MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

Academia „Ştefan cel Mare” a MAI

Catedra Disciplina
Drept Public Istoria generală a
statului şi dreptului

Tema: Statul şi dreptul în Japonia în perioada medievală

Coordonator ştiinţific: Executant:

Lector al Catedrei Studentul anului I
Drept Public al Facultăţii Drept,
căpitan de poliţie secţia cu frecvenţă redusă,
Liliana Creangă grupa 211-G
pl.adjutant Dumitru Sula
 Chişinău, 2010
Planul lucrării:

1. Aspecte introductive

2. Regimul politic în Japonia în perioada medievală

3. Stările sociale în Japonia evului mediu

4. Dreptul în Japonia medievală

5. Concluzii

6. Bibliografie

Aspecte introductive

Succesiunea şi cronologia perioadelor din istoria Japoniei sunt tributare

calendarului nipon. Modelul lui a fost luat după cel folosit odinioară în China

2
(începând cu anul 140 î.e.n.), adoptarea făcându-se în Japonia sub domnia
împăratului Kotoku, în anul 645. Alcătuirea calendarului urmează sistemul
numelor erelor (nengo). Două sau mai multe ere alcătuiesc o perioadă; numele
unei perioade se stabileşte, în principiu, după cel al capitalei, reşedinţă a
suveranului şi marchează începutul unei domnii mai importante. Numele erelor
sunt alese în funcţie de evenimentele majore din viaţa ţării, indiferent dacă au un
caracter fast sau nefast. De pildă, o urcare pe tron, o perioadă de prosperitate,
stabilirea unei reforme sau o calamitate naturală pot fi pretexte pentru a fixa
numele unei ere. Numărul anilor cât durează o eră este variabil.
Epoca medievală cuprinde o perioadă de şapte secole, începând cu secolul
al XII-lea şi încheindu-se cu anul 1868. În Japonia a existat o perioadă istorică
relativ îndelungată în care conceptul de stat era foarte vag. Unificarea clanurilor
şi stabilirea unui stat centralizat în Japonia a avut loc abia în anul 646 sub
domnia împăratului Kotoku (645-654).
Din evul mediu Japonia iese o dată cu perioada Meiji sau a “Guvernării
luminoase” (1868-1912), marcând intrarea Japoniei în epoca modernă. În anul
1868 a fost răsturnat ultimul shogun, Tokugawa Yoshinobu, iar împăratul Meiji
(1867-1912) a fost repus în drepturile lui de conducător al naţiunii. Liderul
forţelor imperiale, Saigo Takamori şi liderul forţelor shogunale, Katsu Kaishu,
s-au întâlnit şi au negociat predarea paşnică a puterii.

