Doliul în copilărie și adolescență

Conf. Univ. Dr. Elena Otilia Vladislav

Universitatea București

Decesul unui membru al familiei este una dintre cele mai puternice traume ce pot apărea în
viaţa unui copil. Reacţiile pe care le are copilul la pierderea unui membru al familiei depind de
vârsta lui, de nivelul lui de dezvoltare şi de apropierea emoţională pe care a avut-o faţă de acea
persoană.

Cum trăiesc durerea pierderii copiii și adolescenții

Durerea este o reacție normală la pierdere și un proces continuu de-a lungul dezvoltării.
Fiecare durere a unui copil este unică și influențată de o multitudine de factori (Heath M,
Hausen K., 2008). Percepția copilului asupra morții și cum răspunde el depinde de nivelul lui
de înțelegere și maturizare (vârstă, abilitățile cognitive și experiența de viață).
Sugarii și copiii mici (0-2 ani) reacționaeză la separarea de o figură de atașament cu distress.
Datorită dezvoltării lor cognitive copiii nu vor înțelege implicațiile situației de pierdere.
Condiția emoțională și reacția părintelui supraviețuitor sau a figurii principale de atașament va
determina în mare măsură reacția copilului aflat în acest grup. Datorită sensibilității lor la
schimbările de rutină, rutinele trebuiesc menținute cât mai mult posibil.

Preșcolarii (3-5 ani) nu înțeleg moartea ca ireversibilă. Gândirea magică și egocentrică

caracteristică îi poate conduce să creadă că pot cauza moartea prin acțiunile, cuvintele și
gândurile lor, inducând vinovăție și regret. Așa cum ei nu înțeleg moartea ca ireversibilă și
nefuncțională, ei pot crede că decedatul se va întoarce sau decedatul nu a încetat să doarmă,
mănânce sau să simtă. Ca rezultat al nivelului lor de gândire copiii cred de asemenea că dacă
ei sunt buni sau dacă întreprind o acțiune specifică aceasta va schimba situația, de exemplu:
părintele decedat va veni înapoi. Ei de multe ori fac față durerii prin joc.
La această vârstă, copiii își dezvoltă o auto-controlul și independența. Experiența pierderii la
această vârstă subminează încrederea în sine a copiilor și își vor experimenta lumea ca nesigură.
Sentimentele de frică, îngrijorare privind siguranța lor și a altora pot fi experimentate și pot
duce la un comportament de agățare de îngrijitorul primar. Se observă reacții comportamentale
regresive.
Copiii încearcă să dea un sens experienței prin întrebări repetitive și devin de asemenea ușor
încurcați datorită explicațiilor. Cu răbdare, adultul de referință este nevoie să răspundă la
întrebări despre moarte într-un limbaj pe care copilul să îl înțeleagă, fără să fie îngrijorat cu
privire la aceste răspunsuri. Răspunsurile nu sunt mai importante ca faptul că el răspunde la
întrebări într-un mod care arată că îi pasă de ceea ce trăiește copilul. Repetarea întrebărilor și

1
obținerea răspunsurilor îi ajută pe copii să înțeleagă și să se adapteze la pierderea cuiva iubit.
(Wolfelt A., 2019)

Pe măsură ce copiii intră în vârsta școlară ei își dezvoltă progresiv logica, operațiile gândirii
concrete. Ei pot înțelege ireversibilitatea morții și pot pune întrebări specifice despre moarte
și circumstanțele ei. Gândirea lor e mai puțin egocentrică decât a copiilor mici.
Copiii învață foarte repede că sunt expuși la o situație de pierdere (Blom R., 2006). Ei învață
cum să aibă încredere în reacțiile adulților la situația de pierdere și chiar își pot nega propriile
emoții pentru a apăra emoțiile adulților. Fricile și fanteziile conduc la personificarea unui
eveniment cum este moartea ca un monstru sau o fantomă.
În perioada de vârstă 9-12 ani, copilul gândește încă în termenii unul sau celălalt, cum ar fi: de
ex: persoana bună și persoana rea. Acesta este cunoscut ca o polaritate. Este încă dificil pentru
copiii de această vârstă să se descurce cu contradicțiile, eufemismele și vorbirea figurativă.
Această situație conduce la anxietate și nesiguranță și la schimbări în comportament: semne de
iritabilitate cu membrii familiei, prietenii și chiar explozii de furie.

Adolescenții au dezvoltată gândirea abstractă și pot înțelege moartea ca universal ireversibilă

și nefuncțională. Procesul lor de doliu seamănă cu al adulților. Ei sunt mai capabili să plângă,
să experimenteze sentimente de supărare, furie și depresie și să le exprime. Au emoții puternice
care îi pot conduce la întrebări legate de identitatea lor sau sensul vieții lor. Pennells, Smith
(1995) și Grunwitch (2002) subliniază posibilitatea ca adolescenții să nutrească gânduri de
suicid.
Social vorbind, ei pot lua un rol de adult în relație cu părintele supraviețuitor. Comentariile
familiei sau prietenilor cum ar fi: ”Acum tu ești bărbatul în casă.” sau ”Tu trebuie să veghezi
ca să îi fie bine mamei/ tatălui.” pot depriva adolescenții de libertatea lor de a-și exprima
durerea.

Expectațiile și acțiunile grupului de egali ai adolescenților joacă un rol important în experiența

lor legată de situația de pierdere. Membrii grupului de egali pot să nu știe cum să acționeze față
de necazul adolescentului. Aceasta poate conduce adolescenții în a se simți izolați și singuri,
fără sprijinul și înțelegerea prietenilor săi.

Sarcinile de dezvoltare structurală a adolescenței (consolidarea identității, separarea de familie

și identificarea cu egalii) poate fi expusă riscului atunci când un membru al familiei moare,
deoarece se pot simți diferiți de colegii lor. În funcție de stilul lor de coping, ei pot risca să
dezvolte tulburări de internalizare sau de externalizare ca răspuns la moarte (Mosher PJ., 2018;
Worner JW, 2018).

