Sistemul Național de Sănătate din Canada

Introducere

Sistemul de sănătate reprezintă totalitatea organizațiilor, personalului și a acțiunilor care au ca scop

menținerea, restabilirea și promovarea sănătății a unei țări. Pentru ca un sistem de sănătate să

funcționeze are nevoie în primul rând de suport financiar, resurse umane acreditate și facilități

materiale. Toate aceste aspecte trebuiesc supravegheate, evaluate și administrate de către instituții

competente. Principiile unui system de sănătate sunt: accesul universal, îngrijiri de calitate, echitate,

solidaritate, siguranța pacientului, îngrijirea bazată pe etică, implicarea pacientului în alegerea

furnizorului, compensarea și confidențialitatea.

Cele mai comune patru tipuri sisteme de asigurare de sănătate sunt: Beveridge, Bismarck, Sistemul
de

sănătate național (NHS) și sistemul de asigurare privat. SUA este unică prin faptul că deține un
sistem ce

depinde de vârstă, venitul și averea generală a individului.

Modelele de asigurare medicală cu un singur plătitor sunt: Beveridge, Bismarck și Modelul național
de

asigurare de sănătate. Modelul Beveridge poate fi intălnit ca și exemplu în Anglia, cel de tip Bismarck
în

Germania și Sistemul de sănătate național în Canada și anumite țări din Asia. Sistemul de sănătate

privat, este cel al majorității cetățenilor din SUA. În acest sistem, individul este asigurat fie de
angajator,

fie de o poliță privată, ori rămân neasigurați.

Generalități

În modelul național de asigurări de sănătate (NHS) se regăsesc anumite trăsături care există și în
modelul

Bismarck și anume că este condus de furnizori privați, dar și din modelul Beveridge: plățile provin
dintr-

un program de asigurare finanțat de guvern care acționează ca plătitor unic pentru procedurile
medicale

dar, pe care fiecare cetățean îl plătește reprezentând asigurarea universală care nu aduce profit și nu

refuză creanțele.

Deoarece nu este nevoie de marketing, nu există un motiv financiar pentru a refuza creanțele și nici
o
preocupare pentru profit, este mai cost-efficient și mult mai simplu decat cele din modelul American
de

asigurări de sănătate, care este in favoarea profitului. Acest echilibru între privat și public oferă
libertate

spitalelor și furnizorilor, fără complexitatea polițelor de asigurare.

Un dezavantaj îl constituie potențialul listelor de așteptare îndelungate și întârzierilor în tratament.

Planurile naționale de asigurări de sănătate controlează, de asemenea, costurile prin limitarea

serviciilor

medicale pe care le vor plăti sau prin alegerea pacienților care trebuie să aștepte să fie tratați.
Sistemul

clasic se găsește în Canada, acesta a reușit să negocieze prețuri atât de mici de la companiile

farmaceutice, încât americanii și-au suprimat propriile magazine de medicamente pentru a le

cumpăra

de la nord de graniță.

În Canada, plata este făcută de guvern direct din veniturile fiscale și aceasta este cunoscută drept

asistență medicală cu un singur plătitor. Furnizarea serviciilor se poate face prin intermediul
furnizorilor

de servicii de sănătate publice sau private. În Franța, se realizează un sistem similar de contribuții

obligatorii, dar este administrată de organizații non-profit înființate pentru acest scop.

Sistemul de sănătate canadian a debutat la începutul secolului al XVIII-lea, în partea franceză a țării
în

orașul Quebec, odată cu clădirea și folosirea primului spital destinat oamenilor cu condiții financiare
și

sociale precare. Acesta era sponsorizat în special de către biserica Catolică, ulterior au contribuit
diverse

instituții guvernamentale și organizații cu scop caritabil. Cu trecerea timpului sistemul medical s-a

autodefinit ca fiind unul non-profit, iar cu evoluția societății instituțiile guvernamentale și-au atribuit
din

ce in ce mai mult rolul de a-l finanța, acest fapt ducând mai departe la asigurarea de servicii medicale
a

cât mai multor cetățeni ai țării. Secolul 19 a presupus și instituirea primelor școli de formare
medicală în

Canada, mai exact în anul 1820 la Montreal, instituție ce există și acum sub numele de Universitatea

McGill. Cu îmbunătățirea sistemului medical, nu doar tratarea pacienților în spital s-a îmbunătățit
dar s-a
constatat și un beneficiu la nivelul întregii societăți prin faptul că și nivelul de igienă a crescut,

impunându-se norme de siguranță asupra calității apei potabile, asupra igienizării locurilor publice și

deversării deșeurilor. Începuturile secolului 20 au venit însoțite de o criză financiară ce presupunea

ca

sistemul de sănătate nu mai făcea față din punct de vedere economic, acest fapt ridicând
necesitatea de

a se implementa un sistem de asigurări de sănătate.