Regimul politic în Japonia în perioada medievală

Istoria politică a Japoniei pe parcursul Evului Mediu, a înregistrat acelaşi

gen de conflicte sociale întîlnite în perioada respectivă pe continentul european.
Şi aceasta, fireşte, fără ca între cele două regiuni geografice să existe legături
politice sau comerciale. Societatea japoneză a cunoscut de la început
diferenŢierile între rangurile nobiliare, grupuri sociale, profesii ş.a. Războaiele
Ţărăneşti, lupta împotriva feudalilor (daimyo) sau a puterii centralizate a statului
imperial au consolidat stratificarea socială şi, totodată, au condus la apariŢia
unui aparat administrativ rigid şi birocratic şi a unei pături a aristocraŢiei
3
funciare unite în jurul împăratului (tenno) lipsit însă, de autoritate reală încă din
secolul al XlII-lea.
Legendele nipone consemnează apariŢia statului timpuriu între anii 300-
700. Este vorba de statul Yamato, numit astfel după localizarea sa geografică în
regiunea cu acelaşi nume . Guvernarea în timpul statului Yamato avea un
puternic caracter birocratic şi era organizată pe ierarhii administrative şi
militare. Adoptarea în această perioadă a religiei budiste a întărit acest stat, prin
unitatea credinŢei religioase, budismul devenind, astfel, un element spiritual
important în centralizarea puterii şi a autorităŢii împăratului. întărirea puterii
imperiale s-a datorat şi înfăptuirii unui program de reforme politice şi
administrative cunoscut sub denumirea de „ConstituŢia cu şaptesprezece
articole", elaborată în anul 604 de prinŢul Shotoku. Reformele introduse pe
această cale aveau şi un caracter ideologic, deoarece introduceau ideea
loialităŢii faŢă de autoritatea divină a împăratului. Primul articol al ConstituŢiei
impunea renunŢarea cu desăvîrşire la războaiele interne între marile familii care
îşi disputau influenŢa pe lîngă împărat şi puterea în stat . Scopul principal al
evitării războaielor civile era consolidarea şi centralizarea statului Ţi de
asemenea:
Trebuie urmărite încetarea lăcomiei şi abandonarea unor dorinŢe egoiste
şi tratarea cu imparŢialitate a judecăŢilor care vă sunt prezentate spre rezolvare.
Din partea poporului, sunt o mie de plîngeri pe zi. Dacă într-o zi sunt mai multe,
cîte se vor aduna într-un şir de ani? Dacă cel care este menit să hotărască într-o
judecată face din cîştig un motiv obişnuit şi analizează cazurile în scopul
primirii de foloase necuvenite, atunci judecăŢile celor bogaŢi vor fi ca o piatră
aruncată în apă, în timp ce plîngerile celor săraci vor semăna cu apa risipită pe o
piatră. In aceste condiŢii, cel sărac nu va şti la ce să recurgă. Şi aceasta este o
lipsă în îndeplinirea sarcinilor ministruluiŢ
PedepsiŢi ceea ce este rău şi încurajaŢi ceea ce este bun. Aceasta a fost
excelenta regulă a antichităŢii. în consecinŢă, nu ascunde calităŢile altora şi nu
întîrzia în a corecta ceea ce este greşit, atunci cînd observi aceasta. Linguşitorii

4
şi oamenii înşelători reprezintă o armă tăioasă pentru răsturnarea starului şi o
spadă ascuŢită pentru distrugerea poporului. Lingăilor, atunci cînd apar, le place
să accentueze faŢă de superiorii lor greşelile inferiorilor; inferiorilor lor, le
critică defectele superiorilor. Oamenii de acest fel duc lipsă de fidelitate faŢă de
stăpînul lor şi de bună intenŢie faŢă de popor. Marile tulburări civile apar din
astfel de cauze.
Fiecare om trebuie să aibă propria sa îndatorire şi nu lăsaŢi ca sferele
acestor îndatoriri să nu fie clar conturate. Cînd oamenii înŢelepŢi sunt numiŢi
în funcŢie, se înalŢă sunetul de laudă. Dacă oamenii lipsiŢi de principii deŢin
funcŢii, se înmulŢesc distrugerile şi tulburările. PuŢini se nasc în această lume
înzestraŢi cu cunoaştere: înŢelepciunea este rodul meditaŢiei adevărate, oneste,
în orice lucru, fie el mărunt sau mare, găsiŢi omul potrivit şi lucrurile se vor
desfăşura bine; în orice situaŢie, urgentă sau nu, să nu aveŢi de a face decît cu
un om înŢelept şi aceste situaŢii vor deveni de la sine abordabile. în felul acesta,
statul va fi trainic şi templele Pămîntului şi grînele nu vor mai fi în pericol. Din
această cauză suveranii înŢelepŢi ai antichităŢii căutau omul potrivit pentru a
ocupa o funcŢie şi nu funcŢia de dragul omului.
Miniştrii şi funcŢionarii să vină la curte dimineaŢa devreme şi să plece
tîrziu. Treburile starului nu admit neglijenŢă şi nepăsare, iar întreaga zi abia
dacă este suficientă pentru îndeplinirea lor. De aceea, dacă se vine la curte tîrziu,
nu pot fi rezolvate urgenŢele; dacă funcŢionarii se retrag devreme, munca nu
poate fi terminată.
Buna-credinŢă constituie baza dreptului. Fie ca în orice privinŢă să existe
bună-credinŢă, deoarece aceasta stă la baza binelui şi răului, succesului şi
eşecului. Dacă seniorul şi vasalul respectă regulile bunei-credinŢe unul faŢă de
celălalt, ce nu poate fi realizat oare? Dacă stăpînul şi vasalul nu respectă buna-
credinŢă unul faŢă de celălalt totul, fără excepŢie, sfîrşeşte prin eşec.
Să încetăm manifestările de furie şi să ne abŢinem de la privirirăută
cioase. Nici să nu fim indignaŢi cînd alŢii sunt deosebiŢi de noi. Deoarece toŢi
oamenii au inimi şi fiecare inimă îşi are propriile înclinaŢii. Ceea ce este drept