2
 Procesul de doliu în copilărie și adolescență

Toți copiii și adolescenții trec printr-un proces de doliu când cineva importat moare și
aceasta include o gamă largă de emoții, cogniții, simptome fizice și schimbări
comportamentale. (Worner JW, 2018; Melhem NM, Brent DA.,2011)

Elizabeth Kubler-Ross (1973) a prezentat cinci stadii prin care trec oamenii când le moare
cineva drag: negare si izolare, furie, negociere, depresie si acceptare. Deşi fiecare experienţă
dureroasă este unică (Worner J.W.,1992), procesul dureros prin care trece copilul include trei
faze: durerea de început, durere acută şi durerea subsidiară. Fazele urmează una după alta şi
includ, la rândul lor, mai multe componente. În cazul durerii de început, cele mai comune
reacţii includ negarea (disocierea, hiperactivitatea, iritabilitatea, protestul), regresia (unii copii
arată ca au nevoie de mai multă securizare), reacţia de alarmă şi panică (frica faţă de perspectiva
pierderii celor pe care îi iubeşte). Etapa secundară a procesului de jelire include căteva
componente: dor şi căutare; tristeţe, teamă, anxietate, vinovăţie şi ruşine; experienţa
dezorganizării şi disperării; şi în final, începerea procesului de reorganizare.

În ultimii ani, alte modele au fost prezentate, înțelegând durerea ca un proces dinamic care
implică proactivitate în adaptarea la pierdere. Conform lui Worner (2018) procesul durerii se
dezvoltă prin patru sarcini: acceptarea pierderii, procesarea durerii pierderii, adaptarea la lume
fără cel decedat și găsirea unui mod de a-și aminti despre cel decedat de-a lungul vieții.

Fiecare fază a procesului de doliu ajută copilul/ adolescentul să depăşească pierderea prin
acceptarea a ceea ce s-a întâmplat şi prin începerea procesului de refacere şi reaşezare
sufletească. După o vreme în care au experimentat toate sentimentele şi trăirile normale în
asemenea momente, copiii/adolescenții se hotărăsc să revină la o viaţă care să le asigure
creşterea şi dezvoltarea personală. Aceasta înseamnă abandonarea trecutului şi trăirea în
prezent şi viitor. “Are loc integrarea celor întâmplate în sfera a tot ce este bun în viaţa celui
care a suferit pierderea.” (Mitrofan I., 1999)

Acceptarea realității durerii este crucială în procesul de doliu. Funerariile și ceremoniile

ajută procesul durerii, fac pierderea reală și finală, creează rețeaua de asistență socială, apropie
și permite familiei și prietenilor să împărtășească sentimentele pentru cel decedat (Worden JW,
2018). Împlicarea copiilor în deciziile despre funerarii le reduc simțul perceput de lipsă de
control, împuternicindu-i (Worner JW, 2018; Søfting GH, Dyregrov A, Dyregrov K., 2016;
Howell KH, Shapiro DN, Layne CM, Kaplow JB., 2015). Gradul implicării lor depinde de
nivelul de dezvoltare, obiceiurile culturale și religioase. Dacă ei aleg să participe la funerarii
trebuie să li se explice dinainte și în termeni potriviți vârstei lor ce poate să se întâmple și ce
pot vedea ei. Ei trebuie să fie protejați de emoțiile puternice ce pot fi afișate. Prin urmare este
util să fie însoțiți de cineva de care le place, dar care nu este cineva apropiat de decedat și cu
care pot pleca de la funerarii dacă este necesar (Worner JW, 2018; Black D.,1998).

Deși copiii, în general, au capacitatea de a trece în mod natural prin toate stadiile doliului,
este posibil ca uneori mesajele primite în legătură cu exprimarea trăirilor, pe care ei le
introiectează, să le stagneze evoluția normală. De exemplu, mesajele “Nu e bine sa plângi. Nu

3
e bine sa fii furios în legătură cu pierderea suferită.” sunt nepotrivite în situațiile de doliu
(Oaklander V. 2000).

Trebuie luat în considerare că resursele interne pe care cineva le are și se dezvoltă pentru a
integra pierderea și a reconstrui viața sunt la fel de importante ca timpul cât poate dura durerea.
La copii și adolescenți aceste resurse se schimbă inerent de-a lungul stadiilor de dezvoltare.
Prin urmare, ei pot revizita durerea pe măsură ce cresc, integrând-o diferit și dându-i o nouă
semnificație într-un mod adecvat dezvoltării (Biank NM, Werner-Lin A., 2011).

Factori de risc și reziliență după decesul unui părinte

Pierderea timpurie a unui părinte este considerată un eveniment traumatic major pentru
copil, oricare ar fi acuzele morții părintelui, cu consecințe pe termen scurt și pe termen lung
(Dopp A. R., Cain A. C., 2012, Feigelman, W. și al. 2016; Luecken, L. J. 2008).

Cele mai comune consecințe pe termen scurt sunt anxietatea, depresia, problemele de
comportament, realizări școlare sărace: retragerea socială, sentimente de insecuritate și
vulnerabilitate (Feigelman, W. și al. 2016; Luecken, L. J. 2008). Factorii de risc pentru
creșterea acestor vulnerabilități sunt: depresia părintelui supraviețuitor și calitatea săracă a
îngrijirii copilului de către acesta (Langrock, A. M., 2002)

Pe termen lung pot apărea tulburări psihotice, adulții care au suferit pierderea părintelui în
copilărie pot prezenta nivele înalte de depresie (Luecken, L. J. 2008) și tulburări de anxietate,
mai ales la femei. (Dopp A. R., Cain A. C., 2012)

Alte cercetări sugerează de asemenea că nu este necesar ca toții copiii care au experimentat
pierderea unui părinte să dezvolte tulburări și că factori variați pot influența ajustarea copilului
la pierdere (Feigelman, W. și al. 2016).

