CENTRUL REPUBLICAN DE ASISTENȚĂ PSIHOPEDAGOGICĂ

Materiale-suport pentru realizarea Programului de formare continuă a Cadrelor didactice de

sprijin/Comisia multidisciplinară intraşcolară.
Modulul IV
Parteneriate în educaţia incluzivă. Colaborarea şi implicarea familiei
în procesul educaţiei incluzive
I. Parteneriatul educaţional
Conceptul de parteneriat educaţional constituie o relaţie de colaborare, cooperare, o comunicare eficientă,
acceptarea diferenţelor şi interacţiuni îndreptate în scopul optimizării rezultatelor educaţiei. Parteneriatul este o
atitudine, caracterizată prin cooperare, implicare, dialog şi (co)responsabilitate.
Parteneriatul educaţional în cadrul educației inclusive se instituie între:
 Familia copilului cu CES, partener tradiţional al instituţiei de învăţămînt.
 Instituţie socială transmiţătoare de valori.
 Comunitate, ca beneficiar al serviciilor educaţionale inclusive.
 Agenţii educaţionali, elevi, părinţi, cadre didactice, psihologi, alţi specialişti.
 Instituţii de cultură,universităţi, biblioteci, muzee, centre de cultură.
 Alţi factori interesaţi în dezvoltarea instituţională a sistemului de educaţie.

DGÎTS SAP
SAP CMI
Instituțiile de învățământ CZ
CREI
Personal de sprijin
ASISTENȚĂ
EDUCAȚIE

PROTECȚIE
SĂNĂTATE
DAS Unitățile de asistență medicală
CASFC Personal specializat
Asistentul social comunitar

Proiectele educaţionale derulate în regim de parteneriat trebuie să se bazeze pe valori comune, precum
asigurarea egalităţii de şanse în educaţie, încurajarea iniţiativei şi implicării, dezvoltarea cooperării, colaborării,
cultivarea disciplinei şi responsabilităţii, promovarea comunicării eficiente, dezvoltarea spiritului civic.
Obiectivele parteneriatelor realizate între instituţia de învăţămînt şi diverse instituţii ţin de următoarele aspecte:
 Asigurarea coerenţei politicilor şi strategiilor naţionale care consideră educaţia ca fiind o reală prioritate.
 Asigurarea instrumentelor pentru dezvoltarea programelor specifice.
 Asigurarea colaborării instituţiei de învăţămînt cu beneficiarii în acordarea şanselor egale de cuprindere şi
participare echitabilă a întregii societăţi la procesul educaţional.
 Consolidarea cadrului instituţional şi legislativ al dezvoltării umane.
 Dezvoltarea unor programe compensatorii pentru cei defavorizaţi.
 Întărirea rolului instituţiei de învăţămînt la nivelul comunităţii locale.
 Implicarea comunităţii în asigurarea calităţii în educaţie.
 Asigurarea, prin colaborarea cu mass-media, a informării publicului în ceea ce priveşte
impactul social al programelor şi măsurilor educaţionale.
Principalele trăsături caracteristice ale unui parteneriat educaţional ţin de următoarele aspecte:
 realizarea interacţiunii psihosociale la baza căreia se află sprijinul reciproc, toleranţa, efortul comun al
factorilor implicaţi şi constituirea scop;
  procesul de elaborare în comun al demersurilor de realizare a sarcinilor;
 motivaţia comună;
 acordarea sprijinului pentru atingerea unor rezultate optime atât la nivel individual, cât şi colectiv.
II. Parteneriatul“Instituţia de învăţămînt - familie“
Educaţia incluzivă se referă în esenţă la incluziunea în structurile învăţămîntului de masă a copiilor cu cerinţe
speciale în educaţie pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase şi cât mai echilibrate a personalităţii
acestora. În modelul tradiţional, relaţiile instituţiei de învăţămînt cu familiasunt aproape inexistente sau au un
caracter informal, ocazional.
În condiţiile instituţiei de învăţămînt incluzive, părinţii participă direct la viaţa lor şi pot influenţa anumite
decizii care privesc procesul educaţional. Având în vedere perspectiva învăţământului de tip incluziv, părinţii au
dreptul să-şi exprime propria viziune asupra modului de funcţionare a instituţiei şi să participe concret la
influenţarea actului managerial din instituţia de învăţămînt.
Familiile copiilor cu cerinţe educative speciale au obligaţia să se implice în activităţile extraşcolare ale copiilor
şi să dea dovadă de răbdare şi înţelegere faţă de schimbările mai lente sau mai rapide din viaţa copiilor lor.
Incluziunea reprezintă esenţa unui sistem educaţional ce se caracterizează prin promovarea egalitaţii în drepturi şi
responsabilităţii, flexibilitatea programelorinstituţiei de învăţămînt, implicarea activă a comunităţii în programele
instituţiei de învăţămînt, parteneriat cu familia. În reuşita educaţiei incluzive un rol important revine familiei.
Relaţia familie - instituţie de învăţămînt se bazează pe încredere.
Comunicarea eficientăasigură încrederea reciprocă. La începutul parteneriatului cu părinţii, cadrelor didactice
trebuie să se gândească ce pot învăţa de la părinţi despre copiii lor. Pentru ca această comunicare să fie eficientă
cadrele didactice trebuie să apeleze la bune deprinderi de ascultare. Ascultând atent părintele se poate stabili o
relaţie deschisă cu sprijin reciproc. A şti să asculţi înseamnă a fi capabil să creezi premisele colaborării. Ascultarea
activă înseamnă a fi cu adevărat activ .
Pentru o mai eficientă susţinere a instituţiei de învăţămînt cu practii incluzive din partea familiilor, membrii
acestora trebuie să satisfacă un minimum de cerinţe:
 să participe activ la toate activităţile instituţiei de învăţămînt şi să de implice în promovarea practicilor
incluzive a copiilor cu cerinţe speciale la toate nivelurile vieţii sociale.
 să fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea incluziunea persoanelor cu cerinţe
speciale din comunităţiile lor.
 să sprijine cadrele didactice în alegerea unor strategii realiste cu privire la evoluţia şi formarea copiilor în
instituţia de învăţămînt şi în afara ei .
 să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte fără rezerve colaborarea cu echipa de specialişti care se ocupă
de educarea şi recuperarea copiilor lor, urmărind împreună progresul înregistrat de copil în diverse situaţii
de viaţă.
 să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport ale părinţilor şi să împărtăşească şi altora experienţele
personale cu propriii copii la activităţile desfăşurate în mijlocul familiei.
 să fie convinşi de avantajele oferite de instituţie de învăţămînt incluzivă copiilor cu cerinţe speciale şi să
accepte fără resentimente eventualele limite impuse de gradul şi complexitatea deficienţelor acestora .
Se evidenţiază în mod tipic caracteristici legate de condiţiile de acasă şi din familie copiilor ca fiind unele din
barierele principale în învăţare. Ca şi exemple se pot menţiona:
 resursele financiare ale familiei.
 atitudinile părinţilor faţă de instituţia de învăţămînt şi educaţie.
 starea de sănătate şi nutriţională a copilului.
 stresul cauzat de separarea părinţilor sau de familii disfuncţionale.
 provenienţa dintr-o familie ce călătoreşte mult.
 începerea şcolii cu slabe abilităţi de vorbire , vocabular deficitar şi insuficienta pregătire pentru citit-scris.
Comunicarea bilaterală creează un parteneriat strâns în sprijinul copiilor, se formează comunitatea şi cultura
instituţiei de învăţămînt , cadru în care aceştia se simt ca “membrii ai unei familii”. Părinţii răspund la această
cultură prin participarea la educaţia copiilor în moduri în care ei înşişi niciodată nu le-au cunoscut.
Factorii care influenţează părinţii în implicarea lor în educaţia copiilor, includ:
1.nivelul educaţional al părinţilor;
2. grupurile din care ei fac parte;
3. atitudinea conducerii instituţia de învăţămînt;
4. influenţele culturale;
5. problemele familiei în îngrijirea copilului.