5
pentru ei, este greşit pentru noi, iar ceea ce este drept pentru noi, este greşit
pentru ei. Nu suntem înŢelepŢi fără putinŢă de îndoială, nici ei nu sunt automat
nerozi. Şi unii şi alŢii suntem oameni obişnuiŢi. Cum poate stabili cineva o
regulă prin care să se facă distincŢia dintre bine şi rău? Suntem toŢi, unul cu
celălalt, înŢelepŢi şi nerozi, ca un inel care nu are sfîrşit. De aceea, deşi unii dau
curs mîniei, să ne temem, dimpotrivă, de propriile noastre defecte şi chiar dacă
numai noi avem dreptate, sa urmăm majoritatea şi să acŢionăm ca ei.
FaceŢi o netă distincŢie între merit şi lipsă de merit şi acordaŢi fiecăruia
recompensa sau pedeapsa cuvenită. în zilele noastre, recompensa nu însoŢeşte
meritul, nici pedeapsa nu însoŢeşte delictul. Voi, înalŢi funcŢionari care aveŢi
îndatoriri de ordinul problemelor publice, faceŢi un obiectiv din a evidenŢia
recompensele şi pedepsele.
Nu lăsaŢi autorităŢile provinciale, nici Kuni no Miyakko, să perceapă
abuziv impozite de la popor. într-o Ţară nu există doi seniori; poporul nu are doi
stăpîni. Suveranul este stăpînul poporului din întreaga Ţară. FuncŢionarii cărora
le atribuie îndatoriri sunt toŢi vasalii săi. Cum ar putea ei, precum şi guvernul,
să pretindă, să perceapă taxe de la populaŢie?
Fie ca toate persoanele cărora li s-au încredinŢat funcŢii, să poată avea
acces egal la funcŢiile lor. Din cauza bolii, sau pentru că sunt trimişi în misiuni,
activitatea lor poate fi uneori neglijată. Dar, atunci cînd pot să se ocupe din nou
de treburi, fie ca ei să se manifeste la fel de adaptaŢi ca şi cînd ar fi avut
cunoştinŢă de aceasta dinainte şi nu împiedicaŢi problemele publice pe motiv că
nu au avut de-a face cu ele.
Miniştri şi funcŢionari! Nu fiŢi invidioşi! Deoarece, dacă îi invidiem pe
alŢii şi ei, la rîndul lor, ne vor invidia pe noi. Răul invidiei nu cunoaşte margini.
Dacă alŢii ne întrec în inteligenŢă, aceasta nu ne face nici o plăcere; dacă ne
depăşesc în abilitate, suntem invidioşi. De aceea, abia după 5000 de ani întîlnim,
în sfîrşit, un om înŢelept şi chiar după 1000 de ani, abia dacă putem vorbi de un
înŢelept „iluminat". Dar dacă nu întîlnim nici înŢelepŢi, nici iluminaŢi, prin
cine va fi guvernată Ţara?