Mulţi copii se dovedesc rezilienţi atunci când le moare un membru important din familie.
Lin K. şi al. (2004) iau în considerare o serie de factori de protecţie care intervin în această
situaţie: (1) factori familiali (căldura părintelui supravieţuitor, disponibilitatea de a încuraja
copilul să-și exprime emoțiile, normalizându-le, capacitatea de a menţine disciplina şi lipsa
problemelor de sănătate mentală); (b) factori individuali ce ţin de copil (să evalueze
evenimentele negative ca mai puţin ameninţătoare faţă de starea sa de bine şi, pe de altă parte,
să se considere eficient în efortul de a face faţă stresului cotidian).

Calitatea relației părinte-copil (suport și disciplină) este o resursă fundamentală, favorizează

reziliența la adversitate de-a lungul copilăriei (Howarth, R. A. (2011, Luecken, L. J. 2008). O
legătură puternică poate determina abilitățile de auto-reglare și contribuie la reziliență.

Coeziunea familială, ca și evenimentele pozitive similare pot de asemenea contribui la

reziliență (Luecken, L. J. 2008).

4
 Resursele copilului îndurerat sunt: o stimă de sine bună, exprimarea emoțiilor, înțelegerea
dintre membrii familiei, capacitatea de a menține o direcție pozitivă într-un context de
adversitate (Haine, R. A., 2008).

Suportul social primit de la cei de aceeași vârstă corelează pozitiv cu o mai bună ajustare a
copilului și adolescentului care a suferit pierderea unui părinte și corelează negativ cu gânduri
negative intruzive legate de suferința lor (Dopp A. R., Cain A. C., 2012).

Reacții emoționale complicate/doliul dificil

Distincția dintre durerea normală și cea patologică a fost relatată în intensitatea și durata
durerii și în reacțiile care au un impact negativ în funcționarea copilului (Dyregrov, A.,
Dyregrov, K.M.S.,2013).

Unii copii care pierd un părinte în circumstanțe traumatice (cum ar fi moartea prin violență,
crimă, sinucidere, accident, război sau dezastru natural) pot suferi de durere traumatică. În
unele cazuri, moartea datorată unor cauze naturale anticipate poate de asemenea rezulta în
durere traumatică dacă copilul experimentează moartea ca fiind șocantă.

Copilul poate re-experimenta evenimentul traumatic prin amintiri intruzive, gânduri și

sentimente. Distresul conduce la evitarea traumei și pierderea amintirilor.

Un alt tip de durere complicată este durerea înhibată, negată (Dyregrov, A., Dyregrov,
K.M.S., 2013). Acest tip de durere a fost asociată cu dezvoltarea copilului care devine înghețat,
inflexibil. Copilul poate evita să se gândească cum să vorbească despre părintele decedat,
locurile sau acțiunile asociate cu părintele. Experiența traumatică complică adesea procesul de
doliu al copiilor (Cohen JA și al., 2004).

În timp ce durerea normală permite creștere și schimbare, durerea complicată determină

copilul să rămână în același stadiu static.

Persistența răspunsului la durere și eșecul adaptării la pierdere, cu gânduri intruzive,

comportamente de evitare și pierderea interesului pentru activități zilnice sunt semne de
răspunsuri dezadaptative la pierdere. Durerea complicată a fost asociată la copii și adolescenți
cu risc crescut pentru depresie și afectare funcțională (Melhem N.M., 2011). După pierderea
unui părinte copiii pot dezvolta de asemenea tulburare de durere prelungită, care include dor
persistent și perturbator (Spuij M., 2012).

Copilul poate de asemenea să aibă dificultăți în a accepta moartea unui părinte și dificultăți
de a merge în propria viață. Copilul poate de asemenea experimenta sentimente de amărăciune
și un sentiment că viața nu are sens.

Într-un studiu recent Santos S. și col. (2021) au arătat că datorită numărului mare de decese
din timpul pandemiei cu COVID-19 și restricțiilor care au făcut să fie dificilă organizarea în

5
familie a funerariilor psihiatrii copiilor și adolescenților, precum și alți profesioniști din
domeniul sănătății mintale ar trebui să fie pregătiți pentru a ajuta numeroasele persoane și
familii care se așteaptă să se lupte cu durerea complicată, depresia și tulburarea de stres
posttraumatic.

Interventia terapeutică

Moartea unui părinte este un eveniment de viață foarte stresant pentru copii. În timp ce
copiii în acest moment au o semnificativă nevoie de suport, se poate întâmpla exact invers
datorită schimbării din situația familială și rolurile familiei post doliu. În unele cazuri
părinții/îngrijitorii rămași ai copiilor se luptă cu propria lor durere și pot și ei experimenta
dificultăți psihologice. Ca rezultat, poate fi o provocare pentru ei să ofere un suport suficient
pentru copii. Părintele rămas trebuie de asemenea să se descurce cu stresori adiționali de a fi
părinte singur și să facă față simultan pierderii partenerului (Kwok O.M. și al, 2005). Pentru
copiii aceasta poate însemna reducerea timpului, atenției și suportului de la
părintele/îngrijitorul rămas.

Pentru a putea oferi copilului sprijinul de care are nevoie și pentru a-l putea susține în
procesul de doliu, părintele supraviețuitor are la rândul lui nevoie de sprijin psihoterapeutic
dacă este depresiv sau se simte copleșit de responsabilități.

Intervențiile îndreptate către părinții supraviețuitori și/sau familie reduc răspunsurile de

durere dezadaptative după pierdere (Sandler I.N. și al, 2010; Werner-Lin A, Biank N., 2012).

De asemenea, un alt obiectiv este îmbunătățirea relațiilor familiale, deoarece se cunoaște că

acestea și patternurile de comunicare sunt mediatori importanți ai procesului durerii la copiii
care au pierdut un părinte.

