EUROPENISM ŞI ETNOCENTRISM

„Un patriot se recunoaște prin faptul că iubește, respectă și caută să adune și să îmbunătățească
tărâmurile și oamenii”.
Nicolae Iorga

Istoria a vrut ca românii să se nască între două lumi, Orientul şi Occidentul.

Poporul român s-a format în marginea Imperiului Roman. Astăzi România devine stat de graniţă în
marginea Uniunii Europene, un al doilea Imperiu Roman, ridicat pe principiile moderne ale democraţiei
liberale şi ale capitalismului social de piaţă, luptând din interior pentru a deveni o posibilă Federaţie
Europeană, mai ales după adoptarea textului Constituţiei Europene. Condiţiile istorico-geografice
obiective ale poziţionării României influenţează atât raporturile cu Europa, cât şi procesul intern de
modelare a identităţii naţionale.
"Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor
munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a
predestinat drept popor de frontieră. Ocuparea şi colonizarea Daciei a însemnat acţiunea de expansiune
cea mai răsăriteană pe care a încercat-o Imperiul roman în Europa. Într-un anumit fel si geografic şi
cultural, dincolo de Bug, Europa încetează: romanitatea - cu tot ce reprezenta ea ca sinteză şi moştenitoare
a marilor civilizaţii maritime şi continentale care o precedaseră - n-a izbutit să se întindă mai la răsărit de
Bug. De acolo înainte începe o altă geografie, şi o altă civilizaţie; care poate fi interesantă, dar care nu mai
aparţine Europei, ci acelei forme istorico-culturale pe care Rene Grousset o numea "Imperiul Stepelor"..." 1
Românii aşează inima Europei spre vestul latino- germanic, dar îşi revendică un loc important în aria sa
sangvină tocmai pentru că sunt ultimul popor latin, situat în deschiderea bazinului slav . Românii sunt
adeseori mândri de o anume natură a lor- mixajul, rezultată din colaborarea cu memoria bizantin-orientală,
din apropierea de ruşi, polonezi şi ucraineni, din relaţia specială mai ales cu maghiarii, dar şi cu austriecii,
germanii ori cu popoarele balcanice. Aşa s-ar explica creştinismul lor tolerant şi adaptabilitatea la stiluri
de viaţă foarte diferite, combinată cu un conservatorism radical în habitudini şi în modul de raportare la
existenţă. Românilor le place să spună şi să arate că sunt poate singurii europeni care pot trăi firesc şi în
Orient şi în Occident, care pot să îi înţeleagă tot atât de bine şi pe ruşi, şi pe francezi ori pe germani. Ei

1
Mircea Eliade, Destinul Culturii Române, 1953, în Profetism Românesc I, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990, p. 139
(M. Eliade mai adaugă: "Peisajele Europei sunt de o extraordinară varietate: aproape că nu există regiune în care peisajul să nu
se schimbe la fiecare sută de kilometri . România este ultima ţară din Europa în care această constantă geografică se mai
verifică. Dincolo de Bug, structura peisajului se modifică din ce în ce mai încet; varietatea geografică este înlocuită cu
monotonia nemărginitelor "pământuri negre" ale Ucrainei, care, pe nesimţite, se transformă în stepele Rusiei eurasiatice.").

1
cred că au ajuns să cunoască sau să intuiască regulile de viaţă şi reacţia colectivă atât a esticilor, cât şi a
vesticilor.
Deoarece suntem un popor de graniţă al spaţiului cultural european, românii dezvoltă după 1840 o
relaţie specifică cu centrul, poziţionat bineînţeles în Occident, mai întâi unilateral în Franţa şi apoi
multiplicat, datorită interesului pentru Germania şi Italia, mai recent şi pentru Anglia, Spania.
E vorba de o relaţie adesea pasională între români şi centrul vestic. Niciodată însă Europa
occidentală n-a fost absentă din conştiinţa românilor în ultimii 150 de ani. Treptat, în ciuda unei
împotriviri raţionale pe care românii o exprimă şi astăzi, Europa, ca model de civilizaţie, s-a confundat
deplin cu Occidentul, graţie unei mentalităţi presante, favorizată de istorie şi de evenimente.