6
 11. Să ne întoarcem din faŢa a ceea ce este privat şi să ne orientăm către
ceea ce este public - aceasta este calea de urmat de un ministru. Dacă un om este
influenŢat de interese personale, va avea cu siguranŢă resentimente, dar dacă
este sub influenŢa resentimentelor, cu siguranŢă nu va acŢiona armonios faŢă
de ceilalŢi. Dacă nu va acŢiona armonios, cu siguranŢă va sacrifica interesele
publice sentimentelor personale. Cînd apar resentimente, acestea interfera cu
ordinea şi sunt subversive faŢă de lege. De aceea s-a spus în prima clauză că
superiorii şi inferiorii trebuie să fie de acord unii cu alŢii. SemnificaŢia este
aceeaşi.
11.Oamenii trebuie să fie utilizaŢi (la munci forŢate) la momente
potrivite. Aceasta este o regulă veche şi excelentă. Să fie deci utilizaŢi în lunile
de iarnă, cînd oamenii au timp liber. Dar, din primăvară pînă în toamnă cînd
sunt angajaŢi în agricultură sau în cultura duzilor, oamenii nu trebuie angajaŢi
în materie de guvernare, îndeosebi de administraŢie şi chiar de ceremonial al
curŢii, reformele nipone aveau la bază modele de organizare socială şi politică
împrumutate din China, a cărei civilizaŢie constituia o atracŢie pentru împăratul
Japoniei şi familiile nobiliare japoneze.
Una dintre cele mai cunoscute reforme este reforma Taiko („Marea
schimbare") introdusă în anul 645, într-o epocă în care administraŢia, rangurile
nobiliare impuse la curtea împăratului şi chiar protocolul imperial erau de
provenienŢă chineză . Reforma Taiko preconiza întărirea puterii centrale şi
introducerea unor metode noi, mai eficiente în administraŢie. Ideea principală a
reformei Taiko era instituirea unui control general din partea statului. Pentru
aceasta, s-a înfăptuit, ca una dintre măsuri, o nouă împărŢire administrativă a
teritoriului pentru a permite o centralizare mai strictă a puterii. Reforma Taiko a
introdus, totodată, o strictă repartizare a populaŢiei pe clase sociale şi o
restructurare a rangurilor. In fruntea statului se afla împăratul, ajutat de un prim-
ministru (dajodaijin) şi de miniştrii.
Treptat, însă, împăraŢii îşi pierd autoritatea şi rolul în guvernarea statală.
In schimb, pătura militară, samuraii încep să reclame privilegii tot mai

7
însemnate şi se amestecă chiar în politică. Nu de puŢine ori autoritatea
împăratului este răsturnată de samurai, care instituie adevărate dictaturi militare .
Cu timpul, împăratul va deveni un actor simbolic, revenindu-i doar o funcŢie
ceremonială limitată la propria curte.
Puternicile familii militare, avînd vasali proprii şi fiind sprijinite de
adevărate armate de samurai, au măcinat continuu autoritatea centrală,
fragmentînd-o în puteri locale. Dintre acestea se remarcă familia Minamoto,
care, cucerind puterea, a instituit un regim militar strict pentru guvernarea Ţării.
Se dezvoltă astfel o administraŢie militară, cunoscută sub denumirea de
bakanfu, în fruntea căreia se afla shogunul („mare general, cuceritor de barbari")
. In 1192, Yoritomo, membru al clanului militar Minamoto, este numit de
împărat, shogun şi, în această calitate, preia conducerea statului. De acum
înainte, shogunul va fi adevăratul conducător al statului japonez. Shogunii care
s-au perindat la putere după 1192 s-au substituit practic împăratului, lor re-
venindu-le întreaga putere politică şi militară, situaŢie care a dăinuit pînă la
RevoluŢia Meiji din 1867 .
Shogunatul nu a putut asigura însă stabilitatea politică a Ţării, în
principal, datorită luptelor pentru putere şi pentru învestirea cu titlul de shogun,
desfăşurate între marile familii de războinici.
Treptat, s-a constituit o societate bazată pe dominaŢia feudală, ale cărei
relaŢii de producŢie reprezentau raporturile între clasa nobililor şi iobagi .
Dezvoltarea meşteşugurilor a creat o pătură a comercianŢilor şi negustorilor pe
care economia japoneză nu o putea ignora. In paralel, s-a constituit o altă clasă
socială, şi anume, cea a samurailor, care preconizau răsturnarea absolutismului
imperial şi a aristocraŢiei . în lupta împotriva aristocraŢiei, dar şi a influenŢei
crescînde a samurailor, Ţărănimea se organizează şi îşi constituie izolat organe
proprii de autodeterminare - adunări populare la care era convocată întreaga
populaŢie şi în care se luau decizii de interes general.
în mediul urban dezvoltat, a fost instaurat, în secolul al XVI-lea, un sistem
republican în care erau integrate oraşe libere, unde organizaŢiile de

