PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

TERAPIA PIERDERII ÎN CAZUL COPIILOR

DESPRE REACŢIILE COPIILOR LA PIERDEREA
UNUI PĂRINTE

Evoluţia cercetărilor în domeniul medical, descoperirea unor tratamente în ultimul secol pentru

boli considerate incurabile până nu de mult au crescut speranţa de viaţă, aşteptările oamenilor,

cât şi percepţia publicului larg asupra morţii. Moartea a început să fie percepută tot mai mult ca

un fenomen care poate fi evitat sau amânat, iar pe de altă parte, datorită evoluţiei sistemului

medical este un lucru care se întâmplă tot mai puţin acasă şi tot mai frecvent în altă parte

(spital, instituţii de îngrijire etc.) ceea ce face să prevină sau să întârzie înţelegerea şi acceptarea

morţii ca eveniment  natural,  parte din cursul firesc al vieţii.

O  persoană care pierde pe cineva apropiat trece printr-un proces cunoscut sub numele de doliu,

care este format din mai multe etape (negare, furie, negociere, depresie, acceptare) şi este

considerată o reacţie normală, firească, de adaptare la o nouă situaţie. Unii autori afirmă că

acest proces durează între 6 luni şi un an, alţii afirmă că acest proces, datorită semnificării şi

resemnificării continue a rolului celui dispărut în viaţa celor rămaşi în urma sa, că, de fapt, nu se

încheie niciodată.
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

O situaţie particulară o reprezintă pierderea unui părinte de către copil, iar reacţiile copiilor faţă

de pierderea unei figuri importante de ataşament (mamă, tată, bunic, bunică) a fost investigată

de către specialiştii în sănătate mintală.

Una dintre cele mai frecvent întâlnite percepţii şi unul dintre cele mai importante mituri în

legătură cu reprezentarea pe care şi-o formează copiii faţă de dispariţia cuiva apropiat este că

„copilul nu este încă pregătit să înţeleagă” şi, ca urmare a acestui fapt „rolul

adultului/părintelui rămas este să protejeze copilul”. Această percepţie pare să aibă legătură

mai degrabă cu disconfortul resimţit de către adulţi/părinţi în legătură cu moartea, decât cu

felul în care percepe copilul evenimentul şi cu emoţiile sale (D. Melvin, D. Lukeman, 2000, Clin.

Child Psychology and Psychiatry).

Specialiştii din domeniul clinic (psihologi, psihiatrii) întâlnesc tot mai multe cazuri de copii sau

tineri care au pierdut recent pe cineva apropiat (părinte, rude). Aceste cazuri se adresează

serviciilor de sănătate mintală din următoarele motive:

1. Îngrijorarea aparţinătorilor copilui sau a altor profesionişti de sănătate mintală legată de 

caracterul „normal” sau „anormal” al unor reacţii sau manifestări ale copilului care a pierdut pe

cineva apropiat;

2. Nevoia de a afla care este „cel mai potrivit” mod sau „cea mai bună” modalitate de a face

faţă unei astfel de pierderi.

PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

Pornind de la existenţa acestor nevoi, de la faptul că în anumite cazuri pierderea unui părinte

(anunţată de prezenţa unei boli sau neaşteptată, accidentală) poate ridica probleme

semnificative de adaptare care să afecteze funcţionarea copilului, precum şi de la faptul că

mintea umană, inclusiv a copilului dispune de resurse proprii pentru a face faţă traumei unei

pierderi (capacitate cunoscută sub numele de „rezilienţă”) psihologul clinician trebuie să-şi

pună următoarele probleme:

 Când este cazul ca un copil care-şi pierde un părinte să fie referit/trimis către

serviciile de sănătate mintală;

 Care sunt cele mai adecvate mijloace şi resurse ce pot fi oferite ca sprijin copiilor

şi familiilor care au pierdut un părinte;

 Care sunt intervenţiile adecvate fiecărei etape a procesului de doliu

Înţelegerea fenomenului morţii de-a lungul etapelor copilăriei

Adaptarea copilului la pierderea unui părinte a fost legată de etapa de dezvoltăre cognitivă în

care se află copilul, potrivit vârstei sale cronologice.

Oamenii de ştiinţă au emis ipoteza unei înţelegeri parţiale şi incomplete de către copil a

morţii/pierderii unei persoane semnificative, confirmată de interviurile cu copiii şi cu familiile

acestora, deoarece fiecare etapă de dezvoltare cognitivă permite doar treptat, pe măsură ce

trece de la un stadiu la altul o înţelegere a celor patru aspecte centrale legate de fenomenul
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

morţii (Spence şi Brent, 1996):

1. Moartea este ireversibilă – o persoană decedată nu poate reveni la viaţă;

2. Moartea este universală – toate fiinţele vii mor;

3. Moartea înseamnă încetarea tuturor funcţiilor vitale – o persoană decedată nu se mai

hrăneşte, nu simte foame, durere, frig;

4. Moartea are o cauză – este provocată de ceva (boală, bătrâneţe, accident).

Între 2 şi 7 ani (stadiul gândirii preoperaţionale), când gândirea copilului este centrată pe sine

(egocentrism), moartea este înţeleasă în termeni de plecare, adormire sau rănire.Copilul poate

cere la această vârstă „repararea” sau „înlocuirea” părintelui decedat sau pune întrebări

repetate despre „când revine”, „când se întoarce” persoana dispărută.