Un exemplu de program de intervenție pentru asistarea copiilor ce au suferit pierderi

semnificative este cel propus de Rinda Blom ( 2006). Obiectivele psihoterapeutului sunt:

1. Acceptarea realităţii de pierdere şi noul context

Reacţiile iniţiale de şoc şi negare sunt înlocuite în timp cu recunoaşterea realităţii care i-a luat
loc. Mai ales după vârsta de 6 ani copiii pot ajunge la înţelegerea la nivel abstract a finalităţii
şi ireversibilităţii situaţiei. Explicaţiile trebuiesc realizate în modul în care pot fi înţelese de
către copil. Poate fi necesar să se repete explicaţiile cu răbdare.

2. Experienţa durerii legate de pierdere sau lucrul asupra aspectelor emoţionale ale pierderii

O varietate de emoţii pot fi prezentate ca reacţii normale la pierdere. Sentimente dureroase sunt
prezente la copil în special la nivel somatic şi comportamental. Copiii trebuie asistaţi să se
apropie de această sarcină gradual, ei nestăpânind încă abilitatea de a se descurca cu aceste
emoţii.

6
Copiii manifestă sentimente de supărare, furie, vină, anxietate şi alte emoţii asociate cu
pierderea. Dintr-o perspectivă sistemică, trebuie avut în vedere că reacţiile adulţilor au o
influenţă asupra modurilor în care copiii pot face faţă acestor emoţii.

Ajutând copiii să lucreze cu aceste emoţii, li se oferă oportunitatea de a experimenta

autocontrolul. Experimentarea sentimentelor poate fi realizată prin mijloace expresiv-creative:
desen, modelaj, poveşti metaforice, joc şi marionete. Având o mai mică capacitate de
conştientizare şi/ sau de verbalizare a stărilor prin care trece, copilului îi este adesea dificil să-
şi spună opinia privitoare la problemele cu care se confrontă. Metodele expresiv-creative sunt
vehicule care aduc conţinuturile inconştientului la nivelul conştiinţei prin intermediul
simbolurilor. Acest limbaj simbolic urmează a fi decriptat de către terapeut. (Vladislav
E.O.,2014)

3. Adaptarea la schimbarea mediului

A treia sarcină în procesul de însănătoşire este rearanjarea, restructurarea şi redefinirea locului

şi rolului copiilor raportate la absenţa persoanei decedate. Adaptarea este un proces, iar pentru
copiii asta înseamnă că pe măsură ce ei cresc, trebuie să fie asistaţi în fiecare fază a vieţii.

4. Reinvestirea în viaţă

Relaţia care a existat cu persoana pierdută trebuie redefinită şi plasată din punct de vedere
emoţional şi integrată în viaţa copilului. Pe scurt, copiii trebuie ajutaţi să se descurce cu viaţa
lor şi să facă faţă.

Rezultatele unui studiu privind o revizuire sistematică a intervențiilor de sprijin pentru

copiii îndurerați după moartea părinților indică că intervențiile relativ scurte pot ajuta copiii să
prevină dezvoltarea unor probleme mai severe, cum ar fi problemele de sănătate mentală și
durerea traumatică după pierderea unui părinte. Studiile au arătat efecte pozitive atât asupra
sănătății copiilor cât și asupra sănătății îngrijiotorului rămas (Bergman A-S, Axberg U. and
Hanson E., 2017).

Studii de caz

Cazul 1 Raluca

Tatăl Ralucăi ( 7 ani ) a murit în urmă cu 8 luni într-un accident în Africa. Plecase acolo cu
câteva luni înainte împreună cu doi prieteni pentru a-şi face o afacere şi comunica zilnic cu
familia pe skype. Mama a adus-o pe fetiţă la terapie deoarece o preocupa faptul că aceasta nu
l-a plâns pe tată decât la înmormântare. Evita să vorbească despre tatăl ei şi nu vroia să ştie
lumea necunoscută că tatăl ei e mort. Raluca era foarte apropiată de mama sa. Dormeau
împreună în acelaşi pat şi pe locul unde dormea înainte tatăl ei a pus o jucărie mare de pluş.

7
La capul patului a rearanjat pozele cu tatăl ei. Ele aveau suportul familiei şi al prietenilor.
Raluca era clasa întâi şi se adaptase bine la şcoală.

Şedinţa 1

Raluca este un copil isteţ, prietenos şi a stabilit un contact bun cu terapeutul. Am remarcat că
devenise deranjată şi s-a întristat atunci când mama ei a început să plângă în timp ce vorbea
despre decesul soţului ei. Fetiţa afişa o faţă veselă şi a evitat să vorbească despre tatăl ei. A
spus chiar că are un înlocuitor de tată, pe Tom prietenul lui vechi. Se joacă împreună cu acesta
şi cu fiul lui. A spus că uneori se gândeşte că tatăl ei nici nu a existat. Nu vorbeşte despre el
când îi este dor. Se gândeşte că el trăieşte în altă parte acum.

La testul completării de fraze a răspuns că a uitat ce i-a spus tatălui ei; legat de despărţire şi de
moarte nu simte nimic, nu o interesează. A declarat că nu îi place să doarmă şi se simte cel
mai bine când mama sa o ia în braţe.

În opoziţie cu atitudinea ei indiferentă faţă de pierdere, testele proiective aplicate au scos în

evidenţă stări de nesiguranţă şi teamă de a abandon. Testul casei a arătat închidere în sine,
evitarea exprimării şi faptul că nu le permitea celorlalţi accesul la lumea sa interioară. La testul
fabulelor Duss au apărut exprimate anxietăţi, sentimente de neputinţă şi frica de pierdere a
părinţilor. Şi la testul CAT a apărut frica de singurătate, de pierdere şi nevoia de a primi sprijin
de la mamă, nevoia de contact fizic, îmbrăţişări.

Ipoteza care s-a desprins este accea că Raluca se află în faza de negare a pierderii tatălui ei.
Aceasta cu atât mai mult cu cât moartea tatălui a fost neaşteptată şi violentă, iar fetiţa nu l-a
văzut pe tatăl ei decedat. Raluca îşi bloca emoţiile disforice şi evita să-şi recunoască neputinţa,
tristeţea, afişând în exterior o mască de putere.

