Dreptul Japonez

Realizat de Brailean Aida-Ioana

 Putem diviza istoria dreptului japonez în trei perioade: antichitatea, perioada ritsu-
ryo și perioada feudală.

În ceea ce privește prima epocă, cea a societății japoneze antice, primele informații
scrise ne sunt date de către scrierile chinezești. Astfel, după cronicile dinastiei Han,
societatea japoneză era divizată, în jurul secolului I al erei noastre, în sute de clanuri
independente ce se aflau în permanent război unele cu altele. Spre secolul II d.
Hristos, aceste clanuri se regrupează progresiv in circa 30 de țări.  La începutul
secolului al III-lea aceste țări au fost unite sub puterea Reginei Himiko a statului
Yamatai. 

Himiko era considerată ca fiind stăpâna religioasă supremă ce administra cultul

străbunilor. Religia japoneză îi considera pe stramoși drept zei care, plecând din
lumea aceasta, merg să servească divinitatea supremă. Fundamentul puterii politice
al Reginei Himiko era, deci, de natură religioasă. Ca mărturie a acestui fapt stau
semnificațiile religioase ale cuvintelor japoneze vechi ce desemnau afacerile politice:
a guverna în japoneza veche se spunea shirasu, cuvânt ce însemnă a cunoaște.
 Scopul esențial al politicii consta în a cunoaște voința
zeilor. Politica în limba japoneză, matsurigoto,  înseamna
cult religios, iar legea, nori, ce provine de la
cuvântul noru , înseamnă a declara. Astfel, legea
reprezintă voința zeilor declarată prin intermediul
interpușilor dintre zei și popor. 

Intermediarul dintre divin și popor era, la japonezi,

aproape întotdeauna o femeie. 

Instituțiile politico-judiciare japoneze reflectau maniera

de gândire proprie poporului japonez. În acest mod,
japonezii antici considerau că delictele nu sunt altceva
decât simple murdării pe care zeii le detestă și încercau
să se purifice prin ceremonii religioase de aceste
murdării.

 În epoca regimului Ritsu-ryo asistăm la cum puterea imperială, încet, încet

laicizată, riscă să fie răsturnată de către clanuri puternice. Partizanii familiei
imperiale încearcă să stabilizeze statul prin concentrarea tuturor puterilor
statale în mâna guvernului împăratului, dar această centralizare coincidea
cu apariția guvernării birocratice, având ca scop realizarea unei coeziuni
naționale urgente pentru a se apară de o posibilă invazie chinezească.

Astfel, la începutul secolului al VII-lea  asistăm, în ciuda rezistenței clanurilor

puternice, la apariția unei organizări statale centralizate în Japonia după modelul
celei chineze, organizare în care împăratul guvernează personal, iar toate
instituțiile politice chinezești sunt transplantate în sistemul japonez.

 Conceptul de drept : ritsu - ryo

    După modelul Chinez, mai multe coduri au fost promulgate și puse în aplicare,
dând naștere la un sistem juridic numit sistemul ritsu - ryo.

    Ritsu este un corp de reguli represive, iar ryo un corp de reguli admonestatoare
ce reprimă sau condamnă. Aceste legi au un caracter intens moral legate strâns de
doctrina confucianistă, conform căreia acest corp de legi are ca misiune fie să
încurajeze poporul de a face bine, fie de a pedepsi răul pe care el îl comite. Scopul
acestor legi este de a educa poporul. Educarea poporului fiind în sarcina
funcționarilor publici, regulile de drept administrativ ocupă un loc foarte important
în acest cod. În ceea ce privește regulile penale ce compun codul ele sunt de
asemenea esentiale, în schimb cele ce compun dreptul civil sunt foarte puține.
Scopul acestor coduri fiind în primul rând educarea, un accent deosebit s-a
pus pe diseminarea lor în rândul poporului de unde și necesitatea înființării
unei Facultăți de Drept numită Daigaku. 
Daigaku este o școală națională de administrație destinată formării
funcționarilor de stat. Știința dreptului s-a bucurat de un mare respect pe
parcursul acestei întregi perioade, fapt exceptional pentru istoria Japoniei.

