Mocanu Andreea

Sistemul de sănătate în Olanda

Abordarea asigurărilor sociale de sănătate din Țările de Jos combină asigurările publice și
private. Toți rezidenții acestei țări sunt obligați să achiziționeze asigurări legale de sănătate de la
asigurători privați, care sunt obligați să accepte toți solicitanții. Finanțarea este în primul rând
publică, prin prime, venituri fiscale și subvenții guvernamentale. Guvernul național este
responsabil pentru stabilirea priorităților de îngrijire medicală și monitorizarea accesului, calității
și costurilor implicate. Beneficiile standard includ internare în spital, consult medical, îngrijire la
domiciliu și îngrijirea sănătății mintale, precum și medicamente eliberate pe bază de rețetă.
Adulții plătesc prime, deductibile anuale și coasigurări sau coplăți pentru anumite servicii și
medicamente. Guvernul acoperă cheltuielile de sănătate a copiilor până la vârsta de 18 ani.
În Țările de Jos, un program național de asigurări de sănătate a fost lansat pentru prima
dată în 1941, reflectând modelul german Bismarck de asigurări de sănătate publice și private.
Aproximativ 63% din populație era acoperită de asigurări publice de sănătate, în timp ce cei mai
înstăriți puteau opta pentru asigurări private.
La începutul secolului, preocupările legate de ineficiența sistemului medical și de listele
lungi de așteptare au oferit impuls pentru o reformă orientată spre piață bazată pe modelul de
concurență gestionată propus de economistul american Alain C. Enthoven. Legea privind
asigurările de sănătate din 2006 a dus la fuzionarea tradiționalelor asigurări de sănătate publice
cu cele private într-un singur program universal de asigurări sociale de sănătate.
Toți rezidenții acestei tări (și nerezidenții care plătesc impozitul pe venit olandez) trebuie
să achiziționeze asigurări de sănătate obligatorii de la asigurători privați. Adulții aleg o poliță
individuală (fără acoperire familială), iar copiii sub 18 ani sunt apoi acoperiți automat.
Asigurătorilor li se cere să accepte toți solicitanții, iar persoanele înscrise au dreptul de a-și
schimba asigurătorul în fiecare an.
Cei neasigurați sunt amendați, iar primele de asigurare pot fi percepute direct din venituri.
Persoanele care se opun acestei decizii pot renunța la asigurare și sunt obligații la contribuții într-
un cont de economii de sănătate. Membrii activi ai forțelor armate (care sunt acoperiți de
Ministerul Apărării) sunt scutiți de plata asigurărilor de sănătate.
Rolul asigurărilor publice de sănătate: în 2016, Țările de Jos au cheltuit 10,5% din PIB
pentru sistemul de sănătăte, iar 81% din cheltuieli au fost finanțate colectiv printr-o combinație
de taxe din salarii alocate, plătite de angajatori (46%), impozitare generală (22%) , prime de
asigurare plătite de persoane fizice (21%) și coplăți (11%).
Asigurarea legală de sănătate este finanțată parțial printr-un impozit pe venit anual definit
la nivel național, la 6,9% din venit, până la 54,614 EUR (69,989 USD). Impozitul pe venit
reprezintă 45% din finanțare.
Taxele de asigurare pentru persoane fizice, care sunt stabilite separat de fiecare
asigurător, reprezintă încă 45 la sută din finanțare. Fiecare asigurător stabilește o taxa care se
 Mocanu Andreea