2
 Prin comunicare eficientă cu familia, aceasta ajunge să conştientizeze rolul în educaţie, rolul în incluziunea cu
succes a copilului său. Familia trebuie să exercite o influenţă pozitivă asupra copilului, rolul său fiind foarte
important în dezvoltarea acestuia din punct de vedere fizic, intelectual, moral.
Familia este mediul normal în care personalitatea unui copil, cu sau fără deficienţe, se dezvoltă armonios sub toate
aspectele.
Succesul educaţiei incluzive este asigurat de comunicarea dintre familie şi instituţia de învăţămînt.
 Copiii au rezultate bune;
 Se integrează dacă familiile se interesează în deaproape de educaţia lor.
Părinţii sunt cei care cunosc cel mai bine copilul şi reprezintă o importantă sursă de sfaturi pentru cadrele didactice.
Instituţia de învăţămînt incluzivă şi toate cadrele didactice trebuie să creeze un mediu primitor pentru implicarea
familiei în recuperarea, adaptarea şi integrarea propriului copil cu cerinţe educaţionale speciale, prin:
 solicitarea tuturor familiilor cu copii care prezintă cerinţe educaţionale speciale să participe la aplicarea
programului educaţional şi terapeutic propus;
 recunoaşterea cerinţelor şi drepturilor familiilor de a alege dacă, în ce măsură, cum şi când pot participa la
cât mai multe activităţi terapeutice , pentru continuarea lor acasă;
 includerea familiilor , în mod obişnuit şi consecvent, în schimbul de informaţii despre copil;
 identificarea resurselor din cadrul programului educaţional şi recuperator-terapeutic al elevilor cu cerinţe
educaţionale speciale prin care se pot sprijini activităţile părinţilor;
 anunţarea familiei în legătură cu activităţile propuse în programul recuperator-terapeutic şi completarea lui
la solicitările părinţilor;
 informarea familiilor despre schimbările survenite în cadrul programului;
 acceptarea feed-backului primit de la familie ca informaţii utile în ameliorarea programelor destinate
educării şi recuperării copiilor cu CES.
Realizarea parteneriatelor funcţionale presupune un sistem de activităţi cuprinse într-un plan pe termen scurt şi
mediu, cu obiective şi responsabilităţi clare.
Ca şi obiective operaţionale pentru un parteneriat "Instituţie de învăţămînt"- familie pot fi enumerate:
– implicarea conştientă a copiilor, părinţilor şi membrilor comunităţii în activităţile propuse potrivit capacităţilor
psiho-fiziologice şi aptitudinilor lor;
– identificarea şi înlăturarea barierelor de comunicare;
– combaterea eşecului şcolar, a abandonului şcolar;
– îmbunătăţirea bazei materiale ainstituţiei de învăţămînt;
– consilierea copiilor şi a părinţilor să devină frecventă şi eficientă;
– îmbunătăţirea relaţiilor între instituţie şi părinţi, cadre didactice şi copii, părinţi-părinţi;
– conştientizarea necesităţii ascultării active,
– înlăturarea prejudecăţilor şi a discriminărilorcopiilor în funcţie de mediul din care provin sau de statutul
părinţilor;
– identificarea caracteristicilor individuale ale copiilor;
– exprimarea liberă a opiniilor;
– dezvoltarea încrederii în sine şi în reuşita acţiunii.
Un parteneriat între cadrele didactice(profesionişti) şi familie este posibil numai dacă fiecare dintre cei
implicaţi înţelege rolul pe care îl joacă în viaţa copilului. Părinţii au nevoie de educaţie pentru a şti cum să-şi
crească copiii. Prezenţa părinţilor şi a cadrelor didactice împreună în activităţi de dezvoltare şi participare
comunitară, influenţează pozitiv rolul lor în educaţia incluzivă.
Dacă părinţii şi cadrele didactice lucrează împreună, se poate sprijini dezvoltarea copilului, iar cerinţele sale
pot fi îndeplinite într-o măsură mai mare.
Un parteneriat între familie şi instituţia de învăţămînt nu se poate construi foarte repede, ci sunt necesare
etape bine planificate. Această planificare duce la stabilirea unei relaţii de încredere şi cooperare activă cu cadrele
didactice şi alţi profesionişti, familia fiind unul dintre factorii a căror contribuţie este foarte importantă în procesul
de integrare şcolară a copiilor.

Familia:
    a) participă la procesul de evaluare a copilului;
    b) este responsabilă de şcolarizarea copilului şi participă la identificarea tehnologiilor optime pentru educarea
acestuia;
3
    c) este implicată în luarea deciziilor vizînd copilul şi în programele de abilitare/reabilitare continuă a dezvoltării
copilului;
    d) participă la activităţile şcolare şi comunitare de promovare a educaţiei incluzive;
    e) beneficiază de informare şi instruire privind educaţia incluzivă;
    f) creează asociaţii de părinţi şi grupuri de sprijin pentru promovarea respectării drepturilor copiilor.
(HOTĂRÎRE Nr. 523 din 11.07.2011 cu privire la aprobarea Programului de dezvoltare a educaţiei incluzive în
Republica Moldova pentru anii 2011-2020).
Forme ale parteneriatului cu părinţii (Jeffree şi McConkey, 1993)
1. contactul unu la unu realizat la şcoală, la domiciliul copilului sau în alt context;
2. atelierul de lucru al părinţilor.
Contactul unu la unu profesor - părinte are următoarele avantaje:
profesorul poate observa copilul acasă interacţionînd cu ceilaţi membri ai familiei, îndeplinind
anumite sarcini (de exemplu, ajutînd la bucătărie), ceea ce permite o evaluare mai sigură a achiziţiilor sale;
părinţii îşi pot vedea copilul la şcoală în diferite situaţii interacţionînd cu alţi adulţi şi copii, pot
vedea aspecte ale conduitei copilului care nu se manifestă acasă.
Atelierul de lucru al părinţilor se poate realiza sub forma unei întîlniri săptămînale între grupul de părinţi şi
profesor, la care copii nu sunt prezenţi. Mulţi părinţi simt nevoia să se întîlnească şi să înveţe din experienţa altor
părinţi care urmăresc acelaşi scop, şi anume perfecţionarea capacităţii lor de educare a copiilor. În acelaşi timp, toţi
părinţii au nevoie de informaţii despre copii lor, despre progresele realizate şi despre punctul de vedere al şcolii
referitor la calităţile/defectele acestora, despre politica educaţională a şcolii etc. La aceste întălniri rolul
profesorului este cel de mediator: încurjează părinţii să răspundă la diverse întrebări, să schimbe opinii şi
experienţe.

De regulă, la astfel de întîlniri, principalele obiective urmărite sunt:

a)planificarea activităţilor şi a modalităţilor în care părinţii au grija de copii şi contribuie la recuperarea lor, ca de
exemplu:

 să-şi ajute copii la anumite activităţi acassă;

 să urmărească regulat progresul făcut de copii şi să înregistreze aceste date (de exemplu, cu ajutorul unui
jurnal sau prin înregistrări audio-video);
 să ajute copii la pregătirea lecţiilor;
 să contribuie la organizarea/realizarea activităţilor extraşcolare;
 să ajute alţi copii din clasă sub supravegherea profesorului;
 să folosească instrumente specifice (de exemplu, harta dezvoltării copilului).
b) raportarea-discutarea rezultatelor activităţilor din săptămîna trecută.

Instrumente ale colaborării şcoală – familie:

Agenda de legătură familie-şcoală: comunicarea familie-şcoală: comunicarea familie-şcoală se stbileşte prin

completarea unui jurnal. Se consemnează sistematic cele mai importante evenimente ale zilei desfăşurate la şcoală
sau acasă. Jurnalul circulă între şcoală şi familie împreună cu copilul, înlesnind comunicarea informaţiilor relevante
despre evoluţia copilului. Eficienţa acestei forme de colaborare depinde de modul în care ambele părţi notează doar
evenimentele semnificative - dacă profesoul şi părintele ajung să se simtă obligaţi să scrie neapărat ceva în jurnal,
acesta îşi pierde valoarea.

Raportul scris: profesorii pot redacta anual un raport scris despre progresele realizate de copil. Raportul trebuie să
fie detaliat şi clar, pentru ca părinţii să poată observa achiziţiile copilului, oricît de mici ar fi ele. În funcţie de
familie, raportul poate indica şi modul în care activităţile de acasă le-ar completă pe cele de la şcoală, furnizîndu-se
exemple efective de moduri de predare realizate în şcoală. Raportul ar trebui încheiat cu cîteva indicaâţii clare
referitoare la priorităţile de viitor.

III. A fi părintele unui copil cu nevoi speciale

Copilul meu este unic. Îl vedem pe stradă și nu-l remarcăm, cu atât mai puțin încercăm să-l înțelegem și să-i aflăm
nevoile. A venit pe lume ca o mare bucurie devenind lumina și sufletul meu, respiram cu el, trăiam pentru el și nu
exista decât el. Deodată ceva s-a rupt: nu era copilul pe care-1 așteptam. Ce e de făcut? Să fug? Să abandonez
4
lupta? De ce mi se întâmplă mie? Cu ce am greșit? De ce eu? Mă aplec în fața sorții ca o trestie bătută de vânt, tot
mai jos, mai jos, mai jos. DEODATĂ, tot ca trestia mă îndrept și renasc ca pasărea Phoenix din propria cenușă și
încep să lupt pentru copilul meu și încerc să-i înțeleg neînțelesul, să descifrez indescifrabilul și să pătrund
nepătrunsul. La început e greu, ca orice necunoscut nu se lasă descoperit ușor dar înțeleg că merită să lupt pentru el
chiar dacă nu sunt sprijinită îndeajuns. Să-i înțeleg nevoile și vrerile, să-l ajut să cunoască o lume, care chiar dacă
este așa cum este, eu sper să devină mai bună și mai tolerantă cu cei care sunt altfel. El se uită la voi: toți sunteți la
fel. Voi vă uitați la el: el este UNIC! O mămică

Drepturile părinţilor
Părinţilor care au copii cu dizabilităţi trebuie să li se acorde şansa şi ocazia de a simţi şi de a face ceea ce simt
şi fac părinţii care au copii fără dizabilităţi. În această idee, Kay Farell (1985) a întocmit o “LISTĂ DE
DREPTURI” pentru părinţi, care îi poate ajuta pe profesionişti să acorde părinţilor cu copii cu dizabilităţi ocazia de
a trăi sentimente şi reacţii “normale”:
1. Dreptul de a te înfuria
2. Dreptul de a căuta o altă părere
3. Dreptul la intimitate
4. Dreptul de a continua să încerci
5. Dreptul de a înceta să încerci (renunţa)
6. Dreptul de a stabili limite
7. Dreptul de a fi părinte
8. Dreptul de a nu te entuziasma
9. Dreptul de a fi uimit de copilul tău
10. Dreptul de a-ţi lua liber
11. Dreptul de a fi specialist responsabil
12. Dreptul la demnitate.