8
autoadministrare deŢineau un rol important, în special în domeniul
administraŢiei locale. Sistemul republican de guvernămînt nu a reuşit însă să se
consolideze şi să se extindă pe întregul teritoriu j aponez. în final, el a fost
înlăturat de feudali, iar poporului i s-a interzis dreptul de a deŢine arme. In felul
acesta, criza socială şi politică ce confrunta societatea feudală japoneză intră în
declin şi se deschide o nouă etapă în istoria Japoniei - epoca shogunatului, ale
cărei rădăcini coboară în secolul al XH-lea.
Fiecare familie care a ajuns la putere, prin numirea unuia dintre membrii
săi în calitate de shogun, a imprimat sistemului de guvernare shogunal trăsături
caracteristice, între care s-au remarcat fie calităŢile de strateg militar, de bun
sau, după caz, de slab administrator, fie atenŢia acordată artelor, culturii în
general şi chiar înclinaŢiile spre dictatură. în acest răstimp, statul se confrunta
cu duşmănia existentă între clanurile de feudali (daimyo) şi războaiele civile.
Unul dintre nobilii influenŢi, Oda Nabunaga, a pus capăt pentru moment
luptelor între clanuri. Această politică a fost urmată de shogunii Hideyoshi, de
condiŢie modestă, întrucît avea origine Ţărănească, şi apoi de Iyeyasu, care a
fondat shogunatul Tokugawa .
Cele trei familii de shoguni au reuşit să refacă unitatea politică a statului
şi să înfrîngă pe marii feudali (daimyo) .
Tokugawa Iyeyasu a fost numit shogun în anul 1603. îmbinînd geniul
militar cu abilitatea politică el a reuşit să se impună tuturor daimyo, supremaŢia
sa nefiind contestată în timpul vieŢii sale.
în primele decenii ale secolului al XVII-lea, clanul shogunilor Tokugawa,
se impune prin forŢă, înfrîngînd rezistenŢa marilor feudali grupaŢi în jurul
împăratului şi îl înlătură pe acesta de la conducere . Clanul Tokugawa
consolidează regimul shogunatului condus de un comandant militar suprem -
shogunul - el însuşi mare proprietar funciar. Acest regim politic se baza pe o
puternică centralizare a puterii în mîinile shogunului, pe decăderea din drepturi a
marilor feudali, obligaŢi să se supună puterii sale. întregul teritoriu a fost
unificat şi a intrat sub autoritatea clanului Tokugawa.

