DREPTUL COLECTIVITĂȚILOR LOCALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1
Cuprins
1.Statele federale................................................................................................................................................4
2. Exemplul Regatului Belgiei............................................................................................................................4
2.1. Regiunea Flamandă.................................................................................................................................7
Parlamentul flamand...................................................................................................................................7
Guvernul flamand.......................................................................................................................................8
2.2 Regiunea Wallonă....................................................................................................................................8
Parlamentul wallon.....................................................................................................................................8
Guvernul wallon.......................................................................................................................................10
2.3 Regiunea Germanofonă..........................................................................................................................10
Parlamentul Comunităţii germanofone.....................................................................................................10
Guvernul Comunitaţii germanofone.........................................................................................................11
2.4 Comunitatea franceză.............................................................................................................................12
Parlamentul Comunitaţii franceze.............................................................................................................12
Guvernul Comunităţii franceze.................................................................................................................13
2.5 Regiunea Bruxelles-Capitala..................................................................................................................14
Parlamentul Regiunii Bruxelles-Capitala..................................................................................................14
Guvernul bruxellez...................................................................................................................................16
2.6 Parlamentul federal.................................................................................................................................16
Desemnarea celor două Camere ale Parlamentului belgian......................................................................16
2.7 Regele.....................................................................................................................................................18
2.8 Guvernul federal.....................................................................................................................................19
Consiliul de Miniştri.................................................................................................................................19
Secretarii de stat.......................................................................................................................................21
Miniştrii de stat.........................................................................................................................................21
Primul-Ministru........................................................................................................................................21
3. Exemplul Elveţiei.........................................................................................................................................22
3.1 Organizarea constituţională a puterilor...................................................................................................22
Parlamentul...............................................................................................................................................22
Actele Adunării federale...........................................................................................................................25
3.2 Consiliul Federal Elveţian......................................................................................................................25
Raporturile dintre Adunarea Federala şi Consiliul Federal.......................................................................25
Concluzii..........................................................................................................................................................28
2
Bibliografie......................................................................................................................................................29

1.Statele federale

După Georges Burdeau1, statul federal este acel stat care, cu toate că apare ca un singur
subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre ce îşi păstrează anumite
atribute ale suveranităţii interne şi, în special, o parte importantă a puterii legislative. Statele membre
(federate) se deosebesc de colectivităţile teritoriale locale din statul unitar prin faptul că posedă o
competenţă proprie, fixată prin constituţia federală, în materie legislativă, executivă şi
jurisdicţională, şi participă la formarea voinţei statului federal (central) deoarece organizarea
parlamentului federal cuprinde, pe de o parte, o adunare care reprezintă ansamblul populaţiei
(federaţia), iar pe de alta, o adunare care reprezintă statele membre.2
Până în anul 1993, definiţia statului federal se aplica doar unui singur stat membru al
Comunităţilor europene, şi anume Germaniei.
În pofida trăsăturilor care o apropiau de statul federal, Belgia, care s-a angajat în procesul de
federalizare încă din 1970, nu a ajuns în acest stadiu decât în 1993.
După 1 ianuarie 1995, în Europa există 3 state federale : Austria, Belgia , Elveţia şi Republica
Federală Germania.
În continuare, vom prezenta structura de stat a Belgiei şi stuctura de stat a Elveţiei pentru a
demonstra că şi federalismul poate îmbrăca forme diferite.

2. Exemplul Regatului Belgiei

Întrucât Belgia este singurul stat din Uniunea Europeană care a trecut recent de la structura
unitară la cea federală, se impune un scurt istoric al acestui proces.
Prin Constituţia din anul 1831, în vigoare până în 1994, dar cu nenumărate modificări, Belgia
este proclamată monarhie constituţională, stat unitar. În timpul celui de-al doilea război mondial,
Belgia este ocupată de germani, fiind eliberată la 5.02.1945. La 26.06.1945, Belgia devine membră a
Organizaţiei Naţiunilor Unite; în aprilie 1949, aderă la NATO ca membru fondator şi, tot ca membru
fondator, aderă, în 1951, la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, iar, în 1957, la
Comunitatea Economică Europeană şi la Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică.
Viaţa politică postbelică a Belgiei este marcată de conflictele, uneori violente, dintre sudul
valon şi nordul flamand, astfel încât, în 1968, se pune problema reformării profunde a statului. Drept
urmare, prin revizuirea din 1970 a Constituţiei, se renunţă la structura unitară a statului, deschizându-
se procesul de federalizare, iar în 1980 sunt instituite comunităţile şi regiunile, ca persoane juridice
de drept public.

1
G. BURDEAU, Droit Consitutionnel et institutions politiques, 19e édition, LGDJ, Paris-1980, p.57
2
Liviu Coman-Kund- Sisteme administrative europene, Editura Casa de Presă şi Editura Tribuna, Sibiu 2003, p.17.
3
 O altă revizuire constituţională importantă are loc în 1988, când Statul transferă comunităţilor
şi regiunilor atribuţii legislative semnificative.
În cele din urmă, revizuirea din 1993 a Constituţiei încheie, practic, procesul de federalizare,
prevăzând la art.1: “Belgia este un Stat federal care se compune din comunităţi şi regiuni” şi
reformând Senatul, care de atunci reprezintă comunităţile şi regiunile. Toate aceste modificări au fost
preluate de actuala Constituţie a Belgiei, adoptată în anul 1994.3
Statul unitar belgian nu exista în stare pură. Puterea de stat s-a exercitat, însă, în forme
accentuat descentralizate, ţinându-se seama de caracteristicile lingvistice diferite ale populaţiei
aparţinând unor culturi distincte, spre deosebire de statele unitare tipice. Comunele şi provinciile care
prezentau caracteristici tradiţionale, lingvistice, culturale distincte beneficiau de la început de dreptul
de a-şi administra interesele şi de a-şi afirma particularităţile proprii deviată comunitară.
Demersurile pentru federalizarea ţării s-au intensificat în anii '80 şi au condus în cele din
urmă la adoptarea unei structuri de state federative.
În Belgia organizarea puterii în raport cu teritoriul este complexă. Pe de o parte, avem Statul
federal cu organele sale, iar pe de alta, comunităţile şi regiunile, fiecare având organe caracteristice
pentru statele federate. Belgia este compusă din trei comunităţi (comunitatea franceză, comunitatea
flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea flamandă şi
Regiunea Bruxelles). Deoarece aria comunităţilor nu coincide în întregime cu aria regiunilor, există
patru spaţii lingvistice: spaţiul de limbă franceză, spaţiul de limbă olandeză, spaţiul bilingv Bruxelles
şi spaţiul de limbă germană.
Fiecare comună a Regatului face parte dintr-una din aceste regiuni lingvistice.
Limitele celor patru regiuni lingvistice sunt schimbate sau rectificate numai printr-o lege
adoptată cu majoritatea sufragiilor, din fiecare grup lingvistic din fiecare Cameră, cu condiţia
prezenţei majorităţii membrilor din fiecare grup, iar totalul voturilor pozitive exprimate din două
grupuri lingvistice să fie în proporţie de 2/3 din sufragii.
Deşi există comunităţi lingvistice distincte, ceea ce presupune existenţa unor grupuri diferite
din punct de vedere etnic, totuşi, Constituţia foloseşte noţiunea de „Naţiune", adică de grupare
etnică, compactă, care prezintă trăsături comune din punct de vedere istoric, cultural, lingvistic,
spiritual etc. Potrivit art. 33 din Constituţie, toate puterile emană de la Naţiune şi sunt exercitate în
formele stabilite prin Constituţie.
La nivelul statului federal sunt concentrate atribuţiile suverane de autoritate privind: apărarea
naţională, înfăptuirea Justiţiei, politica monetară, poliţia, problemele de securitate socială şi de
sănătate publică, precum şi domeniul relaţiilor internaţionale.
La nivelul autorităţilor federate (atât la nivelul comunităţilor, cât şi al regiunilor), autorităţilor
le revin funcţii de gestiune în domeniul învăţământului, culturii, dezvoltării urbanistice, transportului
local, amenajării teritoriului etc.
Departajarea prerogativelor şi competentelor este vizibilă şi la nivel legislativ. Astfel, legile
votate de Parlamentul federal (legile federale), care însoţesc exerciţiul funcţiilor de autoritate, se
aplică pe întregul teritoriu naţional, în timp ce legislaţia adoptată de Parlamentele locale (legea
federată) se aplică exclusiv la nivelul fiecărei comunităţi.

3
O parte a informaţiilor au fost preluate din materialul documentar de sinteză La Belgique: Processus de
décentralisation, UNION EUROPEENNE, Comité des Régions, Etudes I – 1/99 – 12, Bruxelles, juin 2000.
4
 Se consideră că funcţiile de autoritate, care presupun exprimarea voinţei suverane a populaţiei
şi apărarea intereselor generale ale acesteia sunt rezervate autorităţilor federale, în timp ce funcţiile
obişnuite, de gestiune a activităţii curente, sunt de resortul fiecărei comunităţi.
Organizarea statului federal presupune şi o împărţire a resurselor publice. Fără mijloace
financiare, care sunt strâns legate de competenţele atribuite, nici statul federal, nici entităţile federate
nu sunt în măsură să-şi asume de o manieră efectivă sarcinile care le revin.
Federalismul belgian este „atipic şi prezintă următoarele particularităţi:
a) caracterul disociativ, în sensul că regiunile şi comunităţile lingvistice sunt unităţi care nu se
unesc pe criterii politice. De aceea, separatismul între ele este mai accentuat, fiecare având o
responsabilitate specială;
b) o triplă subordonare legislativă a cetăţeanului: faţă de legislaţia federală, cea a comunităţilor
şi cea a regiunilor. Această trăsătură este considerată de specialişti ca producătoare de complicaţii
majore;
c) existenţa unei multitudini de colectivităţi politice (9 colectivităţi): una federală, trei ale
Comunităţilor, trei regionale şi două comunitare - Comisia franceză şi Comisia comună - în regiunea
bilingvă Bruxelles. Aceste voinţe politice se conjugă şi contribuie la buna funcţionare a statului
federal, dar pot crea şi conflicte;
d) federalismul belgian este un federalism în evoluţie”4.
Fiecare Comunitate dispune de un Parlament (Consiliu) propriu abilitat, în limitele com-
petenţelor sale, să aprobe decrete care au forţa unei legi.
Consiliile sunt alcătuite din reprezentanţi aleşi prin sufragiu direct în calitate de membru ai
Consiliului unei Comunităţi. Membrii Consiliului sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani şi se
reînnoiesc integral la fiecare 5 ani. Alegerile pentru desemnarea Consiliului se desfăşoară în aceeaşi
zi cu alegerile pentru Parlamentul European. Mandatul membrilor Consiliului unei Comunităţi este
incompatibil cu cel de membru în Camera Reprezentanţilor, dar şi cu mandatul de senator.

