson, 2009) atribuie paternitatea expresiei de justiție
restaurativă psihologului american Albert Eglash, care în anul 1977 a utilizat pentru prima dată acest termen și astfel a
diferențiat trei tipuri de justiție: retributivă (accentul este pus pe pedepsirea infractorilor), distributivă (se centrează pe
reabilitarea infractorului) și restaurativă( are la bază repararea răului produs prin infracțiune).
Prezenta lucrare se axează pe analiza avantajelor și dezavantajelor dintre justiția restaurativă și justiția retributivă. Se
susține faptul că pedeapsa, ca modalitate de reacție socială la infracțiune, ar trebui aplicată nu ca scop în sine , ci ca
mijloc în vederea obținerii unor schimbări pozitive. De asemenea, producerea cu intenție a unei suferințe nu se justifică
din punct de vedere etic, necesitatea ei ca parte integrantă a pedepsei fiind distructivă din punct de vedere social. În
fapt, în încercarea de a justifica reacțiile sociale la conflictele penale, cele două paradigme pleacă de la supoziții diferite.
Literatura de specialitate atribuie conceptului de justiție restaurativă o diversitate de semnificații, fiind folosit în legătură
cu multiple înțelesuri, nu doar cel al justiției penale. El este de foarte multe ori „folosit ca o umbrelă pentru a desemna o
varietate de practici alternative de rezolvare a conflictelor”( Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith, Restorative
Justice Developments in Romania and Great Britain, 2007).
Definiția justiției restaurative elaborată de Tony Marshall este una dintre cele mai cunoscute și folosite în prezent.
Acesta consideră că “justiția restaurativă reprezintă un demers de rezolvare a problemelor generate de infracțiune, prin
implicarea tuturor celor afectați de comiterea ei, și cu participarea activă a instituțiilor abilitate de lege să se ocupe de
infracțiuni”.
Analiza realizată de către Jeff Latimer şi colaboratorii săi asupra modelului justiţiei restaurative a evidenţiat faptul că,
unele concepte din justiţia restaurativă îşi au originea în practicile tradiţionale de soluţionare a conflictelor specifice
culturilor indigene, în timp ce altele preiau precepte religioase (iertarea şi repararea) împărtăşite de către unele grupuri
religioase şi confesionale care au şi dezvoltat printre primele programe de justiţie restaurativă.
Aceiaşi autori apreciază că, spre deosebire de sistemul clasic de justiţie în perspectiva căruia orice infracţiune aduce
atingere statului, modelul justiţiei restaurative propune o definiţie diferită a comportamentului criminal: „o infracţiune este,
înainte de toate, un conflict între persoane, care produce prejudicii victimei, colectivităţii şi delincventului”( Jeff Latimer,
Steven Kleinknecht, Les effets des programmes des justice reparatrice, 2000). Această definiţie are drept consecinţă
situarea victimei pe o poziţie activă în procesul de reglare a conflictelor, în obţinerea reparaţiei şi în prevenirea recidivei
comportamentelor criminale. Pentru agresor, justiţia restaurativă propune un rol nou, acela de asumare a
responsabilităţii faptei lui şi reparare a pagubelor produse. Modelul restaurativ reuşeşte să dea răspuns la un conflict
imediat şi favorizează dezvoltarea relaţiilor bazate pe respect între delincvent, persoanele care au suferit prejudiciul şi
membrii comunităţii.
Elementul- cheie al poziționării antitetice dintre justiția restaurativă și cea tradițională se referă la modul în care este
privit conflictul. Din perspectivă retributivă, conflictul este între infractor și stat , victima fiind un actor secundar. Din
perspectivă restaurativă, conflictul se realizează între infractor și victimă, văzuți ca individualități, în responsabilitatea lor
stând procesul de identificare a soluțiilor de conflict.
Procesul de justiţie este orientat spre satisfacerea nevoilor victimei fără a neglija însă nevoile infractorilor care sunt
sprijiniţi pe parcursul întregului proces. Dialogul între victimă, infractor şi membrii comunităţii este încurajat şi face
posibilă asumarea responsabilităţilor ce decurg din săvârşirea faptei şi implicarea membrilor comunităţii în procesul de
justiţie.
Aşa cum sublinia Vivien Stern, în cadrul procesului penal se minimalizează responsabilitatea infractorilor. Aceştia sunt
concentraţi asupra propriei persoane, încearcă să-şi demonstreze nevinovăţia, să convingă instanţa să aplice o
sancţiune uşoară, participanţii ignorând total victima. Dimpotrivă, justiţia restaurativă acordă un loc important victimei şi
reuşeşte să-l responsabilizeze pe infractor (Vivien Stern, Preface, p. 10 în Jim Consedine şi Helen Bowen , Restorative
Justice. Contemporary Themes and Practice, 1999).
Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt vizibile. În primul rând, în cazul
justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor, a statului, ci ca un prejudiciu produs
persoanelor şi comunităţii. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate, unii autori vorbesc
chiar de o re-victimizare a acestora, în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Primul obiectiv al
procesului de justiţie restaurativă este acela de a repara prejudiciul produs victimei, de a răspunde nevoilor acesteia. În
acelaşi timp, victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului.
La rândul lor, infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Justiţia restaurativă pune accentul pe
responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia pe care aceştia o pot oferi victimelor. În acelaşi timp, se
pune accentul pe reintegrarea socială a acestora atât ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii, cât şi ca
modalitate concretă de a se evita recidiva. Justiţia restaurativă consideră infracţiunea ca daună mai mult decât ca
încălcare a normelor sociale, urmărindu-se, în primul rând, repararea daunelor sau prejudiciilor aduse victimei de către
agresor.
În comparaţie cu justiţia retributivă, care utiliza puterea şi controlul, pedeapsa fiind ea însăşi o formă de violenţă,
justiţia restaurativă urmăreşte refacerea legăturilor sociale, reconcilierea între victimă şi agresor, vindecarea traumelor şi
daunelor aduse victimei şi conştientizarea, de către agresor, a prejudiciilor pe care le-a creat.
Noua filosofie penală pleacă de la premisa că toate părţile trebuie să fie implicate în răspunsul la infracţiune, respectiv
victima, infractorul, precum şi comunitatea. În cadrul acestei filosofii penale, răspunderea se întemeiază pe înţelegerea
de către infractor a răului produs prin fapta sa ilicită, acceptarea răspunderii şi repararea pagubei produse.
Un dezavantaj al justiției restaurative ar faptul că atunci când are loc punea față în față a celor doua părți, victima ar
putea retrăi cele petrecute și e posibil să fie debusolată emoțional.
În România, justiția restaurativă nu se bucură de notorietate, astfel că foarte puțini cetățeni cunosc această formă
alternativă de rezolvare a conflictului. Acest lucru poate fi considerat un dezavantaj și ar putea fi soluționat prin
informarea populației prin mijloace mass-media. De asemenea există opinii divergente cu privire la limitele procesului
restaurativ, deoarece rezultatele actuale nu confirmă eficienţa activităţii restaurative în cazul infracţiunilor grave şi al
infractorilor adulţi, iar în derularea procedurilor există piedici legate de refuzul victimelor şi infractorilor de a participa la
procesul restaurativ
Alternative Dispute Resolution(“ADR”) este un termen care nu are un echivalent perfect în limba română. Termen
colectiv, ADR se poate traduce ca “Metode Altenative de Soluţionare a Disputelor” şi desemneazămai multe procedee
nelitigioase de rezolvare a conflictelor, fărăintervenţia unei instanţe de judecată. Cele mai comune dintre acestea sunt
negocierea, concilierea, medierea şi arbitrajul. Oricare dintre aceste alternative oferă părţilor posibilitatea de a-şi rezolva
neînţelegerile mult mai repede şi mai eficient decât în cazul unui proces tradiţional. De cele multe ori, oamenii pot
ajunge la un compromis fără intervenţia unui judecător sau, în cazuri mai rare, chiar fără implicarea unui avocat.
Negocierea este metoda de soluționare a disputelor din care părțile angajate în conflict încearcă să ajungă la un acord
de rezolvare a neînțelegerilor, utilizând tehnici de comunicare, aplicate într-un dialog direct. Părțile negociatoare au
nevoie de implicare reciprocă pentru a-și atinge rezultatul dorit. Negocierea are sens dacă partea adversă are ceva ce tu
vrei și tu ai ceva de oferit în schimb. Negocierea este un proces de întâlnire a diferentelor. În cazul în care ajungi la o
completă înțelegere cu cealaltă parte, atunci nu mai este nimic de negociat.
Fiecare parte trebuie sa creada ca exista o posibilitate de a o convinge pe cealalta sa-si modifice poziția inițială și să