Competenţele părinţilor copiilor cu dizabilităţi

 Părinţii dispun de competenţe în multe şi foarte diverse nivele
 Părinţii pot arăta la toate nivelele competenţe, dar nu sunt obligaţi
 De multe ori un nivel al unei competenţe este aprofundat, în aşa fel încît pentru unii părinţi este important
să vorbească mai întîi despre frica şi dorinţele lor; alţii au dezvoltat idei creative pentru comunicarea cu
copilul, ceilalţi susțin părinții care se afla în situaţii similare.
 Competențele se referă mai ales la copil, familie, comunicarea în acest domeniu şi în mare parte în rețeaua
de relații.
 La general trebuie recunoscute competențele care privesc întreaga situație a copiilor și adolescenților, astfel
încât unii părinți devin activi politic, se sensibilizează publicul, sunt cultivate contacte cu agenți,
departamente și organizații iar performanța re-prezintă o contribuție la dezvoltarea de ansamblu a unei țări
sau dezvoltarea in-tegrării – acest lucrul poate fi aproape exclusiv atribuit parintilor.
 Perceperea competențelor este o condiție prealabilă pentru colaborarea între părinți și profesioniști, în
sensul dezvoltării generale a copilului.
 Competențele pot fi intelese doar din situația socială generală a părinților și această situație este foarte
individuala si foarte diferita, de aceea este necesar si persoanele specialiste in domeniu să studieze aceste
situații specifice a familiei și apoi sa dezbată subiectul.
 Părinții au dreptul de a utiliza si de a cere competențele profesioniștilor, autorități-lor și părților
responsabile din diferite domenii
 Ei au dreptul de a cere competente și de a primi răspunsuri la întrebările lor care corespund celor mai
recente cercetări

Competenţele profesorilor şi părinţilor

Profesorii sunt experti pentru Parintii sunt experti pentru

 Lucrul şi învăţarea unei/unui eleve/elev în şcoala.  Lucrul şi învăţarea copilului dumneavoastră acasă.
 Comportamentul social al copilului dumneavoastră
5
 Comportamentul social a unui/unei elev/eleve la
şcoală.
 Dezvoltarea şcolara a unei eleve, unui elev.
 Evaluarea performanţelor.
 Întrebări pentru clase referitoare la structurile
sociale şi performanţe .
Profesorii au competente în următoarele domenii
 Planificarea şi prezentarea lecţiei didactic cu sens.
 Evaluarea și diagnosticarea învățarii de
performanță.
 Cunoasterea, alegerea măsurilor de dezvoltare.
 Elaborarea planurilor de dezvoltare.
 Luarea iniţiativei pedagigice în cadrul şcolii.
 Stabilirea unor teme pedagogice şi didactice cu
sens pentru acasă.
 Profesionalişti pentru măsurile didactice şi
pedagogice care influenţează dezvoltarea şcolară a
copilului în învăţare şi comportament.
în afara şcolii.
 Dezvoltarea generală a copilăriei.
 Interesele copilului în afara şcolii.
 Situaţia familiar.
Părinţii au competenţe în următoarele domenii
 Alegerea şi efectuarea măsurilor educative pentru
copilul dumneavoastră.
 Amenajarea împreună cu dumneavoastră a timpului
lui liber.
 Promovarea sănătăţii fizice şi mentale.
 Monitorizarea temeleor pentru acasă.
 Asigurarea unui mediu prielnic de învăţare acasă.
 Educator natural (de cele mai dese ori) nu sunt
profesionalişti pentru procesele educaţionale şcolare

Responsabilizarea reciprocă

Delimitările stabilite nu trebuie să ascundă faptul că există suprapuneri atît în educarea cît şi în instruirea lui. Aici
apare în joacă întrebarea responsabilităţii.
Deseori sunt discuţiile Profesor-Părinte marcate direct sau subliminal marcate prin încercarea de a-l face pe celălalt
vinovat pentru greutăţile copilului. Profesorii consideră că părinţii susţin prea puţin copilul, îl educă sever prea
puţin, îl copleşesc. Părinţii cred că profesorii promovează prea puţin copilul, îi dă prea puţine, prea multe, prea
greşite sarcini pentru acasă. În timpul discuţiei profesorii şi părinţii iau poziţia “acesta este domeniul lui eu nu am
de a face nimic” şi se limitează să adreseze cerinţe celeilate persoane. Această ţinută nu duce niciunde, profesorii ca
şi părinţii sunt ocupaţi, să se distingă de cealaltă parte prin pretenţii, iar în aşa mod o cooperare nu poate să aiba
loc.
Problema „familiilor îngreunate multiplu“ (familii vulnerabile)

6
Aşa zise „familii îngreunate multiplu“ trăiesc în condiții de viață psiho-sociale și socio-culturale masiv stresante.
Copiii de multe ori au o dezvoltare fizică, psihică sau motorica rămasa în urmă, au un comportament neadecvat si
se integreaza greu în grupuri. Părinţii practică rar profesii înalt calificate şi prin urmare sunt destul de limitate
resursele financiare şi fizice. În limbajul figurativ s-ar putea vorbi de „oserie“ de relații nefericite.

„Familiile îngreunate multiplu“ în mod normal nu sunt obişnuite să caute ajutor. De cele mai multe ori ei sunt
impuşi şi încurajaţi din afară, să facă acest lucru, de către direcţia tineret, medici, şcoala, grădiniţa s.a.m.d.
Este surprinzător faptul că aceste familii au, de obicei, un proces îndelungat și intensiv de suferință în urmă. De
cele mai dese ori ei auparticipat deja lamai multeinstituțiișide multe oridin cauza propriiloristoriișide la nașterea
copilului ei depind de instituțiile publice. De aceea este la inceput complicat sa se stabilească o relație încredere.
Rezistenţa şi scepticismul este mare.

Cea mai mare provocare este de a construi o relație pozitivă, viabilă, regulată. Părinţii au frica ca toate eforturile lor
nu sunt văzute şi de aceea merg în confruntare imediat atunci când comportamentul lor de părinte este criticat. De
obicei, ei trăiesc un model de viață diferit de cel pe care noi profesorii il cunoaștem, dar este un model care se
menține de-a lungul anilor și in cea mai mare parte functionează.

„Familiilor îngreunate multiplu“ de obicei le lipseşte încrederea. Ei reacţionează din deprindere cu rezistenţa şi
respingere. Totul nou şi străin din afară înseamnă pentru ei nimic bun. Această atitudine este purtată de întreg
sistem. Mulţi ani de experiență dureroasă și stresantă cu membrii familiei, instituţii sociale, școli și oficii publice au
influențat această atitudine. De aceea ei sunt deprinşi să îşi creeze un zid pentru a se proteja de străini. Ar trebui să
fie posibilă deschiderea cîtuşi de mică a podului acestui castel. Acest lucru este asociat cu intuiția, pentru că de
îndată ce apare o admiterea la fel de rapid ușa se închide din nou.

Este important să nu preluăm rolul de indicator sau controlor. Familiile ar trebui să știe că cuiva îi pasă de
preocupările și grijile lor și simt şi acceptă personalitățile lor individuale.

Dinamica în astfel de familii este de obicei razantă, suferința este mare astfel încât este importanta o soluție rapidă.
O încetinire a situației este importantă: Familiile ar trebui să înțeleagă că procesul de schimbare are nevoie de timp
și toți trebuie să participe în mod activ. Familiile cu o istorie lungă de suferință au nevoii în multe domenii nevoiașe
și inundate de sentimente și experiențe traumatizante. Ei așteaptă soluții rapide și în termen scurt, care nu sunt
posibile în mare parte din cauza cronicizării.

De aceea, reducerea complexității este o problemă importantă în scopul de a colabora în continuare. Când familiile
vad și simt că se dezvoltă soluții specifice și se ating succesul în pași mici, ele sunt capabile de acțiune și încep să
facă faţă stresului de zi cu zi. În lucrul cu „familii îngreunate multiplu“ consilierii sunt mereu solicitați să reflecteze
în mod deosebit asupra comportamentului lor. Datorită dinamicii sunt plasate mari aşteptări pe umerii
consultanţilor. Experiențele practice indică asupra riscului care poate rapid schimba identitatea consilieri în rolul de
control, judecătorul, ofițer de poliție sau organul de securitate.
Membrii din „familii îngreunate multiplu” tânjesc pentru apreciere, recunoaștere, atenție, securitate-nevoile de bază
ale tuturor oamenilor.