Parlamentul belgian 221 membri (150 de reprezentanţi + 71 de

senatori)
Parlamentul flamand 124 de membri (dintre care 118 aleşi direct + 6
membri neerlandezi ai Parlamentului
Regiunii Bruxelles-Capitala)
Parlamentul Regiunii 75 membri aleşi
Bruxelles-Capitala direct
Parlamentul wallon 75 membri aleşi
direct
Parlamentul Comunităţii 94 de membri (dintre care 75 de membri ai
franceze Parlamentului wallon + 19 membri
francofoni ai Parlamentului Regiunii
Bruxelles-Capitala)

4
Claudia Gilia, ş.a - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu,2008, p. 119.

5
 2.1. Regiunea Flamandă

Flandra dispune de următoarele autorităţi:

► Parlamentul flamand;
► Guvernul flamand;
► Ministerul Comunităţii flamande
► alte instituţii publice flamande.

Parlamentul flamand
În Flandra există un singur Consiliu (Parlament), spre deosebire de Wallonia unde există câte
un Consiliu atât pentru Comunitatea franceză, cât şi pentru cea germanofonă, dar şi pentru Regiunea
wallonă.
Parlamentul flamand exercită puterea legislativă în statul federat flamand. El votează decrete,
adică legi flamande, care se aplică exclusiv flamanzilor. Parlamentul flamand se compune din 124 de
deputaţi flamanzi: 118 deputaţi aleşi prin sufragiu universal direct de către locuitorii Regiunii
flamande şi 6 deputaţi aleşi de către locuitorii Regiunii Bruxelles-Capitala. Flamanzii bruxellezi sunt
astfel reprezentaţi în Parlamentul flamand. Parlamentarii flamanzi sunt aleşi pentru o perioadă de
cinci ani. La momentul actual, în Parlamentul flamand sunt reprezentate opt partide parlamentare.
Parlamentul flamand este abilitat să adopte decrete (care au forţa unei legi) în următoarele
domenii: 1. cultură; 2. utilizarea limbii (este vorba de utilizarea limbii în învăţământ, administraţie şi
în relaţiile dintre patronat şi salariaţi în zona lingvistică neerlandeză); 3. protecţia tinerilor; 4.
învăţământ; 5. economie; 6. amenajarea teritoriului şi locuinţe; 7. mediu înconjurător; 8. lucrări
publice şi infrastructură rutieră, aeriană şi fluvială; 9. agricultură; 10. comune şi provincii; 11. relaţii
internaţionale (în special cu privire la comerţul exterior); 12. cercetare ştiinţifică.
Decretele Parlamentului flamand relative la învăţământ şi afaceri culturale şi personale se
aplică, în mod egal şi instituţiilor flamande din Bruxelles. Pentru celelalte domenii, de natură
„regională", decretele se aplică doar pentru Comunitatea flamandă, căci Bruxelles nu face parte din
Regiunea flamandă.
Parlamentul flamand este unul din cele şase Parlamente belgiene. Puterile fiecărui Parlament
sunt bine definite, însă, este posibil ca un Parlament să-şi depăşească competenţele şi să intre în sfera
de competenţe a altui Parlament într-un astfel de caz, statul sau entitatea federată lezată sau chiar
6
orice cetăţean poate depune o plângere la Curtea de Arbitraj, care poate anula orice decret sau orice
lege a unui Parlament care şi-a depăşit competenţele.
Pe lângă funcţia legislativă pe care o îndeplineşte. Parlamentului flamand îi revine şi o a doua
misiune şi anume: numirea şi controlul Guvernului. Parlamentul veghează la buna desfăşurare a
activităţii Guvernului, având la dispoziţie mai multe mijloace de control (întrebări de actualitate,
întrebări scrise, interpelările, moţiunea de cenzură, dreptul de anchetă).
Pentru a-şi finanţa toate activităţile, Parlamentul flamand nu dispune de resurse financiare
suficiente, de aceea acesta este tributar statului federal. Cu toate acestea, reforma din 2001 ia permis
Flandrei să-şi crească autonomia sa fiscală. Pe cale de consecinţă. Regiunile pot să decidă ele însele
în materie fiscală regională. Cu toate acestea. Guvernul federal continuă să exercite un control asupra
politicii fiscale a regiunilor.

Guvernul flamand

Guvernul flamand veghează la buna executare a decretelor Parlamentului flamand. Miniştrii

flamanzi sunt aleşi de către deputaţii flamanzi (nu întotdeauna dintre aceştia). Miniştrii depun
jurământul în faţa preşedintelui Parlamentului flamand. Ministrul-Preşedinte, care conduce Guvernul
flamand, este singurul care depune jurământul în faţa Regelui.
Guvernul flamand prezintă Parlamentului flamand o declaraţie guvernamentală prin care
trasează liniile directoare ale politicii sale. Acordarea votului de încredere se face cu votul majorităţii
parlamentarilor. După şase luni de la instalare. Guvernul flamand prezintă note politice prin care
detaliază viziunea sa pe termen lung pentru fiecare departament care compune Ministerul
Comunităţii. În fiecare an la momentul prezentării bugetului, miniştrii flamanzi remit Parlamentului
note de politică generală, în care aceştia expun măsuri politice concrete.

2.2 Regiunea Wallonă

Parlamentul wallon

7
 Parlamentul wallon este compus din 75 de membri, aleşi prin sufragiu universal, pe baza
sistemului reprezentării proporţionale. Pentru primele alegeri, legea ordinară din 16 iulie 1993 a
stabilit numărul de locuri, iar circumscripţia electorală a reprezentat-o arondismentul, la fel ca şi în
cazul desemnării membrilor Camerei Reprezentanţilor, la nivel federal.
Pentru alegerile care au urmat, numărul de mandate a fost stabilit, pentru fiecare
circumscripţie, de către Guvernul wallon, în funcţie de numărul populaţiei, astfel5:

Circumscripţie Numărul de mandate

Nivelles 8
Mons 6
Soignes 4
Tournai-Ath-Mouscron 7
Charleroi 9
Thuin 3
Liege 13
Huy-Waremme 4
Verviers 6
Arlon-Marche-Bastogne 3
Neufchâteau-Virton 2
Namur 6
Dinant-Philippeville 4

Deputaţii walloni sunt aleşi pentru un mandat de 5 ani. Alegerile pentru Parlamentul wallon
coincid cu alegerile pentru Parlamentul European.
Parlamentul wallon se reuneşte în şedinţă publică de două ori pe lună. Se poate reuni, de
asemenea, la cererea a 2/5 din membri săi. Ca organisme interne ale Parlamentului wallon amintim:
Biroul Parlamentului, comisiile parlamentare, grupurile politice. Conferinţa preşedinţilor şi
Grefierul. Biroul Parlamentului alege un preşedinte, vicepreşedinţi şi secretari. Denumirea şî
atribuţiile fiecărei comisii sunt stabilite de către Birou. Fiecare comisie este compusă din 12 membri
titulari şi 12 membri supleanţi desemnaţi prin sistemul reprezentării proporţionale. Parlamentul poate
crea, atunci când este nevoie, şi comisii speciale. Sunt create, de asemenea, diverse comisii pentru
promovarea cooperării între Regiunea wallonă şi Comunitatea franceză. Comisia Comunitară
franceză a Regiunii Bruxelles-Capitala şi Comunitatea germanofonă.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din membri ai Biroului şi din preşedinţii grupurilor
politice. Preşedinţii comisiilor pot face parte din acest organism. Conferinţa preşedinţilor se reuneşte
la convocarea preşedintelui Adunării, în ziua de joi. Ea stabileşte calendarul sesiunilor, aprobă
ordinea lucrărilor în cadrul şedinţelor în plen şi asigură coordonarea acestora cu lucrările comisiilor.
Grefierul (Secretar general) este numit de către Parlament, la propunerea Biroului. Acesta are
menirea să întocmească actele deliberative ale Adunării şi procesul-verbal. El este cel care îl asistă

5
Claudia Gilia şa. - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu,2008, p.122-123
8
pe preşedintele Biroului în toate activităţile. De asemenea. Grefierul este cel care asigură convocarea
sesiunilor şi a comisiilor, se îngrijeşte de imprimarea şi difuzarea documentelor, de arhiva
Parlamentului. Parlamentul wallon exercită două funcţii principale şi anume:
- în calitate de putere legislativă dezbate şi votează decrete. După ce sunt votate, decretele sunt
sancţionate şi promulgate de către Guvernul wallon.
- în calitate de organ de control al puterii executive, el controlează Guvernul wallon, care răspunde
în faţa sa. Controlul se realizează prin intermediul moţiunilor de încredere sau de neîncredere, prin
întrebările parlamentare, prin votul asupra bugetului etc.