9
 Pentru a se împiedica legăturile economice şi politice cu Europa, shogunii
au instituit în 1635 politica „graniŢelor închise", interzicînd navelor străine să
acosteze în porturile japoneze . Izolată de restul lumii, Japonia se dezvoltă
economic în limitele propriului teritoriu, deşi este preocupată de expansiunea
asupra Coreei şi a Chinei, dar fără rezultate notabile.
închiderea graniŢelor Ţării a avut efecte negative din punct de vedere
comercial şi chiar economic. CivilizaŢia occidentală nu s-a putut răspîndi în
insulele nipone. în plus, producŢia de bunuri intră în declin. Această situaŢie nu
putea însă să dureze. Breşa formată în sistemul de izolare, prin permisiunea
acordată navelor olandeze să acosteze în mod excepŢional pe mica insulă
Deshimo din portul Nagasaki, a permis menŢinerea unor legături cu lumea
occidentală, dar şi un nod comercial prin care Japonia putea importa produsele
de care avea nevoie, în primul rînd armament. Cu timpul, ritmul dezvoltării
economice se reia. ProducŢia de bunuri se diversifică, meşteşugurile înfloresc,
apar din nou centre comerciale şi de producŢie. în a doua parte a perioadei
Tokugawa, activitatea productivă, comercială şi culturală a Japoniei a cunoscut
o dezvoltare considerabilă. RestricŢiile nu au putut împiedica dezvoltarea
oraşelor, a manufacturilor meşteşugăreşti şi a activităŢii comercianŢilor, nu a
putut împiedica apariŢia germenilor producŢiei de tip capitalist .
Pe de altă parte, izolarea Ţării, lipsa contactelor cu alte culturi, cu
excepŢia celei chineze şi coreene a avut ca rezultat formarea rapidă a
conştiinŢei naŢionale favorizată şi de unitatea statală. S-a creat o identitate geo-
politică prin extinderea puterii shogunale pe un teritoriu întins, şi apariŢia unei
identităŢi naŢionale .
Învingerea celorlalte clanuri de către primul shogun din familia Tokugawa
şi încetarea războaielor civile au avut ca urmare reducerea rolului jucat de
samurai, deşi regimul politic impus de shoguni avea un caracter represiv şi
militar. Treptat, samuraii s-au îndreptat spre alte activităŢi sociale, din care nu
lipseau comerŢul, patronarea unor centre meşteşugăreşti, administraŢia publică
şi chiar activităŢile artistice. Rămaşi fără ocupaŢia curentă care îi definea ca

10
războinici, datorită îndelungatei perioade de pace, samuraii, în ciuda codului
auster pe care şi l-au impus, au intrat într-un proces de transformare, ducînd o
viaŢă extravagantă şi mulŢumindu-se cu îndatoriri birocratice . Neu-tilizarea
îndelungată a samurailor în calitatea lor de profesionişti ai războiului,
schimbarea strategiei militare care a înlocuit săbiile şi arcul samurailor, cu
muscheta şi tunurile occidentale, au avut ca urmare reducerea veniturilor
acestora. Datorită acestui fapt, samuraii au început să se îndatoreze pentru a
duce o viaŢă tot mai extravagantă. DominaŢi politic de shogun, samuraii au
devenit dependenŢi economic de negustori şi cămătari .
Shogunatul Tokugawa, deşi a instaurat o pace ce a durat peste două secole
şi o stabilitate politică, s-a dovedit incapabil să rezolve discrepanŢele interne
între dezvoltarea politică pozitivă şi degradarea stratificării sociale tradiŢionale.
DistincŢiile, altă dată clare, între feudali (daimyo), samurai, negustori, Ţărani,
oameni de rînd, pălesc. Slăbiciunea inerentă a unui regim politic ce se baza pe o
clasă mîndră de războinici, cu un cod al onoarei extrem de riguros, dar sărăcită,
pe o Ţărănime oprimată şi pe o oligarhie comercial-financiară, a măcinat
prestigiul şi morala administraŢiei Tokugawa .
Curînd, în societatea japoneză avea să apară un curent reformist, care s-a
opus shogunatului şi care a încercat să reînvie imaginea împăratului, singurul
factor politic care nu putea fi învinovăŢit de rămînerea în urmă a Japoniei faŢă
de marile puteri europene. AmeninŢată militar de acestea, Japonia este silită să
pună capăt izolării sale. Deschiderea porturilor nipone comerŢului cu puterile
europene şi cu Statele Unite ale Americii a marcat începutul crizei dominaŢiei
shogunatului .
CnştienŢi de slăbiciunile sociale şi economice ale regimului politic
caracteristic shogunatulvi, shogunii au'încercat să introducă remedii pentru
situaŢia dificilă în care se aflau, fără însă, să schimbe sistemul ca atare. Ceea ce
urmăreau shogunii era menŢinerea relaŢiilor de producŢie feudală. Prin
reformele Tempo din 1841 s-au adoptat măsuri care să îngrădească spiritul