Despre edificarea unei comunicări graduale dintre părinţi şi profesori - 12 piloni de bază

1 Luarea în considerare a provenienţei părinţilor

2 Perceperea aşteptărilor părinţilor
3 Punerea la dispoziţie a diverselor opţiuni „Spaţiu-Timp“
4 Acceptarea realităţilor şi punctelor de vedere
5 Exprimarea mesajelor clare
6 „Traducerea“ mesajelor
7 Diferenţierea realităţilor, efectelor şi interpretărilor
8 Acceptarea emoţiilor
9 Evaluarea comportamentului, şi nu a persoanei
10 Clarificarea lucrurilor, găsirea unor compromisuri
11 Respectarea delimitărilor
12.Consilierea directivă sau nondirectivă.

7
 Consilierea directivă Consilierea nondirectivă
ordonarea, învăţarea, moralizarea, avertizarea, Ascultarea activă, empatizarea, înţelegerea, a fi real,
criticarea, dominarea, influenţarea, constrîngerea a fi deschis, consolidarea, a furniza feedback, „a
oglindi“

Atitudinea consultantului „Eu ştiu unde şi cum trebuie să mergi mai departe.
Eu ştiu ce este bine pentru tine „Noi nu putem învăţa oamenii ceva direct,
Noi putem doar să încurajăm învăţarea!“
C.Rogers

Scopul fiecărei consilieri rămîne a face posibilă dezvoltarea individuală, decizia interioară şi cîştigarea unei proprii
viziuni a partenerului de discuţie, drept concluzie deci „este inutil consultantul“.
Trei forme posibile de contact:

Informaţie Consilierea directivă Consilierea nondirectivă

Profesor
Profesor
Profesor Părinte

În căutarea Sfat Ajutor pe drumul găsirii de

Întrebare Răspuns consilierii sine
Informaţii

Părinţi Părinţi

Problemele părinţilor în consiliere

 Reţinere, lipsă de încredere în profesionişti în general. Părintele nu crede că poate fi ajutat şi nu are
încredere în bunăvoinţa consilierului. Mulţi părinţi au o experienţă negativă sau pur şi simplu nu au
încredere în profesionist.
 Stigmatul sau eticheta. Părintele nu are curaj şi nu doreşte consiliere pentru că ştie deja că este o persoană
etichetată, care nu este stimată de ceilalţi.
 Lipsa informaţiilor. Părintele nu ştie ce însemnă consilierea şi nu are informaţii cu privire la rezultatele
posibile ale acesteia.
 Dificultatea de a discuta deschis problemele delicate. Nu e deloc simplu să discuţi despre lucruri care au
fost un „tabu” până nu demult.
 Confruntarea cu mentalităţile comunităţii. Mentalitatea se schimbă ultima. Ceea ce trebuie să schimbăm
sunt comportamentele, pentru că după ce se va schimba fiecare putem să spunem că va începe schimbarea
mentalului colectiv.
 Existenţa a prea multe opinii de specialitate care uneori se contrazic şi îi bulversează pe părinţi.
 Problemele consilierilor în relaţia cu părinţii
 Comunicarea dificilă a unor aspecte reale.
 Comunicarea grea cu un părinte cu dizabilităţi sau care se găseşte într-o situaţie dificilă.
 Frustrarea părinţilor.
 Simpla ascultare a problemelor părinţilor nu le rezolvă.
 Frustrarea specialiştilor.

Cât de mult îi implicăm, cu adevărat, pe părinţi în educarea copiilor lor?

Reuşim să îi identificăm pe elevii cu potenţial de dezvoltare, dar aflaţi în situaţie de risc din motiv de:
 excluziune?
 comportament neadecvat?
8
  absenteism?
 hărţuire?
 lipsa concentrării?
 lipsa susţinerii familiale?
 lipsa aspiraţiilor/aşteptărilor?
Relaţia cu părinţii dificili

Părintele dificil vine la şcoală neanunţat şi se plînge de tratamentul la care e supus copilul. În această
situaţie, profesorul trebuie să evaluieze şi să rezolve situaţia încriminată de părţi prin:

 empatie; încercaţi să vedeţi situaţia din punctul de vedere a părinţilor. Părinţii sunt aici din cauza
dificultăţilor copilului, pe care se simt incapabili să-l ajute. Dacă profesorul înţelege acest lucru, el nu va
reacţiona prin iritare sau ostilitate, ci va fi capabil să stabilească o comunicare productivă.Se recomandă ca
profesorul să ia loc lîngă părinte fără intercalarea biroului, precum a nu da acestuia sentimentul de
inferioritate. Problema trebuie abordată ca o problemă de situaţie, şi nu ca o problemă a copilului sau a
părintelui. Scopul urmărit nu este blamarea cuiva, ci găsirea unei soluţii satisfăcătoare pentru toţi. De aceea
se cere stabilirea unei relaţii empatice cu părinţii; cu cît profesorul şi părinţii sunt mai apropiaţi ca nivel
socio-economic şi cultural, cu atît relaţia se stabileşte mai uşor.
 ascultarea activă a părintelui înseamnă nu numai a auzi vorbele, ci a înţelege sentimentele ce le determină.
Poate fi eficient dacă profesorul comunică faptul că a mai întîlnit situaţii similare şi înainte. De exemplu:
Înţeleg ce vreţi să spuneţi, copilul meu a fost la fel.
Deci o relaţie productivă cu părinţii presupune respectarea următoarelor reguli:

 primiţi bine părinţii şi comunicaţi acceptarea;

 daţi părinţilor timp să-şi exprime sentimentele, fără a-i critica;
 puneţi accentul pe situaţia-problemă, şi nu pe copilul-problemă;
 arătaţi sinceritate, apropiere şi empatie în timpul convorbirii.
O problemă deosebită reprezintă situaţia cînd părinţii se plîng deoarece copii lor nu au rezultate atît de bune pe cît
şi-ar dori ei. În acest caz, profesorul poate să se simtă agresat, deoarece îi este pusă la îndoială competenţa.
Profesorul trebuie să fie pregătit pentru astfel de situaţii şi să întrebe: De ce un profesor se simte ameninţat de
asemenea acuzaţii? Răspunsul la această interogaţie este ca toţi avem nevoie să fim admiraţi şi recunoscuţi pentru
competenţa noastră, să primim aprobare pentru ceea ce realizăm. La o asemenea acuzaţie, reacţia imediată a
profesorului este cea de dezamăgire, urmată imediat de indignare. Dacă profesoul ştie că acuzaţiile sunt nefondate,
reacţia să se opreşte la acest stadiu şi situaţia tensionată nu escaladează. Un profesor eficient are abilitatea de a
comunica uşor şi de a fi sponatn în exprimarea sentimentelor; într-o asemenea situaţie, profesorul trebuie să adulte
acuzaţiile părinţilor, fără a exagera reacţia la răspuns. Folosirea formulei Eu cînd...pentru că...este cheia
comunicării eficiente într-un asemenea context. De exemplu: Mă supăr cînd oamenii fac...deoarece nu mă pot auzi
vorbind sau Sunt jenat să vă spun asta...deoarece mă simt subevaluată aceste formule asigură posibilitatea
comunicării sentimentelor fără teamă, precum şi expunerea motivelor acestor sentimente, ceea ce e de natură să
detensioneze situaţia, creînd premisele trecerii la analiza situaţiei-problemă.

IV. Recomandări pentru profesori în scopul realizării unui parteneriat eficient cu părinţii
Principii generale pentru relația dintre părinții copiilor cu dizabilități și profesioniști

Toţi copiii, indiferent de dizabilitatea pe care o au, aparţin unor familii şi au nevoie de relaţii trainice cu
adulţii. Atunci când guvernele sau organizaţiile se ocupă de familie, trebuie să adopte ca şi principiu de ghidare
planificarea permanenţei. Ca principiu, planificarea permanenţei garantează dreptul copilului la un spaţiu în care să
fie îngrijit şi să crească şi dreptul la relaţii solide şi de durată cu adulţii. Ca ghidare pentru acţiunile guvernului şi
organizaţiilor, planificarea permanenţei necesită sprijinul familiei, încurajarea relaţiei familiei cu copilul,
reîntregirea familiei (revenirea) copilului aflat în afara ei şi continuarea adopţiilor de copii, dacă nu este posibilă
reîntregirea sau revenirea în familie a copilului.

Familia trebuie să primească tot sprijinul necesar pentru a-şi păstra copiii acasă. Serviciile de sprijin pentru
familie trebuie să-şi întemeieze acţiunile pe baza principiului “cu orice preţ”. Pe scurt, serviciile de sprijin
pentru familie trebuie să fie flexibile, individualizate şi concepute pentru a satisface diversele nevoi ale familiilor.

9
Sprijinul pentru familie trebuie clădit pe structurile sociale existente şi pe surse fireşti de sprijin. Ca principiu
de ghidare, se va apela la resurse fireşti de sprijin, inclusiv vecini, rude, prieteni şi asociaţii comunitare care vor fi
preferate programelor agenţiilor şi serviciilor profesionale. În cazul în care guvernul sau organizaţiile intervin in
sprijinul familiei, acestea trebuie să sprijine structurile sociale existente, să consolideze resursele fireşti de sprijin şi
să ajute la construirea legăturilor cu resursele comunitare existente. În cazul în care aceste resurse fireşti nu pot
satisface nevoile familiei, atunci trebuie pus la dispoziţie un sprijin prin serviciile agenţiilor şi al profesioniştilor.