Guvernul wallon

Guvernul wallon se compune din 9 membri. Miniştrii sunt aleşi de către Parlamentul wallon.
Este admis cumulul de mandate între mandatul de membru al
Guvernul wallon participă la realizarea puterii legislative prin puterea sa de a iniţia decrete. în
calitatea sa de putere executivă, Guvernul adoptă hotărâri pentru punerea în aplicare a decretelor.
Guvernul wallon este responsabil în faţa Parlamentului wallon.
Atât Parlamentul wallon, cât şi Guvernul wallon îşi au sediul la Namur, capitala Regiunii Wallone.
Administrarea Regiunii wallone se realizează prin intermediul a două ministere: 1. Ministerul
wallon al Echipamentelor si al Transporturilor (MET), creat în 1989 în a doua etapă a regionalizării
şi care administrează reţeaua rutieră, infrastructurile, căile de comunicaţii fluviale, aeroporturile
regionale, etc. şi 2. Ministerul Regiunii Wallone (MRW), creat în 1979, grupează nouă direcţii şi
dispune de competenţe în domenii diverse: agricultură, tehnologie, turism, comerţ exterior,
amenajarea teritoriului, protecţia mediului, sănătate, organizarea şi funcţionarea puterilor locale etc.

2.3 Regiunea Germanofonă

Parlamentul Comunităţii germanofone

Acesta reprezintă puterea legislativă a micuţei comunităţi belgiene de limbă germană.

9
 Din 1973, belgienii germanofoni dispun de propriul lor Parlament, denumit iniţial „Consiliul
Comunităţii cultura/e germane". Din 1984 până în anul 2004 această adunare a purtat denumirea de
„Consiliul Comunităţii germanofone", însă, prin modificarea Constituţiei din Iulie 2004, acest for
poată denumirea de „Parlamentai Comunităţii germanofone". Sediul său este la Eupen.
Parlamentul Comunităţii germanofone se compune din 25 de membri aleşi prin scrutin direct
de către electorii din regiunea de limbă germană. Parlamentul exercită următoarele funcţii principale:
funcţia legislativă, funcţia de control a puterii executive (Guvernul Comunităţii germanofone) şi
votarea anuală a buge-tuluiComunităţii. Activitatea Parlamentului este reglementată printr-un
regulament intern.
Parlamentul adoptă decrete, care au forţă de lege în Comunitatea germanofonă. Decretele se
află pe aceeaşi treaptă a ierarhiei normative ca şi legile federale sau decretele Regiunii wallone. Doar
legile speciale şi tratatele internaţionale le sunt superioare.
Potrivit art. 130 din Constituţie, Comunitatea îşi exercită competenţele în următoarele
domenii:
- cultură;
- familie, sănătate;
- învăţământ, cu excepţia următoarelor domenii:
1. fixarea începutului şi sfârşitului învăţământului obligatoriu;
2. condiţiile minimale pentru obţinerea diplomelor;
3. reglementarea pensiilor pentru personalul din domeniul educaţiei; I cooperarea internaţională şi
intercomunitară, fiind inclusă aici şi semnarea de tratate în materiile menţionate mai sus;
- colaborarea între Comunităţi şi cooperarea internaţională, fiind inclusă aici şi semnarea de
tratate;
- utilizarea limbilor străine în învăţământ.
Art. 139 din Constituţie stipulează că Parlamentul şi Guvernul pot exercita competenţe
regionale, cu condiţia ca să se fi convenit cu Regiunea Wallonă asupra transferului de competenţe.
începând cu anul 1994, au fost transferate o serie de competenţe de la Regiune la Comunitate, motiv
pentru care Parlamentul Comunităţii germanofone poate vota decrete în următoarele materii
regionale6:
 protecţia sit-urilor arheologice şi a monumentelor;
 politica de angajare;
 controlul şi finanţarea comunelor.
Modalităţile de control asupra Guvernului sunt multiple: votul asupra bugetului, cordarea sau
neacordarea votului de încredere, moţiunea de neîncredere, interpelări etc.
Parlamentul Comunităţii germanofone trimite unul dintre membrii săi, ca senator, la
Bruxelles.

Guvernul Comunitaţii germanofone

Guvernul Comunităţii germanofone este compus din membrii aleşi de către Parlamentul
Comunităţii (de la 3 la 5 membri, fiecare sex trebuind să fie repre-zentat de cel puţin un membru), nu
6
Claudia Gilia şa. - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu,2008, p.125
10
în mod obligatoriu din cadrul său. Guvernul are drept de iniţiativă legislativă, iar în calitate de putere
executivă, acesta adoptă hotărârile necesare punerii în aplicare a decretelor adoptate de Parlamentul
Comunităţii germanofone. Guvernul Comunităţii germanofone depune jurământul în faţa
preşedintelui Parlamentului. Guvernul şi membrii săi sunt responsabili politic în faţa Parlamentului
Comunităţii germanofone.
Guvernul este cel care ratifică decretele şi promulgă regulamentele şi hotărârile necesare
executării decretelor. Miniştrii sunt asistaţi în activitatea politică pe care o desfăşoară de către un
„cabinet", adică de colaboratorii lor.
Administrarea Comunităţii germanofone este asigurată de către Ministerul Comunităţii
germanofone. Acesta pregăteşte şi execută deciziile Guvernului. Aproximativ 160 de colaboratori,
repartizaţi în cinci departamente, sunt în contact direct cu populaţia.
Ministerul Comunităţii germanofone este organizat în următoarele 5 departamente:
I. Secretariatul general;
II. învăţământ;
III. Formare profesională, muncă şi programe europene;
IV. Afaceri culturale;
V. Familie, sănătate şi afaceri sociale.

2.4 Comunitatea franceză

Comunitatea franceză este una dintre cele trei Comunităţi care compun statul federal belgian.
Ca în Wallonia, Comunitatea franceză îşi exercită competenţele doar în regiunea lingvistică
de limbă franceză.
Organismele politice ale Comunităţii franceze sunt: Parlamentul Comunităţii franceze şi
Guvernul Comunităţii franceze.

Parlamentul Comunitaţii franceze

Parlamentul Comunităţii franceze este adunarea reprezentativă a populaţiei din Regiunea

wallonă, de limbă franceză şi a francofonilor din Regiunea Bruxelles-Capitala. Principalul rolul al
Parlamentului Comunităţii franceze este acela de a adopta decrete. Decretele au forţă de lege, deci au
aceeaşi valoare ca şi legile federale. Facem, totuşi, precizarea că decretele sunt aplicabile numai în
Comunitatea franceză şi în materiile în care este competentă. Parlamentul examinează şi aprobă în
fiecare an bugetul Comunităţii.
Printr-un Decret din 20 iunie 2002 s-a creat instituţia Mediatorului Comunităţii franceze.
Mediatorul este desemnat de Parlament.
O altă funcţie extrem de importantă a parlamentului este aceea de a controla Guvernul
Comunităţii franceze prin moţiuni, prin întrebări, interpelări etc. Parla¬mentul poate oricând sa
adopte o moţiune de neîncredere constructivă. Acest tip de moţiune, de inspiraţie germană, vizează
asigurarea stabilităţii Guvernului şi punerea în practică a unei politici durabile de către acesta.

11
Moţiunea nu este " primită dacă în conţinutul său nu se fac propuneri cu privire la un succesor pentru
Guvern sau pentru ministrul care este vizat.
În cadrul Parlamentului, parlamentarii se pot organiza în grupuri politice. Parlamentul îşi
constituie comisii permanente şi îşi poate institui comisii de anchetă sau de cooperare cu celelalte
adunări (la momentul actual există o Comi¬sie de cooperare cu Regiunile, o comisie de cooperare şi
înţelegere cu adunarea Comisiei Comunitare franceze a Regiunii Bruxelles-Capitala şi o Comisie de
cooperare cu Comunităţile).
Materiile în care Parlamentul Comunităţii franceze este competent să adopte decrete sunt:
 învăţământ - Formare - Cercetare; ~ Cultură;
 Sănătate şi ajutor social;
 Relaţii internaţionale;
 Utilizarea limbilor străine Protecţia limbii franceze.

Guvernul Comunităţii franceze

Executivul Comunităţii este compus din membri aleşi de către Parlamentul Comunităţii
franceze. Membri acestui Guvern pot fi de altfel membri ai Guvernului wallon sau ai Guvernului
Regiunii Bruxelles-Capitala, dar nu pot fi membri ai Guvernului federal.
Membrii Guvernului sunt desemnaţi prin vot secret şi cu majoritatea absolută a membrilor
Parlamentului. Membrii Guvernului depun jurământul în faţa preşedin¬telui Parlamentului.
Guvernul, la rândul său, desemnează dintre membrii săi, cu majoritate absolută de voturi, un
preşedinte. Preşedintele Guvernului Comunităţii franceze prestează jurământul în faţa Regelui. Cel
puţin un membru al Guvernului trebuie să provină din Regiunea Bruxelles-Capitala.
Guvernul este responsabil în faţa Parlamentului Comunităţii franceze.
Guvernul are o serie de atribuţii care îi sunt stabilite prin Constituţie şi prin decrete.
Guvernul, în calitatea sa de putere executivă are următoarele competenţe:
- elaborează proiectele de decrete şi de hotărâri;
- propune alocarea creditelor bugetare;
- elaborează şi coordonează politica Comunităţii franceze;
- poate realiza exproprieri pentru cauză de utilitate publică în cazurile şi în condiţiile stabilite
printr-un decret, cu respectarea procedurilor judiciare stabilite de lege şi pe baza principiului justei şi
prealabilei despăgubiri (art. 16 din Consti¬tuţie);
- reprezintă Comunitatea în acţiunile judiciare şi extrajudiciare. Hotărârile Guvernului sunt
publicate în Monitorul Belgian. Ele sunt obligatorii
din a zecea zi de la data publicării.
De la 1 ianuarie 1998, administrarea Comunităţii franceze este asigurată de către Ministerul
Comunităţii franceze, care este organizat într-un Secretariat general şi în cinci Direcţii generale:
1. învăţământ si cercetare ştiinţifică;
2. personalul din învăţământ;
3. cultură si informatică;.
4. infrastructură;
5. ajutor în domeniul sănătăţii, sportului şi tineretului.