11
reformator şi să conserve feudalismul. Rezultatul reformelor a fost dezastruos,
întrucît au creat un haos economic.
Regimul shogunatului va mai dura pînă în 1864, cînd shogunul este
înlăturat cu sprijinul militar al Statelor Unite şi al Marii Britanii, care reuşiseră
anterior, sub ameninŢare militară, să-1 determine pe shogun să accepte
semnarea unor tratate comerciale cu cele două Ţări, urmate rapid de încheierea
unor acorduri similare cu Rusia, FranŢa, Olanda şi Prusia. Prin aceste acorduri,
perioada de izolare a Japoniei ia sfîrşit, porturile japoneze fiind de acum înainte
deschise navelor comerciale ale Ţărilor respective . încheierea tratatelor
comerciale cu Statele Unite şi cu alte mari puteri europene a avut pe lîngă
urmări pozitive - deschiderea Japoniei spre lumea occidentală -, consecinŢe
extrem de grave pentru economia japoneză şi chiar pentru statutul ei de stat
suveran. Puterile occidentale au impus Japoniei un regim comercial datorită
căruia mica producŢie meşteşugărească niponă intră în declin accentuat,
agravînd starea de sărăcie a unei mari părŢi a populaŢiei. Treptat, echilibrul
între import şi export se deteriorează în detrimentul Japoniei, a cărei economie
înregistrează alarmant tendinŢe inflaŢioniste. PopulaŢia, nemulŢumită, inclusiv
pături ale samurailor şi ale nobililor, ca şi grupări ale noii clase (burghezia) îşi
reorientează „ataşamentul" şi fidelitatea spre împărat. Se creează astfel
premizele unei periculoase crize sociale şi politice care începe să zdruncine
autoritatea şi puterea shogunului, de fapt, a întregului sistem al shogunatului.
Ciocnirile dintre adepŢii restaurării puterii imperiale şi cei i shogunului se
accentuează. în fruntea răscoalelor şi mişcărilor se aflau samurai cu vederi
reformiste care au reuşit să-şi alăture burghezia, Ţărănimea şi pături ale
intelectualităŢii.
În Japonia se deschide o perioadă de reforme politice cunoscute sub
denumirea de „reformele epocii Meiji". Ele au fost înfăptuite sub conducerea
secretarului misiunii diplomatice engleze în Japonia, ceea ce şi explică
conŢinutul lor liberal . De altfel, declanşarea unei mişcări politice interne cu

12
caracter progresist, antifeudal, care să aibă un caracter organizat, era împiedicată
de lipsa partidelor politice.
în anul 1868 izbucneşte o puternică mişcare revoluŢionară precedată de
răscoale Ţărăneşti declanşate în întreaga Ţară împotriva seniorilor feudali.
Ampla mişcare socială este cunoscută sub denumirea de „revoluŢia Meiji" şi a
avut ca obiectiv înlăturarea feudalismului şi a regimului shogunatului .
RevoluŢia Meiji, deşi a fost sprijinită de Statele Unite şi Marea Britanie, a
împiedicat ocuparea Japoniei de armatele celor două state, interesate în cel mai
înalt grad să transforme insulele japoneze în piaŢă de desfacere pentru produsele
acestora.
în fruntea revoluŢiei s-au situat forŢe interne, aparŢinînd aristocraŢiei
feudale, ostile absolutismului impus de shogun şi burghezia în plin proces de
formare, ostilă şi ea relaŢiilor feudale. AristocraŢia niponă era formată din
nobili militari („nobilimea spadei" - după expresia profesorului Paul Gogeanu)
care nu deŢineau moşii, întregul teritoriu aparŢinînd shogunului. Nobilimea
îndeplinise în timpul shogunatului mai mult funcŢii militare şi administrative şi
era structurată social în feudali şi samurai. Evenimentele revoluŢionare
declanşate în 1868 au fost folosite de samurai şi orientate împotriva regimului
shogunatului sub îndemnul ideologic „respectaŢi împăratul, izgoniŢi străinii".
Unul dintre primele acte ale revoluŢiei a constat în restabilirea autorităŢii
împăratului de către noul shogun - Yoshinobu Keiki - descendent al clanului
Tokugawa. Acesta a decis să pună capăt regimului şi să predea puterea
împăratului . într-un document remis împăratului, shogunul Yoshinobu Keiki a
recunoscut că cea mai mare parte a deciziilor pentru administrarea Ţării sunt
departe de a fi perfecte şi că el se face vinovat de incompetenŢă, motiv pentru
care înŢelege să predea puterea în mîinile împăratului . Acesta a făcut o scurtă
declaraŢie în care a menŢionat că „propunerile făcute de Tokugawa Keiki, în
vederea restituirii autorităŢii administrative CurŢii imperiale, sunt acceptate" .
Noul împărat Matsukito, în vîrstă de 15 ani, a acceptat trecerea autorităŢii
executive în mîinile sale. La 3 ianuarie 1868, restauraŢia imperială a fost