Sprijinul acordat familiei trebuie să asigure controlul familiei asupra serviciilor şi sprijinului primit.
Serviciile de sprijin pentru familie trebuie să pornească de la premisa că familia, şi nu statul sau agenţia, este cea
mai în măsură să-şi stabilească nevoile.

Sprijinul acordat familiei trebuie să fie pentru întreaga familie. Serviciile de sprijin pentru familie trebuie
definite în general în funcţiile de nevoile întregii familii, inclusiv a copiilor cu dizabilităţi, a părinţilor, celorlalţi
copii ai familiei.

Serviciile de sprijin pentru familie trebuie să încurajeze integrarea copiilor cu dizabilităţi în comunitate.
Serviciile de sprijin pentru familie trebuie gândite în sensul maximizării integrării şi participării copiilor cu
dizabilităţi la viaţa comunităţii.

Dacă, indiferent de motiv, copii nu pot rămâne cu familia, plasarea lor în afara familiei trebuie văzută iniţial
ca o măsură temporară, toate eforturile făcându-se în sensul reîntregirii ulterioare a familiei. În conformitate cu
principiul planificării permanenţei, copiii trebuie să locuiască cu familia lor în orice circumstanţe posibile. Dacă,
datorită unor situaţii critice din familie sau din alte motive, copiii sunt nevoiţi să nu mai stea cu familia, atunci toate
eforturile se vor orienta în sensul încurajării şi creării condiţiilor care să permită reîntregirea familiei.

Dacă reîntregirea familiei nu este posibilă şi dacă părinţii nu se implică în acest sens, trebuie să se pledeze în
mod agresiv pentru adopţie. Pentru realizarea dreptului fiecărui copil la o familie stabilă şi la o relaţie de durată
cu unul sau mai mulţi adulţi, trebuie insistat pe ideea adopţiei acelor copii ale căror legături cu familia lor s-au rupt.
Ori de câte ori este posibil, în planificarea adopţiilor trebuie implicată şi familia şi, indiferent de situaţie, aceasta
trebuie tratată cu înţelegere şi respect. În abordarea unei adopţii, trebuie luată serios în consideraţie posibilitatea
unei “adopţii deschise”, prin care familiile să poată menţine legătura cu copilul.

Se va insista şi se va prefera alternativa plasamentului copilului în afara familiei, într-un grup sau într-o
instituţie sau într-un centru de îngrijire, numai dacă copilul nu poate locui cu familia biologică sau cu
familia adoptivă. Dacă nu există şansa de a locui cu familia biologică sau cu cea adoptivă, copiilor trebuie să li se
ofere şansa de a locui într-o familie socială. Familia socială poate oferi copilului un mediu primitor şi relaţii de “tip
familial”, fiind o soluţie de preferat faţă de alte posibilităţi de plasament. Printr-un program sponsorizat de stat sau
de o agenţie, rareori se poate asigura continuitatea şi stabilitatea de care au nevoie copiii. Dacă “familiile sociale”
pot acorda asistenţă, sprijin sau uneori pot chiar ţine locul familiilor biologice ale copiilor, în sensul realizării
dreptului fiecărui copil la o familie stabilă şi la relaţii durabile şi solide, alternativa altor instituţii de plasament este
inacceptabilă. (Centrul de Politici Umane, SUA, (1987))

Sursa: Ec.Vrasmaș ”Parteniariat cu părinții copiilor cu dizabilități și consilierea acestora”, București

Recomandări:
1. Planificaţi riguros fiecare întîlnire cu părinţii, trebuie să cunoaşteţi dinainte cu ce probeleme vă veţi confrunta.
2. Abordaţi la fiecare întîlnire un conţinut specific: concentraţi-vă asupra cîtorva puncte principale.
10
3. Folosiţi întotdeauna demonstraţia; în loc să descrieţi, demonstraţi jocul, activitatea pe care părintele urmează să o
realizeze.
4. Verificaţi dacă părinţii au înţeles.
5. Stabiliţi împreună cu părinţii activităţi specifice pentru acasă.
6. Asiguraţi succesul; e important ca părinţii să experimenteze succesul în demersurile lor educative. Astfel,
încrederea şi entuziasmul lor vor creşte şi calitatea colaborării cu profesorul se va îmbunătăţi. De aceea, începeţi cu
obiective care pot fi atinse repede şi uşor.
7. Ţineţi legătura cu părinţii şi urmăriţi rezultatele parteneriatului asupra evoluţiei copilului.

1.Identificarea formelor de lucru cu părinţii

Pentru o relaţie optimă de colaborare a instituţiei de învăţămînt cu practici incluzive cu părinţii este nevoie de a
îmbina variate forme şi metode de colaborare a acesteia cu familia şi comunitatea.
Unele dintre acestea sunt:
Programe de educaţie a părinţilor: Educaţia, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop
esenţial este de a uşura o anumită modificare de comportament. Părinţii sunt primii profesori ai copilului, ei
începând educarealui în mediul familial. Împreună cu părinţii, instituţia de învăţămînt îşi are rolul ei bine stabilit,
intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinţilor după principii ştiinţifice de
psihopedagogie devine o necesitate.
Părinţilor le revine rolul esenţial în creşterea copiilor, asigurându-le acestora nu numai existenţa materială, cât
şi un climat familial afectiv şi moral. Sunt situaţii în care familia consideră că este suficient să se ocupe doar de
satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, cheltuieli zilnice etc.), ignorând importanţa unei
comunicări afective, nestimulând dezvoltarea sentimentului de apartenenţă.
În general, comportamentul parental este inspirat din propria experienţă de viaţă a acestora, astfel perpetuând atât
aspecte pozitive, cât şi negative, pe parcursul mai multor generaţii. Conținutul pe care îl propunem vine în sprijinul
tuturor celor implicaţi în educaţia copilului. Scopul constă în modificarea opticii pe care părinţii o au asupra
întâlnirilor din mediul instituţiei de învăţămînt cu practici incluzive. Această modificare, putînd deveni un sprijin
real în îmbunătăţirea relaţiei dintre părinte şi copil, părinte şi cadru didactic.
Educaţia părinţilor poate fi:
 educaţie a educaţiei copilului;
 un studiu al dezvoltării copilului;
 o formare de abilităţi de comunicare şi analiză a copilului;
 un examen cognitiv al sarcinilor secvenţiale în creşterea, dezvoltarea şi educarea copilului.
Acest program nu-şi propune să substituie clasicele şedinţe cu părinţii, dar pe lângă acestea este bine să se
lucreze şi altfel cu părinţii, pentru dezvoltarea colaborării instituţiei de învăţămînt – familie.
- portofoliul pentru fiecare colectiv de părinţi ai claselor primare, care include teme speciale destinate
educaţiei copilului şi prevenirii eşecului şcolar;
− caietul cu notiţe pentru fiecare elev privind organizarea orelor de lectură în familie;
− implicarea părinţilor în activităţi cognitive şi educative în cadrul demersurilor didactice, la amenajarea
sălilor de clasă/grupă, confecţionarea materialului didactic, organizarea şi desfăşurarea activităţilor
extracurriculare, realizarea discuţiilor cu un caracter pedagogic, luarea deciziilor referitor la organizarea procesului
educaţional în instituţie, procurarea literaturii pentru copii, amenajarea standului mobil - Buletinul informativ
pentru părinţi etc.
− şedinţele tradiţionale cu părinţii, dar şi practicarea altor forme de lucru cu aceştia: ateliere, mese rotunde,
lectorate pentru părinţi, vizite de studiu, diseminarea bunelor practici/Schimb de experiență, grup de suport/sprijin;
- grupul de sprijin/suport - formă de lucru mai mult sau mai puţin formală, care oferă membrilor
posibilitatea de a împărtăşi temerile şi grijile cu alte persoane care au experienţă similară.
În contextul educației incluzive practicarea grupurilor de sprijin au ca scop reducerea stresului legat de problemele
apărute în vederea adaptării copilului în instituția de învățămînt, frustările și temerile atît a grupului de copii cît și a
familiilor acestora de a primi în colectiv copii cu cerințe educaționale speciale.

Rolul unui grup de sprijin:

Un grup de sprijin poate să ajute în multe feluri:
 Întâlnirea cu persoane ce confruntă cu probleme în procesul de incluziune a copiilor cu cerințe educaționale
speciale în instituția de învățămînt;
11
  Dezvoltarea de noi relaţii personale şi evitarea izolării sociale a familiei cu copil cu CES;
 Posibilitatea de a împărtăşi informaţii despre procesul de incluziune a copiilor cu cerințe educaționale
speciale în instituția de învățămînt, în societate;
 Îmbunătăţirea stării de spirit şi a calităţii vieţii părinților/reprezentanților legali cu copii cu CES;
 Învăţarea şi practicarea terapiilor ocupaționale în dezvoltarea copiilor cu cerințe educaționale speciale;
 Întîlnirea cu specialişti din diferite domenii: psiholog, logoped, kinetoterapeut, medici specialiști;
 Oferă sprijin reciproc şi permit persoanelor să înveţe una de la cealaltă din experienţe similare;
 Familia şi prietenii care participă la întâlnirile unui grup de sprijin se simt mai informaţi şi mai încrezători.