agreeze un compromis acceptat de ambele părți.
Concilierea reprezintă o formulă de sine stătătoare a soluționării amiabile a disputelor prin intervenția celei de a treia
părți și se bazează în primul rand pe evidențierea intereselor comune și asigurarea unei distribuții cât mai corecte a
acestora între părți.Concilierea presupune în primul rand abilitatea părților de a comunica și de a lua decizii în vederea
ajungerii la puncte comune și luarea unor decizii comune care să conducă la soluționarea conflictului și deci la
depășirea fazei în care interesele părților sunt divergente. În general, în cadrul concilierii, părțile sunt asistate de către
specialiști, consultanți propriu-ziși sau de catre avocați, care sunt în cele mai multe cazuri cei care stabilesc de comun
regulile concilierii si mai mult, au un rol important în atingerea obiectivului și anume acela de a relansa relațiile între
părți.
Arbitrajul este procesul privat de soluționare a disputelor prin motode alternative, care implică participarea unei a treia
părți ce conduce procesul, audiază părțile, administrează probele / dovezile în cauza și evaluează faptele și datele
problemei aflate în dispută, în finalul procesului pronunțând o hotărâre finală și de obicei obligatorie pentru părți.
Arbitrajul presupune existența unui acord între părți, fie sub forma unei clauze inserate în contractul dintre acestea, fie
sub forma unei convenții separate, pentru ca disputele dintre ele cu privire la un anumit raport, contract, etc. să fie
soluționate pe calea arbitrajului, pe baza unei proceduri în general prestabilite, similare procedurii de judecată, de către
unul sau mai multe persoane având calitatea de arbitri, care funcționează în capacitate quasi-judiciară și care de obicei
sunt profesioniști recunoscuți într-un anumit domeniu.
Cea mai întâlnită practică a justiției restaurative este medierea ce reprezintă un proces privat de soluționare a
disputelor, utilizând metode alternative demersului adversial, relativ informal și structurat, bazat pe comunicarea
interpersonală eficientă, în care unul sau mai mulți profesioniști special pregătiți și acreditați, asistă părțile în
soluționarea disputelor, având în vedere nevoile, interesele și limitările acestora. Mediatorii nu impun soluții iar
participarea la proces este, cu puține excepții, voluntară.
Practicată inițial sub forma unor proiecte experimentale, ulterior ca programe explicite de control al infracșionalității, dar
și ca răspuns la nevoile victimei, medierea victimă- infractor s-a răspândit rapid pe toate continentele și se realizează
pentru toate tipurile de infracțiuni, inclusiv în cazuri de omucidere, viol, tâlhărie etc., și integrează atât infractori majori
cât și minori( Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith, Restorative Justice Developments in Romania and Great
Britain, 2007).
Unii consideră că medierea victimă-infractor este doar o strategie alternativă complementară probațiunii, de limitare a
contactului cu sistemul justiției penale, rămânând deci centrată pe problemele infractorului, și doar în subsidiar pe
problemele victimei. În situația de față vorbim despre un sistem minimalist, care rămâne legat de sistemul justiției penale
dormale și se problemele infractorului. Medierea victimă- infractor vizează repararea consecințelor faptei penale prin
intermediul unor strategii interpesonale sprijinite și facilitate de o a treia persoană( mediatorul). Dintr-o perspectivă
maximalistă, justiția restaurativă reprezintă o strategie de re-construcție, a rețelelor reciprocității organizate și a
solidarității civice, precum și a comunității și democrației sau cel puțin a competențelor de a fi democrat. Ea ar putea fi
considerată dintr-o perspectivă maximalistă ca strategie de dezvoltare a capitalului social și participării civice prin
învățare și decizie participativă( Doina Balahur in I. Aertsen, D. Miers, 2007).
Față de procedura formală în instanță, procedura medierii are avantajul consturilor mai reduse, al economiei de timp și
al păstrării unei relații pozitive între părți deoarece nu se bazează pe modelul o parte câștigă, cealaltă pierde, ca în
procesul tradițional. Dacă părțile nu recurg la o înțelegere mai au posibilitatea de a recurge la arbitraj care este, la rândul
lui, o procedură de soft law, însă mai apropiată de modelul formal de rezolvare a conflictelor ( Doina Balahur, Brian
Littlechild, Roger Smith, Restorative Justice Developments in Romania and Great Britain, 2007).Practica medierii îmbină
elemente de procedură și valori ale procesului penal/ civil modern cu strategii informale de rezolvare a conflictului.
Acest sistem încurajează implicarea directă a victimei şi infractorului în rezolvarea conflictului, prin dialog şi negociere,
în prezenţa şi cu asistenţa unei a treia părţi, neutre – numită mediatorce se află în poziţia de facilitator al procesului ce
vizează restabilirea echilibrului perturbat prin comiterea infracţiunii.
Conform sistemului de justiţie clasic, infracţiunea este un act îndreptat împotriva statului, o încălcare a legii, a unui
ideal abstract, spre deosebire de supoziţia justiţiei restaurative care susţine că infracţiunea este un act împotriva altei
persoane sau a comunităţii.
Sistemele noastre actuale depind de profesioniştii justiţiei, pe când în cadrul conferinţei mediatorul stă în planul doi.
Scenariul încurajează direct implicarea celor care au fost afectaţi. Sistemul nostru penal este strict raţional, în timp ce
conferinţa încurajează exprimarea liberă a emoţiei. Referitor la rolul victimei, în cadrul sistemului de justiţie actual,
acesta este adiacent, spre deosebire de justiţia restaurativă, unde victima este actorul central. În cadrul justiţiei
restaurative, infractorul este caracterizat prin capacitatea şi dorinţa de reparare a prejudiciului.
În ceea ce priveşte avantajele medierii dintre victimă şi infractor, acestea sunt: implicarea făptuitorului şi a victimei, a
familiilor lor şi altor persoane în abordarea pozitivă a conflictului ,posibilitatea făptuitorului de a conştientiza dimensiunea
răului făcut şi de a încerca să aducă reparaţii persoanei vătămate, posibilitatea victimei de a se exprima, de a-şi
recâştiga încrederea şi controlul asupra vieţii sale, şi de a primi sprijin şi implicare din partea comunităţii, implicarea
făptuitorului, victimei şi familiilor acestora în găsirea unor soluţii negociate şi nu impuse, sunt create premise pentru
reducerea riscului de recidivă, se evită supraaglomerarea instanţelor de judecată şi a celorlalte instituţii implicate în
procesul penal.
Studiile arată că societăţile care reintegrează infractorii în societate au o rată a criminalităţii mai mică decât cele care
practică un sistem de justiţie bazat doar pe represiune. Reintegrarea implică o distincţie necesară între faptă şi făptuitor,
în aşa fel încât societatea să dezaprobe infracţiunea şi comportamentul necorespunzător, dar să recunoască valoarea
intrinsecă a individului. Acest lucru este subliniat în scenariul şedinţei de mediere, în care mediatorul subliniază faptul că
“este important să înţelegem că ne vom concentra pe ceea ce infractorul a făcut şi cum acest comportament i-a afectat
pe alţii. Nu suntem aici să decidem dacă acesta este bun sau rău.” Scenariul întâlnirii de mediere oferă o oportunitate
pentru infractori, de a-şi asuma responsabilitatea pentru comportamentul lor şi de a-şi cere scuze. Întâlnirea de mediere
oferă tuturor părţilor implicate ocazia de a exprima suferinţa cauzată prin săvârşirea infracţiunii, iar infractorului să
conştientizeze răul astfel provocat. Prin acordul cu care se finalizează şedinţa de mediere, pot fi stabiliţi paşi specifici
pentru ca infractorul să repare prejudiciul şi să se împace cu victima.
În concluzie, justiţia restaurativă propune o nouă modalitate de abordare a criminalităţii, care pune accent pe
responsabilizarea infractorului, implicarea victimei şi a comunităţii în actul de justiţie, repararea prejudiciului produs
victimei şi comunităţii şi restabilirea ordinii sociale perturbate de infracţiune, spre deosebire de sistemul clasic de justiţie
retributivă în care accentul era pus pe pedepsirea infractorului. De asemenea, justiția restaurată deschide posibilitatea
părților de a-și controla conflictul și de a ajunge la o soluție negociată, convenabilă, care face posibilă continuarea
relațiilor dintre ele. Din acest punct de vedere, cel puțin în aparență, justiția restaurativă conferă putere actorilor săi,
contribuind la înlăturarea sentimentului de izolare și neputință în fața mecanismelor oculte ale puterii sau în fața
complicatei birocrații a instituțiilor publice ( Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith, Restorative Justice
Developments in Romania and Great Britain, 2007 ).