În stadiul următor, între 7 şi 10 ani (stadiul  gândirii concrete), copiii înţeleg permanenţa morţii,

chiar dacă aceasta pare să nu capete o semnificaţie personală (ei cred că moartea este produsă

de o cauză externă – accident, boală- şi o percep ca pe un fenomen care li se întâmplă numai

oamenilor în vârstă; Stambrook şi Parker, 1997).

La vârsta adolescenţei (stadiul gândirii formale) este posibilă înţelegerea tuturor  celor patru

aspecte ce ţin de moarte, inclusiv aspecte teologice abstracte.

Experienţa clinică ne arată că înţelegerea fenomenului morţii se poate realiza şi mai devreme,

de la vârsta preşcolarităţii. Explicaţiile oferite de adulţi, felul în care îşi exprimă aceştia emoţiile
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

legate de pierdere, experienţa directă a pierderii îi ajută pe copii în înţelegerea, integrarea şi

normalizarea acestei experienţe de viaţă.

Cele 5 etape ale procesului de doliu

Psihiatrul american Elisabeth Kubler-Ross, care a lucrat o lungă perioadă de  timp cu pacienţii cu

boli aflate în stadii terminale, a observat că persoanele care se confruntă cu o pierdere trec

printr-o serie de „etape ale doliului” (caracteristice oricărei situaţii de pierdere – ruperea unei

relaţii, pierderea unui job):

 Negare – „Nu este adevărat! Nu este cu putinţă să mi se întâmple aşa ceva!”

 Furie – „Cum este posibil să se întâmple aşa ceva ? Cine ste de vină ?”

 Negociere – „Dacă o să scape, o să... în schimb”

 Depresie – „Sunt prea trist/tristă ca să mai fac ceva!”

 Acceptare – „Trebuie să mă împac/obişnuiesc cu asta!”

Trecerea prin aceste stadii nu trebuie privită rigid, nu toate persoanele trec prin aceste stadii şi,

în orice caz, nu prin toate şi nici în aceiaşi ordine, fiecare dintre noi având o reacţie specifică,

unică, la pierdere. De asemenea, nu înseamnă că trebuie să treci prin aceste stadii pentru a te

vindeca.

O imagine mai apropiată de realitate este cea a doliului ca un trenuleţ de montagne russe, cu

suişuri şi coborâşuri, vârfuri şi văi. La început emoţiile pot fi mai intense şi de mai lungă durată,
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

pe măsură ce timpul trece şi are loc procesarea pierderii aceste emoţii scad în intensitate. Chiar

şi aşa este nevoie de timp ca acest lucru să se petreacă, iar uneori chiar după ani, cu ocazia unei

aniversări, a unui eveniment, e posibil ca trăirea doliului să revină. Emoţiile legate de pierderea

mamei (tristeţe, dor, furie etc.) pot reveni cu intensitate, pot fi retrăite în mod dureros de un

copil, chiar şi la mai bine de un an de la deces, cu ocazia serbării de 8 martie, de exemplu, când

în clasă copiii primesc ca temă scrierea unei poezii sau confecţionarea unui cadou pentru

mama. În acest context, este util şi sănătos pentru copil să-l încurajăm să-şi exprime gândurile şi

sentimentele (într-un desen, o scrisoare), mai degrabă decât să evităm să-l expunem unei astfel

de situaţii (ex. să nu-l mai ducem la şcoală, o perioadă), pentru a-l proteja, aşa cum sunt tentaţi 

unii adulţi să procedeze.

Cum recunoaştem faptul că un copil trece printr-un doliu?

De-a lungul procesului de doliu, în funcţie de toţi factorii enumeraţi mai sus (vârstă, relaţia de

ataşament cu părintele dispărut, nivel de dezvoltare socio-emoţională, natura decesului etc.)

putem observa la copil:

 Revenirea la comportamente mai vechi (suptul degetului, probleme în legătură

cu controlul sfincterelor);

 Apariţia sau reapariţia unor frici mai vechi (frica de întuneric, de a dormi

singur, de a intra în anumite spaţii – de exemplu, o fată de 12 ani a evitat să

intre timp de o lună să intre în camera  în care îl descoperise pe tatăl ei mort.

PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

După o lună, treptat, cu sprijinul mamei, însoţită de ea, la început, apoi,

singură, a reînceput să intre în această cameră, să aşeze haine, lucruri, să

aerisească camera, să şteargă praful, cu reducerea progresivă a intensităţii fricii

resimţite), reacţii intense de plâns şi „agăţare” la separarea de părinte/bunic

când este lăsat la grădiniţă sau la şcoală;

 Momente de absenţă recunoscute după „privirea în gol”, pare să asculte

ce îi spui, dar în realitate nu a auzit;

 Dificultăţi de concentrare la şcoală, la efectuarea temelor;

 Stări de tristeţe sau de furie, cu acte de agresiune, fie simbolice (intr-un desen, un

copil împuşca cu mitraliera pe medicul răspunzător de decesul mamei sale), fie

concrete, în joc, în interacţiunea cu alţi copii sau cu adulţii;

 Copilul poate aştepta ca părintele decedat să revină acasă (îl aşteaptă în faţa uşii)

sau să-l ia de la grădiniţă.

 Adulţii îi pot ajuta pe copii să se autoregleze emoţional, adică să aibe emoţii

potrivite situaţiei şi să se liniştescă prin:

 Încurajarea exprimarii emoţiilor copilului în cuvinte („Văd că eşti

trist/ă...supărat/ă...”);
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

 Validarea emoţiilor trăite de copil („Înţeleg că îţi este dor de... Este normal”). În

acest context, comportamentul adulţilor, felul în care îşi exprimă emoţiile poate

modela şi normaliza pentru copil faptul că durerea, suferinţa sunt trăiri pe care le

avem cu toţii, care fac parte din viaţa noastră („Şi mie îmi este tare dor de

el/ea...!”);

 Continuarea sau preluarea (în cazul în care ea era desfăşurată cu părintele

dispărut) a rutinelor zilnice (somn, igienă, masă, timp liber) ale copilului, care au

rolul de a-i stuctura activităţile curente într-un program  şi de a  creşte gradul de

predictibilitate al acestora pentru copil, ceea ce va creşte gradul de control pe

care îl resimte asupra evenimentelor din viaţa sa.

Cum poate recunoaşte un adult că trece printr-un proces de doliu 

Decesul unui părinte afectează întreaga familie, reacţiile adulţilor mijlocind şi adaptarea

copilului la noua situaţie. Din acest motiv este important ca părintele rămas să poată

recunoaşte la el manifestările caracteristice procesului de doliu, pentru a le înţelege şi

normaliza, şi mai departe a-l putea ajuta pe copil.

Pierderea unui partener de viaţă, soţ, soţie, copil (vorbind despre bunici) îi afectează pe oameni

în mod diferit, important de reamintit fiind faptul că în primele etape ale procesului de doliu

momente în care simţi că o iei raznă, că nu este adevărat ce se întâmplă, că trăieşti într-un

coşmar, punând la îndoială propriile convingeri religioase, sunt fireşti, normale. Iată mai
PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

departe câteva dintre reacţiile specifice procesului de doliu:

• Şoc şi neîncredere - imediat după pierderea cuiva apropiat puteţi simţi că e greu, imposibil de

acceptat ceea ce s-a întâmplat, şi chiar dacă ştiţi că acest lucru nu mai este posibil, să continuaţi

să aşteptaţi să apară persoana dragă, dispărută

• Tristeţea - cea mai des întâlnită emoţie când pierdem pe cineva. Ea poate fi însoţită de

sentimentul de gol interior, disperare, deznădejde profundă, cu nevoia de a plânge, de a ţipa

• Vinovăţie - este legată de gândul la ceva ce aţi făcut sau nu aţi făcut în legătură cu persoana

decedată, pentru a preveni pierderea (chiar dacă nu era nimic de făcut!) legată de sentimentul

de uşurare pe care l-aţi putea simţi imediat după un deces ce survine la capătul unei 

îndelungate suferinţe

• Furie - chiar dacă nu este vina nimănui, puteţi  nutri resentimente sau avea sentimente de

furie îndreptate împotriva personalului medical, a propriei persoane, a celor apropiaţi,

împotriva propriei persoane, împotriva lui Dumnezeu, ca urmare a nedreptăţii şi injustiţiei

produse de pierdere

• Frică - pierderea partenerului poate declanşa o serie de frici şi îngrijorări: cum veţi face faţă

singur(ă) noi situaţii, noi responsabilităţi sau gânduri legate de propria moarte

• Acuze somatice - durerea, suferinţa psihică se poate însoţi de simptome somatice (dureri de

stomac, de cap, greaţă, vărsături)

Bibliografie:

Carolyn S. Scroeder, Betty N. Gordon – Assesment and treatment of childhood problems.

PSIHOLOGIA MEDICALĂ MĂRGĂRITESCU CARMEN-AMG 3

Clinician s Guide – Second edition, The Guilford Press, 2002;

Diane Melvin, Diane Lukeman – Bereavement- A framework for those working with children,

Clinical Child Psychology and Psychiatry, 2000