Curs 1

Probațiunea - delimitări conceptuale

În rândul sistemelor de justiţie penală modernă la nivel european probaţiunea, semidetenţiunea

(modelul italian), semilibertatea (modelul francez) şi detenţiunea la sfârşit de săptămână (în
legislaţia penală portugheză şi spaniolă) sunt strategii ale justiţiei alternative, care împreună cu
practici restaurative precum munca neremunerată în folosul comunităţii şi medierea, reprezintă
soluţiile identificate ca modalităţi de administrare a justiţiei în comunitate având ca fundament
paradigma justiţiei restaurative (restorative justice).

Paradigma justiţiei restaurative porneşte de la premisa că la soluţionarea conflictului generat de

săvârşirea infracţiunii trebuie să participe toţi actorii sociali implicaţi – victima, infractorul şi
comunitatea, prin această abordare urmărind promovarea unui alt set de principii în administrarea
justiției față de principiile promovate de sistemul tradițional al justiției retributive, care pune
aproape exclusiv accentul pe aplicarea unei pedepse.

Diferența esențială dintre cele două tipuri de justiție constă în modul în care este privit conflictul
născut prin săvârşirea infracțiunii, astfel, în timp ce în viziunea justiției tradiționale rezolvarea
conflictului are loc între infractor şi stat, infracțiunea fiind văzută ca o violare a legilor, a Statului,
victima fiind un actor secundar (formal), perspectiva justiției restaurative este aceea că
rezolvarea conflictului ar trebui să aibă loc între infractor şi victimă, cu implicarea membrilor
comunității în procesul de justiție, infracțiunea fiind înțeleasă ca un prejudiciu produs persoanelor
direct lezate și comunității în ansamblu.

Procesul de justiție în perspectivă restautativă este orientat atât spre satisfacerea nevoilor victimei
cât și pe acoperirea nevoilor infractorilor care sunt sprijiniți pentru a-și asuma responsabilitățile
ce decurg din săvârșirea faptei penale, aspect care este minimalizat în cazul justiției tradiționale,
caz în care infractorii sunt concentrați asupra propriei persoane în încercarea de a-și demonstra
nevinovația și de a obține o sancțiune mai ușoară din partea instanței.

Cu alte cuvinte, primul obiectiv al procesului de justiție restaurativă este de a repara prejudiciul
produs victimei, de a raspunde nevoilor acesteia, victima având posibilitatea de a-și exprima
opinia cu privire la modul de sancționare a infractorului (nu și în justiția penală din România).

1
Al doilea obiectiv al procesului de justiție restaurativă este de a trata infractorii într-o manieră
mult mai adecvată nevoilor lor, punând accentul atât pe responsabilizarea infractorilor și pe
compensarea/ reparația pe care aceștia o pot oferi victimelor, cât și pe reintegrarea socială a
infractorilor printr-un tratament mult mai uman centrat pe diminuarea recidivei.

Justiția restaurativă a început să se dezvolte ca domeniu distinct în urmă cu mai bine de 60 de ani
în sfera justiţiei penale. Psihologul american Albert Eglash care a avut o lungă activitate în
închisori este (cf. Debrei Heath-Thornton), în general, creditat că a utilizat mai întâi termenul
„justiție restaurativă” în articolul său din 1959 „Restituirea creativă: rădăcinile sale în psihiatrie,
religie și drept”, care mai apoi în articolul său din 1977 „Dincolo de restituire: restituirea
creativă” a fost comparat și pus în contrast cu perspectivele justiției retributive (retributive
justice, justiție axată pe pedeapsă) și justiției de reabilitare (rehabilitative justice, justiție axată pe
reforma personală). Eglash arăta că un deținut se poate cu adevărat îndrepta doar atunci când își
asumă responsabilitatea pentru felul în care acțiunile sau inacțiunile sale i-au rănit pe cei din jur,
prin oferirea de compensații sau despăgubiri de diverse naturi, aceasta fiind justiția restaurativă
(după Lorenn Walker).
Comparaţie între justiţia restaurativă şi justiţia retributivă

2
Sursă: adaptare după Zehr, H. (1990) Changing lenses: a new focus for crime and justice
Christian peace shelf selection. Scottdale: Herald Press. p.211.

Așadar, justiția restaurativă funcționează pe baza unor principii care orientează intervenția spre:
a) crearea condițiilor necesare participării personale a celor afectați în cea mai
mare măsură, adică infractorul și victima, dar și familiile acestora și comunitatea;
b) luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracțiunea;
c) orientarea către soluționarea problemelor în sens preventiv (prevenirea recidivei);
d) flexibilitatea practicilor (prin utilizarea creativității).

În sensul punerii în practică a principiilor justiției restaurative funcționează și instituţia

probațiunii care constituie o modalitate eficace şi eficientă de sancționare penală, alternativă
închisorii, care urmărește reabilitarea socială și comportamentală a delincvenților în comunitate
în corelație cu menținerea unui grad adecvat de siguranță a publicului.

O perioadă îndelungată din istoria sa, probațiunea nu a avut o definire care să fie acceptată în
toate ţările şi în toate sistemele penale. Totuși, la nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene de
mai bine de 10 ani, avem o delimitare a ariei de cuprindere a acestui termen; atunci când vorbim
despre probațiune ne referim la punerea în aplicare în comunitate a sancțiunilor şi măsurilor
definite de lege şi impuse unui delicvent. Aceasta include o serie de activități şi intervenții care
implică supravegherea, îndrumarea şi asistența în scopul incluziunii sociale a unui delicvent,
precum şi pentru contribuirea la siguranța comunității (Recomandarea CM/Rec(2010)1 privind
regulile europene în domeniul probaţiunii, p. 12).

Așa cum putem observa esența probațiunii constă în îmbinarea a două aspecte fundamental
diferite, supravegherea şi asistarea, greu de conceput la prima vedere că pot să coexiste în cadrul
aceluiaşi concept, dar această combinație unică de activități de control și activități de sprijin a
delincventului diferențiază probațiunea de alte domenii de activitate, cum ar fi de exemplu
asistența socială a delincventului.

Anterior definirii probațiunii în regulile europene în acest domeniu, o altă definiție larg acceptată
și vehiculată este cea propusă de Cartledge, potrivit căreia probaţiunea este o metodă de
pedepsire cu un pronunţat caracter socio-pedagocic, ce constă în echilibrul între supraveghere şi

3
asistenţă. Ea se aplică, fără taxă, unori infractori selectaţi în funcţie de paticularităţile de
personalitate, tipul de infracţiune comis şi receptivitate, în relaţie cu un sistem al cărui scop este
de a oferi infractorului o şansă de a-şi schimba stilul de viaţă, de a se integra în societate fără
riscul de a comite noi fapte penale1. (C.G. Cartledge, 1995, p. 3-4).

1
Citat în „Manualul consilierului de reintegrare socială şi supraveghere” editat de Ioan Durnescu, Editura Themis,
Fundaţia Europeană Nicolae Titulescu, Craiova, 2002, p. 21