Pentru a o provoca să exprime locul pe care îl are în contextul traumei precum şi cum face faţă
forţelor exterioare, am folosit fantazarea „Lupta dinte vaporaş şi furtună” (după V. Oaklander
1988). Am rugat-o să-şi imagineze un mic vapor care pluteşte pe o mare şi cum începe o
furtună care vrea să scufunde vaporaşul. A vizualizat cu multe detalii lupta pe care a avut-o
vaporaşul cu furtuna şi a ales un final. „Ar fi normal ca vaporaşul să se scufunde şi toţi oamenii
dacă ştiu să înoate ar înota. Un vapor aşa de mic nu ar rezista la furtună. S-ar simţi trist. Ar fi
avut nevoie de un ajutor, oameni care să-l tragă şi să-l lumineze din turn, ca să meargă unde nu
e furtuna.”

Indirect, prin metafora propusă de acest exerciţiu provocativ, Raluca a intrat în contact cu
emoţiile ei ascunse şi a exprimat nevoia sa de a fi ajutată.

8
Şedinţa 2

Raluca a intrat veselă în cabinet. Mi-a spus că a găsit un alt final la povestea cu vaporaşul. „El
ajunge cu mare viteză acolo unde îşi doreşte, în Istanbul.” Am putut observa faptul că rezistenţa
ei a reapărut şi că doreşte să afişeze un Eu puternic.

I-am propus tehnica Desenul familiei prin simboluri. Trebuia să se gândească la toţi membri
familiei sale şi să le atribuie o altă identitate (animal, obiect, plantă), ceva ce i se potriveşte
fiecăruia. Am observat că a ales să îl deseneze primul pe tatăl ei. L-a desenat ca un ca un leu
care urcă pe munte ca să ragă mult de tot. Mama era o tigroaică deoarece o apără, îi spune de
bine. Bunicul o lanternă, veioza de la cameră, deoarece e haios. Bunica era un delfin, că-i plac
mult delfinii. Mătuşa era desenată a o lalea, pentru că îi plac lalelele mult, iar unchiul ca un
fotoliu deoarece e cu burta mare şi parcă zici că e un fotoliu. Raluca s-a desenat ca un pat pufos.
Apoi am provocat-o să dea glas personajelor desenate şi fiecare să aibă un mic dialog cu patul
pufos. Cel mai mult am pus accentul pe dialogul dintre leu şi patul pufos. Astfel, Raluca a
intrat în relaţie, într-un mod neameninţător, cu imaginea tatălui ei.

La finalul şedinţei a declarat că a fost un joc amuzant.

Şedinţa 3

I-am propus Ralucăi tehnica povestea în şase paşi ( Mooli Lahad, 2013) folosind dramatizarea
cu jucării.
Eroul ales era un pui de ponei, pe nume Mara. Mi-a spus că are 7 ani, are părul strălucitor,
culoarea roz spre mov şi are părul galben cu multe flori pe ea. „Mara este foarte veselă şi e o
eroină. „ Misiunea Marei era aceea de a o salva pe mămica ei. „Pentru că a fost atacată de un
dragon. „ A spus că nu are ajutoare. „ Fiica îi dă un pumn dragonului şi s-a rezolvat. Era într-
un loc pustiu unde mămica s-a dus să-i găsească fructe care nu se mai găseau.” Când se
întâlneşte cu dragonul „Îi este puţin greu pentru că dragonul are 6 mâini şi are 8 picioare. Ea
luptă din răsputeri şi deodată se opreşte şi zice: Ah, ce am uitat. Eu am 18 copite, adică mâini
şi 19 capete şi 18 picioare. Le ţinea ascunse. Dragonul s-a mirat. A înţepenit, a leşinat când i-a
tras un pumn.” În final, „Mara a luat-o pe mămica ei şi s-a întors acasă.”

În această poveste Raluca a exprimat tema salvatorului. Dintr-o poziţie mai degrabă masculină
(deşi imaginea era foarte feminină), o protejează pe mama de pericolele exterioare. Este nevoită
să-şi activeze puterile ascunse pentru a o proteja pe mama care nu mai avea suficiente resurse.

9
Ipoteza definită acum a fost că Raluca observa reacţiile mamei la pierdere şi insecuritatea
indusă de slăbiciunea mamei a condus la negarea propriilor emoţii. A intrat în rolul de
partener pentru mama sa.

Şedinţa 4

Această a fost o şedinţă la care au participat Raluca şi mama ei. Am vorbit despre etapele
procesului de doliu. Raluca a spus spontan că ea este în negare apoi că e în acceptare şi le-a
trecut pe primele 3 foarte repede. Mama a recunoscut că ea îl plânge pe soţul ei şi îi este foarte
greu fără el. Cu acordul Ralucăi, am citit mamei povestea din şedinţa trecuta. Am putut astfel
să abordăm rolul de salvator pe care Raluca pare să îl aibă faţă de mama sa, pe care o percepe
mai neputiincioasă. Mama a asigurat-o pe Raluca că deşi trece printr-o perioadă dificilă,
continuă să fie mama pe care se poate baza şi că nu este nevoie ca fetiţa să fie preocupată să o
facă să se simtă mai bine. Mama a spus că Raluca seamănă foarte mult cu tatăl ei. „Aşa era şi
el, descurcăreţ, curajos, tot timpul în acţiune, îşi făcea repede prieteni, călătorea mult. Raluca
seamănă fizic mult cu el.”

În această şedinţă mama şi fiica şi-au putut împărtăşirii emoţiile pe care le au în legătură cu
pierderea şi şi-au redefinit rolurile.