Suma alocată pentru sănătate în anul 2019 a fost de 264 de miliarde USD(10% din GDP), fiind
investiți

aproximativ 4600 de dolari pe locuitor, cu o speranță de viață medie de 82 ani. Rata de natalitate
este

de 10 născuți la 1000 de locuitori, iar cea de mortalitate fiind de 8 morți la 1000 de locuitori.

Principalele cauze de deces sunt: cancerul,bolile cardiovasculare si bolile respiratorii insa putem

mentiona si diabetul zaharat deoarece Canada are una dintre cele mai mari rate ale obezitatii din
lume.

Avantajele sistemului de sănătate din Canada

Sistemul canadian cu un singur plătitor este finanțat în mare parte public din venituri
fiscale ,federale ,

provinciale care includ impozite pe venit, pe vânzări și pe profit, în timp ce S.U.A. are un sistem
multi-

plătitor, privat;

Canada oferă acces universal la ingrijirea sănătății pentru cetățenii săi și nu depinde de locul de
muncă

sau de venit. Toate păturile sociale sunt în același sistem și beneficiază de aceleași condiții.

Toate îngrijirile de bază esențiale sunt acoperite, inclusiv maternitatea, dar excluzând sănătatea
mintală

și îngrijirea la domiciliu.

Cardurile de sănătate sunt eliberate de ministerele provinciale de sănătate persoanelor care se

înscriu

pentru program și toată lumea primește același nivel de îngrijire în timp ce aproape unul din cinci

americani care nu sunt în vârstă este neasigurat.

Orice persoană poate să își aleagă medicul de familie („medicul generalist”)

Guvernul nu participă la îngrijirea de zi cu zi și nici nu colectează informații despre sănătatea unei

persoane, care rămâne confidențială între persoana și medicul ei.

Dezavantajele sistemului de sănătate din Canada

Precum oricare alt sistem medical din lume, NHS-ul canadian prezintă de asemenea unele
dezavantaje.

Acestea sunt:

-Timpul lung de așteptare. Acesta nu este valabil pentru urgentele medicale, dar pentru anumite

probleme mai puțin urgente precum un consult medical înainte de o operație de protezare de șold
sau

umăr, timpul de așteptare poate să fie de la câteva luni până la câțiva ani, fiind considerat chiar de
mulți

medici un lucru imoral, revista New York Times citând un doctor canadian afirmând că “Aceasta este
o

țară unde un câine va beneficia de o protezare de șold sub o săptămână, dar pacientul uman va
trebui să

aștepte doi, până la trei ani”

-Numărul crescut de pacienți cu boli cronice. Aceasta este consecința timpului îndelungat de
așteptare și

a costurilor medicale crescute.

-Costuri medicale crescute pentru persoanele vârstnice. Acest impediment se datorează în primul
rând

guvernelor federale care și-au redus contribuțiile în numerar încă de la sfârșitul anilor 1970. În
general,

cheltuielile totale pentru asistență medicală în Canada se ridică acum la peste 4800 de USD pe
cetatean.

Concluzie

Sistemul sanitar de tip NHS împrumută elemente din celelalte două tipuri, Bismarck și Beveridge,

intenționând de a oferi o soluție care îndeplinește pe primul plan caracteristica de acces universal al

sistemelor de sănătate, având ca și furnizor de servicii un sistem privat și finanțare de către stat.

Având în vedere comparația frecvent făcută între sistemul Statelor Unite și cel canadian în care doar

aspectele pozitive ale asa numitului “free universal healthcare” sunt scoase în evidență, trebuie ținut

cont și de faptul că țările care au adoptat acest model nu figurează pe primele locuri în topul calității

serviciilor medicale acordate. Cele mai mari dezavantaje fiind timpii de așteptare extrem de lungi
pentru

intervențiile care nu reprezintă o urgență medicală, neincluderea anumitor servicii medicale în

pachetul

de asigurare, cât și discrepanța aparută între regiunile țării datorită legislațiilor locale.
Însumând totuși toate caracteristicile acestui sistem, modul în care acesta a fost introdus și ulterior

reglementat în Canada, cât și imaginea pozitivă care este frecvent atribuită acestuia, putem
concluziona

că acest sistem este unul eficient și adoptarea lui de către noi țări ar putea aduce beneficii din punct
de

vaedere financiar, cât și al calității actului medical.