aplică tuturor afiliaților săi, indiferent de vârsta sau starea lor de sănătate. Cu toate acestea, prin
colectivele de angajatori, pot fi oferite prime mai mici.
Impozitele pe venit și subvențiile guvernamentale sunt colectate într-un fond central de
asigurări de sănătate și redistribuite între asigurători în conformitate cu o formulă de capitalizare
ajustată la risc care ia în considerare vârsta, sexul, statutul forței de muncă, regiunea și riscul
pentru sănătate (bazat în principal pe utilizarea anterioare a medicamentelor și a spitalelor).
În 2018 existau 10 asigurători statutari, dar piața asigurărilor este dominată de cele mai
mari patru conglomerate de asigurări, care reprezintă 90% din totalul înscrișilor. În prezent, toți
asigurătorii sunt mandatați să funcționeze ca organizații nonprofit.
Imigranții fără acte nu pot opta pentru asigurări de sănătate și trebuie să plătească pentru
majoritatea tratamentelor din buzunar (excluzând urgențele medicale, serviciile obstetricale). Cu
toate acestea, există unele mecanisme pentru rambursarea costurilor pe care imigranții fără acte
nu le pot plăti. Solicitanții de azil politic fac parte dintr-un plan de asigurare separat, limitat.
Rezidenții permanenți care locuiesc în Țările de Jos mai mult de trei luni sunt obligați să
achiziționeze o asigurare privată. Vizitatorii pe termen scurt sunt obligați să achiziționeze
asigurare pe durata vizitei lor, dacă nu sunt acoperiți de țara lor de origine.
Din 2011, numărul persoanelor neasigurate din Olanda a scăzut constant. La sfârșitul anului
2016, 23.000 de persoane (mai puțin de 0,2% din populație) au rămas neasigurate.
Rolul asigurării private de sănătate: pe lângă asigurarea publică, cea mai mare parte a
populației (84%) achiziționează o asigurare voluntară suplimentară care acoperă o gamă de
servicii care nu sunt acoperite de asigurarea publică, cum ar fi îngrijirea dentară, medicina
alternativă, fizioterapie, ochelari și lentile, contraceptive, reducând în același timp coplățile
pentru medicamentele care nu sunt incluse în formular. Taxele pentru asigurarea facultativa nu
sunt reglementate; asigurătorilor li se permite să verifice solicitanții de factorii de risc medicali.
Persoanele cu asigurare privată nu beneficiază de acces mai rapid la orice tip de îngrijire
medicală și nici nu au o opțiune mai vastă în ceea ce privește specialiștii medicali sau spitalele.
În 2016, asigurările private au reprezentat 7 la sută din totalul cheltuielilor de sănătate.
Servicii acoperite: Guvernul stabilește pachetul de beneficii incluse în asigurările publice
și private, iar asigurătorii de sănătate sunt obligați legal să ofere beneficiile standard. Pachetul de
beneficii obligatorii include: îngrijiri oferite de medicii generaliști (doctori de familie), îngrijire
de specialitate, îngrijire spitalicească, îngrijire maternă, îngrijire dentară până la 18 ani,
medicamente prescrise, kinetoterapie până la 18 ani, îngrijire medicală la domiciliu.
Unele tratamente, cum ar fi kinetoterapie generală, sunt acoperite doar parțial pentru
unele persoane cu afecțiuni cronice specifice. Sunt excluse unele proceduri elective, cum ar fi
chirurgia estetică plastică fără indicație medicală, îngrijirea dentară după vârsta de 18 ani și
consultul oftalmologic fără indicație medicală. Sunt acoperite o gamă largă de dispozitive
medicale, inclusiv aparate auditive și încălțăminte ortopedică, dar sunt excluse scaunele cu rotile
și alte ajutoare pentru mers.
Angajați în domeniul medical: În 2017, erau înregistrați 13.364 de medici primari (MG) și
23.236 de specialiști medicali. Optzeci și doi la sută dintre acești medici au lucrat în cabinete
mici cu doi până la șapte medici în 2016;
 Mocanu Andreea

Majoritatea medicilor de familie lucrează independent, o treime sunt angajați sau au un

