Planul de intervenție

Proiectul de interventie reprezinta esenta tuturor actiunilor din domeniul asistentei sociale
atit la nivel macrosocial, cit si la cel microsocial. Macropractica sociala apeleaza la metoda
proiectului de interventie pentru a planifica schimbarea orientata de obiective care vizeaza
organizatiile, comunitatile sau chiar societatea in ansamblul ei, pe cind micropractica sociala
este concentrata asupra interventiei la nivelul indivizilor, al familiilor si al grupurilor mici.
Indiferent de nivelul de abordare, proiectul de interventie parcurge aceiasi pasi, de la
evaluarea situatiei initiale si planificarea in detaliu a actiunilor menite sa conduca la
schimbarile dorite pina la masurarea finala a rezultatelor interventiei realizate. Ilustrind cu
exemple toate aceste etape si aspecte, lucrarea constituie un reper foarte actual pentru
practicienii si studentii din domeniu, intrucit pune la dispozitia acestora metodologia de
elaborare a proiectelor pe baza noilor prevederi ale autoritatilor privind planul individualizat
de servicii si planul individualizat de protectie.
Ce este interventia sociala?
Termenul "interventie", inserat de aproximativ trei-patru decenii in limbajul de specialitate al
stiintelor sociale si al practicii asistentiale, trimite in principal la o actiune de schimbare
planificata, destinata sa modifice cursul unor evenimente, sa modeleze comportamente si
atitudini, sa refaca sistemul relatiilor interpersonale, sa gestioneze crize si conflicte sociale,
sa reformeze institutii, sa impuna o alta ordine valorica si normativa. In sens larg, "notiunea
de interventie implica deci cel putin trei acceptiuni: a) acordarea unui ajutor; b) organizarea
unui camp de securitate sociala; c) coercitie, adesea prin violenta. Scopul interventiei este
sa schimbe, sa modifice, sa restructureze, sa refaca structuri, organisme, grupuri" (Adrian
Neculau, 2000). Interventia in campul social presupune, asadar, initierea unui proces de
schimbare centrat pe obiective (schimbare ghidata, planificata) cu privire la evolutia
persoanelor si/sau a structurilor sociale.
Chiar daca in practica asistentei sociale se aplica forme de interventie combinate, acestea
pot fi totusi delimitate si analizate in functie de anumite criterii precum:
-natura problemei vizate: economica; administrativ-juridica; psihosociala; educationala;
-dimensiunea clientului: interventia sociala personalizata sau case work; groupwork;
community work;
perspectiva teoretico-metodologica pe care se bazeaza interventia: abordarea psihosociala;
asistenta sociala comportamentala; interventia sistemica; interventia apreciativa; interventia
participativa;
gradul de libertate al actiunii: strategii executorii si strategii creative;

Obiectivele propuse si strategia de lucru: interventia centrata pe client; interventia in criza;

interventia centrata pe sarcina; interventia centrata pe problema; interventia centrata pe
oportunitati, interventia directa; interventia indirecta; interventia generala sau
specializata etc.
nivelurile de interventie in practica asistentiala generala: interventia la micronivel: indivizi,
familii, grupuri mici; strategii si metode de lucru: interventia de criza; terapia de familie;
conexiunea si referatele de trimitere; utilizarea proceselor de grup; interventia la nivel
intermediar: organizatii, grupuri formale, reteaua de servicii (interventia
inter-institutionala); interventia la macronivel: comunitati si societati; planificare comunitara;
educatie publica; actiuni sociale; formularea unor politici sociale; lobby; interventia asupra
profesiei: sistemul profesiei de asistent social; organizare profesionala; pregatire
profesionala; stabilirea de standarde si responsabilitati
Optiunea pentru o forma sau alta de interventie depinde de mai multe variabile dintre care
decisive sunt: obiectivul schimbarii propuse, evaluarea situatiei clientului si contextul in care
se actioneaza, dimensiunea clientului, experienta si formatia profesionala a practicianului.