13
proclamată formal Epoca Meiji - „era de lumină" sau „guvernarea luminată" - va
dura pînă la moartea împăratului Matsukito, în iulie 1912.

Stările sociale în Japonia evului mediu

In societatea evului mediu japonez existau două mari categorii de stări

sociale: una dominantă şi una subordonată celei dintâi. Fiecare dintre aceste
categorii aveau la bază ca principiu de organizare internă sistemul piramidei
sociale.
Astfel, în cazul stărilor dominante putem recunoaşte la baza piramidei
luptătorii, samuraii. Aceştia erau cei care îi apărau pe ceilalţi membri ai stării
dominante, adică pe nobil, pe shogun şi pe împărat. Este interesant de observat
legătura care exista între aceste stări, având în vedere faptul că nu putem vorbi
de un nobil fără a-l considera un samurai, sau de un shogun excluzând faptul că
acesta este un important nobil feudal. Asupra tuturor domnea, din vârful
piramidei, împăratul, reprezentant al cerului şi al pământului, o autoritate
spirituală niciodată pusă sub semnul întrebării, dar deseori constrânsă a rămâne
în afara vieţii politice. Ţara, condusă teoretic de împărat, era în fapt guvernată de
către shogun sau puternicele familii nobiliare, în ambele cazuri prin intermediul
samurailor.
Piramida stărilor subordonate era formată din categoria ţăranilor, care
reprezentau starea productivă a întregii societăţi medievale japoneze. Cu toate că
se aflau în categoria stărilor subordonate, artizanii şi meseriaşii ajung să se
afirme, prin măiestria artei lor, atât la nivelul stării lor sociale cât şi la cel al
stărilor dominante. Negustorii şi cămătarii erau o categorie socială alcătuită din
oameni înstăriţi, dar aceştia nu s-au bucurat niciodată de onoruri mai mari decât
le oferă apartenenţa lor la stările subordonate. Apărută mai târziu, starea
orăşenilor este cea care a reuşit să creeze o civilizaţie urbană, aflată în contrast
cu cea rurală. Între cele două piramide, la cel mai de jos nivel, se afla starea
repudiaţilor. Aceştia nu pot fi incluşi în nici una din cele două piramide ale

14
stărilor sociale medievale japoneze, pentru că ei nu erau subordonaţi unei
anumite stări dominate, ci erau la mila societăţii japoneze în ansamblul ei.
Interesant de menţionat este faptul că dacă facem o comparaţie între cele
două piramide ale stărilor sociale din Japonia evului mediu, constatăm faptul că
opus piramidei stărilor dominante, în piramida stărilor subordonate nu putem
stabili relaţii de legătură între stările sociale care o compun. Astfel, pentru ţăran,
cămătarul era doar un mijloc de a-şi putea plăti dările la timp, pentru artizan şi
meseriaş, negustorul reprezenta o cale de a-şi comercializa produsele.
Autoritatea împăratului, chiar şi numai formală, era recunoscută de către toate
stările sociale, indiferent că aparţineau stărilor dominante sau celor subordonate.
Stări dominante:
- împăratul Japoniei medievale
- shogunul
- daimyo - nobilul feudal
- samuraiul
Stări subordonate:
- ţăranul Japoniei medievale
- artizanul (meseriaşul) Japoniei medievale
- negustorul şi cămătarul Japoniei medievale
- orăşeanul Japoniei medievale

Dreptul în Japonia medievală

Concluzii

Bibliografie

15
16