Bibliografie :
1. Doina Balahur, Brian Littlechild, Roger Smith (2007), Restorative Justice Developments in Romania and Great
Britain,Editura „Alexandru Ioan Cuza”, Iași
2. Doina Balahur (2007), Restorative Justice and Victim- Offender Mediation in Romania, in David Miers, Ivo
Aertsen, Restorative Justice: Evaluative Findings in Europe Frankfurt, Polizei und Wisenschaft.
3. Sorin Rădulescu (2006), Justiţia Restaurativă. Tendinţe şi perspective în Lumea Contemporană, Editura Lumina
Lex, București
4. Jeff Latimer, Steven Kleinknecht (2000), Les effets des programmes des justice reparatrice: analyse
documentaire sur la recherche empirique, 2000,http://canada.justice.gc.ca/fr/ps/rs/rep/2000/rr00-16a.pdf
5. http://restorativejustice.org/

Justiţia reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai importante activităţi desfăşurate în cadrul unei societăţi, dincolo
de orice fundamente ideologice sau organizare socială care ar caracteriza-o. Fiind, deopotrivă, un act uman, social,
moral-juridic şi instituţional, actul de justiţie formează obiect de studiu pentru ştiinţele umaniste. Dintre acestea,
sociologia şi dreptul alocă, pe bună dreptate, spaţii largi analizei conceptual-ştiinţifice a actului de justiţie sub toate
aspectele.
Așa cum afirmă Doina Balahur, problematica justiției restaurative „a intrat în atenția cercetării științifice
interdisciplinare, sociologice, juridice, criminologice, atât la nivel european cât și internațional”. Statutul său central se
datorează „potențialului valorilor, principiilor și programelor sale” care prezintă o bază pentru consolidarea unei
„paradigme alternative de justiție, de rezolvare a conflictelor și a unor comunități mai sigure”. (Balahur, 2006:13)
În România, în perioada 2002-2004, în București și Craiova, au funcționat două centre experimentale de justiție
restaurativă. În anul 2004 au fost luate o serie de măsuri pentru asigurarea protecției victimelor infracțiunilor, iar în anul
2006 au fost instituite procedurile pentru organizarea medierii și a profesiei de mediator la nivel național. I. Durnescu îl
amintește pe Cragg (1992, p.146), care arată că este de preferat să se folosească „proceduri în care părțile aflate în
conflict ajung la o soluție prin discuții directe. Problema constră în a depăși obstacolele ce stau în calea abilităților
părților de a discuta, de a face o evaluare rațională a aspectelor conflictului și de a coopera în construirea unei soluții.”
Astfel de proceduri alcătuiesc domeniul practicilor restaurative, prin intermediul cărora se urmărește, identificarea unor
soluții constructive, pe cale pașnică. (Durnescu, 2011:40)
Justiția restaurativă „oferă un cadru diferit pentru înțelegerea și administrarea răspunsului social față de fapte cu
pericol social” în care „fapta este înțeleasă mai curând ca prejudiciu adus indivizilor și comunităților decât ca o încălcare
a normelor abstracte ale statului” (Umbreit, apud. Loghin, 2011:108).
Una dintre cele mai frecvent utilizate definiții ale justiției restaurative este cea elaborată de Tony Marshall, care
consideră că „justiția restaurativă este o abordare de rezolvare a problemelor generate de criminalitate, care implică
părțile și comunitatea, în general, într-o relație activă cu instituțiile abilitate de către lege.” (Marshall, 1999:5)
Procesul restaurativ reprezintă orice proces în care victima, infractorul și alte persoane sau membri ai societății,
afectați de o infracțiune, participă împreună în scopul rezolvării problemelor cauzate de infracțiune, de multe ori cu
ajutorul unui terț imparțial. Astfel, justiția restaurativă este un răspuns dat infracțiunii care oferă oportunități celor afectați
de aceasta (victima, făptuitorul, familiile acestora și reprezentanții afectați și interesați ai comunității), de a fi direct
implicați în procesul de administrare de răspunsuri sociale față de răul produs prin comiterea infracțiunii.
C. I. Loghin descrie răspunsul social de tip restaurativ ca fiind un „proces tridimensional, colaborativ”, ce integrează
persoanele prejudiciate, făptuitorul și comunitatea în calitate de „părți co-participative în proces”. Prin participarea
părților în „procesul de administrare a răspunsului social față de faptă și de acoperire a nevoilor individuale și de grup pe
care acestea le determină”, procesul restaurativ oferă „oportunități reale de individualizare și particularizare a procesului
de administrare și soluționare a conflictului”. (Loghin, 2011:125)
Putem concluziona, astfel, că, în cadrul Sistemului Restaurativ, Statul își pierde rolul de principală parte afectată în
cauză (fără a se eluda, totuși, participarea sau atingerea obiectivelor explicate prin nevoile și interesele sale), iar rolurile
principale în procesul de soluționare a disputelor sunt jucate de părțile participante, afectate de conflict, precum și de
cele interesate de efectele faptei comise. În cadrul demersului restaurativ, se acordă atenție cauzelor generatoare ale
situației de dezechilibru, a efectelor produse de infracțiune asupra celor afectați și interesați.
Doina Balahur îi amintește pe Braithwaite și Mugford (1994:143) care subliniau că pentru soluționarea conflictului și
restabilirea drepturilor și libertăților părților, ceremonialul degradării trebuie înlocuit cu o „ceremonie a reintegrării”.
Acesta ar fi, după cercetătorul australian, rostul justiției restaurative: de a implica victima, infractorul, persoanele de
sprijin, și mai larg, membrii comunității în refacerea relațiilor sociale afectate de comiterea faptei penale. Ceremonia
reintegrării trebuie să „contribuie la refacerea drepturilor și libertăților de care fiecare cetățean trebuie să se bucure într-o
societate democrată”. Braithwaite consideră că nu putem vorbi de justiție restaurativă dacă nu se realizează reparația
materială a prejudiciului cauzat victimei, recuperarea emoțional afectivă a victimei precum și a sentimentelor sale de
siguranță, demnitate și stimă de sine. La fel de important pentru justiția restaurativă, observă cercetătorul australian,
este „reintegrarea în comunitate a persoanei care a comis infracțiunea”. (Balahur, 2007:38)
I. Durnescu (2011:48) enumeră principiile justiției restaurative. Principiile care privesc toate părțile sunt: participarea la
programele restaurative este voluntară și pe baza consimțământului; părțile au acces la toate instituțiile care le pot oferi
sprijin în cadrul programului; asigurarea oportunității de participare activă în program, cât mai rapid și complet posibil;
părțile sunt încurajate să intre în dialog pentru a identifica soluții; părțile sunt cele care decid asupra soluțiilor privind
rezolvarea conflictului; asigurarea protecției părților vulnerabile (de ex. victime, copii, persoane cu handicap sau cu
probleme de sănătate mintală, etc); menținerea accesibilității la metodele convenționale de rezolvare a conflictelor;
părțile nu sunt discriminate în nici un fel; respectarea drepturilor și demnității părților; asigurarea siguranței personale.
De asemenea, sunt principii care privesc doar părțile care au suferit pierderi și principii care privesc doar părțile
răzbunătoare pentru pierderile suferite de alții. Primele care privesc doar părțile ce au suferit pierderi sunt: tratarea cu
seriozitate a sentimentelor și nevoilor, recunoașterea pierderilor suferite, recunoașterea dreptului de a pretinde daune
pentru pierderile suferite. Celelalte care privesc doar părțile răzbunătoare pentru pierderile suferite de alții sunt:
recunoașterea dreptului de a oferi despăgubiri înainte să le fie cerute pe cale formală; recunoașterea dreptului la un
proces penal echitabil; recunoașterea prezumției de nevinovăție; cererile de despăgubire trebuie să fie proporționale cu
capacitatea părții răspunzătoare de a le acoperi și cu pierderile cauzate; cererile de despăgubire nu trebuie să afecteze
respectul și demnitatea părții răspunzătoare; asigurarea sprijinului necesar pentru prevenirea unor noi conflicte.
Foarte importante sunt și cele două principii care privesc interesele comunității și societății: soluțiile la care se ajunge
trebuie să promoveze siguranța comunității și să ducă la prevenirea unor noi conflicte și la conviețuire socială pașnică;
asigurarea respectului pentru diversitate culturală.
Nu trebuie să uităm principiile care privesc instituțiile ce desfășoară programe de tip restaurativ: reprezentanții
instituțiilor trebuie să se asigure că părțile își cunosc drepturile și să le încurajeze să solicite sprijin înainte de a începe
programul; mediatorii trebuie să fie neutri și imparțiali și nu trebuie să îndeplinească și alte roluri; reprezentanții
instituțiilor trebuie să păstreze confidențialitatea datelor cu caracter personal; facilitarea participării la program a părților
aflate în poziții mai slabe; menținerea standardelor morale de comportament în perioada procedurilor.
În cele ce urmează voi încerca să realizez o analiză comparativă între modalitățile tradiționale de rezolvare a
conflictelor și justiția restaurativă.
Modalitățile tradiționale de rezolvare a conflictelor presupun încredinţarea conflictelor organelor justiţiei, accentul fiind
pus în principal pe aspectele juridice ale litigiului, ceea ce face ca soluţionarea conflictelor să se realizeze pe conceptul
câștig-pierdere (învingător-învins). De asemenea, activitatea este dependentă de reguli şi intenţii care influenţează şi
orientează rezultatele în direcţia dorită de Stat, acestea fiind restrictive. Victima și infractorul sunt pasivi, reacția este
concentrată asupra unui comportament din trecut, iar infractorul este tras la răspundere numai prin pedeapsă. Acest
proces tradiţional, complex, raţional, rigid conduce la aglomerarea instanţelor de judecată, presupune costuri ridicate și
necesită o durată îndelungată şi stress.
Justiţia restaurativă este o alternativă a procesului în instanţă, putând fi utilizată în numeroase tipuri de litigii: conflicte
de familie, conflicte colective de muncă, succesiuni, coproprietate, contracte etc. Este o soluţie de compromis, mai
convenabilă pentru ambele părţi aflate în conflict, şi, bineînţeles, în deplin acord cu legislaţia în vigoare, accentul fiind
pus pe interesele aflate în joc. Presupune uşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti, reducerea cheltuielilor, economie
de timp şi mai puţin stress.
Acest proces modern, mai simplu și flexibil, care permite exprimarea liberă a emoțiilor și a sentimentelor și implicarea
celor care au fost afectati, direct sau indirect, de infracţiune, este bazat pe încrederea pe care părţile o acordă
mediatorului, iar rezultatele sunt mai constructive şi mai puţin restrictive. Se asumă responsabilităţi, sunt satisfacute
nevoile şi se are în vedere restabilirea relaţiilor dintre victimă, infractor şi comunitate. Victima şi infractorul au roluri
active şi principale, implicându-se în rezolvarea problemei pentru o reparare emoţionala şi materială a răului produs, iar