12
 Ministerul Comunităţii franceze are drept misiune, după aprobarea Parlamen¬tului, să pună în
aplicare declaraţia în care sunt trasate liniile directoare ale politicii Guvernului Comunităţii franceze.
Parlamentul si Guvernul Comunităţii franceze îşi au sediul la Bruxelles.

2.5 Regiunea Bruxelles-Capitala

Regiunea Bruxelles-Capitala este una dintre cele trei regiuni, care împreună cu celelalte trei
comunităţi formează statul federal belgian. Ea a fost creată prin legea specială din 12 ianuarie 1989.
Regiunea Bruxelles-Capitala corespunde celor 19 comune ce au un regim lingvistic bilingv:
Anderlecht, Auderghem, Berchem-Sainte-Agathe, Bruxelles, Etterbeek, Evere, Forest, Ganshoren,
Ixelles, Jelte, Koekelberg, Molenbeek-Saint-Jean, Saint-Gilles, Saint-Josse-ten-Noode, Schaerbeek,
Uccle, Watermael-Boitsfort, Woluwe-Saint-Lambert şi Woluwe-Saint-Pierre.

Parlamentul Regiunii Bruxelles-Capitala

Ca orice adunare democratică. Parlamentul este compus din deputaţi regionali bruxellezi,
aleşi prin sufragiu universal. Primele alegeri pentru Parlamentul bruxellez au avut loc în 1989, iar
ultimele în anul 2004. Candidaţii pentru alegerile regionale bruxelleze sunt prezentaţi pe liste
separate în funcţie de apartenenţa lor lingvistică. La momentul depunerii candidaturii, aceştia declară
cărui grup lingvistic aparţin. Pentru a fi eligibil, candidatul trebuie să fie cetăţean belgian, să aibă
13
 vârsta de 18 ani împliniţi şi să aibă domiciliul în Regiune. Un deputat regional bruxellez nu poate fi
în acelaşi timp şi membru al Camerei Reprezentanţilor, nici senator ales sau cooptat Dacă el este
senator desemnat de către Parlamentul Comunităţii franceze, el nu poate fi titularul unui mandat
executiv la nivel comunal (de exemplu, primar).
Parlamentul bruxellez este compus la momentul actual din 75 de deputaţi regionali bruxellezi.
Parlamentarii bruxellezi se organizează în două grupuri parlamentare: grupul lingvistic francez (64
membri) şi grupul lingvistic neerlandez
Principalele funcţii ale Parlamentului Regiunii Bruxelles-capitala sunt:
 funcţia de legiferare;
 funcţia de adoptare a bugetelor;
 funcţia de control asupra Guvernului regional.
Parlamentul legiferează în materii regionale prin ordonanţe, care au forţă de lege şi care sunt
promulgate de Guvernul regional şi publicate în Monitorul Belgian. Puterea legislativă se exercită în
comun cu Guvernul, în sensul că ambele organisme au drept de iniţiativă legislativă. în cadrul
Parlamentului îşi desfăşoară activitatea şapte comisii permanente.
De la debutul primei sale legislaturi Parlamentul a legiferat în toate marile domenii ce revin
în competenţa Regiunii. S-a creat, astfel, un adevărat drept regional bruxellez, ce statuează reguli
proprii în domeniul amenajării teritoriale, conservării patrimoniului imobiliar, finanţării comunelor,
dezvoltării economice, furnizării electricităţii şi apei potabile, organizării transportului în comun etc.
Regiunea Bruxelles-capitala dispune de resurse fiscale proprii, prevăzute în legea specială din
16 ianuarie 1989 referitoare la finanţarea Comunităţilor şi Regiunilor.
Una dintre primele sarcini ale Parlamentului, încă de la instalarea sa, este aceea de a-i alege
pe cei cinci membri ai Guvernului. Parlamentul are obligaţia să asculte pe orice membru al
Guvernului (miniştri) sau pe secretarii de stat, dacă le solicită anumite informaţii prin formularea
unei întrebări. Guvernul poate, în orice mo¬ment, să-şi asume răspunderea în faţa Parlamentului.
Parlamentul poate, la rândul său, să adopte o moţiune de neîncredere fie cu privire la Guvern
în ansamblul său, fie cu privire la unul sau mai mulţi miniştri, fie cu privire la unul dintre secretarii
de stat, obligându-i astfel să-şi prezinte demisia. Moţiunea este primită numai în măsura în care prin
ea se propun şi succesori ai celor menţionaţi mai sus.
Deputaţii regionali bruxellezi îşi exercită controlul asupra Guvernului şi prin interpelări, prin
intermediul întrebărilor orale sau de actualitate, ori prin întrebări scrise.
Regiunea Bruxelles-Capitala exercită competenţe în aceleaşi materii ca şi cele care revin
Regiunii Wallone şi Regiunii Flamande. Astfel, regiunea bruxelleză exercită competenţe în
următoarele domenii7:
amenajarea teritoriului, urbanism, renovare urbană, achiziţii, renovarea sit-urilor industriale
dezafectate, protecţia sit-urilor şi monumentelor;
spaţiul locativ (Inclusiv locuinţele sociale);
lucrări publice cu privire la străzi, canalizare;
transportul în comun regional;
politica economică şi comerţul exterior;
aspecte regionale ale politicii de angajare, aspecte cu privire la şomaj, la reîncadrarea în muncă a
şomerilor
7
Claudia Gilia şa. - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008, p.130
14
protecţia mediului. împotriva agresiunilor şl poluării, lupta contra zgomotului, politica deşeurilor;
protecţia şi conservarea naturii, a spaţiilor verzi, parcurilor, pădurilor, vânătoarea şi pescuitul;
aspecte regionale cu privire la energie, distribuţia locală de electricitate şi de gaz, pe utilizarea
raţională a energiei şi a descoperirii unor noi surse alternative de energie;
reglementarea organică a puterilor locale (comunale, intercomunale etc);
cercetare ştiinţifică;
relaţii internaţionale în materiile evidenţiate mai sus;
prevenirea incendiilor;
ajutor medical de urgenţă;
serviciile de taxi etc.

Guvernul bruxellez

Guvernul bruxellez este format din 5 miniştri, aleşi de către Parlamentul Regiunii Bruxelles-
Capitala. Cu excepţia preşedintelui Guvernului bruxellez care face parte din Colegiul Comisiei
Comunitare care corespunde grupului lingvistic căruia îi aparţine. Guvernul este format din doi
membri ai grupului lingvistic francez şi doi membri ai celui neerlandez. Toţi membrii Guvernului
trebuie să domicilieze într-una din cele 19 comune ale arondismentului administrativ Bruxelles-
Capitala. Guvernul alege dintre membrii săi un preşedinte, ce poartă denumirea de „ministru
preşedinte" (câteodată se utilizează şi formula de -Prim Ministru. Guvernul regional este completat
cu trei secretari de stat regionali, dintre care, cel puţin unul dintre ei aparţine grupului lingvistic mai
puţin numeros. Rolul lor este de a pregăti şi executa deciziile guvernamentale, nedispunând de nicio
putere de decizie. Deşi nu au drept de iniţiativă legislativă, secretarii de stat răspund în faţa
Consiliului în aceleaşi condiţii ca şi miniştrii regionali.
La nivelul Regiunii Bruxelles-Capitala există un Minister al Regiunii, care este principalul
instrument prin care Guvernul bruxellez îşi pune în aplicare politica sa guvernamentală. Acest
Minister este împărţit în şase administraţii distincte: 5 sunt competente în materii specifice, iar cea de
a 6-a le coordonează. în cadrul acestui organism îşi desfăşoară activitatea aproximativ 1500 de
persoane. Materiile care sunt administrate de Ministerul Regiunii Bruxelles-Capitala sunt multiple:
agricultură regională, comerţ exterior, buget regional, buget al puterilor locale, infrastructură
stradală, monumente, urbanism, mediu înconjurător etc.