Tokyo Daigaku 
aka 
Universitatea  Tokyo
Sistemul de drept ritsu - ryo nu a avut însa o viață prea lungă în
Japonia, mediul cultural diferit de cel al Chinei nepermițând
aclimatizarea acestor legi. 

Acest sistem juridic a avut totuși un avantaj- el a permis

guvernului imperial să concentreze toate puterile statului în
mâinile împăratului privând astfel marile clanuri de propriile
lor puteri politice. Pentru a le impune și a le face eficiente
aceste puteri au fost impregnate și de o reprezentare religioasă
prin care s-a inventat cultul împăratului ca Dumnezeu viu pe
Pământ.
 În secolul al VIII-lea, la începutul erei Taika, împăratul proclama, în
spiritul confucianismului ca toate pământurile și toți subiecții să fie
supuși direct autorității imperiale, astfel funcțiile publice și fondurile
de pământ au fost distribuite de către puterea imperială.
Secolul al IX-lea cunoaște și el din ce în ce o mai mare tendință de
apropiere a funcțiilor publice și a terenurilor. 

 În ciuda acestor eforturi de concentrare a puterii în mâinile

împăratului, asistăm în următoarele două secole la prăbușirea
puterii centrale și la apariția regimului feudal in Japonia.
 Regimul feudal în Japonia

Regimul feudal în Japonia cunoaște două etape distincte: cea a feudalității

dualiste și cea a feudalității unitare.
Feudalismul dualist este un regim mixt compus din feudalitate și
sho (desemnează terenurile aflate în proprietatea puterii centrale). Aceste
proprietăți imperiale sho, nu sunt suprimate ci doar utilizate ca bază
economică a regimului feudal, cea din urmă necontrolând în această etapă
decât domeniul de buke (samuraii).
Caracteristicile esențiale ale acestui regim sunt legăturile de vasalitate și
beneficiul fondat pe sho. Legatura de vasalitate îmbracă un profund caracter
familial. Fiecare grup de bushi ce se află în legatura de rudenie de sânge
constituie un grup coerent pe care șeful său îl dirijează. Vasalul îi datorează o
supunere absolută suveranului său fără a putea, în schimb, să ceară în justiție
vreo obligație din partea suveranului. 
În general, dreptul acestei perioade este un drept cutumiar in care morala
ocupa un loc important. Sistemul moral se bazează pe doctrina confucianistă
constituindu-se într-o manieră spontană în viața cotidiană.
 Perioada feudalismului unitar apare odată cu erodarea puterii vechilor
proprietari de sho și a puterii funcționarilor publici numiți de către
Curtea Imperială pentru administrarea proprietății și se caracterizează
prin apariția unor noi oameni puternici locali ce înlătură cele două clase
și preiau puterea politică în teritoriile ocupate. Asistăm, spre sfârșitul
secolului al XV-lea la apariția unor micuțe state independente, ce nu
încetează a se război între ele. 
La capătul unei lungi perioade de războaie particulare violente
Tokugawa Iyeyasu a reușit să pună bazele solide ale unui regim unitar
feudal în 1603, grație politicii sale abile și așa zisei Sakoku (închiderea
țării), regim ce va dura până în 1868.
Noul regim este în întregime feudal și toată Japonia este supusă
dominației Bushis. Șeful Guvernului central este unul dintre daimio, dar
cel mai mare și cel mai puternic dintre ei și poartă titlul de shogun.
 Chiar și Curtea Imperială era sub supravegherea directă a shogunu-lui, împăratul
fiind doar simbolul unității naționale.
Societatea japoneză din această epocă se caracterizează prin faptul că toate
relațiile sociale sunt fondate pe un principiu rigid și minuțios de supraordonare și
de subordonare. Nu doar legăturile de vasalitate sunt dominate de acest principiu,
ci chiar și legăturile dintre stăpâni și domestici, dintre părinți și copii, dintre soți și
soții; toți se supuneau acestui principiu. Clasele ce compuneau societatea erau:
clasa kuge (nobilii de la Curtea Imperială), clasa buke, clasa prelațiilor (budiști și
sintoiști) și clasa lucrătorilor de rând și a condamnaților.
Prin lucrători de rând înțelegem țăranii, meșteșugarii și comercianții. Deși cei mai
respectați, țăranii, erau cei care aveau viața cea mai grea, fiind obligați să
muncească, fără repaus, de la răsaritul Soarelui până la miezul nopții. Nici
meșteșugarii și nici comercianții citadini nu aveau o viață mai fericită, fiind obligați
să trudească continuu și să fie recunoscători clasei bushi, căreia îi datorau
privilegiul de a locui în oraș.