Reprezentările mentale, succesive ori paralele, au creat mai multe Europe care locuiesc într-un singur
imaginar românesc, impresionant prin bogăţie şi contradicţii: o Europă superioară şi frustrantă; o Europă
visată, dar inaccesibilă; o Europă permisivă şi exigentă; o Europă străină şi totodată arhi-prezentă; o
Europă prietenă, dar nestatornică; o Europă ostilă sau capricioasă, o Europă critică, dar tolerantă…..
Românii sunt creştini, dar ortodocşi; aparţin spaţiului dunărean, dar sunt şi balcanici, vorbesc o
limbă latină, dar începuturile culturii lor scrise sunt în slavonă şi-n alfabetul chirilic; sunt estici marcaţi de
comunismul sovietic, dar dictatura lor ceauşistă a fost aproape una asiatică. Mesajul discursului vestic s-ar
rezuma astfel simplu: românii sunt asemănători europenilor, dar parcă mai degrabă mult diferiţi.
În anii comunismului, românii au situat Europa ca spaţiu mental şi imaginar numai înspre vest, ei s-
au auto-poziţionat nu în marginea, ci dincolo de graniţele Europei, realitate care a supradimensionat la
maximum paradoxul relaţiilor subiective dintre conştiinţa colectivă românească şi modelul european, pe
cât de râvnit, pe atât de contestat uneori, în numele identităţii proprii.
S-au cristalizat de-a lungul timpului două atitudini ferme, între care există atât raporturi antinomice
ireconciliabile, cât şi o reală complementarietate: autohtonismul şi europenismul.
Polarizarea acestor două curente în formele cele mai serios structurate la nivel de mentalitate şi în
luări de poziţie teoretică s-a produs între cele două Războaie.
Autohtonismul, coincident adeseori naţionalismului, s-a numit tradiţionalism, ortodoxism,
gândirism, profetism românesc sau pur şi simplu românism.Naţionalismul este valorizarea moştenirii
romane, în definirea identităţii spirituale româneşti şi a memoriei pre-latine, traco-dacice, identificată
drept energie activă în toată cultura folclorică.
Europa nu este sinonimă cu Occidentul, iar românii îşi au deja de demult locul lor sigur în adevărata
Europă: "Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a
conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală şi toate valorile create înlăuntrul acestei
zone fac parte din patrimoniul comun al culturii europene.Din punct de vedere cultural şi spiritual ,

2
Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic." 2 In lumea contemporană,
Europa vestică se confundă cu Europa spirituală, o Europă canonică şi inevitabil reductivă, formatoare şi
garantă a patrimoniului şi a memoriei europene fundamentale, dar mai ales înzestrată cu toată puterea
politico-economică să integreze progresiv Europa geografică, aceea care vine dintr-un alt ritm istoric, deşi
bogată în modele culturale complementare.