2.6 Parlamentul federal

Desemnarea celor două Camere ale Parlamentului belgian
Belgia a adoptat un sistem bicameral chiar de la crearea sa în 1830. Constituţia de la 1831 a
consacrat instituţionalizarea acestei opţiuni, prevăzând că Parlamentul este format din Camera
Reprezentanţilor şi Senat . Odată cu opţiunea pentru structura federativă a statului, organizarea
bicamerală a forului legislativ a devenit o necesitate. Parlamentul federal întruneşte rolul de
reprezentare a suveranităţii naţionale, în timp ce, la nivelul fiecărei Comunităţi şi Regiuni, se
constituie căte o adunare parlamentară.
Iniţial, cele două adunări legislative aveau puteri identice, deşi sistemul de recrutare a
membrilor acestora era diferit Astfel, Camera Reprezentanţilor era considerată ca o adunare a
15
 poporului, în timp ce Senatul era o adunare aristocratică. După primul război mondial, când sistemul
votului universal s-a impus în statele democratice de o manieră generală, compoziţia celor două
Camere s-a modificat, membrii acestora fiind desemnaţi cu nesemnificative excepţii, prin alegeri.
Camera Reprezentanţilor este compusă din 150 de deputaţi aleşi prin sufragiu direct,
obligatoriu şi secret, în timp ce Senatul are, după revizuirea Constituţiei în 1993, 71 de membru Atât
deputaţii, cât şi senatorii sunt aleşi pentru un mandat de patru ani. Alegerile se desfăşoară pe baza
sistemului reprezentării proporţionale. Camera trebuie să fie imaginea Naţiunii, ea trebuie să
exprime preocupările diverselor componente ale opiniei publice. Tehnica reprezentării proporţionale
contribuie la compunerea unei adunări care ar putea pretinde că reproduce, de o manieră fidelă, dar
într-un format redus, grupul de electori.
În alegerile pentru Camera Reprezentanţilor circumscripţiile electorale corespund limitelor
provinciilor. Există două excepţii: arondismeritul electoral Bruxelles-Hal –Vilvarde şi arondismentul
Louvain , ale caror limite nu coincid cu limitele provinciale. Pentru Cameră există 11 arondismente
electorale. Numarul de locuri este stabilit în funcţie de numărul dde loicutori ai arondismentului
electoral .
Candidaţii pentru mandatul de deputat sunt eligibili de la vârsta de 21 ani, iar cel pentru Senat
de la 40 de ani. Art. 42 din Constituţie prevede că membrii celor două Camere reprezintă naţiunea.
Camera Reprezentanţilor şi Senatul se reunesc de drept, în fiecare an în luna octombrie. Sesiunea
trebuie să dureze cel puţin 40 de zlie. Regele are dreptul să convoace corpurile legislative în sesiune
Camera Reprezentanţilor este desemnată prin vot universal direct de către belgienii care au
împlinit vârsta de 18 ani. Art. 63 din Constituţie enunţă două reguli care stabilesc repartizarea
numărului total de locuri din Cameră:
1. fiecărei circumscripţii electorale îi revin mandate în funcţie de numărul
populaţiei, adică numărul obţinut prin divizarea cifrei populaţiei Regatului (10
milioane de locuitori) la numărul de locuri din Camera Reprezentanţilor (150 de
locuri). Astfel, un mandat de deputat revine la +/- 68 000 de locuitori;
2. locurile neocupate sunt atribuite circumscripţiilor electorale care au un număr ridicat de
populaţie nereprezentată. Rezultă astfel că repartizarea locurilor între arondismente poate varia în
funcţie de modificarea cifrei populaţiei. Revine Regelui obligaţia de a organiza un recensământ al
populaţiei din zece în zece ani în acest scop. într-un termen de trei luni de ia publicarea rezultatelor
recensământului, Regele stabileşte numărul de locuri ce sunt atribuite fiecărei circumscripţii
electorale. Noua repartizare a mandatelor este aplicată începând cu următoarele alegeri generale.
Pentru a putea fi ales, candidatul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă cetăţenia belgiană;
 să se bucure de drepturile civile şi politice;
 să aibă vârsta de cel puţin 21 de ani;
 să aibă domiciliul în Belgia (art. 64 din Constituţie).
Senatorii pot fi împărţiţi în patru categorii distincte, şi anume:
I. 40 sunt aleşi prin vot direct, obligatoriu şi secret de către populaţie, potrivit ponderii lingvistice (25
din partea Comunităţii de limba neerlandeză şi 15 din partea Comunităţii de limbă franceză);
II. 21 sunt desemnaţi de adunările parlamentare ale Comunităţilor din rândul membrilor acestora (un
senator este desemnat de Consiliul Comunităţii germa-nofone, 10 sunt numiţi de Consiliul
Comunităţii flamande şi alţi 10 de Consiliul Comunităţii franceze);
16
III. 10 senatori sunt cooptaţi (şase senatori care vor completa grupul lingvistic neerlandez şi care sunt
desemnaţi) de 25 de senatori aleşi direct de colegiul electoral neerlandez şi de 10 senatori comunitari
aleşi de Consiliul flamand, alţi patru senatori completează grupul lingvistic francofon).
Senatorii sunt repartizaţi în grupuri lingvistice (41 senatori de origine neerlandeză şi 29 de
origine franceză). Senatorul care reprezintă comunitatea germano-fonă nu face parte din niciun grup
lingvistic.
Senat de la 40 de ani. Art. 42 din Constituţie prevede că membrii celor doua" Camere
reprezintă naţiunea. Camera Reprezentanţilor şi Senatul se reunesc de drept, în fiecare an în luna
octombrie. Sesiunea trebuie sa dureze cei puţin 40 de zile. Regele are dreptul să convoace corpurile
legislative în sesiune extraordinară.

2.7 Regele

Belgia este o monarhie de tip parlamentar, în care Şeful statului nu are prerogative în procesul
de guvernare, atribuţiile sale limitându-se la îndeplinirea unor proceduri protocolare.
Puterile constituţionale ale Regelui sunt ereditare prin descendenţa directă, naturală şi
legitimă a Majestăţii Sale Leopold, George, Frederic de Saxe-Ccbourg, pe baza ordinului de
prirnogenitură. În lipsa unui descendent al Majestăţii Sale, Regele va putea să numească un succesor
numai cu acordul Camerelor Parlamentului federal. La data morţii Regelui, Camerele se reunesc, fără
convocare, cel mai târziu în a zecea zi de la data decesului. De la data morţii Regelui şi până la
prestarea jurământului de către succesorul său la Tron sau de către Regent, puterile constituţionale
ale Regelui sunt exercitate, în numele poporului belgian, de miniştrii reuniţi în Consiliu, si sub
responsabilitatea acestora. Regele este major la vârsta de18 ani. Regele îşi va exercita funcţiile numai
după prestarea jurământului, în faţa Camerelor reunite. Dacă, la moartea Regelui, succesorul său este
minor, cele două Camere ale Parlamentului se reunesc într-o singură adunare, pentru a hotărî cu
privire la Regenţă şi la tutelă.
În cazul în care Regele „se află în imposibilitate de a domni, miniştrii, după ce au constatat
această imposibilitate, convoacă imediat Camerele, care vor hotărî cu privire la Regentă şi fa tutelă.
Regenţa este încredinţată unei singure persoane. Regentul Intră în exerciţiul funcţiilor numai după
depunerea jurământului.”8
Pe timpul vacanţei Tronului, Camerele, deliberând în şedinţă comună, hotărăsc provizoriu cu
privire la Regenţă, până la reunirea Camerelor integral reînnoite. Această reuniune are loc cel mai
târziu într-un interval de două luni. Noile Camere deliberează în comun cu privire la vacanţa
tronului.
Monarh Perioadadeguvernare
Leopold 1 1831 -1865
Leopold II 1865 -1909
Albert 1 1909-1934
Leopold III 1934 - 1944
Prinţul Regent Charles 1944-1950
Leopold III 1950-1951

8
Claudia Gilia şa. - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008. p.143
17
 Baudouin 1951 -1993
Albert II 1993 – 2013
Philippe 2013-prezent
Aparent, Regele ar avea o putere reală de conducere, întrucât art. 37 din Constituţie prevede
că puterea executivă la nivel federal aparţine acestuia. Regele exercitând deopotrivă şi puterea
legislativă, colectiv cu Camera Reprezentanţilor şi Senatul (art. 36 din Constituţie). Cu toate acestea,
art. 105 din Constituţie prevede că Regele nu are alte puteri decât cele care îi sunt formal atribuite
prin Constituţie şi legi speciale, adoptate potrivit Constituţiei.
Actele Regelui nu au efecte dacă nu sunt contrasemnate de un ministru, care urmează să-şi
asume răspunderea pentru conţinutul acestora. De altfel, art. 88 din Constituţie stabileşte că persoana
Regelui este inviolabilă şt că miniştrii săi sunt responsabili. Responsabilitatea membrilor Guvernului
este asumată, potrivit art 101 din Constituţie, în faţa Camerei Reprezentanţilor.
Alte atribuţii ale regelui sunt de a sancţiona şi promulga legile. De asemenea. Regele numeşte
în funcţii administrative şi pe ambasadori. Regele stabileşte regulamentele şi decretele necesare
executării legilor, fără a avea, însă, puterea să le suspende sau să scutească pe cineva de efectele
acestora. în materie judiciară. Regele are dreptul ca, anual, să reducă pedepsele pronunţate de
instanţă, cu excepţia acelora care sunt aplicate miniştrilor şi membrilor guvernelor comunităţilor şi
regiunilor. La cererea expresă a Camerei Reprezentanţilor ori a unui Parlament al unei Comunităţi
sau Regiuni, Regele poate graţia un ministru sau un membru al unui guvern local. Ca Şef af statului.
Regele are dreptul de a emite ordine, conferă distincţii militare, în limitele stabilite prin lege, emite
monedă, conferă titluri de nobleţe etc

2.8 Guvernul federal.

Consiliul de Miniştri

Potrivit art 99 din Constituţie, Regele numeşte şi revocă miniştri. De drept, miniştrii sunt
colaboratori direcţi ai Regelui. Ei sunt titulari efectivi ai puterii guvernamentale federale. Numai
cetăţenii belgieni pot fi desemnaţi ca miniştri. Constituţia stipulează, în mod expres, că nici un
membru al familiei regale nu poate fi ministru.
Consiliul de Miniştri “este compus din Primul Ministru şi din 15 miniştri. Consiliul de
Miniştri îşi are originea în „Consiliul de miniştri ai Regatului Ţărilor de jos". Miniştrii erau la acel
moment responsabili doar în faţa Regelui (Guillaume I) şi nu în faţa Stărilor Generale
(Parlamentului). Conform dispoziţiilor Constituţiei din 7 februarie 1831, miniştrii erau colaboratorii
personali ai suveranului, fiecare, individual, era răspunzător în faţa acestuia..
Primul Ministru deţine rolul decisiv în compunerea Guvernului. Textele constituţionale
referitoare la compunerea Cabinetului ţin seama de varietatea lingvistică aflată la baza federalismului
belgian şi prevăd că Guvernul cuprinde miniştri vorbitori ai limbii franceze şi vorbitori ai limbii
neerlandeze. Doar Primul Ministru poate face excepţie de la această regulă stabilită în art. 99 alin. 2
din Constituţie.
Guvernul trebuie să se bucure de încrederea Camerei Reprezentanţilor. Se poate spune că
Guvernul trebuie să fie sprijinit de majoritatea parlamentară din Camera Reprezentanţilor şi să
respecte un echilibru lingvistic”9.
După alegerile legislative din 10 iunie 2007, Belgia a traversat o perioadă de frământări
politice, cauzate de neînţelegerile dintre flamanzi şi walloni cât priveşte gradul de autonomie acordat
9
Claudia Gilia şa. - Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008, p.144
18
celor două regiuni, care au culminat cu iniţiativa înaintată Parlamentului flamand de către liderul
grupului Vlaams Betang prin care se cerea separarea regiunii de restul ţării
După încercări nereuşite de a crea un Guvern, care să exprime voinţa ambelor regiuni, abia în
data de 20 martie 2008 s-a constituit Guvernul Leterme I. Componenţa noului Guvern respectă
principiul echilibrului lingvistic.
Structura guvernamentală - 20 martie 2008