Nu există o metodă corectă sau incorectă de înfiinţare a unui grup de sprijin, de regulă, grupul are la început o
anumită structură care continuă să se schimbe în timp. În cadrul grupului de sprijin pentru părinții cu copii cu
cerințe educaționale speciale pot fi implicate persoane care:

 sunt interesate în crearea sau afilierea la grupul dat;

 oferă informaţii de calitate în promovarea educației incluzive;
 sunt gata să împărtăşească din experienţa lor practici pozitive în lucrul cu copii cu dizabilități;
 sunt deschiși să fie invitaţi ca vorbitori la întâlnirile de grup;
 oferă sponsorizări grupului pentru desfășurarea activităților în promovarea educației incluzive.
Pentru maximă funcţionalitate, la întâlnirile grupului de sprijin, numărul de persoane participante, ar trebui să fie în
jur de 12- 15.
Deşi grupul de sprijin oferă încurajare, empatie şi informaţii valoroase, sunt persoane care nu se simt în largul lor
în grupurile mari. Din acest considerent, mai întîi, se organizează o întîlnire cu celelalte persoane interesate. Se
discută despre diversele aşteptări pe care le are fiecare persoană cu privire la procesul de educație incluzivă în
instituția de învățămînt, la frecvenţa întâlnirilor, subiectele discutate etc.
Întîlnirea membrilor grupului de sprijin poate avea un program cu etape bine delimitate sau poate fi un program
liber, în funcţie de spiritul participanţilor. Este important ca participanţiilor să li se dea ocazia de a împărtăşi din
experienţa lor şi să-i încurajezi pe toţi să promoveze educația incluzivă, să arate respect faţă de toţi cei implicaţi, şi
să se folosească cu înţelepciune timpul care e pus la dispoziţie. Pentru desfășurarea grupului de sprijin pentru
familiile cu copii cu cerințe educaționale speciale, trebuie de ţinut cont de cîteva considerente adiţionale foarte
importante:
 Să se identifice un părinte (moderator), care să ajute la desfăşurarea întâlnirilor.
 Să se delege responsabilităţi şi să se distribuie sarcinile în aşa fel încît toţi membrii grupului să fie implicați
în activități de promovare a educației incluzive.
 Să se înceapă cu un program lejer, astfel, o întâlnire pe lună nu pare foarte copleşitoare.
 Să se prezinte fiecare persoană nou venită în grupul de sprijin.
 Să se pregătească un program pentru fiecare întîlnire care să cuprindă subiecte relevante pentru promovarea
educației incluzive.
 Să se creeze o atmosferă primitoare prin aranjarea scaunelor pentru a stimula conversaţia.
 Să se redefinească periodic obiectivele grupului atunci când vin noi membri, sau la plecarea altora.
 Încurajează conversaţia despre alte subiecte care le interesează pe cei din grup.
 Să se invite oaspeţi care să ia cuvântul. Aceştia pot fi: medici specialiști, nutriţionişti, psihologi etc.
Beneficiile obținute prin participarea la un grup de suport/sprijin a familiei cu copii cu CES:
 Cunoașterea altor familii aflate în situații similare;
 Întîlnirea cu specialiști din diverse domenii;
 Acumularea informației ce ține de procesul educației incluzive;
 Creșterea încrederii în sine și a imaginii personale a copilului cu CES;
 Învățarea și dezvoltarea unor abilități personale (oferirea sprijinului în pregătirea temelor, utilizarea corectă
a instrumentelor specifice pentru satisfacerea nevoilor copilului cu CES etc.)
Beneficiile instituției de învățămînt obținute prin organizarea și desfășurarea grupului de sprijin pentru
familiile cu copii cu CES:
 Promovarea imaginii instituției de învățămînt cu practici incluzive;
 Socializare și stabilirea de contacte sociale;
 Dezvoltarea parteneriatelor în contextul promovării educației incluzive;
 Implicarea părinților în procesul educațional al instituției de învățămînt cu practici incluzive;
 Dezvoltarea bazei materiale a instituției de învățămînt cu practici incluzive din surse externe
(sponsori, asociații, ONG-uri, persoane fizice, agenți economici).

12
Confidențialitatea și respectul pentru fiecare participant sunt două condiții obligatorii pentru orice grup de
suport/sprijin.
Psihologii identifică mai multe tipuri de erori parentale, la care sunt supusi copii cu cerinţe educaţionale
speciale. Acestea sunt:

 neacceptarea (intoleranţa):
 protecția exagerată;
 educația ezitantă prin inducerea unei încordări permanente în relațiile părinți-copil;
 neimplicarea( neglijarea, indiferenţa)
A susţine copilul înseamnă a avea încredere în potențialul lui de schimbare în bine, de dezvoltare, a-l
accepta așa cum este, a-l incuraja să persevereze în activitatea sa şcolară și de recuprare nu pentru ca în starea în
care se afla nu ar prezenta valoare, ci pentru că „poate mai mult de atît”. Un pas important pe calea progresului este
formarea la copil a unei înalte autoaprecieri, a demnităţii umane. Părinții copiilor cu cerințe educaționale speciale
sunt foarte susceptibili, de aceea cadrele didactice vor acorda prioritate consilierilor individuale, adunărilor
colective cu părinții fiind convocate doar atunci cînd se vor parcurge cîteva etape obligatorii:

 în prima etapă, care este de scurtă durată, are loc stabilirea unor relaţii de încredere reciprocă
cadru didactic-parinte prin convorbiri sincere, în care să fie evitate afirmaţiile categorice, etichetările,
condiţionarea;

 a doua etapă are loc după ce copilul a susținut examenul complet. Discuţiile se axează pe rezultatele
examenului, pe analiza argumentată a stării psihofizice a copilului, pe eventualele acțiuni de terapie
recuperativă, pe perspectivele dezvoltării, precum și pe suportul pe care pot și trebuie să-l ofere copilului
părinții, familia;

 etapa a treia vizează activitatea recuperativ-terapeutică propriu-zisă și constă în abilitatea

psihopedagogică a părinților, implicarea lor în acțiunile educaţional-terapeutice și de recuperare,
elaborarea unui plan de acțiune în familie.

Alte activități și forme de lucru cu părinții ar putea fi: desfasurarea unor seminare practice, training-urile
psihologice, consilieri, discuții.

Orice forma de lucru cu părinții sunt bune, însă ele sunt eficiente doar dacă se respectă urmatoarele
condiții:

 se desfășoară sistematic;
 au la baza un plan de acțiune;
 răspund intereselor și nevoii de informare și implicare a părinților;
 sunt orientate spre o finalitate clară;
 țin cont de statutul psihosocial al părinților;
 au conotaţii practice.
Pentru a exclude influența negativă asupra sănătății psihice a copilului, a depăși problemele în comunicarea
părinților cu copii, activitatea urmează a se desfășura la trei niveluri:

 lucrul cu părinții;
 lucrul cu copii
 lucrul cu familia în ansamblu
La fiecare nivel sunt utilizate forme de lucru individual și în grup. Scopul lucrului cu părinții constă în
familiarizarea acestora cu particularitățile individuale și de vîrstă a le dezvoltării copilului, cu cauzele problemelor
de dezvoltare a copilului, cu influiența unei poziții incorecte a părinților în relațiile cu copii asupra sănătății psihice
a acestora. Lucrul cu familia include trei componente: de iluminare, de consultare și de corecție. Sarcina
iluminării constă în familiarizarea cu principalele legități de dezvoltare a copilului, cu particularitățile pishice
individuale, cu modelele de comunicare cu copilul la diverse vîrste. Elementul consulttaiv se bazează pe lucrul
individual cu familia. Lucrul corecțional propriu-zis este orientat spre craearea condițiilor optime de comunicare
între părinte și copil. În acest scop sunt indicate mai multe forme de lucru:

 convorbiri cu fiecare membru al familiei, cu ambii părinți, cu familia în ansamblu;

 ludoterapia pentru copii și părinți;
13
  lecții în grup cu părinții și copii;
 manifestări cu participarea părinților și copiilor
O altă direcție importantă de lucru constă în organizarea ativităților cu participarea părinților și copiilor.
Organizarea unor reuniuni, serate comune are un efect corecțional indiscutabil.

Mituri despre implicarea părinţilor în Soluţii posibile pentru „demontarea” miturilor

viaţa şcoli

1. Cea mai bună modalitate de a fi implicat
ca părinte este prin intermediul comitetului
de părinţi sau alte forme de asociere şi
organizare a părinţilor.
Nu este suficient pentru un părinte să participe numai la întâlnirile
lunare/ semestriale organizate în şcoală pentru a fi considerat
implicat în educaţia copiilor. Pentru a sprijini real procesul de
învăţare al copilului este nevoie ca părintele să-i ofere oportunităţi de
învăţare atât acasă, prin acordarea sprijinului la teme, asigurarea unui
spaţiu optim, cât şi pe stradă sau la magazin, prin ajutorul oferit în
luarea deciziilor şi aplicarea în practică a lucrurilor învăţate. Chiar
dacă nu face parte din comitetul părinţilor din şcoală are dreptul să se
informeze în legătură cu activităţile acestuia.

