Sistemul nervos 

operează cu ajutorul impulsurilor nervoase, mesaje care

sunt transmise rapid și oferă în special informații din mediul extern. Mesajele
nervoase asigură sensibilitatea – formarea de senzații cu ajutorul organelor de
simț, mișcarea – modificarea poziției prin contracția mușchilor, reglarea rapidă
a activităților, precum și activitatea nervoasă superioară (de tipul gândirii,
memoriei etc.).
Sistemul endocrin operează cu ajutorul hormonilor, substanțe chimice
care circulă prin lichidele corpului și reglează diferite activități interne.
Activitățile hormonilor se desfășoară mai lent decât cele produse de impulsurile
nervoase și au durată mai mare.
La plante, deși nu există sistem nervos și endocrin, s-a demonstrat existența
sensibilității și a mai multor tipuri de mișcări, precum și producerea unor
hormoni.

Tropismele sunt mișcări de orientare, determinate de prezența stimulilor în

mediu:
• fototropismul (fig. 2) reprezintă orientarea unor părți ale plantelor (de
exemplu, frunzele) spre lumină;
• geotropismul (fig. 3) reprezintă orientarea în sensul atracției gravitaționale
(spre centrul Pământului – rădăcinile cresc în jos) sau în sens opus (tulpinile
cresc în sus);
• hidrotropismul reprezintă orientarea rădăcinilor spre apa din sol;
• chimiotropismul reprezintă orientarea spre zonele din sol mai bogate în
substanțe minerale.

Nastiile sunt determinate de variațiile stimulilor din mediu.

• Fotonastiile sunt mișcările determinate de variația intensității luminii. De
exemplu, florile de păpădie se deschid la lumină și se închid la întuneric.
• Termonastiile sunt mișcări produse de variațiile de temperatură. De
exemplu, florile de lalea se deschid la căldură și se închid la frig.
• Seismonastiile sunt produse de factori mecanici (lovituri). Frunzele de
mimoză își apropie foliolele atunci când sunt atinse; frunzele unor plante
carnivore se închid când sunt atinse de insecte.
 Tactismele sunt mișcările plantelor libere sau ale celulelor mobile către un
stimul.
• Fototactismul se poate observa la unele alge, care se îndreaptă spre
zonele mai luminate ale apei.
• Chimiotactismul se întâlnește la gameții masculini care se deplasează
spre cei feminini, atrași de substanțele produse de aceștia.

  sistemul nervos central (SNC) format din encefal (creier) și măduva

spinării;
  sistemul nervos periferic (SNP) format din nervi (cranieni și
spinali) și ganglioni nervoși.

După rol, sistemul nervos poate fi clasificat în:

  sistemul nervos somatic (sau SN al vieții de relație) care face legătura

dintre organism și mediul de viață, controlând activitatea mușchilor
scheletici;
  sistemul nervos vegetativ (SNV sau SN al vieții de nutriție) care
controlează organele interne, adaptând activitatea lor la situațiile
obișnuite (SNV parasimpatic) și la situațiile neobișnuite, de
suprasolicitare (SNV simpatic).

Proprietățile neuronilor
Neuronii au câteva proprietăți care îi deosebesc de alte celule ale corpului
uman:
1. au durată mare de viață (ei se formează în timpul vieții intrauterine și pot
funcționa toată viața individului);
2. nu se divid și nu se refac (cu foarte puține excepții);
3. consumă cantități mari de glucoză și de oxigen; neuronii pot trăi câteva
minute fără oxigen;
4. sunt celule foarte sensibile la stimuli (excitanții sau semnalele din mediu
și din interiorul corpului), pe care îi transformă în impulsuri nervoase, adică au
excitabilitate;
 5. conduc impulsurile nervoase prin dendrite, corp neuronal și axon, având
conductibilitate; viteza de conducere a impulsurilor variază între 5 și 100 m/s în
neuronii senzitivi și între 50 și 120 m/s în neuronii motori;
6. transmit impulsurile nervoase altor neuroni sau altor tipuri de celule, prin
conexiuni funcționale numite sinapse, cu ajutorul mediatorilor chimici din
butonii terminali ai axonilor 

SNC este format din encefal și măduva spinării, organe nervoase localizate

în centrul corpului, pe linia mediană. Organele nervoase centrale sunt formate
din substanță cenușie și substanță albă și au protecție triplă:

  protecție osoasă: cutia craniană și coloana vertebrală;

  protecție membranoasă: meningele format din trei foițe cu rol de
protecție și de hrănire a SNC 
  protecție fluidă: lichidul cefalorahidian sau lichidul cerebrospinal cu rol
de protecție și de hrănire a SNC.

 Substanța cenușie a SNC este formată din corpii neuronali, iar substanța
albă este formată din prelungirile neuronale, în special din axonii cu teacă
de mielină.

Lichidul cefalorahidian (LCR) se află între a doua și a treia foiță a
meningelui, dar și în interiorul SNC, în patru cavități din creier și într-un
canal din interiorul măduvei spinării.

Din punct de vedere chimic, substanța nervoasă din organele SNC conține
70–85% apă, restul fiind reprezentat de substanță uscată din care 50%
sunt lipide (grăsimi), 40% sunt proteine și 10% sunt substanțe minerale.

Creierul uman are o masă de aproximativ 1400 grame

 Cele două emisfere cerebrale reprezintă cea mai mare parte din creier,
acoperind în mare parte celelalte componente ale creierului. Emisferele
cerebrale sunt separate printr-un șant interemisferic și sunt unite prin legături
de substanță albă.
Suprafața emisferelor cerebrale este foarte pliată sau cutată, datorită
șanțurilor profunde și șanțurilor superficiale. Șanțurile profunde împart fiecare
emisferă în lobii cerebrali, reprezentați prin culori diferite în imaginea
alăturată. Șanțurile superficiale împart lobii cerebrali
în giri sau circumvoluțiuni cerebrale.

 Datorită șanțurilor și circumvoluțiunilor, suprafața creierului mare crește

foarte mult, având aproximativ 2200 cm2, din care 1/3 este vizibilă, iar 2/3
sunt în pereții șanțurilor.
 La alte vertebrate creierul mare este mai puțin dezvoltat.

Cele două tipuri de substanță nervoasă sunt dispuse în emisferele cerebrale

astfel:
Substanța cenușie formează la exterior scoarța cerebrală (cortex
cerebral), dar este prezentă și în interior, sub forma unor nuclei. Zonele din
scoarța cerebrală se numesc arii corticale.
Substanța albă se află în interiorul emisferelor cerebrale și între cele două
emisfere, sub forma unor punți de legătură.

Scoarța cerebeloasă are o suprafață de aproximativ 1000 cm2.