Nr. crt Denumirea ministerului

1 Ministerul finanţelor şi reformelor instituţionale

Ministerul afacerilor sociale şi al sănătăţii publice

2
3 Ministerul de interne

4 Ministerul de justiţie şi reforme instituţionale

5 Ministerul muncii şi egalităţii de şanse

6 Ministerul afacerilor externe

7 Ministerul IMM, agriculturii şi politicii ştiinţifice

8 Ministerul integrării sociale, al pensiei şi al marilor oraşe

9 Ministerul mediului şi al energiei

10 Ministerul cooperării privind dezvoltarea

11 Ministerul finanţelor publice şi al întreprinderilor publice

12 Ministerul apărării

13 Ministerul pentru întreprindere şi simplificare

14 Ministerul pentru politica migraţiei şi azilului

Guvernul este format din Primul-ministru, 14 miniştri şi 7 secretari de stat, aleşi din cinci
formaţiuni politice, respectiv trei francofone (socialişti, liberali şi centrişti) şi două flamande (creştin-
democraţi şi liberali). Structura executivului, care are ca obiectiv principal încheierea, până în iulie
2008, a unui acord privind reforma instituţiilor belgiene prin care ar urma să se acorde o autonomie
mai largă regiunilor, este însă foarte asemănătoare celui precedent, ceea ce ridică primele semne de
întrebare cu privire la viabilitatea sa.
Organizarea şedinţelor Consiliului de Miniştri se bazează mai mult pe uzanţe şi tradiţii. Fără a
fi convocat. Consiliul de Miniştri se reuneşte în fiecare săptămână, în ziua de vineri. La lucrări asistă
doar miniştrii şi Secretarul Consiliului. Având în vedere că el se compune atât din miniştri
francofoni, cât şi neerlandezi, există uzanţa ca fiecare ministru să se exprime în limba sa, realizându-
se însă şi o traducere simultană.
Miniştrii sunt responsabili în faţa Camerei Reprezentanţilor şi beneficiază de imunitate pentru
opiniile exprimate în exercitarea funcţiilor lor.

19
 Camera Reprezentanţilor are dreptul de a-i pune sub acuzare pe miniştri în faţa Curţii de
Casaţie. Prin lege specială se stabilesc cazurile de responsabilitate şi pedepsele corespunzătoare.

Secretarii de stat

Guvernul federal cuprinde şi secretari de stat, care sunt numiţi şi revocaţi de Rege, dar nu fac
parte din Consiliul de Miniştri. Aceştia sunt adjuncţii unui ministru. Regele stabileşte atribuţiile şi
limitele în care acestea pot fi exercitate.

Miniştrii de stat

Regele acordă titlul de ministru de stat unor personalităţi (adesea din spectru politic) care au
dovedit merite deosebite în viaţa publică. Acordarea titlului se realizează printr-o hotărâre regală,
contrasemnată de Primul-Ministru. La momentul nominalizării se ţîne cont de anumite echilibre.
Acest titlu este onorific, având doar o semnificaţie protocolară. Acesta nu prezintă consecinţe
constituţionale şi nu oferă un avantaj financiar sau o remunerare de alt gen. Miniştrii de stat nu sunt
membri ai Guvernului şi, pe cale de consecinţă, nici ai Consiliului de Miniştri. De asemenea, ei nu au
drept de acces în Camera Reprezentanţilor sau în Senat. Miniştrii de stat sub conducerea Regelui
formează Consiliul Coroanei. Atunci când sunt reuniţi în Consiliul de Coroană, miniştri de stat nu au
decât o competenţă de avizare, căci competenţa de a lua adevăratele decizii politice revine, potrivit
Constituţiei, Regelui şi Guvernului.

Primul-Ministru

Funcţia de Prim-Ministru este deosebit de importantă, din moment ce acesta este cel care
formează Guvernul, îl conduce şi îi coordonează acţiunea.
Denumirea de Prim-Ministru apare după revizuirea Constituţiei în 1970. Revizuirea
constituţionala din 1993 leagă, în mod expres, funcţia de Prim-Ministru de formarea sau demisia
Guvernului.
Primul-Ministru deţine un evantai de atribuţii, dintre care cete mai importante sunt
următoarele:
- conduce Guvernul şi prezidează Consiliul de Miniştri (el prezidează şi Cabinetul ministerial
restrâns - Kern);
- reprezintă Guvernul în relaţiile cu principalele Instituţii ale statului;
- reprezintă Guvernul în cadrul parteneriatelor internaţionale ale ţării; asigură contacte cu
organisme non-guvernamentale.
Cu regularitate, Primul-Ministru este primit în audienţă de către Rege, care este şeful puterii
executive, conform Constituţiei. Rolul Primului-Ministru este mai vizibil în raporturile sale cu
Parlamentul. Astfel, el poate fi interpelat de către deputaţi şi senatori cu privire la politica pe care o
duce, Prlmul-Ministru şi miniştrii depun proiecte de lege şi le prezintă în faţa comisiilor competente
de la Camera Reprezentanţilor sau de la Senat. Acest lucru presupune o bună colaborare între puterea
legislativă şi cea executivă. Primul-Ministru consacră o atenţie deosebită contactelor sale cu
Guvernele şi Şefii de Guverne, mai ales din statele membre ale Uniunii Europene (Belgia fiind
membră fondatoare a Uniunii). Fiind un Prim-Ministru al tuturor belgienilor, acesta îşi prezintă
politica sa opiniei publice. În acest scop, Primul-Ministru are întâlniri frecvente cu reprezentanţii
diferitelor organizaţii non-guvernamentale.

20
3. Exemplul Elveţiei

Confederaţia Elveţiană sau Elveţia este un mic stat federal în Centrul Europei. Este cunoscut
pentru neutralitatea politică şi militară, motiv pentru care este sediul multor organizaţii
internaţionale.
Federaţia elveţiană s-a format în urma unui proces de unificare care îşi are începutul odată
cu pactul de la 1 august 1291, şi s-a în cheiat odată cu adoptarea Constituţiei din 1848. Elveţia, în
forma sa modernă s-a constituit după şase secole de măcinare, având până în anul 1848, Dieta, ca
unică instituţie ce lega formal cantoanele.
Constituţia de la 1848 a însemnat actul prin care au fost împăcate opţiunea pentru autonomie
locală a cantoanelor şi necesitatea unităţii. Constituţia recunoaşte expres cantoanelor calitatea de
părţi constitutive în art. 1. „Popoarelor celor douăyeci şi două de cantoane suverane ale Elveţiei,
unite prin prezenta alianţă (sunt enumerate statele), formează în ansamblul lor confederaţia
elveţiană.”10

3.1 Organizarea constituţională a puterilor

Parlamentul
Parlamentul elveţian - Adunarea Federală - este compus din două Camere: Consiliul Naţional
şi Consiliul Statelor. Potrivit art. 148 din Constituţie, ca reprezentantă a poporului şi a cantoanelor,
Adunarea Federală este autoritatea supremă a Confederaţiei.
Consiliul Naţional este „alcătuit din 200 membri aleşi prin scrutin proporţional (art. 149 din
Constituţie) şi reprezintă întreaga Naţiune, în timp ce Consiliul Statelor are în componenţa sa 46
membri ce reprezintă cantoanele (art. 150). Membrii Consiliului Statelor sunt desemnaţi prin scrutin
majoritar cu două tururi de scrutin, în cele mai multe cantoane. Desemnarea „consilierilor de stat"
este determinată de particularităţile fiecărui canton. Cele 46 de locuri în Consiliul Statelor sunt
repar¬tizate câte 2 locuri pentru 20 de cantoane şi câte un loc pentru fiecare demi-canton (Obwald,
Nidwald, Bâle-Ville, Bâle-Champagne, Appenzelle Rhodes-lnterior, Appenzelle Rhodes-Exterior).
Astfel, Zurich care are 1 milion de locuitori alege 2 consilieri, la fel ca şi cantonul Uri, care are mai
puţin de 36 000 de locuitori. Doar cetăţenii elveţieni au drept de vot. Cetăţenia elveţiană se obţine
după minimum 12 ani de rezidenţă în Elveţia.
Dispunerea celor 200 de mandate pe cantoane ţine seama de populaţia acestora, dar fiecare
canton beneficiază de cel puţin un mandat, Dintre cele 26 de cantoane, 6 cantoane deţin câte un
mandat, 2 cantoane au câte două mandate. Restul cantoanelor au de ia 3 mandate la 34 (de exemplu,
cantonul Argovie are 15 locuri, Vand 18 locuri, Berna 26 de locuri, iar Zurich dispune de 34 de
locuri). Consilierii naţionali sunt aleşi prin scrutin proporţional. Data şi modalităţile de scrutin sunt
identice în toată Confederaţia. Fiecare canton constituie o circumscripţie electorală, care alege cel
puţin un deputat. Alegerile au loc o dată la patru ani, înainte de ultima duminică din octombri