2. Profesorii sunt singurii experţi în
educaţia copiilor, iar părinţii nu trebuie
niciodată să întrebe sau să solicite
informaţii despre ceea ce se întâmplă la
şcoală.
Familia şi profesorii au roluri diferite în educaţia copiilor. Copiii au
cele mai mari beneficii atunci când relaţia între părinţi şi profesori
este bazată pe respect şi încredere. Părinţii pot iniţia discuţii cu
profesorii copilului pentru a-şi clarifica diferite aspecte, iar profesorii
le apreciază interesul şi îi văd ca parteneri în educaţia copiilor.

3. Impactul implicării părinţilor asupra
rezultatelor şcolare ale copiilor depinde de
venitul financiar, nivelul de educaţie sau
statutul profesional.
Cercetările confirmă că implicarea familiei în experienţele şcolare
ale copiilor are efecte pozitive asupra atitudinii copiilor faţă de
şcoală, indiferent de situaţia financiară a părinţilor sau de nivelul
educaţional al acestora. Cel mai mult contează atitudinea părinţilor
faţă de învăţare şi faţă de şcoală. Sunt părinţi care nu au mult timp
pentru implicarea în activităţile şcolii, dar ei pot arăta cât de
importantă este educaţia pentru copil şi cât de mult îi interesează
progresele copilului.

4. Cei care sunt responsabili de implicarea
părinţilor sunt profesorii, părinţii/ familia şi
elevii.
Un parteneriat real între părinţi şi şcoală nu se rezumă doar la relaţia
între părinţi şi profesori. Părinţii au nevoie să cunoască toate
persoanele care sprijină educaţia copilului lor: profesorul diriginte,
echipa de profesori ai clasei, directorii şcolii, consiliul administrativ
al şcolii şi autorităţile publice. Părinţii pot influenţa aceste persoane
prin participarea la întâlniri, voturi şi dezbateri pe teme legate de
educaţie şi drepturile copiilor.

Ce câştigă copiii?
 Se obţin rezultate mai bune la şcoală (note, calificative, aprecieri), creşte motivaţia învăţării.
 Se diminuează şi chiar se reduce consumul cu risc (alcool, droguri, tutun).
 Scade frecvenţa problemelor de comportament (agresivitate, violenţă).
 Participă activ la activităţile propuse de şcoală (prezenţa la orele de curs, decorarea claselor şi
o a şcolii, atragerea de fonduri, implicarea în activităţi extraşcolare, evenimente educaţionale,
o voluntariat etc.).
 Se îmbunătăţeşte comunicarea copiilor cu părinţii şi profesorii lor, se optimizează relaţia cu
o părinţii.
 Scade numărul de absenţe şi se reduce numărul de întârzieri.
 Vin cu plăcere la şcoală şi manifestă o atitudine pozitivă faţă de învăţare şi şcoală.
 Se angajează cu fermitate în elaborarea calitativă a temelor de acasă.
 Se dezvoltă încrederea în sine şi în ceilalţi.

Ce câştigă părinţii?

14
  Comunicarea eficientă cu proprii copii şi cu profesorii lor.
 Responsabilitatea crescută a cooperării dintre şcoală şi părinţi.
 Mai bună imagine de sine şi bucuria pentru reuşitele copiilor lor.
 Aşteptări înalte şi încredere în succesele copiilor.
 Asigurarea continuă a suportului pentru învăţare, indiferent de nivelul socio-economic.
 Înţelegerea mai bună a intereselor copiilor şi a şcolii unde învaţă.
 Identificarea soluţiilor educaţionale adecvate nevoilor copiilor lor.
 Timp mai mult petrecut cu copiii, atât acasă, cât şi la şcoală.
 Modalităţi concrete de ajutor pentru atingerea celor mai înalte standarde pentru copiii lor, mai
multe cunoştinţe şi abilităţi despre activităţile copiilor şi despre cum funcţionează şcoala şi
sarcinile acesteia.
 Atitudine pozitivă faţă de şcoală, încredere şi respect faţă de profesori
 Petrecerea unui timp mai mare în activităţile de atragere de fonduri pentru şcoală dedicate iniţierii
şi implementării de proiecte educaţionale în ceea ce priveşte implicarea părinţilor în educaţia
copiilor.
Solicitaţi părinţilor să vă comunice:

• Nevoia lor de informaţii: despre şcoală, clasă, profesori, comportamentul copilului lor, progrese obţinute de copil
etc.
• Date despre copil: cum se comportă acasă, relaţiile cu alţi copii, cum învaţă acasă, regulile de disciplină pe care le
respectă şi cele pe care nu le respectă.
• Temerile pe care ei le au în legătură cu şcoala.
 Practicaţi politica uşilor deschise. Invitaţi părinţii la activităţi variate, nu doar la „şedinţele cu părinţii”.
Vor înţelege mai uşor obiectivele şi practicile dumneavoastră. Explicaţi-le părinţilor cum şi când pot veni
la şcoală să vă întâlnească; vorbiţi-le despre modul cum faceţi anunţurile pentru părinţi şi despre regulile
clasei.

 Elaboraţi calendarul activităţilor şcolare ale elevilor, dar şi un calendar cu activităţi la care pot participa
părinţii. Oferiţi-l la începutul anului şcolar şi retrimiteţi-l şi la începutul semestrului al II-lea. Imaginaţi
activităţi care să-i surprindă plăcut pe părinţi şi mai ales, care să le dea posibilitatea să-şi pună în valoare
calităţile personale sau pe cele de părinte. Creativitatea dumneavoastră va provoca orice părinte, indiferent
cât va fi de ocupat! La sfârşitul semestrului sau al anului şcolar nu premiaţi doar elevii, ci şi părinţii cei mai
activi. Acordaţi diplome acelora care s-au implicat.

 Creaţi un mediu confortabil în timpul întâlnirilor cu părinţii, astfel încât aceştia să se simtă liberi să îşi
exprime opiniile, să vă adreseze întrebări, să facă recomandări şi să împărtăşească informaţii.

 Asiguraţi-vă că părinţii ştiu cum să-şi ajute copilul acasă. Discutaţi cu ei despre cum stabilesc regulile,
oferiţi-le informaţii despre dezvoltarea psihică a vârstei copilului, despre spaţiul de învăţare etc.

 Realizaţi împreună cu elevii pliante, afişe cu informaţii utile pentru părinţi!

 Folosiţi periodic un chestionar privind interesele părinţilor, de exemplu pentru subiectele următoarei
întâlniri. Astfel, puteţi planifica împreună următoarea întâlnire.

 Asiguraţi părinţii de respectul şi încrederea acordate; esenţială este şi asigurarea confidenţialităţii. Vă este
util să reţineţi în minte faptul că orice părinte doreşte ce este mai bun pentru copilul lor. Părinţii sunt cei
mai puternici apărători ai copilului, fiind fundamental pentru rolul de părinte. Informaţi-l despre drepturile
părinţilor!

Sugestiile practice prezentate pot fi transmise părinţilor elevilor dumneavoastră fie la întâlnirile cu ei, fie sub forma
unor afişe lucrate cu elevii, pliante sau chiar în revista şcolii. Puteţi avea un număr al revistei dedicat părinţilor sau
rubrici permanente. Mijloacele moderne avute la dispoziţie, pot ajuta la realizarea unui site al şcolii cu pagini
dedicate părinţilor. A fi părinte este un dar minunat, încărcat cu responsabilitate, care oferă satisfacţii deosebite, dar
care creeauă şi dificultăţi. Deseori, părinţii au trăit la întâlnirea cu şcoala unde învaţă copiii lor, experienţe
neplăcute, ceea ce-i determină să fie reticenţi la programele despre implicarea părinţilor şi să nu aibă sentimentul
utilităţii:

15
„Nu-mi place să vin la şcoală!”
„Profesorii trebuie să se ocupe de educaţia copiilor, ei sunt specialiştii! Eu particip doar la şedinţele cu părinţii.”
„Nu avem nevoie de informaţii sau legături cu şcoala! Nu avem timp! Serviciul ne cere mult efort şi timp. I-am
adus la şcoală, învăţaţi-i!”„Ce rezultate să aibă copilul? Bani, nu sunt, avem carte mai puţină, suntem simpli
muncitori. Nu avem experienţă pentru a oferi ajutor!”
„Văd atâta indiferenţă din partea profesorilor, nu le pasă, nu sunt interesaţi!”
Aceste afirmaţii, de cele mai multe ori, devenite credinţe false/ mituri despre implicarea părinţilor sunt „veritabile”
obstacole în funcţionarea relaţiei părinţi-profesori, asemenea unei echipe, din care copiii să aibă în primul rând de
câştigat. Copiii care ştiu că părinţii lor sunt interesaţi direct de educaţia lor manifestă o responsabilitate crescută în
învăţare.
A fi părinte presupune o investiţie afectivă, o relaţie ce se stabileşte între copil- părinte, care presupune
(Shonkoff & Phillips, 2000):
• Abilităţi de autocunoaştere şi de comunicare
• Abilităţi de interacţiune constructivă cu copilul, de joc şi relaţionare socială
• Abilităţi organizaţionale şi de petrecere a timpului liber
• Abilităţi de învăţare
• Abilităţi de rezolvare şi negociere a conflictelor
• Abilităţi de dezvoltare a stilului de viaţă (în limba engleză, „life style”)
Programele educaţionale sunt foarte utile, dar trebuie aplicate diferenţiat: grup ţintă, obiective, nevoi. Importante
sunt motivarea părinţilor şi conştientizarea beneficiilor obţinute, atât pentru ei, cât şi pentru copiii lor. (Kaiser &
Hancock, 2003).