reacția este concentrată asupra consecințelor comportamentului infracțional și în perspectiva comportamentului viitor.
Din cele spuse mai sus, putem observa diferențele majore dintre justiția restaurativă și modalitățile tradiționale de
rezolvare a conflictului. Altfel spus, sistemul de justiție restaurativă reprezintă perfecta antiteză a sistemului de justiție
tradițională. I. Durnescu (2011:42) realizează o comparație între cele două. În sistemul de justiție
restaurativă, infracțiunea aduce atingere indivizilor și relațiilor interumane, pe când în sistemul de justiție tradițională,
infracțiunea aduce atingere statului și legilor sale. În primul caz, justiția urmărește să identifice nevoile și obligațiile
părților pentru a îndrepta lucrurile, iar în cel de-al doilea caz, justiția urmărește să stabilească vinovăția părților pentru a
putea măsura nivelul suferinței ce urmează să fie aplicată prin pedeapsă. Dacă sistemul de justiție restaurativă
încurajează dialogul și înțelegerea mutuală, sistemul de justiție tradițională este realizată printr-un conflict între
adversari. De asemenea, sistemul de justiție restaurativă pune în prim-plan victimele și infractorii, iar în sistemul de
justiție tradițională infractorul este poziționat împotriva statului. Pe lângă aceastea, sistemul de justiție restaurativă este
evaluat în fucție de măsura în care responsabilitățile sunt asumate, nevoile sunt acoperite și vindecarea (indivizilor și
relațiilor) este încurajată, iar în cazul sistemului de justiție tradițională regulile și intențiile procedurilor legale depășesc
rezultatele aplicării pedepsei.
Elementul cheie al poziționării antitetice dintre justiția restaurativă și cea tradițională se referă la modul în care este
privit conflictul. Din perspectivă tradițională, conflictul este între infractorul-persoană și stat, victima persoană fiind un
actor secundar. Din perspectiva restaurativă, conflictul este între infractor și victimă, văzuți ca individualități, în
responsabilitatea lor stând procesul de identificare a soluțiilor la conflict, pe cale pașnică. Astfel, programele
restaurative pun accentul pe întâlnirea față în față dintre părțile interesate în conflict și asumarea de către acestea a unui
rol activ în procesul de identificare a soluțiilor. A acționa împreună în rezolvarea conflictului are ca rezultate găsirea de
răspunsuri la întrebările fiecăruia, reechilibrarea emoțională, îndreptarea răului produs și întărirea relațiilor de suport.
Același autor îi amintește pe Wachtel și McCold (2004, p. 1) care arată că practicile restaurative sunt structurate
plecând de la ipoteza că „ființele umane sunt mai fericite, mai cooperante, mai productive și mai dispuse să realizeze
schimbări pozitive în comportamentul lor atunci când cei care se află în poziții de autoritate fac lucrurile împreună cu ei,
decât atunci când le fac asupra lorsau pentru ei”. Cei doi doresc să arate că practicile restaurative sunt mai eficiente în
rezolvarea conflictelor interumane decât modelele de tip punitiv sau permisiv pentru că au la bază valori precum
„participarea, voluntariatul, asumarea responsabilității, lipsa dominației, respectul reciproc, consensul, reparația,
nediscriminarea și preocuparea egală față de toți participanții”. (Durnescu, 2011:46-47)
W. Cragg (1992) amintește răzbunarea ca fiind cea mai comună și presantă tehnică a sistemului de justiție tradițională.
Răzbunarea este un răspuns la durerea și furia pe care le generează greșeala. În unele cazuri, cineva care merită
anumite beneficii le-a pierdut, în timp ce, cineva care nu merita aceste beneficii le-a câștigat. Astfel, pedeapsa “elimină
beneficiul nemeritat prin impunerea unei sancțiuni care într-un sens echilibrează prejudiciul cauzat de infracțiune.” În
acest mod, sistemul de justiție tradițională are ca scop restabilirea, atât a victimei cât și a infractorului în pozițiile lor
corespunzătoare în raport cu celălalt.
Față de avantajele comune, pentru victimă, procesul restaurativ oferă posibilitatea de realizare a restituției și altor
forme de reparație, a schimbului și achiziției de informații privind cazul și participanții la proces. Victimele care participă
la astfel de procese „apreciază valoarea comunicării realizate și consideră rezultatele mai juste decât cele determinate
de sancțiunile judiciare; de asemena, acestea sunt mai puțin supuse riscului post-traumatic, …resimt mai puțină teamă
și mânie, au mai multă deschidere față de făptuitor”. Pentru făptuitor, procesul restaurativ oferă o oportunitate reală și
eficientă de recuperare și reintegrare socială și de creștere a calității răspunsului social propriu în relație cu mediul
social, fapt ce determină un nivel ridicat de interes față de participarea la astfel de procese. Chiar în situațiile în care
aceștia doar „speră ca rezultatul pentru ei să fie mai favorabil decât cele ce ar putea fi obținut în sistemul retributiv”..
„atât timp cât aceștia nu determină victimizare secundară, nu este o problemă”..ci „.. determină pe majoritatea
făptuitorilor să înțeleagă ce prejudicii au cauzat”… „și înțeleg și acceptă că au obligația de a repara prejudiciile pe care
le-au produs” prin comiterea faptei incriminate. (Loghin, 2011:125)
Pentru comunități acesta oferă opotunități de creștere a gradului de securizare, agregare și coresponsabilizare
comunitară, de realizare a unui proces de justiție accesibil, comprehensibil și eficient, care să permită – prin
administrarea răspunsului social – prevenția și controlul fenomenului infracțional prin diminuarea nivelului de risc al
cauzelor de tip social, economic, educațional, etc. de natură să producă delincvența și recidiva, recuperarea și
reintegrarea socială a făptuitorilor.
Sistemul restaurativ are în vedere oferirea de suport făptuitorilor, încurajarea lor în a înțelege, accepta și îndeplini
Obligațiile ce decurg din comiterea faptei ce pot fi dificile, dar nu au scop și nu trebuie percepute ca pedeapsă, ci trebuie
să fie eficiente, valorizante, realizabile. Procesul restaurativ oferă cadru securizant și oportunități pentru realizarea
dialogului, direct sau indirect, între părțile prejudiciate și făptuitori, precum și căi consistente de implicare a comunității în
soluționarea problemelor generate de faptă și în oferirea de rezolvare a cauzelor ce au generat fapta.
De asemenea, M. Ștefîrța (2012) afirmă că, deși în sistemul clasic nu se iau în considerare interesele și cauzele care
au dus la săvârșirea infracțiunii de către delincvent, în justiția restaurativă accentul principal se axează pe modele de
înțelegere socială pe reeducarea infractorului, pe resocializarea acestuia cu scopul de a preveni recidiva pe viitor.
În ceea ce privește despăgubirile din partea infractorului, autorul afirmă că, deși posibilitatea de a oferi despăgubire
victimei există și în cadrul sistemului tradițional, în cadrul programelor de justiție restaurativă șansa de îndeplinire a
acestor prestații crește.
Implicarea comunității în procesul de justiție restaurativă are loc prin participarea membrilor comunității la proces, în
cadrul anumitor forme, iar în cadrul altor programe, comunitatea se implică profund atât în judecarea și sancționarea
celui vinovat, cât și în asistența acestuia în procesul de „îndreptare”.(Ștefârța, 2012:21-22)
Pe lângă avantajele enumerate mai sus, justiția restaurativă prezintă și dezavantaje.
Kathleen Daly (2006) afirmă că, deși justiția restaurativă presupune un set de idealuri pentru sprijinirea și susținerea
spiritului uman, oricare dintre aceste elemente ar putea să lipsească, neputând fi realizate în practicile restaurative. De
exemplu, un proces restaurativ își propune să asiste victimele în recuperarea de la crimă, dar acest lucru nu poate fi
posibil în cazul toturor victimelor. În ceea ce îi privește pe infractori, se speră că aceștia se vor schimba și vor avea un
viitor în care vor respecta legea. Este adevărat că unii se pot schimba, însă alții nu. De asemenea, se spune că, în urma
unei infracțiuni, ceea ce victimele își doresc cel mai mult este primirea de scuze. Poate că pentru unele infracțiuni și
unele victime, acest lucru ar putea fi adevărat, dar cele mai multe victime doresc mai mult decât o scuză. Fundamental,
victimele doresc un sentiment de răzbunare pentru răul care li s-a făcut, și de asemenea, doresc ca infractorul să nu le
mai facă rău lor, sau altor persoane.
T. F. Marshall (1999) enumeră câteva dintre limitele acestui proces. În primul rând, autorul punctează că practicile
justiției restaurative se bazează în mare parte pe cooperare voluntară. În cazul în care una dintre părți nu este dispusă
să participe, gama de opțiuni este redusă. În cazul în care niciuna dintre părți nu este dispusă, nu există nici o opțiune,
doar de a lăsa justiția formală să-și urmeze cursul obișnuit. Astfel, formele de justiție tradiționale vor rămâne să se
ocupe de cazurile în care justiția restaurativă este inaplicabilă din cauza circumstanțelor, cum ar fi lipsa de cooperare
sau eșecul de a ajunge la o soluționare reciproc acceptabilă. Acest lucru ar putea părea un dezavantaj major pentru
justiția restaurativă. Experiența a arătat, totuși, că majoritatea persoanelor au oferit o șansă de a participa, iar rata de
acorduri este, de asemenea, mare. De asemenea, eșecul de a-și da acordul este mult mai mic decât eșecuri cum ar fi
plătirea unor amenzi sau compensarea comandate de instanțele de judecată. Practicile restaurative sunt, prin natura lor,
mai accesibile și mai atractive pentru persoanele fizice, deoarece le oferă cu flexibilitate și sunt mai ușor de înțeles
decât procedurile legale. Acestea oferă, de asemenea, beneficii pe care sistemul formal le oferă cu siguranță mai puțin
sau chiar deloc.
O altă limită a oricărei practici care încearcă să implice comunitățile, este nivelul disponibil, de resurse și competențe.
Comunitățile nu sunt la fel de integrate cum au fost odata. Se pune un accent mare pe viața privată și autonomia
individuală, și apar diviziuni sociale majore între culturi și grupe de vârstă. O mai mare implicare a comunității ar
însemna în mod inevitabil o creștere a educației, training-uri și resurse practice, mai mult în unele zone decât în altele.
Unele persoane pot concepe justiție restaurativă, după caz, numai pentru infracțiuni minore, care, dacă ar fi fost așa,
ar fi o limită majoră. Din nou, practica a arătat că se poate lucra în acest mod cu infracțiuni grave, în special în termenii
beneficiilor victimelor, dar și în termeni de prevenire. Astfel, „practica restaurativă va avea loc, în mod normal, alături de
justiția penală, mai degrabă decât a o înlocui pe aceasta”. (Marshall, 1999:8)
În concluzie, așa cum observă Doina Balahur, „indiferent sub ce formă este implementată, justiția restaurativă,
deschide între altele, posibilitatea părților de a-și controla conflictul și de a ajunge la o soluție negociată, convenabilă,
care face posibilă continuarea relațiilor dintre ele”. (Balahur, 2007:68)