10
Ivan Vasile Ivanoff- Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008.,p. 187.

21
 Cele două Camere sunt alese pentru un mandat de 4 ani. Camerele se întrunesc în sesiune
ordinară de patru ori pe an. O sesiune nu durează mai mult de patru săptămâni (1. sesiunea de
primăvară 3-20 martie; 2. sesiunea de vară: 26 mai-13 iunie; 3. sesiunea de toamnă: 15 septembrie-3
octombrie; 4. sesiunea de iarnă: 1-19 decembrie).
Un sfert din numărul membrilor fiecărei Camere, precum şi Consiliul federal pot să solicite
convocarea corpurilor legislative în sesiune extraordinară.
Parlamentul se reuneşte de cele mai multe ori în secţiuni reunite pentru majoritatea
competenţelor care nu sunt de natură legislativă, în special, pentru cele care îi reliefează caracterul de
„autoritate supremă", şi anume: dreptul de graţiere şi reglementarea conflictelor de competenţe ivite
între autorităţile federale. Tot în secţiuni reunite. Adunarea Federală procedează ia alegerea
membrilor executivului. Consiliului Federal, a judecătorilor Tribunalului Federal şi a Cancelarului
Confederaţiei. în plus, membrii unei Camere pot asista, ca observatori, la şedinţele celeilalte Camere,
fiind, de asemenea, instituite comisii comune. însă cele două Camere se reunesc separat pentru
exercitarea atribuţiilor lor ordinare: funcţia legislativă, controlul asupra administraţiei federale,
relaţiile cu cantoanele sau menţinerea securităţii interne.”11
Camerele sunt conduse de un preşedinte ales dintre membrii acestora pentru un mandat de un
an. De asemenea, este ales pentru acelaşi mandat şi un vicepreşedinte.
Membrii Adunării Federale pot forma grupuri parlamentare care vor prezenta în cadrul
Camerelor programele si interesele partidelor politice. Un grup parlamentar cuprinde cel puţin 5
membri. In Consiliul Naţional şi în Consiliul Statelor există, la momentul actual, cinci grupuri
parlamentare.
Biroul Consiliului Naţional este compus din preşedinte, doi vicepreşedinţi şi patru secretari şi
preşedinţii grupurilor parlamentare. Preşedintele şi vicepreşedinţi sunt aleşi la constituirea
Consiliului, pentru un mandat de un an. în afara celor patru secretari se aleg şi patru supleanţi ai
acestora. La alegerea secretarilor se va ţine seama de componenţa numerică a grupurilor, de
reprezentarea grupurilor lingvistice şi a regiunilor ţării. Rolul secretarilor constă în stabilirea
rezultatului voturilor exprimate în plenul consiliului. Biroul Consiliului Statelor este compus dintr-un
preşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi un secretar supleant.
Preşedintele conduce dezbaterile Consiliului Naţional, prezidează Biroul şi Conferinţa
Preşedinţilor grupurilor. Conferinţa preşedinţilor de grup este compusă din preşedintele şi
vicepreşedintele Consiliului Naţional, precum şi din preşedinţii grupurilor parlamentare. Conferinţa
se reuneşte înaintea fiecărei sesiuni parla¬mentare. Conferinţa fixează, de comun acord cu biroul
Consiliului Statelor, la începutul fiecărui an de funcţionare, datele şi durata prealabilă a sesiunilor.
Biroul Consiliului National, după consultarea grupurilor parlamentare, numeşte comisiile
permanente. In fiecare Consiliu există câte 12 comisii: 10 comisii legislative şi 2 comisii de control.
Numărul locurilor fiecărei comisii este repartizat între diferitele grupuri parla¬mentare,
proporţional cu numărul membrilor fiecărui grup. Comisiile constituie în Consiliul Naţional au în
componenţa lor un număr de 25 de membri, în timp ce în cele ale Consiliului Statelor conţin un
număr de 13 membri. Şedinţele comisiilor permanente sunt secrete. Cele două Camere îşi pot
constitui şi comisii comune, dar şi comisii de anchetă parlamentară.
Membrii Parlamentului beneficiază de un regim de imunitate care constă în lipsa răspunderii
juridice pentru opiniile exprimate, în această calitate, în faţa Camerelor legislative. Prin aceasta se
11
Ivan Vasile Ivanoff- Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008.,p. 191, 192.
22
urmăreşte să se creeze cadrul legal în care membrii celor două Camere să-şi expună liber punctele de
vedere, fie în plen, fie în comisii, fară a se teme de intervenţia represivă a puterii executive. Deputaţii
îşi asumă o răspundere juridică pentru faptele penale comise în raport cu activitatea lor sau cu
situaţia lor oficială. Parlamentarul poate fi urmărit penal numai cu auto-rizarea Camerei al cărui
membru este.

Rolul şi competenţele Adunării federale

Rolul principal al Adunării federale constă în apărarea intereselor şi oj electoratului. Ea se
pronunţă asupra orientărilor fundamentale ce Confederaţia. Celelalte autorităţi federale (Consiliul
federal, Tribunalele federale, administraţia federală) nu pot acţiona decât în limita competenţelor
care le delegate de către popor sau de către Parlament.
Atribuţiile Adunării federale sunt stabilite de Constituţie.

Competenţe legislative
Competenţa legislativă constituie una dintre funcţiile primordiale ale stat este atribuită
Parlamentului, ce reprezintă încarnarea poporului, în domeniile în care puterea aparţine
Confederaţiei, legile care le reglementează sunt votate de către Adunarea federală. De asemenea,
actele care modifică Constituţia (cu excepţia iniţiativei populare) sunt adoptate tot de către Adunarea
federală, sub rezerva aprobării prin referendum obligatoriu sau facultativ.

Competenţe financiare
În exercitarea competenţei sale financiare, Adunarea federală se pronunţă cu privire la
cheltuielile Confederaţiei, ea acordă sau refuză creditele (adică autorizează sau nu Consiliul federal
să contracteze angajamente sau să plătească datoriile). Dacă dispoziţiile relative la subvenţii, la
credite şi la plafonul de cheltuieli au în vedere cheltuieli de mai mult de 20 de milioane de franci
elveţieni sau cheltuieli periodice de mai mult de 2 milioane de franci elveţieni, aleile d% ie să fie
adoptate de majoritatea membrilor fiecărei Camere, Adunarea rată determină astfel, în fiecare an,
cheltuielile Confederaţie, votează bugetul (în sesiunea de iarnă) şi aprobă contul de stat (în sesiunea
de vară);

Competenţe Internaţionale
Această competenţă permite Adunării federale să ia parte la definirea obiectivelor politicii
externe şl la supravegherea relaţiilor internaţionale. Adunarea federală este cea care aprobă tratatele
internaţionale, cu excepţia celor care intră în competenţa Consiliului federal.

Competenfa în materie electorala

Adunarea federală dispune de o competenţă electorală pe care o exercită în Camere reunite,
sub conducerea preşedintelui Consiliului naţional. Parlamentul este cel care îi alege pe cei şapte
membri ai Guvernului - Consiliul federal şi pentru cancelarul Confederaţiei. Parlamentul alege, de
asemenea, pe cei 30 de membri ai Tribunalului federal, pe cei 11 membri ai Tribunalului federal de
asigurări, ca şi pe membri Tribunalului penal federal. în caz de război. Parlamentul alege pe
generalul însărcinat să conducă armata federală.

23
 Competenţe de supraveghere
Adunarea federală verifică îndeplinirea în condiţii de legalitate, oportunitate şi eficacitate a
funcţiilor ce revin Consiliului federal şi administraţiei. Adunarea supraveghează şi activitatea
desfăşurată de Tribunalul federal şi de Tribunalul federal al asigurărilor (Adunarea nu supraveghează
jurisprudenţa, ci verifică dacă procesele sunt soluţionate într-un termen rezonabil, dacă autoritatea
judiciară este organizată şi echipată corespunzător pentru a duce la bun sfârşit acţiunile care i-au fost
încre¬dinţate).

Alte competenţe
În sarcina Adunării federale revin şi alte competenţe precum:
 veghează la menţinerea relaţiilor dintre Confederaţie şi cantoane;
 evaluează eficacitatea măsurilor luate de Confederaţie;
 ia măsuri pentru apărarea securităţii interne;
 ia măsuri pentru aplicarea dreptului federal;
 statuează asupra validităţii iniţiativelor populare;
 participă la planificarea celor mai importante activităţi ale statului;
 statuează asupra conflictelor de competenţe între autorităţile federale supreme
 statuează asupra cererilor de graţiere şi aminstie etc
Actele Adunării federale

Adunarea federală edictează legi federale, ordonanţe sau hotărâri dacă nu au ca obiect
referendumul, sunt denumite hotărâri federale simple.
Toate dispoziţiile importante care stabilesc regulile de drept trebuie să îmbrace forma unei
legi federale. Materiile care sunt reglementate în mod special prin lege federală sunt:
 exerciţiul drepturilor politice;
 restrângerea drepturilor constituţionale;
 drepturile şi obligaţiile persoanelor;
 calitatea de contribuabil, obiectul impozitelor şi calculul cuantumului impo¬zitului;
 sarcinile şi prestaţiile Confederaţiei;
 obligaţiile cantoanelor de a pune în aplicare dreptul federal; organizarea şi procedura autorităţilor
federale etc.