 Fiecare clasă socială era separată de o linie definitivă și de netrecut de

celelalte clase. Fiecare individ este atașat de la naștere unei stări sociale
determinate pentru toată viața, poziție ce-i impunea o manieră de viață
adaptată statutului său: casa, haine, culori, hrană. 
Aroganța bushi-lor era foarte mare, ei disprețuiau clasele inferioare pentru
simplul motiv că ele nu sunt ca ei.
În ceea ce privește dreptul, putem spune că dreptul cutumiar era
dominant în toate domeniile. Sistemul juridic nefiind unificat, fiecare han
(teritoriu guvernat de un superior) avea autonomia politico-juridică
proprie locului său. Deși, dreptul bakufu nu se aplica decât în cadrul
domeniului guvernat direct de către shogun, totuși toate drepturile
regionale i se asemănau. Astfel, acest regim este compus din două
elemente: o putere centrală foarte puternică și teritorii autonome ce se
apropie și se diferențiază de puterea centrală într-o permanentă mișcare.
 Alături de dreptul cutumiar, existau și legi ce vizau menținerea regimului
feudal. Astfel, pentru majoritatea japonezilor dreptul nu însemna altceva decât
mijloace de constrângere folosite de către autorități pentru a-și realiza voința
proprie. De aceea în psihologia japonezilor s-a format acel complex denumit
menju-fukukai ce înseamnă că nu ne supunem decât în aparență șefului,
revoltându-ne în strafundul nostru în permanență contra lui. Astfel, dreptul
pentru japonezi e sinonim pedepsei fiind considerat de oamenii onești ca un
lucru indezirabil și chiar detestabil de care trebuie să ne îndepărtăm cât de
mult posibil. Idealul unui om onest este de a nu fi niciodată subiect de drept.
Societatea japoneza nu era guvernată de către drept ci de reguli de conduită
numite giri. Aceste reguli, ca reguli de conduită nu presupun nici un fel de
relații de drept sau de obligații. Semnificația cuvântului giri provine din două
particule gi-just, drept și ri- motiv sau procedeu rezonabil, și înseamnă maniera
în care trebuie să ne comportăm față de celălalt ținând cont de situația sa
socială.
 În prezent
 Sistemul juridic în Japonia se bazează în principal pe codurile juridice și
statutele, cu precedente , de asemenea , joacă un rol important. Japonia are
un sistem juridic de drept civil cu șase coduri legale, care au fost foarte
Consumer
influențate de Germania, într-o măsură mai mică de Franța, și, de asemenea,
adaptate la circumstanțele japoneze. Constituția japoneză adoptată după Al
Retailers
Doilea Război Mondial este legea supremă în Japonia. 
Japonia și-a păstrat sistemul juridic de drept civil și nu a adoptat un sistem
juridic american de drept comun. Prin urmare, sistemul juridic japonez de
astăzi este în esență un hibrid de structuri de drept civil și comun, cu
puternice „arome” subiacente din caracteristicile indigene japoneze și
chineze. În timp ce aspectele istorice rămân active în prezent, legea
japoneză reprezintă, de asemenea, un sistem dinamic care a suferit reforme
majore și schimbări și în ultimele două decenii. 
 Vă
mulțumesc!