Modelul (eco)sistemic al interventiei - schimbarea paradigmei in practica asistentei sociale

Pentru ca interventia se produce in spatiul de interactiuni si interdependente ce
caracterizeaza sistemul social, teoreticienii au construit un model sistemic al
interventiei format din cinci subsisteme:
intervenientul social (persoana, grupul, institutia specializata care, in baza unui contract de
asistenta/interventie isi ofera serviciile);
situatia (vizeaza contextul in care se realizeaza interventia, ansamblul factorilor implicati,
respectiv resursele umane si materiale disponibile);
clientul (sau beneficiarul - poate fi o persoana, un grup, o organizatie, o comunitate);
sistemul-tinta (aspectele ce urmeaza sa fie schimbate: conditii de viata, comportamente,
atitudini, reprezentari, relatii etc.);
actiunea (strategia prin care se reconfigureaza sistemul-tinta, impunandu-se un nou model
functional) (A. Neculau, 2000).
Punerea in ecuatie a acestor elemente presupune o actiune organizata metodic (proiectarea
interventiei) de catre specialisti (sociologi, psihologi, asistenti sociali, medici etc.) in cadrul
unor proiecte de interventie avand ca etape: identificarea problemei sociale, culegerea
datelor, evaluarea preliminara si operationala, planificarea interventiei, realizarea acesteia,
analiza si evaluarea rezultatelor.
Preluand si dezvoltand teoria sistemista clasica (in varianta prezentata de  L.von Bertalanffy
in anii '60) si teoria ecologista, perspectiva ecosistemica se impune ca abordare
operationala si integratoare in practica asistentiala actuala. Presupozitiile explicative ale
perspectivei ecosistemice, pe baza carora se deruleaza investigarea si interventia
asistentiala de tip participativ sunt (Miley, O'Melia, DuBois, 2006: 53-75)

intre oameni si mediul lor fizic, social, cultural se realizeaza interactiuni si tranzactii
permanente;
oamenii si mediul lor evolueaza impreuna prin raspunsuri adaptative reciproce;
tranzactiile se concretizeaza in schimburile de resurse dintre sisteme (individ; familie;
comunitate) si mediile lor; tranzactiile productive asigura functionarea si dezvoltarea
sistemelor, in timp ce tranzactiile nereusite dezechilibreaza sistemele si inhiba evolutia lor;
orice comportament (pozitiv/acceptabil sau inacceptabil/negativ) poate fi privit ca o forma de
adaptare la o anumita situatie si, prin urmare, nu trebuie etichetat ca "inadaptat" sau
"disfunctional";
etichetarea indivizilor sau a sistemelor sociale ca disfunctionale sau patologice este o
abordare neproductiva pentru interventia asistentiala;
nu exista adaptare perfecta, fiind nevoie de inducerea schimbarii si sustinerea sistemului
client concomitent cu a mediului sau; atat oamenii, cat si mediul se pot schimba in sens
evolutiv;
analizand interactiunile si tranzactiile dintre sisteme si mediul lor, asistentul social identifica
si activeaza resursele de putere existente la nivelul acestora;
asistentul social este un facilitator al dezvoltarii sistemelor-client, care devin subiect al
schimbarilor proiectate.
Aceste presupozitii de baza sunt integrate in cele trei etape ale interventiei
apreciativ-participative: "etapa de dialog" - ca interval de investigare a situatiei clientului si
de construire a unei relatii participative intre asistentul social si sistemul-client in care ambii
actori sa fie implicati in identificarea si mobilizarea resurselor;  "etapa de descoperire" -
identificarea si evaluarea "punctelor tari" la nivelul clientului si a mediului sau, in raport cu
care se proiecteaza strategia de schimbare; "etapa de desfasurare" - aplicarea strategiei
stabilite, mobilizarea resurselor, evaluarea succeselor si integrarea castigurilor (Miley,
O'Melia, DuBois, 2006).

Teoria si practica interventiei psihosociale au ca precursori pe sociologii americani Kurt

Lewin si J.L. Moreno (anii '30 - '40 ai secolului XX) care, impunand ca deziderat al stiintelor
sociale demersul cercetare-actiune, marcheaza, deopotriva, implicarea teoreticienilor in
rezolvarea problemelor societatii, in previziunea si controlul proceselor de schimbare sociala
si ridicarea gradului de activism al practicienilor. In acelasi registru epistemic se inscrie
si interventia sociologica - tehnica practicata de sociologul francez Alain Touraine, pentru
care sociologul este un agent al istoricitatii, interesat de conflictele si miscarile sociale ale
epocii sale si nu un observator neutru. De numele lui A. Touraine se leaga abordarea
actionalista in sociologie si metoda interventionismului social cu ajutorul carora sociologii
studiaza miscarile sociale care induc schimbari majore, participand direct la ele. Touraine si
colaboratorii sai au initiat o serie de interventii sociologice de referinta pentru studierea
schimbarii sociale, angajandu-se activ in miscarile studentilor si muncitorilor din 1968.

Bibliografie: Ștefan Cojocaru (2006),Planul de intervenție în Asistență Socială, editura:

Polirom, Iași,239 pag.