3.2 Consiliul Federal Elveţian

Consiliul Federal Elveţian este un organism cu caracter colegial, compus din şapte membri,
aleşi cu votul majorităţii absolute a membrilor Adunării Federale, după constituirea Consiliului
Naţional în urma alegerilor parlamentare, care împreună exercită atribuţiile unui şef de stat.
Membrii Consiliului Federal sunt aleşi pentru un mandat de 4 ani dintre cetăţenii elveţieni
care întrunesc condiţiile de eligibilitate pentru a fi aleşi în Consiliul Naţional. Constituţia prevede o
reprezentare echitabilă a regiunilor şi a comunităţilor lingvistice în Consiliul Federal, un canton
neputând avea mai mult de un membru în acest organism (art. 176 alin. 4).
Prin modul de compunere şi funcţionare. Consiliul Federal „se situează la graniţa dintre
regimul prezidenţial şi cel parlamentar. Trăsăturile pe care le-a împrumutat de la regimul prezidenţial
sunt: 1. lipsa răspunderii politice a Consiliului în faţa Adunării Federale, şi 2. imposibilitatea

24
dizolvării acesteia de către Consiliu. Asemănarea cea mai frapantă cu regimul parlamentar constă în
alegerea membrilor Consiliului de către Adunarea Federală.
Adunarea Federala alege un preşedinte şi un vicepreşedinte dintre membrii Consiliului
Federal pentru un mandat de un an. Preşedintele Consiliului Federal este şi preşedintele
Confederaţiei (art. 176 din Constituţie) - primus inter pares. Acesta se află, de asemenea, la
conducerea unui departament ministerial. Există şapte departamente: 1. departamentul federal al
afacerilor externe; 2. departamenttul federal de Interne; 3. departamentul federal de justiţie şi politic;
4. departamentul federal al apărării, protecţiei populaţiei şi a» sporturilor; 5. departamentul federal al
finanţelor; 6. departamentul federal al economiei; 7. departamentul federal al mediului,
transporturilor, energiei şi comunicaţiei.
Preşedintele, însă, nu are nici calitatea de şef al Guvernului şi nici nu este şef de stat, în
accepţiunea clasică, căci Colegiul în totalitatea sa îndeplineşte calitatea de Şef de stat.
Fiecare membru al Consiliului este şeful unui departament. După alegerile federale din 2007,
membrii Consiliului Federal sunt: -Leuthard Doris; -Couchepin Pascal; -Widmer-Schlumpf Eveline;
-Schmid SamueJ; -Merz Hans-Rudolf; -Leuthard Doris; -Leuenberger Morit.
Preşedintele Consiliului conduce deliberările din cadrul acestui organism, are un vot decisiv
în caz de egalitate de voturi şi exercită funcţia de reprezentare a Confederaţiei. În anul 2008,
preşedinţia Confederaţiei este asigurată de Pascal Couchepin.
Spre deosebire de executivul american. Consiliul Federal dispune direct de iniţiativă
legislativă şi chiar, am putea afirma, că deţine monopolul în această privinţă. Puterea sa de
reglementare ia forma ordonanţelor, destinate punerii în aplicare a legilor şi a hotărârilor federale
adoptate de către Parlament. Există, de asemenea, hotărâri ale Consiliului federal, care emană din
competenţa lor particulară sau dintr-o abilitare din partea puterii legislative.”12
În afară de dreptul de iniţiativă legislativă, Consiliului Federal îi revin şi alte atribuţii,
precum:
- planifică şi coordonează activităţile statului;
- veghează la punerea în aplicare a legislaţiei, a hotărârilor Adunării federale, precum şi a
sentinţelor pronunţate de autorităţile judiciare federale;
- elaborează planul financiar, precum şi proiectului de buget federal;
- veghează la corectitudinea gestiunii financiare;
- conduce relaţiile internaţionale şi reprezenta Elveţia în străinătate;
- semnează şi ratifică tratatele, pe care le supune aprobării Adunării federale;
- ia măsuri pentru apărarea integrităţii, a independenţei şi a statutului de neutralitate a ţării,
precum şi a siguranţei interne;
- în cazuri de urgenţă, poate să mobilizeze trupe;
- colaborează cu cantoanele;
- aprobă actele legislative ale cantoanelor, dacă dreptul federal o cere;
- veghează la respectarea dreptului federal, al constituţiilor şi al convenţiilor cantonale;
- supraveghează administraţia federală;
Consiliul Federal îndeplineşte, deopotrivă, funcţia de Guvern. În calitate de Cabinet,
Consiliul Federal nu solicită votul de încredere din partea Parlamentului nici la momentul constituirii

12
Ivan Vasile Ivanoff- Sisteme politico-administrative europene, Editura Hamangiu, 2008.,p. 196, 197
25
sale, nici pe parcursul mandatului său. Constituţia nu prevede posibilitatea revocării sale sau a
prezentării demisie.
Fiecare membru al Consiliului îndeplineşte şi funcţiile unui ministru, şi, în această calitate
conduce efectiv un minister, fund răspunzător pentru activitatea acestuia. Consiliul Federal conduce
administraţia federală şi, în acest scop, asigură organizarea sa corespunzătoare, veghind (la
îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor încredinţate acesteia).
Ca regulă, consilierii federali se reunesc o dată pe săptămână. Consiliul Federal ţine de mai
multe ori pe an şedinţe speciale în care examinează probleme complexe. Şedinţele sunt conduse de
preşedinte, iar în absenţa acestuia de vicepreşedinte. Durata şedinţelor variază de la o oră la zece ore.
Lucrările şedinţelor sunt pregătite de Cancelaria federală.
Consiliul ia decizii în prezenţa a cel puţin patru dintre membrii săi. În caz de egalitate de
voturi, votul preşedintelui se calculează dublu.

Raporturile dintre Adunarea Federala şi Consiliul Federal

Raporturile dintre cele două organisme reflectă specificitatea regimului politic elveţian.
Ambele organisme, fiecare deţinătoare a unei puteri (legislativă şi executivă), au atribuţii distincte pe
care le exercită fără a colabora strâns.
Consiliul Federal este, în virtutea Constituţiei, în mod aparent, subordonat Adunării Federale
atât prin modul de desemnare a membrilor Consiliului, cât şi prin controlul pe care Adunarea îl
exercită asupra acestuia. însă este dificil să stabilim cu exactitate care sunt limitele acestei stări de
subordonare.
Anual, Consiliul Federal depune în faţa Adunării Federale un raport de gestiune în care se
arată modul în care a condus activitatea administraţiei publice în anul precedent. De asemenea,
Adunarea Federală poate încredinţa un mandat Consiliului Federal, având dreptul să exercite o
influenţă în domenii importante din sfera de competenţă a Guvernului federal.
Parlamentarii pot adresa membrilor Consiliului Federal întrebări prin care se cer explicaţii
privind diferite aspecte curente ale activităţii executive. Procedura întrebărilor nu prevede susţinerea
sau dezvoltarea întrebării, nici dezbateri parlamentare pe marginea acesteia.
Răspunsul Consiliului Federal poate fi prezentat oral sau transmis în scris. Orice deputat
poate cere Consiliului Federal explicaţii privind probleme ce interesează Confederaţia. Parlamentarii
pot cere Consiliului Federal, prin intermediul unei interpelări, să le furnizeze informaţii privind
evenimente sau probleme care interesează politica internă sau externă.
Formal Consiliul Federal nu este responsabil în faţa Adunării Federale de aceea, Constituţia
mai prevede posibilitatea revocării mandatului Cabinetului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Practic, membrii Guvernului federal nu pot fi revocaţi din funcţie pe durata mandatului. Pe de altă
parte. Guvernul nu poate dizolva Camerele, nu poate ridica excepţia de neconstituţionaliutea a legilor
adoptate de acestea, după cum nu se poate opune voinţei legislative a Parlamentului.

26
 Concluzii

Chiar dacă evoluţiile federaţiilor actuale au fost şi rămân diferite din cauza clivajelor variate
şi a sistemelor de valori şi priorităşi practicate, de asemenea, câteva elemente caracteristice se
desprind.
Aşadar, Belgia este un stat federal, care reflectă foarte bine diversitatea culturală şi
lingvistică. Edificiul constituţional belgian a fost adesea modificat, modificare determinată de
revendicările autonomiste ale Comunităţilor şi Regiunilor, dar şi de integrarea Belgiei în Uniunea
Europeană.
În ciuda curentelor naţionaliste, Belgia a făcut eforturi pentru a-şi constitui organisme
suficient de solide şi de stabile.
Belgia nu este un stat federal ca oricare altul. Modul în care sunt împărţite puterile în stat,
decupajul teritorial (Comunităţi, Regiuni şi Comunităţi lingvistice), distribuirea resurselor financiare,
modul de constituire şl funcţionare a instituţiilor politice sunt elemente de particularitate, care o pun
în evidenţă în cadrul grupului de state federale. Şefia statului este detinuta de monarh, ale carui
activitati sunt, de fapt, ceremoniale. Şeful guvernului este Primul Ministru, care coordonează un
număr maxim de 15 ministri cu afiliaţie la partidul sau la coaliţia de la putere.
Puterea legislativă se bazează pe un parlament bicameral compus din 150 de reprezentanţi şi
71 de senatori.
În Belgia nu există partide politice naţionale, atât timp cât partidele tind să se limiteze la
regiunea lingvistică a electoratului lor. Totuşi un singur partid apare atât la francofoni, cât şi la
flamanzi, însă fără a avea o organizare naţională: Partidul Verde (ÉCOLO/GROEN!).
Sistemul federal este compus din trei regiuni autonome. În învăţământ şi cultură, există trei
comunităţi: Comunitatea Flamandă, cu autoritate in Flandra şi Bruxelles, Comunitatea Valonia-
Bruxelles si Comunitatea Germanofona, cu autoritate în estul Valoniei.
În ceea ce priveste Confederaţia elveţiană, de asemenea, se remarcă coeziunea şi unitatea
internă aflate într-o diversitate culturală, statul având datoria să favorizeze afirmarea acestor valori.
Raporturile dintre cantoane şi Confederaţie sunt guvernate de principiile specifice statului
federal principiul participării şi principiul autonomiei. O menţiune importantă o face Legea
fundamentală atunci când dispune că suveranitatea de care beneficiază cantoanele este limitattă de
Constituţia federală. Cantoanele îşi exercită drepturile în măsura în care acestea nu sunt delegate
Confederaţiei.

27
 Bibliografie

1. Ioan Alexandru, Claudia Gilia, Ivan-Vasile Ivanoff- Sisteme politico-administrative

europene, Editura Hamangiu, 2008.

2. Salvador Parrado Diez, Traducere Daniela Corodeanu, Dan Chirleşan, Sisteme

administrative comparate, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2006

3. Liviu Coman-Kund- Sisteme administrative europene, Editura Casa de Presă şi

Editura Tribuna, Sibiu 2003.

4. Mihaela Onofrei- Sisteme administrative europene comparate, suport de curs-

Universitatea „Al.I.Cuza”, 2009

28