Şedinţa 5

Raluca a fost rugată să îşi aleagă un loc în care să se simte în siguranţă şi să-l deseneze. A ales
grădina bunicilor ei. După ce şi-a găsi o stare de confort interior, Raluca a realizat poveşti după
planşele din testul TEMAS. A ales ca fiind plăcute planşele unde personajele sunt vesele, nu
apar dificultăţi, supărări. Planşele neplăcute aveau în comun faptul că „oamenii sunt speriaţi şi
fac tot felul de lucruri şi se gândesc la lucruri urâte sau în visuri. Sun trişti sau se ceartă.” Cea
mai neplăcută a fost o planşă la care a povestit:

” O fetiţă s-a trezit dimineaţa şi nu l-a mai văzut pe tatăl şi pe mama ei, pentru că mama ei i-a
zis că o să stea acasă mâine. Fetiţa la şcoală s-a uitat în oglindă şi a zis: mi-e dor de mama şi
de tata. După aia a venit mama şi tata şi i-a luat în braţe şi sfârşit.”

Poveştile create au ajutat-o pe Raluca să îşi acceseze emoţiile pe care de obicei le reprima. M-
a întrebat de ce o întreb despre tatăl ei şi în ce stadiu al procesului de doliu cred că se află. A
vorbit apoi despre stările ei de tristeţe legate de pierderea tatălui. Mi-a spus că nu-i place să
meargă la cimitir, se sperie şi e foarte trist acolo. Credea că mama ei se află în stadiul trei, cel
al plânsului.

10
Am putut observa în această întâlnire că Raluca se află într-un proces normal de integrare a
pierderii tatălui ei. A ieşit din faza de negare şi poate vorbi de el şi de stările ei de tristeţe.

Şedinţa 6

Raluca a modelat din lut o figurină care era tatăl ei, aşa cu şi-l amintea ea şi o alta care este ea.
A avut apoi loc un dialog între cele două figurine, în care Raluca i-a putut comunica tatălui ce
simte în legătură cu moartea lui prematură, a exprimat şi furie şi durere, şi-a permis să plângă.
Şi-a amintit apoi multe momente plăcute petrecute împreună cu tatăl ei: jocuri, excursii. În final
a putut să-şi ia rămas bun de la tatăl ei şi a transformat figurina ce-l reprezenta, într-un obiect
care reprezenta darul pe care tatăl i l-a făcut în timpul vieţii şi care va rămâne mereu în inima
sa.

Şedinţa 7

Între această întâlnire şi cea anterioară a fost un interval de o lună.

Raluca a venit foarte veselă. Mama mi-a comunicat că Raluca nu mai evită să vorbească despre
tatăl ei. Au mers împreună la cimitir .Mama şi fiica îşi împărtăşeau emoţiile legate de pierderea
suferită în mod direct, ceea ce a condus la creşterea siguranţei în relaţie. Raluca nu se mai
simţea responsabilă să o protejeze pe mama sa de trăirile negative . Învăţau împreună să se
adapteze la noile situaţii din viaţa lor prezentă.

Procesul de doliu îşi urma cursul firesc spre integrarea experienţei traumatizante.

Comentarii finale

Atunci când a fost adusă la terapie, Raluca era prinsă în mecanismul defensiv al negării traumei
morţii tatălui ei. Frica nerecunoscută (exprimată doar prin refuzul de a adormi) de a nu o pierde
şi pe mama sa, o făcea să intre într-un rol de protector al acesteia. Era prezent la ea un mecanism
de disociere de pe emoţiile negative: tristeţe, supărare, frică şi juca în exterior rolul unei fetiţe
vesele şi puternice. Era cofuză cu privire la emoţiile pe care le experimenta şi nu reuşea să le
dea o formă de exprimare în exterior. Metaforele create cu ajutorul tehnicilor expresiv-creative
au ajutat-o să intre în contact cu emoţiile blocate şi să se apropie de ele într-un mod
neameninţător. Înţelegerea etapelor procesului de doliu şi împărtăşirea împreună cu mama sa a
experienţelor legate de pierdere au ajutat-o pe Raluca să găsească o cale naturală de a face faţă
traumei pierderii tatălui ei.

11
2. Cazul 2

Lui Mihnea (8 ani) i-a murit bunicul în urmă cu 5 luni. Moartea s-a produs fulgerător. În
timpul nopţii i-a fost rău, l-a luat salvarea şi la spital a murit. Când l-au înmormântat, Mihnea
a stat la nişte prieteni. Se întreba atunci de ce stau părinţii aşa de mult, de ce nu-l iau mai
devreme. De atunci Mihnea are o frică mare de a rămâne singur, fără părinţi. Îi e frică să nu
moară şi ei şi el să rămână singur. El avea o explicaţie pentru frica sa:„Străbunica mea a murit
cu un an înainte să moară bunicul. Am zis cine urmează?” Pe părinţi îi îngrijora faptul că
băiatul avea reacţii impulsive, iraţionale atunci când era dominat de frică. De exemplu, într-o
zi când bunica a plecat la cumpărături, Mihnea a ieşit din casă dezbrăcat (fiind iarnă) în căutarea
bunicii, lăsând uşa la apartament deschisă.

Şedinţa 1

Mihnea a venit însoţit de tatăl lui. Acesta era şi îngrijorat dar şi deranjat de faptul că Mihnea
nu-şi controlează aceste frici. Tatăl se gândea şi la varianta de a-l încuia pe băiat în casă când
ei pleacă ca să se confrunte cu fricile lui şi să încearcă să le depăşească.

Am folosit tehnică art-terapeutică - Desenul problemei, pentru evaluarea capacităţii de

exprimare a emoţiilor perturbatoare şi a strategiilor de coping .

Mihnea a desenat Frica. Mi-a spus că frica apare din gândurile lui, cum ar fi că li se întâmplă
ceva rău părinţilor, să moară. E foarte mare. El s-a desenat mic şi speriat lângă frică. Gândurile
lui Mihnea o fac şi mai puternică pe Frică. Când frica devine foarte mare el se gândeşte că nu
o să stea nici o secundă singur. A arătat în desen că el devine ca un punct.