Programele privind educaţia părinţilor cuprind teme, cum ar fi:

• Autocunoaştere şi încredere în sine

• Învăţare (motivaţie în învăţare, stil de învăţare, strategii de învăţare)
• Implicarea în viaţa şcolii şi a comunităţii (prima zi de şcoală, tutoriatul, etc.)
• Familie, rolul de părinte, resurse
• Abuz, violenţă, comportamente cu risc, siguranţa la şcoală
• Dezvoltarea carierei şi reţeaua de servicii
• Disciplină, comunicare şi rezolvare de conflicte
• Nutriţie, igienă, sănătate
• Dezvoltarea copilului: fizică, comportamentală, emoţională şi social.
Lista de recomandări pentru părinți în scopul susţinerii copilului din punct de vedere şcolar
Îmi ajut copilul sã fie pregătit pentru şcoală în fiecare zi. Eu sau alţi membri ai familiei noastre:
• avem tot timpul la îndemână o copie a orarului copilului;
• ne asigurăm că are echipamentul necesar pentru ziua următoare;
• ne facem timp pentru a discuta cu copilul despre ziua de şcoală;
• ne asigurăm că primim scrisori de la şcoală;
anunţăm şcoala cît mai curând posibil dacã şcolarul nu va fi prezent.
Copilul meu:
• îşi face ghiozdanul în seara precedentă.
Îmi monitorizez copilul în privinţa folosirii televizorului şi a aparatului video.
Eu sau membri ai familiei mele:
• limităm timpul în care copilul are voie sã se uite la televizor sau să joace jocuri video;
• am alte activităţi cu copilul nostru, cum ar fi: ne jucăm, vorbim, ne plimbăm etc.;
• când ne uităm la televizor, discutăm programele împreunã.
Îmi încurajez copilul să meargă la bibliotecă, dacã este posibil. Copilul nostru:
• merge la biblioteca şcolii;
• merge la alte biblioteci (dacă există) sau împarte cărţi cu alţi copii.
Eu sau membri ai familiei noastre:
• controlăm dacă şcolarul foloseşte biblioteca în mod corect;
• folosim noi înşine bibliotecile (dacă este posibil).
Încurajez învăţarea activă a copilului meu. Eu sau membri ai familiei noastre:
• încurajăm copilul să punã întrebări despre lume;
• ascultăm întrebările lui şi le discutăm;
• îl ducem pe copilul nostru să viziteze locuri interesante şi discutăm despre ele;
• ştim întotdeauna unde este copilul nostru şi ce face.
Copilul nostru:
16
• face sport;
• îşi petrece timpul cu prietenii;
• cântă la un instrument muzical, dansează sau cântă;
• foloseşte Internetul pentru a afla informaţii (dacă e disponibil)
Îmi încurajez copilul să fie responsabil şi sã lucreze independent.
Eu sau membri ai familiei noastre:
• ne încurajăm copilul sã fie independent şi să facă lucruri pentru sine;
• decidem nişte reguli acasã şi le punem în practică cu consecvenţă şi în mod cinstit;
• ne asigurăm că respectă regulile şcolii;
• îi reproşăm dacă încalcă regulile;
• îi dăm răspunderi în casă, dar ne asigurăm că acestea nu se suprapun cu activitatea şcolară.
Copilul nostru:
• are responsabilităţi în casă potrivite cu vârsta lui.
Eu:
• particip în mod regulat la şedinţele cu părinţii;
• particip la alegerile pentru membrii Comitetului de părinţi.
Eu sau membri ai familiei noastre:
• susţinem activităţile şi funcţiile şcolii;
• răspundem pozitiv la cererile care vin din partea şcolii;
• ne oferim voluntar pentru proiectele şcolii.

Sugestii de sprijinire a copiilor la învăţătură

Iată câteva idei despre felul în care instituţia îi poat ajuta pe părinţi să-şi sprijine copiii la învăţătură
 Daţi părinţilor informaţii într-un limbaj accesibil despre:
a) programul de lucru al copilului;
b) abordările şcolii vizavi de metodele de învăţare/predare potrivit curriculumului;
c) felul în care îşi pot sprijini copilul acasă.
 Asiguraţi-vă că fiecare subiect este legat de sistemul oficial de raportare prin:
a) analizarea progreselor copilului la şedinţele părinţilor;
b) carnetul de note al copilului.
 Organizaţi ateliere de lucru pentru a încuraja implicarea practică a părinţilor şi susţinerea în zone prioritare,
cum ar fi matematica, schemede citire în doi/individual, ITC, ştiinţe.
 Discuţii periodice şi linii fierbinţi de ajutor pe teme specifice legate de muncă, de exemplu linii fierbinţi pe
tema pentru acasă/recapitulare (uneori conduse de părinţi experimentaţi/membrii Comitetului de părinţi).
 Asiguraţi-vă că implicarea părintească în învăţarea copiilor este un subiect recunoscut al activităţii
personalului didactic şi al dezvoltăriiprofesionale (de exemplu, ghid pentru cadrele didactice, recapitulare
şi discuţii în cadrul întâlnirilor de catedră, activităţi de formare).
 Elaboraţi o politicã de efectuare a temei pentru acasă bazată pe uncontract negociat între profesori, părinţi
şi elevi. Întăriţi această politică printr-un carnet de mesaje, a cărui eficienţă să fie revăzută în mod regulat.

17
 Subiecte ce pot fi abordate în cadrul şedinţelor cu părinţii
1. Particularităţile de vîrstă şi adaptarea la regimulşcolar.
2. Particularităţile dezvoltării şi integrării copiilor cu CES.
3. Rolul părintelui în socializarea şi dezvoltarea personalităţii copilului.
4. Comunicarea în familie.
5. Profilul psihosocial al elevului la etapa de trecere.
6. Şcoala şi familia - parteneri educaţionali.
7. Rolul familiei în orientarea şcolară şi profesională a copilului.
8. Tinerii în capcana viciilor stradale.
9. Educaţia copilului: de la dificultăţi la reuşite.
10. Rolul climatului familial în dezvoltarea personalităţii copilului.
11. Stilurile parentale de educaţie: avantaje şi dezavantaje.
12.Disciplinarea pozitivă.
13.Consecinţele plecării părinţilor la muncă peste hotare.

Bibliografie
1. Adina Băran-Pescaru Parteneriat în educaţie., Aramis, 2004.
2. Ciobanu A. Psihologia specială. Chișinău., 2012.
3. Gherguţ A. Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale. Strategii de educaţie integrate. Iași: Editura Polirom,
2001.
4. Gherguț A. Sinteze de psihopedagogie specială. Iași: Ed. POLIROM, 2007.
5. Gherguț A. Sinteze de psihopedagogie specială. Ghid pentru concursuri și examene de obținere a gradelor
didactice. Iași: Ed. POLIROM, 2013.
6. Lemeni, G., Miclea, M.,“Consiliere şi orientare – ghid de educaţie pentru carieră”, Editura ASCR, Cluj-Napoca,
2004.
7. Svetlana Chirilenco, Aliona Tăutu, Angela Cutasevici., Educaţie familială, 2005.
8. Vraşmaş E, Consilierea şi educaţia părinţilor, Ed. Aramis, 2002.
9. Ec.Vrasmaș”Parteniariat cu părinții copiilor cu dizabilități și consilierea acestora”, București.

10. Materiale/seminar Roland Astl, expert Austria, Chisinau, iunie 2013.

18
 Anexa 1

Chestionar pentru învăţători şi profesori

Enumeraţi nevoile dumneavoastră în legătură cu părinţii elevilor…………………………………………………….

.......................................................................................................................................................................................

Apreciaţi punctele tari şi punctele slabe ale relaţiei pe care o aveţi cu părinţii elevilor……………………………….

.........................................................................................................................................................................................

........................................................................................................................................................................................

Atunci când întâlniţi un părinte, despre ce discutaţi? …………………………………………………………………

.......................................................................................................................................................................................

Imaginaţi-vă şedinţa cu părinţii pe care v-o doriţi. Care sunt aspectele importante? Care sunt detaliile de care
trebuie să ţineţi cont pentru reuşita întâlnirii? …………………………………………………………………………

........................................................................................................................................................................................

.........................................................................................................................................................................................

Cum puteţi ajuta părinţii să vină pregătiţi la întâlnirile cu dumneavoastră?

.........................................................................................................................................................................................

.........................................................................................................................................................................................

Formulaţi 3 obiective, priorităţi şi acţiuni necesare dezvoltării unei relaţii eficiente cu părinţii elevilor

………………………………………………………………………………………………………………………….

........................................................................................................................................................................................

Anexa 2
Vizite de documentare
Informare directă a beneficiarilor
Informare
Conferințe de presă
Mediatizarea rezultatelor
Campanii de informare
Diseminarea bunelor practici/Schimb de experiență
Lectorat
Mese rotunde
Formare Traininguri
Ateliere de lucru
Seminare
Referire către alți specialiști
Răspunsuri la întrebări
Consultanță
Recomandări
Instrucțiuni
Ședințe de asistență directă

19