Bibliografie:

1. Balahur, Doina, (2007), Restorative Justice Developments în Romania and Great Britain, Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, Iași.
2. Balahur, Doina, (2006), Sociology of Law. Studies and Research, Instituul European, Iași.
3. Cragg, W., (1992), The Practice of Punishment: Towards a Theory of Restorative Justice, Routledge, New York.
4. Daly, Kathleen, (2006), The Limits of Restorative Justice, in Dennis Sullivan and Larry Tifft editors, Handbook of
Restorative Justice: A Global Perspective, New York: Routledge.
5. Durnescu, I., (2011), Probațiunea. Teorii, legislație și practică, Polirom, Iași.
6. Loghin, I., C., (2011), Medierea disputelor ca metodă de asistare în cadrul sistemului de justiţie
restaurativă, Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iași.
7. Marshall, T., F., (1999), Restorative justice: an overview, Home Office, Research Development and Statistics
Directorate.
8. 8. Ștefîrța M., (2012), Justiția restaurativă: concept și evoluție, Ministerul Educației și Tineretului al Republicii
Moldova, Universitatea de Stat din Moldova.

Justiţia restaurativă şi Justita clasica: avantaje şi dezavantaje

”An eye for an eye will make the whole world blind “ –Ochi pentru ochi şi lumea va deveni oarbă

Am să încep cu legea Talionului care spunea “ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”, dar lumea trebuie să
înţeleagă că aceasta manieră de a rezolva conflictele între noi, nu v-a face decât să aducă cu ea alte conflicte mult
mai grave. Sistemele de justiţie din întreaga lumii încearcă ca aceasta sintagmă să nu mai fie atât de des întâlnită şi
să găsească alternative de rezolvare a conflictelor pe o cale cât mai amiabila şi cât mai plăcută şi o pedepsire a
infractorilor care să reduce comportamentele deviante.