Pentru Lovinescu, ca şi pentru toţi românii pro-occidentali, inclusiv pentru cei de astăzi, Europa este
sinonimă cu Occidentul. In cartea sa din 1925, Istoria civilizaţiei române moderne, Lovinescu
diagnostichează fară echivoc procesul de edificare a României moderne în dependenţa faţă de preluarea şi
asimilarea modelului occidental : „Orice progres al culturii române e un produs al contactului cu
Apusul..."3. Apoi rezumă procesul rapid de modernizare a României, ca rezultat al separării de istoria
orientală, de tradiţia ortodoxistă, de rădăcinile bizantino-slavo-balcanice 4 şi al aproprierii de ideologia,
mentalitatea şi cultura Occidentului.Legea imitaţiei, spune Lovinescu, stă la baza acestui proces în doi
timpi (simularea este urmată de stimulare), din care face parte şi fenomenul formelor fără fond, pe care,
spre deosebire de generaţia junimistă a lui Titu Maiorescu, el îl consideră inevitabil şi creator. Lovinescu
recunoaşte însă influenţa importantă a mişcării tradiţionaliste 5 şi o combate înfruntând ideile liderilor
acesteia, printre ei numărându-se Nicolae Iorga: „Adevărat mediu de formaţie a noului suflet românesc,
prin identitatea rasei şi a mentalităţii, în judecarea Apusului, nu ne putem uni cu istoricii tradiţionalişti ce
susţin că «oricât l-am iubi pentru cultura lui îndrăzneaţă şi bogată, de Răsărit ne leagă viaţa noastră şi a
strămoşilor noştri. Aici ne sunt rădăcinile, toate meritele...»"6.Din replica fermă lui Lovinescu Răsăritul
e, negreşit, o forţă a trecutului, dar nu şi a prezentului... în veacul şi de la locul nostru, lumina vine din
Apus. Progresul nu poate deci însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului naţional prin elementul
creator al ideologiei apusene (s.n.).. ."7. se înţelege că Apusul e Europa. Sinonimia termenilor nu trebuie
să ne surprindă, ea având o aplicaţie istorico- culturală şi socio-politică, iar nu una geografică, în opinia

2
Mircea Eliade,op.cit. pp. 150-151
3
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne (I Forţele revoluţionare; II Forţele reacţionare; III Legile formaţiei
civilizaţiei româneşti), ediţie şi studiu introductiv de Z. Ornea, Editura Minerva, Bucureşti, 1997, p. 5.
4
Lovinescu este un radical anti-ortodoxist, revendicând drept unică şi reală identitate românească aceea de origine latino-
occidentală: „In trecutul nostru, nu considerăm ca un patrimoniu decât elementul fix al rasei şi al vieţii naţionale, nu şi
elementele întâmplătoare şi regretabile ale influenţelor orientale. Privim deci contactul cu Apusul ca pe o reluare a adevăratei
continuităţi etnice şi ideale; descătuşându-ne, deocamdată, de formele sociale, ne va dezrobi, mai târziu, de invizibilele lanţuri
spirituale ale Ţarigradului, ale Athosului sau ale Kievului, adică de forţele ancestrale ale obscurantismului şi ale inerţiei, pentru
a ne pune pe calea găsirii de sine şi a progresului" {Op. cit., p. 13).
5
Junimiştii, chiar şi socialiştii de la sfârşitul secolului XIX, apoi poporaniştii şi sămănătoriştii, iar între cele două războaie
mondiale gândiriştii, se opun procesului de sincronizare rapidă cu Occidentul. Eugen Lovinescu discută foarte lucid şi cazul
Eminescu, arătând că „misticismul naţional şi misticismul ţărănesc" al publicistului Eminescu, anti-occidental, conservator şi
retrograd, opozant radical al statului democratic modern, nu Irebuie mitizat datorită poetului Eminescu.
6
Eugen Lovinescu îl citează pe Nicolae Iorga, Trei lecţiuni de istorie, p. 47 (apud op. cit., p. 11-12).
7
Eugen Lovinescu, op. cit., p. 11-12.

3
occidentalilor înşişi, a căror mentalitate este în întregime construită pe această convingere socotită aproape
un adevăr axiomatic.
Teritoriul geografic european include ambele lumi, Apusul şi Răsăritul. Dar civilizaţia de tip
european, comportamentul politico-economic european şi statul european modern îşi au originea în
Occident. Tot acolo se produce primordial transformarea lor istorică. Dacă vrem să conciliem cele două
poziţii, aceea care asimilează Europa Vestului, cu cea care o deschide în egală măsură Estului, vom obţine
o viziune mai profundă.
Europa este o hartă mentală, populată nu atât cu ţări şi peisaje, ci cu idei şi valori, cu atitudini
politice şi existenţiale, cu fenomene culturale şi evenimente istorice, cu mituri şi eroi, cu revelaţii
religioase şi cataclisme sociale, cu reuşite sociale unice şi mari greşeli istorice, cu utopii şi idealuri
deschise. Fiecare dintre locuitorii Europei geografice, fie că trăieşte în Est sau în Vest, este liber să
asimileze acest teritoriu mental european, să-1 comunice şi să participe la evoluţia lui. Vorbim, astfel, de o
Europă interioară pe care o primim ori nu prin educaţie şi tradiţie, pe care o purtăm cu noi prin adaptare şi
cunoaştere, prin imitaţie şi creativitate. Este tocmai Europa mentalităţilor, pe cât de canonică, pe atât de
liberă în dinamismul reprezentărilor ei psihosociale unde se compune identitatea culturală europeană -
pluriformă, contradictorie şi, totuşi unitară, în limitele legitimităţii pe care i-o conferă istoria.