contract pe termen scurt cu un cabinet deținut de un alt medic de familie.
Spitale: În 2018, existau 71 de structuri spitalicești, inclusiv opt centre medicale
universitare. Toate spitalele sunt entități private, dar este posibil ca profiturile să nu fie distribuite
acționarilor, ceea ce face ca piața spitalelor să fie aproape 100% nonprofit.
Taxele în spitale sunt determinate în principal prin negocieri între asigurători și spitale în
concordanță cu prețurile, calitatea serviciilor și volum. Marea majoritate a taxelor se calculează
prin intermediul sistemului combinat diagnostic-tratament (DBC), bazat pe caz, care este similar
cu o abordare de grup legată de diagnostic. În 2012, numărul de DBC a fost redus de la 30.000 la
4.400 pentru a reduce complexitatea administrativă.
Tarifele pentru aproximativ 70% din DBC pot fi negociate de furnizori și asigurători.
Restul de 30 la sută sunt stabilite la nivel național de către Autoritatea Olandeză pentru Sănătate.
Din 2015, grupurile independente de specialişti medicali au negociat salarile medicilor
din spitale. Combinațiile diagnostic-tratament acoperă atât îngrijirea ambulatorie, cât și cea a
internării, precum și costurile de specialitate, întărind integrarea îngrijirilor de specialitate în
cadrul organizației spitalicești.
O mică parte din îngrijirea spitalicească este rambursată prin așa-numitele suplimente.
Suplimentele sunt plăți separate care au fost dezvoltate pentru rambursarea costurilor
medicamentelor scumpe și a internărilor în unitățile de terapie intensivă. În plus, centrele
medicale universitare primesc indemnizații speciale pentru adoptarea noilor tehnologii.
Tipuri de spitale din Țările de Jos
În general, există trei tipuri de spitale în Țările de Jos:
Spitale academice
Centrele medicale universitare sunt afiliate marilor universități olandeze. Există opt
spitale academice în Țările de Jos, toate având o varietate de cercetători și specialiști care
lucrează în ele. Ei sunt capabili să ofere îngrijire mai specializată.
Spitale didactice
Spitalele didactice lucrează, de asemenea, cu centrele medicale universitare pentru a ajuta
la formarea asistenților medicali și a stagiarilor medicali. De asemenea, oferă doar un număr
limitate de tratamente mai specializate, iar stagiarii pot însoți medicul în timpul procedurilor.
Spitale generale
Spitalele generale oferă asistență medicală standard, deși este de înaltă calitate,se
adresează pentru probleme mai puțin specializate. Dacă este necesar, aceștia vor îndruma
pacienții către unități mai specializate.
Majoritatea spitalelor din Țările de Jos au camere cu până la șase pacienți și pot fi de sex mixt.
Paturile au de obicei televizoare și telefoane private, deși veți fi taxat pentru utilizarea acestora.
Pacienții trebuie să-și aducă propriile haine de noapte, articole de toaletă și alte cerințe personale.

Bibliografie
 Mocanu Andreea

1. M. Chung, “Health Care Reform: Learning from Other Major Health Care
Systems,” Princeton Public Health Review, 2017, https://pphr.princeton.edu/2017/12/02/
unhealthy-health-care-a-cursory-overview-of-major-health-care-systems/; accessed Sept. 9,
2019.

2. See A. C. Enthoven, “The History and Principles of Managed Competition,” Health

Affairs 12, suppl. 1 (1993): 24–48; and A. C. Enthoven and W. van de Ven, “Going Dutch
— Managed-Competition Health Insurance in the Netherlands,” New England Journal of
Medicine 357, no. 24 (Dec. 13, 2007): 2421–23.
3. J. N. Struijs and C. A. Baan, “Integrating Care Through Bundled Payments — Lessons
from the Netherlands,” New England Journal of Medicine, March 17, 2011 364(11):990–
91.
4. Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD),
OECD.Stat., https://stats.oecd.org/Index.aspx?DataSetCode=SNA_TABLE4, accessed
May 8, 2018.
5. Please note that, throughout this profile, all figures in USD were converted from EUR at a
rate of about 0.78 per USD, the purchasing power parity conversion rate for GDP in 2018
reported by the OECD (2020) for the Netherlands, DOI: https://stats.oecd.org/Index.aspx?
DataSetCode=SNA_TABLE4; accessed June 2, 2020.
6. Belastingdienst (tax office),
https://www.belastingdienst.nl/wps/wcm/connect/bldcontentnl/belastingdienst/prive/
werk_en_inkomen/zorgverzekeringswet/veranderingen-bijdrage-zvw/percentages-zvw.
7.  OECD health database
8. https://www.iamexpat.nl/expat-info/dutch-healthcare-system