Societatea contemporană se confruntă cu o serie de probleme,printre care şi criminalitatea care înregistrează rate
destul de îngrijorătoare chiar şi la noi în ţară. Ca atare, încă din cele mai vechi timpuri, sau societatea, a declanşat
reacţii de apărare socială, cunoscute sub denumirea de reacţie socială.

Pentru început voi vorbi despre justitta retributiva pentru a putea observa modul în care justita a evoluat de-a
lungul timpului.Justiţia retributivă (Rezolvarea clasică a conflictelor) prezintă următoarele caracteristici:

 Presupune încredinţarea conflictelor organelor justiţiei;

 . Soluţionarea pe conceptul câstig-pierdere (învingator-învins);

 Accentul este pus în principal pe aspectele juridice ale litigiului;

  Nu răspunde diversităţii conflictelor pe care societatea actuală le cunoaşte, în principal din cauza diversificării
relaţiilor sociale şi economice;

 . Aglomerarea instanţelor de judecată;

 Costuri ridicate;

 Durată îndelungată şi stress;

 Proces tradiţional, complex, raţional, rigid;

 Activitate dependentă de reguli şi intenţii care influenţează şi orientează rezultatele în direcţia dorită de Stat ;

 Rezultate restrictive; infractorul este tras la răspundere numai prin pedeapsă;

 . Reacţia este concentrată asupra unui comportament din trecut;

 Victima şi infractorul sunt pasivi;

După cum putem observa justitia clasica nu prezintă nicidecum o modalitate ce rezolvă problemele
existente la un moment dat în societate pe o cale în care să fie implicate toate părţile participante la actul de
deviant. Fapt ce responsabilizează instituţiile delegate să se ocupe de aceste lucururi şi scad enorm responsabilizarea
victimelor şi infractorilor Avantajele pe care acesta justiţie le are sunt minime, simplul fapt că totuşi actul delivent
este oarecum pedepsit poate constitui un avantaj, dar în rest, tot ceea ce priveşte timpul alocat proceselor,, faptul că
procesul este unul rigid constiuie un dezavantaj, fapul ca factorii contextuali care au determinat săvârşirea
infracţiunii nu sunt luaţi în calcul reprezintă cel mai mare dezavanaj al acestei justiţii.

Justiţia retributiva este ntemeiata pe realizarea dreptului şi obligativitatea individului în conformitate cu o anumită
norma proporţionala stabilită de legiuitor, aşa încât fiecare individ să primească ceea ce li se cuvine în funcţie de
contribuţia lor în cadrul societăţii

În continuare voi o scurtă trecere în revistă a justiţiei restitutive. J.F.Klaus spune ca Justiţia restitutivă pleacă de la
premisa că toate părţile ar trebui implicate în răspunsul la infracţiune:infractorul, victima şi
comunitatea. Astfel,conform paradigmei restitutive are loc o deplasare a accentului pe următoarele

 infracţiunea este considerată a fi îndreptată împotriva altei persoane sau a comunităţii;

 pedeapsa nu înseamnă în mod necesar producerea deliberată a suferinţei;

 controlul infracţionalităţii se realizează prin mecanisme socioeconomice;

 răspunderea juridică inculcă asumarea faptei şi repararea pagubei;

 răspunderea penală capătă concomitent o dimensiune individuală şi socială

 caracterizarea infractorului se realizează în funcţie de capacitatea şi dorinţa de reabilitare a acestuia;

 rolul victimei nu mai este unul periferic, aceasta devenind actor central.
Aşadar, prin toate aspectele enumerate care relevă rolul dimensiunii psiho-socio-economice în producerea şi
controlul fenomenului infracţional prin implicarea şi responsabilizarea tuturor actorilor comunitari (inclusiv a
victimei), paradigma justiţiei restitutive nu reprezintă decât o etapă intermediară în saltul calitativ de la sistemul
retributiv tradiţional la cel restaurativ bazat pe medierea conflictelor în vederea “restaurării” echilibrului şi ordinii
iniţiale

În cele din urmă voi prezenta câteva aspecte/caracteristici pe care le prezintă Justiţia restaurativă
  Soluţie de compromis, mai convenabilă pentru ambele părţi aflate în conflict şi, bineînţeles, în deplin acord cu
legislaţia în vigoare;

 Accentul este pus pe interesele aflate în joc;

 Aduce un răspuns mai adecvat părţilor implicate în conflict şi un plus de supleţe în relaţiile sociale şi
economice;

 Uşurarea activităţii instanţelor judecătoreşti;

 Reducerea cheltuielilor;

 Economie de timp şi mai puţin stress;

 Proces modern, mai simplu, flexibil, care permite exprimarea liberă a emoţiilor şi sentimentelor, implicarea
celor care au fost afectaţi, direct sau indirect, de infracţiune;

 Activitate de interes public bazată pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului Rezultate mai
constructive şi mai puţin restrictive; se asumă responsabilităţi, sunt satisfăcute nevoile şi se are în vedere restabilirea
relaţiilor dintre victimă, infractor şi comunitate;

 Reacţia este concentrată asupra consecinţelor comportamentului infracţional şi în perspectiva

comportamentului viitor;

 Victima şi infractorul au roluri active şi principale (implicare în rezolvarea problemei pentru o reparare
emoţionala şi materială a răului produs)

Justiţia restaurativă este un proces în care toate părţile care au legătură cu o anumită infracţiune colaborează pentru
găsirea unei căi prin care să fie înlăturate consecinţele nefaste ale infracţiunii şi implicaţiile sale pentru viitor”.Aşa
cum lesne se poate observa, principiile justiţiei restaurative, cu accent pe medierea victimă-infractor, asistarea
victimei şi implicarea comunităţii în rezolvarea situaţiilor conflictuale, coincid cu unele dintre obiectivele principale
ale oricărui sistem modern de probaţiune.

Marshall, care consideră că ,,justiția restaurativă reprezintă un demers de rezolvare a problemelor generate de
infracțiune, prin implicarea tuturor celor afectați de comiterea ei, și cu participarea activă a instituțiilor abilitate de
lege să se ocupe de infracțiuni” .

Nu toți infractorii și victimele sunt la fel. Factori precum cultura, religia, nivelul educației școlare, vârsta trebuie
luați în considerare, la fel ca și unicitatea cazului de violență domestică. Astfel, o abordare a contextului social se
impune, iar abordările justiției restaurative sunt potrivite pentru acest lucru, în anumite situații și dacă anumite
condiții sunt îndeplinite, iar acest lucru poate fi considerat un mare avanaj al jusitiei modern.. De exemplu, în cadrul
medierii în astfel de cazuri, o parte din condițiile care trebuiesc respectate sunt : victima trebuie să fie de acord,
violenţa trebuie să înceteze, autorul trebuie să-şi asume responsabilitate, autorul este singurul care poate fi învinuit –
nu victima, procedura înaintează numai dacă victima este de acord..

Dacă este să facem o analiză comparative intre justita clasică şi cea modernă, pe baza caracteristicilor amintite mai
sus, Justiţia modernă modernă prezintă cele mai multe avantaje deoarece tratează fiecare parte a unui process penal
spre exemplu că fiind una unică, victim şi infractorul sunt tratate ca nişte fiinţe umane, ce au sentimente, gânduri,
percepţii personale despre lume şi viaţa şi nu sunt considerate stric nişte parte ale unu process penal.

Un alt avantaj demn de menţionat al justiţiei restaurative este faptul că ea considera fiecare persoană unică iar
pentru fiecare persoană cu care lucreziti trebuie un plan diferit, pe principiul nu exista boala, exista bolnav.
 Deşi constituie o foarte mică parte a sistemului de justiţie restaurative, medierea reprezintă clar un avantaj al
justiţiei moderne, şi deşi nu este cea mai importantă parte a justiţiei restaurative, ea vine cu o multitudine de lucruri
benefice pentru societate, şi anume rezolvarea conflictelor pe o cale amiabilă, fără a se ajunge în instanţă, Ea
încearcă să restaureze relaţiile dintre anumite persoane care la un anumit moment au ajuns defectuase.Iar în dacă
traducem cuvântul restaurativ, ne vom da seama că principalul scop al justiţiei restaturative îl reprezintă
restaurarea.. Justiţia modernă vine cu o serie de srategii de soluţionare a conflictului şi anume: facilitarea, medierea,
negociere arbitrajul, însă aceasta clasificare nu elimina importanta altor strategii alternative. Un alt avantaj al
justiţiei restaurative ar fi ca infractorii sunt responsabilizaţi şi sunt trataţi intro manieră mai adecvată nevoilor lor.
Dar nu trebuie uitat şi amintit faptul că totuşi şi justiţia retributiva are un mare avantaj şi anume faptul că
strategiile de soluţionare a conflictelor amintite mai devreme sunt realizate pe baza cadrului normativ al justiţiei
retributive.