Eugen Lovinescu spune că cea mai înţeleaptă atitudine a societăţii româneşti este aceea de a merge
în direcţia modelului apusean, fără nici un fel de ezitări.( în volumul III al Istoriei civilizaţiei... {Legile
formaţiei civilizaţiei române), Lovinescu arată că sincronismul este rezultatul unei legi moderne a
circulaţiei bunurilor culturale, materiale şi spirituale, anticipate de Marx şi care generează de fapt imitaţia.
El o numeşte „legea interdependenţei şi explicând-o didactic anticipează uimitor globalismul
contemporan: „Interdependenţă" înseamnă numai atâta: că o ţară de pe glob nu poate evolua liberă de
presiunea globului întreg, presiune exercitată în primul rând de marile popoare civilizate şi industriale
(s.n.). Efectul acestei presiuni poate fi pozitiv sau negativ"8.
Cultura românească în anii '30-'40 a început să participe activ la creativitatea internă a
modernismului european.
La 1938 România se europenizase profund, dezvoltând o mentalitate europeană autonomă, care
justifica încrederea generaţiei din epocă într-un destin naţional superior. Consecinţele celui de-al doilea
Război Mondial, instalarea comunismului în toată Europa de Est şi izolarea României până la finele
secolului XX în lagărul sovietic au spulberat definitiv aceste speranţe. Între 1948-1990 modelul cultural

8
Eugen Lovinescu explică în ton de pamflet dur efectele interdependenţei: "Rezumând, „interdependenţa" duce la rezultatul că
unele popoare mulg şi altele sunt mulse. Şi toată „filozofia" e să nu fii muls. O ţară ca România, care nu poate avea o industrie
prin care să mulgă - ca să nu fie ea însăşi mulsă fără compensare, trebuie să-şi organizeze agricultura, să facă „democraţie
rurală"... Să mulgă şi ea cum poate - pe calea aceasta - pe ceilalţi care o mulg prin capitalul şi industriile lor. Imposibilitatea de
a fi o ţară industrială şi imperativul democraţiei rurale sunt efectele interdependenţei" (op. cit., p. 276-277).
4
occidental şi mentalitatea politico- economică europeană, comportamentul religios european şi mai toate
reflexele psihosociale de tip european, dobândite în numai un secol de modernizare rapidă (1840-1940) au
fost supuse sistematic demonizării oficiale, beneficiind de o transfigurare negativă majoră care le-a
compromis substanţa mentală vie şi mecanismul de funcţionare legitimă. Interdicţia, cenzura, persecuţia,
frica, înstrăinarea colectivă le-a istoricizat, împingându-le în mare măsură în uitare. Mentalitatea liberal-
cosmopolită europeană a fost înlocuită cu mentalitatea totalitară de tip sovietic, iar modelul european a
fost substituit brutal cu modelul economico-politic comunist.
După 1990, românii au început să redescopere Europa un proces dificil şi chinuitor .
Interdependenţa la care sunt invitaţi românii să participe prin integrare este una a normelor, a standardelor
şi a principiilor valabile pentru toţi europenii. Spaţiul european unit, văzut adeseori ca un al doilea Imperiu
Roman, este unul al beneficiilor şi a sacrificiilor comune. Sistemul democratic occidental, economia
capitalului şi legalitatea, libertatea individului şi politicile sociale arată astăzi altfel în Europa apuseană
decât la 1938 pentru că au parcurs o evoluţie ratată de România comunistă, evoluţie care a produs şi
glazura ispititoare a consumismului şi hedonismului. Pentru a obţine botezul integrării şi pentru a fi
recunoscuţi drept europeni, tuturor esticilor, nu numai românilor, li se cere imperativ o transformare
urgentă a reprezentărilor mentale colective.