L-am provocat să găsească ajutoare care să-l sprijine. Ajutorul a fost reprezentat în ambulanţă.
Sună la 112 şi pe omul din ambulanţă îl cheamă Alin. Dar acesta nu reuşeşte să-l ajute. Au
venit şi pompierii, dar nici ei nu au putut stinge frica. A apărut apoi un alt ajutor: super-eroul
Superhappy care îi spune: „Nu poţi tu să schimbi lucrurile. Tot aşa rămân. …Dacă ai încredere
în tine poate să nu-ţi mai fie frică.”

L-am rugat să noteze ce gânduri îi dă Superhappy. Acestea au fost: ” Totul va fi bine. Să am

încredere în mine. Să fiu încrezător şi să petrec mai mult timp cu părinţii. Să am încredere în
Dumnezeu că va avea grijă de părinţii mei. „ Pentru Mihnea, Dumnezeu este principala resursă.
Mi-a spus că Dumnezeu îi dă următorul mesaj: „ Să mă gândesc mai puţin la lucrurile rele şi
mai mult la lucruri bune. Să-mi preţuiesc familia. Să mă bucur de ei.”

Şedinţa 2

La această întâlnire Mihnea a venit împreună cu mama sa. Mama recunoaşte că şi ea îl plânge
pe tatăl ei pe ascuns. A spus, cumva vinovată, că în casa lor sunt fotografii cu bunicul decedat.

12
Întrebând-o cum îi este ei în această perioadă, mama a recunoscut că e furioasă pe faptul că
tatăl ei a plecat prea repede şi nu au avut timp să vorbească mai mult. Mama era deranjată că
Mihnea nu mai stătea nici 5 minute singur în maşină când ies părinţii sau în casă. Ar fi vrut să-
şi revină mai repede. L-a descris pe Mihnea ca fiind un copil introvertit care îşi exprimă cu
greu emoţiile, deşi cu ea este mai deschis decât cu tatăl lui.

Am putut observa cum ambii părinţi pun preţ pe controlul emoţiilor şi pe raţionalizare şi
încearcă să impună acest model şi copilului. Mama nu-şi permitea să trăiască fazele doliului,
îşi impunea să accepte. Totuşi atitudinea părinţilor este diferită faţă de frica lui Mihnea.
Mama îl înţelege mai mult. Tatăl ar fi vrut să-l determine să-şi revină mai repede. El credea
că Mihnea exagerează, că se alintă.

Când a rămas singur cu terapeutul, Mihnea a mărturisit, ca replică parcă la ceea ce a povestit
mama sa înainte ,că şi el lovea patul, era furios că bunicul nu mai este . A spus că frica lui s-a
diminuat puţin, nu mai este atât de neliniştit când rămâne singur.

Am vorbit apoi împreună despre etapele procesului de doliu, furia fiind unul dintre ele.

Am folosit apoi ca tehnică provocativă realizarea de poveşti după planşe din testul CAT. Cea
în care s-a regăsit a fost povestea de la planşa 5: „A fost odată o familie de babuini care era
făcută dintr-un tată şi un copil. Copilul în fiecare noapte visa urât că o să rămână singur în
familie. Tatăl a încercat să-l ajute dar nu a reuşit. Ei s-au dus la un doctor care i-a făcut o
radiografie în minte ca să vadă cât de mare a crescut frica lui. Când s-a uitat şi a văzut că e aşa
de mare frica i-a spus că nu poate să facă nimic. După o vreme, copilul a înţeles şi nu a mai
fost frica. De atunci nu s-a mai gândit la lucruri urâte niciodată. Ce a înţeles el? A înţeles că nu
poate schimba lucrurile. ”

Făcând legături dintre poveste şi viaţa lui, Mihnea mi-a spus că el crede că-i va trece frica când
va accepta că nu poate schimba lucrurile. M-a impresionat profunzimea acestei remarci făcută
de un copil de 8 ani.

Am vorbit despre faptul că cel mai mult l-a speriat modul brusc în care a dispărut bunicul lui
şi că a înţeles că nu poate controla ceea ce se întâmplă.

Şedinţa 3

Cu ajutorul tehnicii scaunului gol Mihnea a putut să îi spună bunicului său ceea ce nu a apucat.
Şi-a exprimat emoţiile, în special tristeţe şi frică şi şi-a putut lua rămas bun. În această şedinţă
Mihnea s-a apropiat mai mult de acceptarea morţii bunicului său.

13
Şedinţa 4

Această a fost o şedinţă în care au participat Mihnea şi părinţii săi. Au avut ocazia să îşi
împărtăşească trăirile legate de piererea bunicului.

Părinţii au înţeles că au nevoie să-şi acorde timp şi să aibă răbdare ca atât ei cât şi Mihnea să
treacă în mod natural prin etapele procesului de doliu. Au înţeles că Mihnea are nevoie să
primească de la ei încurajări verbale şi îmbrăţişări când îi apar fricile. Mihnea a înţeles că frica
sa se va diminua dacă se concentrează mai mult pe gândurile pozitive.

Şedinţa 5

După un interval de o lună şi jumătate au venit cu toţii veseli la această şedinţă. Am aflat că
Mihnea a fost cu părinţii într-o excursie la munte şi a plecat seara singur în camera de hotel.
Când părinţii au venit noaptea în cameră, el deja dormea. Părinţii au fost mândrii de el. Şi
Mihnea a spus că i-a mai scăzut frica.

Comentarii

Mihnea e un copil cu un nivel de dezvoltare cognitivă mult superioară mediei, cu o foarte bună
capacitate de înţelegere şi de exprimare a stărilor lui interioare. Este centrat pe găsirea de soluţii
şi o atitudine de negociere în plan relaţional.

Frica de a nu îşi pierde părinţii am considerat că este o reacţie normală traumei decesul
bunicului său. Mihnea era într-un proces de doliu specific copiilor. Părinţii săi voiau să
grăbească acest proces, ei fiind persoane raţionale ce îşi reprimau emoţiile. Mihnea folosea
strategii de coping interior (credinţa în Dumnezeu şi gândirea logică, controlul emoţiilor) şi
avea nevoie de sprijin emoţional şi înţelegere din partea părinţilor săi.