Ca şi dezavanataj al justiţiei restaurative putem preciza faptul Multe dintre victime găsesc întâlnirea cu
infractorul inconfortabila şi nu se simt capabile să se mai întâlnească cu ei pentru o lungă perioadă de timp.
Victimele se tem de asemenea de reacţiile infractorilor, a familiilor infractorilor iar acest lucru poate creşte
anxietatea lor. Exista şi dezavantaje care îi afectează şi pe infractori deoarece există riscul de constrângere să se
declare din infractor vinovat.

În concluzie atât justiţia clasică cât şi justiţia modernă prezintă avantaje şi dezavantaje, dar nu trebuie să
uităm că ele au fost realizate de oameni, iar prezenţa dezavantajelor nu are cum să nu fie prezentă. Fiecare justiţie
are implicaţiile sale positive în demersul societăţii, fiecare justiţie s-a format intro altă perioadă de timp, iar peste
câţiva ani vom discuta despre justiţia modernă la fel cum discutam în ziua de astăzi despre justiţia clasică.

Când vorbim despre Justiția Restaurativă, vorbim despre o alternativă la sistemul clasic de justiție, o alternativă care
aduce ca element de noutate soluționarea conflictelor în materie penală prin modele consensuale. Un sistem a cărui
denumire, în opinia mea, este cum se poate mai nepotrivit aleasă; când rostești cuvântul „justiție”, te gândești inevitabil
la pedeapsă, la instanța de judecată, la sancțiunile impuse de litera legii. Parcă te și vezi în fața judecătorului care te
condamnă pentru fapta comisă, pentru care ești răspunzător și pentru care trebuie să plătești statului –considerat ca
fiind principală victimă-, comunității și mai apoi victimei. Ori, justiția despre care vorbim, Justiția de tip Restaurativ, se
vrea a fi prea puțin sau chiar deloc centrată pe pedeapsă (sancțiune) și mai degrabă centrată pe sprijin și recuperare,
atât a victimei cât și a agresorului, se vrea a fi un proces bazat pe cooperare, înțelegere reciprocă și nu pe impunerea
unei soluții considera că ca fiind justă indiferent de opinia parților asupra a ceea ce ele consideră just, un proces al cărui
scop este să ofere o alternativă la detenție și nu de a pedepsi agresorul. Consider că în aceste condiții mai potrivit ar fi
fost înlocuirea termenului de „justiție” cu unul care să facă trimitere în special la modul de abordare atât de distinct celui
clasic, un termen mai sugestiv și cu o conotație mai pozitivă decât cea pe care a căpătat-o de-a lungul timpului termenul
de „justiție”. Diverși autori, cum este și Liebmann:2007, au sugerat înlocuirea cu denumiri precum „Abordari
Restaurative”, „Modele restaurative” etc însă schimbarea termenului inițial este privită cu o relativ justificabilă reticență în
special datorită dificultății realizării acesteia. Sistemul este cunoscut în întreaga lume, tradus în limbile străine sub
denumirea de „Justiție Restaurativă”, termenul apare în diverse documente oficiale, în manuale școlare, în cărțile
diverșilor autori, în articole, iar schimbarea acestuia ar crea mai multă confuzie decât păstrarea termenului actual a cărui
implicații, chiar și sub denumirea confuză și nepotrivită de „justiție”, sunt cunoscute „world-wide”.

Trecând peste erorile din terminologie, ce-i drept nu cu mare ușurință pentru că acestea reprezintă un prim dezavantaj
al justiției de tip restaurativ, consider că este necesar să definim succint fiecare sistem în parte pentru a putea prezenta
mai apoi caracteristicile care, puse în antiteză cu cele ale sistemului de tip clasic (Retributivă), generează avantaje și
dezavantajele Justiției de tip Restaurativ, un asemenea tip de abordare- al caracteristicilor celor două sisteme puse în
atiteză- am întâlnit-o în lucrarea autorului H. Zehr:2002.
 Justiția de tip Retributiv(clasică) este reprezentată de sistemul de justiție pe care guvernul țării nostre îl adoptă la
momentul prezent, bazată, așa cum însăși denumirea ne transmite, pe retribuție. Acest tip de justiție presupune
încredințarea conflictului organelor justiției spre a fi rezolvat, mai exact rezolvarea acestuia fiind înfăptuită de către
instanța de judecată.

Justiția de tip Retributiv este, așa cum am meționat și mai sus, o alternativă la sistemul de justiție clasic, presupunând
încredințarea conflictului unor profesioniști în domeniul, având rolul de facilitatori în soluționarea conflictelor. Dintre
procesele restaurative enumerăm: Medierea conflictelor, Medierea victimă-agresor, Reparația, Conferința victimă-
agresor, Conferința familială, Grupuri victimă-agresor, Muncă în scopul conștientizării situației victimei, detaliate de către
Liebmann:2007, având fiecare avatanje atât pentru agresor (oportunități legate de responsabilizare și reevaluare),
pentru victimă (oportunități de lănurire, de a primi scuze, de a trece peste „put the crime behind her”), pentru comunitate
(primirea reparațiilor, implicarea în reintegrare) dar și pentru Judecătorie/Tribunal (conștientizare cu privire la modul în
care sunt afectate victimele, oferirea unor sentințe mai realiste)etc.

Fiecare dintre cele două sisteme are propriile caracteristici cu care fiecare dintre noi suntem mai mult sau mai puțin de
acord, caracteristici care cel mai adesea sunt suținute de profesioniștii fiecărui domeniu și promovate ca fiind ”mai
potrivite decât…” în situația rezolvării conflictelor. Ar fi o prostie să spunem că toate cazurile sunt rezolvabile fie numai
prin metode restaurative fie numai prin metode retributive însă, consider eu, în cele mai multe dintre cazuri am putea
începe soluționarea conflictului apelând la sistemul a cărui soluții de rezolvare sunt mai puțin drastice și anume cele ale
modelului restaurativ, urmând ca în cazul unui eșec să apelăm la sistemul clasic. Spun că modalitățile de rezolvare a
conflictelor după modelul restaurativ sunt mai puțin drastice ba chiar preferabile și voi încerca să aduc câteva argumente
care să arate avantajele acestuia în fața modelului retributiv.

Crima, din punctul de vedere al Justiției Restaurative este definită prin răul produs asupra persoanelor și relațiilor (vs.
crima este definită prin încălcarea unei legi) fiind denunțat actul criminal (vs. agresorul este cel denunțat). Totodată sunt
privite ca victime oamenii/ relațiile (vs. statul privit ca victimă) iar actul criminal este analizat din diverse perspective:
morală, socială, economică, politică (vs. actul criminal analizat din perspectivă legală).

Justiția restaurativă este centrată pe găsirea unei soluții (vs. cea clasică care este centrată pe stabilirea vinovatului și
pedepsirea acestuia) iar în procesul de soluționare iau parte activ toți indivizii care au fost afectați, direct sau indirect, de
comiterea infracțiunii (vs. soluția este una impusă de către judecător, părerea părților având foarte puțină importanță
spre deloc), așadar procesul restaurativ este bazat pe cooperare (vs. adversarialitate). Victima și agresorul sunt privite
ca părți principale în proces (vs. statul și agresorul sunt priviți ca părți principale) procesul fiind focusat spre viitor, spre
posibilitatea îndreptării răului făcut (vs. focusat spre trecut). Tot în cazul modelului restaurativ se pune foarte mare
accent pe importanța comunicării între victimă și agresor (vs. dimensiunea interpersonală este irelevantă) atât pentru
rezolvarea conflictului cât și datorită importanței acesteia în procesul de recuperare. Victima poate să își exprima
suferința trăită, acesteia i se poate răspunde întrebărilor chiar de către agresor, ea poate să primească explicații dar și
scuze din partea acestuia. Procesul de comunicare este benefic și pentru agresor care, ascultând punctul de vedere al
victimei poate înțelege consecințele faptelor sale, împiedicând astfel recidiva.