Lumea europeană este cea mai bună dintre lumile posibile până în prezent nu numai pentru europeni,
ci şi pentru foarte mulţi alţi locuitori ai satului global. Uniunea Europeană, fară să fie totuşi cea mai
puternică dintre lumile existente, este o societate mult râvnită deoarece se impune ca teritoriu securizat de
reguli şi principii clare, unde individul, prin excelenţă se ştie protejat de un sistem funcţional şi adeseori
flexibil. Echilibrul dintre cetăţean şi stat oferă libertate în siguranţă, datorită aderării fiecărui individ la o
reţea dinamică de norme şi limite care legitimează coerenţa spaţiului social. Iar pactul dintre cetăţean şi
stat se exprimă într-un fel propriu şi previzibil de a fi, de a gândi şi de a acţiona al europeanului, a cărui
substanţă ia formă şi identitate în ceea ce numim mentalitate europeană.
Uniunea Europeană s-a născut din voinţa liderilor occidentali, obligaţi să găsească o soluţie pentru
pace reală după două războaie mondiale declanşate de Europa în mai puţin de jumătate de secol. "Oamenii
nu acceptă schimbarea decât din necesitate; ei nu văd necesitatea decât în criză." 9 spune Jean Monnet,
fondatorul vizionar al Comunităţii Europene. La 1945 europenii au înţeles în sfârşit că uriaşa
vulnerabilitate a Europei vine tocmai din fărâmiţarea teritoriului ei în nenumărate state cu tot atâtea istorii
naţionale, orgolii, interese specifice. Divizarea acumulase ură între naţiuni şi conservase incompatibilităţi
mitizate, conflicte violente, complexe de superioritate şi utopii xenofobe periculoase. Războaiele mondiale
au adus Europa istorică în situaţia de a pierde autoritatea şi influenţa fără rival pe care avusese timp de
secole în lume. După 1945 Europa a trebuit să înfrunte şi o altă faţă a divizării, ca o maximă provocare a
9
Jean Monnet, Reperes pour une methode, Ed. Fayard, 1996.
5
istoriei. Teritoriul ei s-a rupt în două - Europa vestică, capitalistă, şi Europa estică, comunistă, aflată în
dependenţa strictă a Rusiei sovietice a apărut o formă de conflict îngheţat care a transformat Europa,
pentru încă aproape toată a doua jumătate a secolului XX, într-un teatru de război programat cu
meticulozităţi paranoice: războiul rece, încheiat în 1990, după o disoluţie rapidă, pentru multă lume
imprevizibilă, a lagărului sovietic.
Ideea unificării Europei a luat astfel naştere din criza europeană structurală, resimţită dramatic, de
state şi de indivizi, după al doilea Război. Pentru ca modelul european să-şi recâştige legitimitatea în faţa
lumii, pentru ca europenii să redobândească încrederea şi respectul celorlalte culturi, era necesară o
schimbare majoră de mentalitate şi de autoproiecţie identitară. S-a revenit la un vis mai vechi, pe care l-au
trăit prin forţă romanii în marşul imperiului lor şi pe care 1-a redescoperit Carol cel Mare, apoi Napoleon:
desfiinţarea graniţelor, unirea naţiunilor europene.
Spaţiul public şi opinia publică sunt fenomene care nu pot fi dictate prin norme şi mecanisme
instituţionale. Ele depind de voinţa cetăţenilor şi a grupurilor, se traduc prin acte de cunoaştere reciprocă,
prin dezbateri, înfruntări, principiul constitutiv fiind dialogul, manifestat în contrazicere şi negociere. Un
asemenea flux al comunicării între naţiunile, grupurile, etniile din interiorul Uniunii ar putea duce la
crearea unei societăţi civile europene unificate, care înseamnă altceva decât societatea civilă a fiecărei ţări
în parte.