Bibliografie:
1.Bergman A-S, Axberg U. and Hanson E. (2017). When a parent dies - a systematic review
of the effects of support programs for parentally bereaved children and their caregivers, BMC
Palleiative Care. 16(1):39
2. Biank NM, Werner-Lin A. (2011). Growing up with grief: revisiting the death of a parent
over the life course. Omega Journal Death Dying. 63 (3).
3. Black D. (1998). Coping with loss: bereavement in childhood. BMJ. 316(7135): 931–933
4. Blom R. (2006).The Handbook of Gestalt Play Therapy, Jessica Kingsley Publishers,
London and Philadelphia

14
5. Cohen JA, Mannarino AP, Knudsen K. (2004). Treating childhood traumatic grief: a pilot
study. Journal of the American Academy of Child & Adolescent Psychiatry, 43(10), 1225–1233
6. Dopp, A. R., & Cain, A. C. (2012). The role of peer relationships in parental bereavement
during childhood and adolescence. Death Studies. 36(1):41-60
7. Dyregrov, A., Dyregrov, K.M.S. (2013). Complicated Grief in children- The perspectives of
Experienced Professional, Journal of Death and Dying. 67(3):291-303
8. Feigelman, W., Rosen, Z., Joiner, T., Silva, C., & Mueller, A. S. (2016). Examining longer-
term effects of parental death in adolescents and young adults: Evidence from the National
Longitudinal Survey of Adolescent to Adult Health. Death Studies. 41(3), 133–143.
9. Haine, R. A., Ayers, T. S., Sandler, I. N., & Wolchik, S. A.. (2008). Evidence-based practices
for parentally bereaved children and their families. Professional Psychology: Research and
Practice. 39(2):113-121
10. Heath M, Hausen K. (2008). Coping with Grief Guidelines and Resources for Assissting
Children, Intervention in School and Clinic. 43(5): 259-269
11. Howell KH, Shapiro DN, Layne CM, Kaplow JB. (2015). Individual and psychosocial
mechanisms of adaptive functioning in parentally bereaved children. Death Studies. 39 (5):
296-306
12. Howarth, R. A. (2011) Promoting the adjustment of parentally bereaved children. Journal
of Mental Health Counseling. 33(1): 21–32
13. Kwok O.M., Haine RA, Sandler IN, Ayers TS, Wolchik SA, Tein JY. (2005). Positive
parenting as a mediator of the relations between parental psychological distress and mental
health problems of parentally bereaved children. Journal Clinical Child Adolescent
Psychology. 34(2):260-71
14. Kübler-Ross E. (2008). Despre moarte și a muri. Elena Francis Publishing: București
15. Langrock, A. M., Compas, B. E., Keller, G., Merchant, M. J., & Copeland, M. E. (2002).
Coping with the stress of parental depression: Parents' reports of children's coping, emotional,
and behavioral problems. Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology. 31(3):312-24
16. Luecken, L. J. (2008). Long-term consequences of parental death in childhood:
Psychological and physiological manifestations. In M. Stroebe, R. O. Hansson, H. Schut, &
W. Stroebe (Eds.), Handbook of bereavement research and practice: Advances in theory and
intervention (pp. 397–416). Washington, DC: American Psychological Association.
17. Lin, K & al în Ionescu, Ş. coord. (2013) Tratat de rezilienţă asistată, Ed Trei: Bucureşti.

18. Melhem NM, Brent DA. (2011). Bereavement. Encyclopedia of Adolescence. 3: 69-75
19. Melhem NM, Porta G, Shamseddeen W, Payne MW, Brent DA. (2011).The course of grief
in children bereaved by sudden parental death. Arch Gen Psychiatry. 68(9):911-919
20. Mitrofan, I. , Buzducea, D. (1999) Psihologia perderii şi terapia durerii. Ed. Albedo:
Bucureşti

15
21. Mosher PJ. (2018). Everywhere and nowhere: grief in child and adolescent psychiatry and
pediatric clinical populations. Child Adolescent Psychiatry . 27:109-124
22. Oaklander,V. (2000). Short term Gestalt Therapy for children with unfinished mourning in
Schafer, Ch. (coordinator) Short term play therapies for children. The Guilford Press: New
York.

23.Sandler IN, Ma Y, Tein J-Y, Ayers TS, Wolchik S, Kennedy C, et al. (2010) Long-term
effects of the family bereavement program on multiple indicators of grief in parentally
bereaved children and adolescents. Journal Consult Clin Psychol. 78(2):131-143
24. Santos S, Sa` T., Candoso I., Correira Z, Correira T. (2021). Case Report: Parental Loss
and Childhood Grief During COVID-19 Pandemic, Frontiere in psychiatry.
https://doi.org/10.3389/fpsyt.2021.626940
25. Søfting GH; Dyregrov A; Dyregrov K. (2016) Because i'm also part of the family. children's
participation in rituals after the loss of a parent or sibling. OMEGA--Journal of Death and
Dying 73(2):141-158
26. Spuij M, Reitz E, Prinzie P, Stikkelbroek Y, de Roos C, Boelen PA. (2012). Distinctiveness
of symptoms of prolonged grief, depression, and post-traumatic stress in bereaved children and
adolescents. European Child Adolescent Psychiatry. 21(12): 673–679
27.Vladislav, E.O. (2014). An experiential psycho-therapeutic approach to children in
mourning, Journal of Experiential Psychotherapy, vol. 17, no. 3 (67)
28.Werner-Lin A, Biank N. (2012). Holding parents so they can hold their children: grief work
with surviving spouses to support parentally bereaved children. OMEGA--Journal of Death
and Dying 66(1):1-16
29. Worner JW (editor). (2018). Grief Counseling and Grief Therapy. New York, NY:
Springer Publishing Company
30. Worner J.W. (1992). Grief Counselling and Grief Therapy. A hand-book for Mental Health
Practitioner, Lodin: Tavistock Routlege

16