Referitor la importanța implicării părților în procesul de rezolvare a unui conflict, pe lângă avantajele menționate în
paragraful anterior, se află argumentelor pro Justiție Restaurativă ale lui C. Nils:1997 care, din lecturile făcute în timpul
semestrului mi-au atras atenția în mod deosebit, scrise fiind în articolul Conflicts as Property, în care conflictul rezolvat
prin intermediul justiției clasice nu mai este „proprietatea” părților ci a profesioniștilor care se ocupă de el: avocați,
procurori, judecători. El descrie implicarea părților în proces ca fiind atât de limitată încât conflictul nu le mai aparține,
conflictele sunt dezbătute și rezolvate de altcineva, spre exemplu un avocat, al cărui interes nu este de a rezolva un
conflict ci de a câștiga un caz.

Trebuie reținut faptul că infractorul are un rol important în oferirea unor soluții în cadrul procesului restaurativ (vs.
infractorul este pasiv în proces), un avantaj fiind și faptul că, un criteriu în alegerea unei soluții este ca aceasta să fie
bazată pe principiul win-win (vs. soluție de tip win-lose sau chiar lose-lose), procesul restaurativ încercând să
reconcilieze părțile (vs. alienare determinată de procesul restitutiv).

Nevoile și drepturile victimei ocupă un loc central (vs. nevoile și drepturile victimei sunt ignorate), însă și nevoile
agresorului sunt la fel de importante în proces, pe lângă acestea, rănile -simt nevoia să precizez că nu vorbim de răni
fizice- agresorului ocupă și ele un loc însemnat (vs. agresorul beneficiază de consiliere la cerere); H. Zehr:2002
evidențiază aceste diferențe prin faptul că fiecare dintre cele două sisteme răspunde unor întrebări diferite când se
vorbește de o infracțiune „Cine a fost rănit? Care sunt nevoile părților? Cine are obligația de a le îndeplini?” (vs. Ce legi
au fost încălcate? Cine le-a încălcat? Ce merită pentru fapta comisă?”).

Soluțiile conflictului încearcă să balanseze răul comis de infractor prin încercarea acestuia de a înderapta lucrurile (vs.
răul produs balansat prin oferirea pedeapsei, așadar întoarcerea răului comis înapoi către infractor) pentru că specialiștii
modelului restaurativ sunt conștienți că oferirea unei pedepse privative de libertate -în defavoarea rezolvării unui conflict
prin metode restaurative- poate duce la încurajarea infractorului la iresponsabilitate dându-i impresia că prin anii în care
urmează să fie privat de libertate și eventual prin acoperirea unor daune materiale compensează răul produs asupra
victimei.

Dintre cele mai simple și imediat vizibile avantaje ale justiției de tip restaurativ, prezentate concis de către D.
Jacobs:1992 în articolul sugestiv intitulat Keeping it out of courts, menționez costurile reduse, timpul redus al procesului
de rezolvare a conflictului, posibilitatea de a menține o relație bună cu cealaltă parte, abordarea fiind una centrată pe
cooperare, o posibilitate mare ca deciziile luate să fie respectate pentru că la ele se ajunge de comun acord iar
participarea este voluntară. Totodată, prin apelarea la modelele propuse de Justiția Restaurativă se evită aglomerarea
instanțelor de judecată și stresul la care sunt supuși participanții.

Justiția clasică este un proces tradițional, complex și rigid, activitatea instanței este dependentă de reguli și influențată/
orientată în direcția dorită de Stat. Putem pune la îndoială și imparțialitatea profesioniștilor din sistemul clasic, nu
numaidecât cu din proprie și cu rea voință, ci mai degrabă datorită unor erori care se strecoară și sunt prezente în
procesul justiției clasice. Voi da un exemplu simplu pe care l-am primit la rândul meu în cadrul unei prelegeri ținute de
către prof. C. Loghin: Legea se presupune a fi aceeași pentru toată lumea însă exprimarea din textul legii, inadecvat
formulată, folosind metafore „fapta care aduce atingere/ legea a fost violată etc” determină interpretarea acesteia, de
către persoanele care asigură punerea ei în aplicare, dar interpretarea este întotdeauna personală. Pe de altă parte
legile nu sunt formulate de oameni cu competență în domeniul în care este elaborată legea, deși normal ar fi ca o
asemenea cerință să fie obligatorie. S-a întâmplat și nu de puține ori ca o aceeași faptă să primească sentințe diferite în
funcție de modul de interpretare al fiecărui magistrat, s-a întâmplat să fie condamnate persoane pentru ca mai apoi să le
fie dovedită nevinovăția. Nu ne dau oare aceste erori dreptul să punem la îndoială eficiența sistemului de justiție clasic?
Judecătorii, cei care decid (in)corectitudinea unei fapte, sunt puși în funcție de către stat, aceștia urmăresc respectarea
uneo legi create și impuse de stat, urmând o procedură de judecată impusă de stat, sunt plătiți de către stat. Ați putea
spune că judecătorii nu decid singuri, la dosar contribuind cu probe și alte instituții cum sunt poliția, procurorul, instituții
care la rândul lor urmează același ciclu descris mai sus în cazul judecătorilor.

Nimeni nu afirmă ca justiția Restaurativă este fără de cusur însă metodele prin care aceasta rezolvă conflictele sunt
mai puțin drastice ci mai degrabă permisive iar profesioniștii „open-minded”, nu se oferă pedepse ci alternative la
pedeapsă, nu se caută vinovați ci metode de a îndrepta răul făcut, nu impune ci facilitează.

Cu siguranță și acest tip de justiție are hibele ei, în unul din articolele studiate, Bernadine van Gramberg:2006, sunt
prezentate câteva dileme ale metodele restaurative de rezolvare a conflictelor. Deși sunt prezentate ca find existente în
rezolvarea conflictelor din domeniul muncii, aceste dileme pot fi cu ușurință extrapolate și în alte domenii, iar dacă ar fi
dovedite ca fiind adevărate/reale, acestea ar consitui dezavantajele majre ale acestui sistem. În dilemele prezentate,
autoarea vorbește despre imposibilitatea creării unui standard universal ținând cont că fiecare caz este tratat individual
și lipsesc precedentele (vs. judecătorul aplică aceeași lege în toate cazurile). Autoarea susține că într-o asemenea
situație privim procesul ca „dispute processing” și nu ca „dispute resolution” iar cel cu argumentele mai puternice va
câștiga. Desigur, veți spune dumneavoastă, facilitatorul este acolo pentru a echilibra discuția, însă în cazul unui
dezechilibru de putere între părți, încercarea lui de a echilibra puterea nu ar putea fi văzută ca un act părținitor (bias) în
favoarea părții slabe?! Astor și Chitkin(1992:107) apud Bernadine van Gramberg:2006 afirmă „dacă două părți inegale
sunt tratate în mod egal atunci rezultatul este inegal!”.

Având expuse avantajele și dezavantajele sistemelor nu vă mai rămâne decât să vă puneți întrebarea (metoaforică)
„Eu pentru cine votez?”- I.L. Caragiale.

Bibliografie:

Bernadine van Gramberg, The rhetoric and reality of workplace alternative dispute resolution, Sage Publication, april
25 2006.

Daly, Kathleen (1999), Revisiting the Relationship between Retributive and Restorative Justice, Griffith University

[online la http://www.griffith.edu.au/__data/assets/pdf_file/0014/50342/kdpaper6.pdf].

Jacobs, L. Deborah, Keeping it out of court în Management Review, oct 92, vol 81, issue 10.

Liebmann, Marian (2007), Restorative Justice:How it works, Jessica Kingsley Publishers.

Nils, Christie, „Conflicts as Property” în The British Journal of Criminology, vol 17, nr 1, ian 1977.

hariff, J. Mary, Pomrenke, Marlene, Hilder, Vivian (2010), Legal strategies, CAP 9: Perspectives on Legal Strategy
through Alternative Dispute Resolution, Springer-Verlag Berlin Heidelberg.

Zehr, Howard, Gohar, Ali (2002), The little book of Restorative Justice, Good books, Intercourse, Pennsylvania, USA.