Mentalitatea socială, politică, religioasă sau economică specific europeană lucrează diferit de la o
ţară la alta, producând identităţi cultural-economice asemănătoare şi totodată diferite de la un teritoriu
naţional la altul. Dar, mentalitatea europeană, dincolo de atitudinea vizibilă în evenimentul concret,
înseamnă reprezentare raţională şi reper interior, unite într-un model mental, care, dacă nu e identic pentru
toţi europenii, e din ce în ce mai mult comun pentru o foarte largă majoritate, energizând orice conexiune
dintre gândire şi acţiune. In timp ce Statele Unite al Americii vizează controlul puterii globale, Uniunea
Europeană urmăreşte prioritar conservarea bunăstării pentru cetăţenii săi şi perpetuarea unei lumi
întemeiate pe valorizarea accentuată a standardelor - economice, juridice, morale, politice, civice. Dacă
individualismul liberal şi competiţia continuă sunt miturile centrale ale modelului american, Uniunea
Europeană îşi construieşte lumea pe mitul siguranţei cetăţenilor, în respectul pentru alte civilizaţii.
Distanţa dintre mit şi realitate, dintre iluzie şi adevăr, nu o poate măsura decât fenomenul viu al
comunicării dintre mentalitate şi viaţa curentă.
Autenticitatea si organicitatea patriotismului decurge din faptul ,,pentru noi Patria nu este un cadru
efemer, intamplatator, e un urias templu, modul de existenta , Columnă a sufletului romanesc, un destin
istoric si de libertate si independenta ’’(Al .Tanase).
Patria este inlăuntrul nostru şi o ducem cu noi peste ţări şi mări.Patria nu este pământul pe care trăim
din intâmplare,ci este pământ plămădit cu sângele şi intărit cu oasele inaintaşilor noştri.
6
 Părinţii,moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei care au vorbit aceeaşi limbă, care au avut acelaşi
dor, aceleaşi suferinţe, aspiraţiuni, sunt adevărata noastră patrie."
Unul din sentimentele care ar trebui să marcheze pozitiv spiritul tineretului nostru este patriotismul,
dar nu patriotismul şovin sau cel de bravadă, ci adevăratul patriotism care a călăuzit mereu poporul român
şi i-a iluminat calea şi soarta, de-a lungul veacurilor .
Necesitatea educării copiilor în spirit patriotic
Pentru ca tineretul să simtă şi să se comporte in spirit patriotic,educaţia moral-patritică trebuie
incepută de la cea mai fragedă vârstă,vârsta preşcolară,când copilul incepe să distingă valorile care-l
inconjoară. Acestea sunt motivaţiile care generează conduita patriotică şi care conduce tineretul să-şi
simtă rădăcinile solid infipte in pământul patriei, pământ din care ne tragem seva şi in căruia nu ne vom
regăsi niciodată adevărata identitate.
Incepând cu vărsta preşcolară, se formează premisele unor calităţi moral-sufleteşti şi spirituale.
Rolul educatorului in formarea personalităţii, in primul rând a caracterului viitorilor cetăţeni, este major.
El poate deschide sau,dimpotrivă,inchide calea progresului indivizilor, cât şi a naţiunii insăşi. Aici se pun
temeliile viitorului, ale oamenilor, popoarelor şi umanităţii secolului XXI. Bunătatea, inţelegerea,
respectul şi iubirea faţă de semeni, toleranţa şi coeziunea spirituală in interiorul naţiunilor şi popoarelor,
nu vin de la sine. Acest proces incepe in cadrul familiei şi continuă in colectivitatea preşcolară şi
şcolară,spre a fi desăvârşit in cadrul societăţii. Integrarea socială a individului inseamnă şi conştientizarea
apartenenţei la patrie.
Patriotismul se manifestă prin ataşament faţă de pământul natal, prin identificarea deplină cu poporul
din care facem parte, prin aprecierea şi respectarea limbii materne, a valorilor culturale, prin cinstirea
trecutului istoric al patriei.
Mijlocirea relaţiei copilului cu acest univers valoric, prin explicare şi implicare reprezintă esenţa
educaţiei patriotice. Evident, această mijlocire se realizează, din punct de vedere psihologic, prin procesul
interiorizării ca rezultat al simbiozei dintre cognitiv, afectiv şi voliţional. Patriotismul este considerat o
trăsătură a personalităţii fiecărui om. Această trăsătură se cristalizează de la cea mai fragedă vârstă şi se
imbogăţeşte cu noi dimensiuni pe tot parcursul existenţei umane, ca urmare a dinamicii relaţiilor dintre
indivizi şi patrie.
Educaţia patriotică este un proces multilateral şi neîntrerupt care se exprimă in conduita copiilor. Ea
se extinde deci, asupra personalităţii umane in totalitatea ei, afectând toate componentele in unitatea şi
intercondiţionarea lor reciprocă. Toate acţiunile intreprinse in acest scop, presupun imbogăţirea volumului
de informaţii al copiilor despre patrie, concomitent cu antrenarea lor in formele vieţii sociale, menite a le
imbogăţi experienţa de viaţă, ca viitori cetăţeni ai patriei. Convingerile şi conduita patriotică nu se
transmit,ci se elaborează in şi prin activitate.
7
 Un rol important in formarea reprezentărilor patriotice il are cuvântul. Prin expresivitatea, nuanţarea
limbajului şi prin expresiile emoţionale care insoţesc povestirile,descrierile,versurile cu mesaj patriotic, se
pot forma reprezentări saturate afectiv,care sensibilizează copilul faţă de mesajul patriotic.
Noţiunile din sfera patriotismului sunt mult prea abstracte pentru preşcolari; de aceea , invăţământul
preşcolar se rezumă doar la a forma reprezentări moral-patriotice in scopul formării de mai târziu a
noţiunilor moral-patriotice: patrie, popor, limba maternă.
Reprezentările şi noţiunile morale formează componenta cognitivă a conştiinţei moral-patriotice. Dar
componenta cognitivă fără cea afectivă nu-şi atinge scopul educativ. Pentru a dezvolta sentimente moral-
patriotice,este nevoie ca educatoarea să creeze situaţii care să le faciliteze apariţia.
Sentimentul patriotic se manifestă in comportamente pozitive faţă de mediul social cu care
interacţionează, faţă de membrii comunităţii, faţă de valorile culturale create de popor. Aceste sentimente
se nasc prin acumulări lente, de mai multă durată şi in condiţiile unor situaţii concrete.
Una din componentele sentimentului patriotic este dragostea faţă de patrie,manifestată prin dragostea
faţă de familie, de grădiniţă, de şcoală-mai târziu-de cartierul şi oraşul natal, faţă de natura ţării.
Sentimentele moral-patriotice exteriorizate dovedesc cum copilul şi-a insuşit anumite norme de conduită
moral-civică şi patriotică in familie,in colectivul grupei,in relaţiile cu adulţii,in mijlocul naturii. O altă
componentă constituie dragostea faţă de popor manifestată prin preţuirea trecutului istoric, admiraţia faţă
de folclor, respectul faţă de activitatea socială a contemporanilor, faţă de fiinţa umană, faţă de alte
popoare. Existenţa acestor sentimente ne demonstrează că preşcolarul a inţeles valoarea afectiv-patriotică
a aspectelor istorice, culturale, economice, prezentate la nivelul său de inţelegere.
Cunoaşterea unor personaje istorice,culturale,a faptelor şi operelor lor ii ajută pe copii să se
familiarizeze cu personalităţi de marcă ale neamului şi să pornească, astfel, pe drumul descoperirii
identităţii naţionale.
Sentimentul moral-patriotic include şi dragostea faţă de limba maternă, demonstrată prin admiraţie
faţă de creaţiile literare, folclorice şi culte. Familiarizarea cu aceste creaţii, cu scriitori ai neamului ii
sensibilizează pe copii in sesizarea frumuseţii şi armoniei limbii române. Condiţia de bază a dezvoltării
sentimentului patriotic este articularea trăirilor subiective cu activitatea copilului. Educatoarea trebuie să
aibă in vedere ca sentimentul să nu se reducă la trăiri subiective, ci să se traducă in acţiuni cu valoare
moral-patriotică. Prin intermediul educaţiei moral-patriotice, educatoarea are posibilitatea să formeze
trăsături de caracter şi comportamente pozitive, contribuind, astfel, la noile trăsături structurale ale
personalităţii copiilor.
Pentru copilul preşcolar patria are un conţinut concret care se referă la familia, oraşul sau satul
natal, la natura cu care vine in contact, la limba pe care o vorbeşte, la realităţile sociale. Educatoarea
trebuie să-l facă pe copil să inţeleagă că Patria este tot ce-l inconjoară:
8
„Patria e casa noastră
Şi grădina şi livada
Verile cu boltă albastră
Iernile cernând zăpada.”
Impodobirea sălii de grupă cu steguleţe cu ocazia zilei de 1 Decembrie, pregătirea şi participarea lor
la o serbare, ii ajută pe copii să trăiască cu mai multă intensitate atmosfera specifică acestor evenimente
chiar dacă nu au reuşit să inţeleagă sensul. Preşcolarul manifestă interes faţă de simbolurile patriei noastre
şi este incântat atunci când are ocazia să vină in contact cu ele. Astfel in activitatea de observare”Drapelul
ţării” putem face cunoscută copiilor semnificaţia fiecărei culori. Le putem arăta sângele vărsat de eroii
care şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,galbenul-ce reprezintă bogăţiile şi frumuseţile
acesteia,albastrul-cerul senin al ţării, precum şi cleştarul pur al apelor.
Cu ajutorul legendelor facem cunoscute copiilor o serie de fapte istorice. O bună parte din legendele
noastre il au ca erou pe Ştefan cel Mare, aşa cum este „Povestea Vrâncioaiei”. Această legendă ii
impresionează pe copii. Din ea se desprinde omenia şi inţelepciunea Vrâncioaiei, dragostea ei profundă
pentru ţara Moldovei, odinioară călcată de turci. Copiii află din această poveste că Vrâncioaia şi-a trimis
pe cei şapte feciori să lupte alături de Ştefan pentru a apăra ţara de turci. Prin această legendă se poate
contribui la formarea sentimentelor patriotice.
Varietatea folclorului nostru reflectată in basme, poezii populare, proverbe, zicători, snoave, poate
contribui din plin la educaţia patriotică a copilului, dezvăluindu-i treptat frumuseţea şi expresivitatea
limbii materne.
Referindu-se la dezvoltarea dragostei faţă de arta populară trebuie să avem in vedere muzica
populară, dansurile populare, arta aplicată(costume populare, obiecte din lemn frumos ornamentate).
Folosirea folclorului in activităţile obligatorii:dans, muzică, desen, activităţi manuale,deprinde pe copii cu
aprecierea artei populare,cu cunoaşterea şi reproducerea ei in viaţa de toate zilele. In felul acesta copiii
incep să inţeleagă treptat specificul poporului din care fac parte.
O sarcină permanentă a educatoarei este de a face cunoscute copiilor cele mai insemnate realizări
din ţara noastră.
Prin rezonanţa pe care o are asupra personalităţii umane,educaţia patriotică reprezintă un factor
integrator al profilului moral, prin sensul pe care-l conferă devenirii umane in esenţa ei. Nimic nu poate fi
mai nobil şi mai inălţător pentru om decât slujirea patriei sale. Omenirea are nevoie de o conştiinţă
comună impărtăşită de intreaga umanitate,de promovare a unui nou umanism. Individul trebuie format in
spiritul solidarităţii cu cei din generaţia sa,al respectului pentru cei care l-au precedat şi pentru cei care-l
vor urma, al increderii in destinul umanităţii şi-n valorile umane.

9
 BIBLIOGRAFIE
Cioran, Emil, Schimbarea la faţă a României, Editura Humanitas, Bucureşti 2001
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Vlad&Vlad, Craiova
1993
Crohmălniceanu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, Vol. II,Editura minerva,
Bucureşti 1974
Eliade, Mircea , Destinul Culturii Române, 1953, în Profetism Românesc I, Editura Roza Vînturilor,
Bucureşti, 1990,
Lovinescu, Eugen, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti 1997
Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti 1991
Petrescu, Camil, Teze şi antiteze, Editura Gramar, Bucureşti 2002

10