LUCIAN BLAGA – PROZATORUL.

ROMANUL „LUNTREA LUI

CARON”

Lucian Blaga consideră că „destinul omului este creaţia. Poetul nu este

atât un mânuitor cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea
lor naturală şi le aduce în starea de graţie.” Astfel scriitorul creează o istorie
proprie ce abundă în mituri şi eresuri, în filosofie şi spirit naţional. Blaga
crede că există o realitate mai adâncă decât limbajul, aceasta fiind o mitologie
a logosului. Mythosul şi logosul se îmbină în spiritul operei blagiene
determinând cele două caracteristici ale operei sale, poeticul şi filosoficul, ca
laturi intrinseci ale discursului, să îşi găsească un „echivalent hermeneutic cât
se poate de comprehensiv.” Această sensibilitate aproape metafizică se naşte
la Blaga din mister, din adânc.

Romanul „Luntrea lui Caron” rămâne inedit în cea mai mare parte, datorită
împrejurărilor istorice, timp de aproape o jumătate de veac. începând din primavara
lui 1989 manuscrisul este integral transcris în vederea publicării, până la prima
ediție completă în volum aparând însă doar fragmentar,în „Revista de istorie și
teorie literară", nr. l-2/1989, cu titlul „Luntrea lui Caron” (titlu propus de redacția
revistei și acceptat de către Dorii Blaga, legatara operei bla-giene), titlu ce a fost
păstrat ulterior și pentru ediția în volum.”Luntrea lui Caron” este o lucrare de
sertar, ce exprimă drama intelectualului și a noului regim. Opera reprezintă
confesiunea unui narator homodiegetic, Axente Creangă – un alter-ego al
scriitorului. Ca modalităti narative, folosirea persoanei întîi, fluxul confesiv,
inserarea experientei personale în text permit conexiuni cu valoroasa tradiție
interbelică.

Prozatorul misterului cosmic, în care metafizicul se dublează cu un poet

însufleţit de aceeaşi tehnică de vizionar în stare de extaz lucid şi în căutarea unor
adevăruri superioare ordinii logice, a unor adevăruri de echivalenţă capabile de a
contura incognoscibilul printr-o reţea de mituri ce-i dezvăluie, dacă nu substanţa,
măcar configuraţia. Aflându-ne între cele două spaţii: real şi poetic Lucian Blaga
1
simte mereu nevoia realului, iar metaforele cele mai abstracte caută cu sete o bază
palpabilă, istoriceşte determinată în spaţiu şi timp. Este o lungă confesiune a unui
spirit superior confruntat cu o istorie potrivnică. Personajul-narator, Axente
Creangă, trece prin evenimente cum ar fi : activitatea diplomatică dinainte de
război, eliminarea de la catedră și repartizarea într-un modest post de bibliotecar,
campaniile de presă asupra caracterului mistic și metafizic al creaţiei sale etc.

Tablourile de exceptie, a căror diversitate înglobează sublimul și

fantasmaticul, grotescul și diafanul sînt: paginile de descriere a traversării tării de
către armata „eliberatoare” sovietice; portretele impecabile (Alexe Păcurariu,
Marga Muresan, strania pictorită Alina Stere); aspectele memorialistice (experienta
candidaturii la premiul Nobel ori aceea diplomatică din Portugalia); tribulațiile
sentimentale, cu pendularea eroului între cele două tipuri de femeie, carnală si
uraniană; analiza lucidă a dramaticului moment istoric („procesul de transformare
a omului în rob” și găsirea acelor solutii de salvare sufletească în fața catastrofei
istorice); reînvierea lumii de la Căpâlna, de la „supremele izvoare” ale Grădiștei ori
a clar-obscurului din casa brodnicilor; capacitatea profetică de a se întrezări
evoluția și soarta națiunii în apocalipsul istoric.

Acțiunea, urmărind toate detaliile unei vieți într-o epoca de răscruce,

debutează profetic sub semnul bombardamentelor din primavara lui 1944
(„începutul primăverii coincidea cu începutul unui haos, ce se revărsa peste
meleagurile țării"), urmate la scurt timp de invazia, aparținînd parcă unor alte ere, a
forțelor rusești. Retras cu familia în paradisul anistoric, protector, al unui sat de
munte, poetul și esteticianul Axente Creangă petrece ultimele clipe de relativă
liniște ale epocii alături de „geamănul" său spiritual, filosoful Leonte Pătrascu,
lucrând la piesa sa și trăind începutul timid al unei iubiri de „vară indiană" cu Ana
Rareș, o botanistă aflată și ea în refugiu cu soțul său.

Istoria se grăbea însă ca niciodată să nimicească complet o lume pentru a

ridica pe ruinele ei o anti-lume. Nașterea acesteia vegheată de negre ursitoare -

2
teroarea, crima, violentă, prostia, nebunia, arbitrariul, mizeria materială și morala -
este evenimentul central în funcție de care își determina destinele eroii carții.
Epurat de la universitate, desființat ca filosof de noul regim, înțelegând mai bine ca
toți zodia cernită în care intrase istoria, Leonte Pătrascu se aruncă, simbolic, în
Râpile Roșii. Geamănul este conștiința lucidă a istoriei, el încearcă să descopere
prin cugetare, să descopere un sens „noilor” evenimente. Faptul că „și-a pierdut
destinul” trebuie interpretat în conotațiile sale cele mai ample, prin prisma
rosturilor sale de cugetător. Sinuciderea sa, cale etică a supremului protest și
definitivă reîntoarcere la matca originilor, îi încoroneaza astfel sistemul întru fapta,
răscumpărându-i în posteritate destinul.

Eliminat și el de la catedra și angajat ca simplu bibliotecar, cu toate

resorturile creatoare și existențiale sfărâmate de menghina istorici, refuzând totuși
exilul, dar și orice colaborare cu noii antioameni, împotmolit într-o relație
ispititoare, însă amăgitoare și sterilă, cu Octavia Olteanu (relație încheiata tragic,
într-o autentică noapte valpurgică valahă, prin sinuciderea femeii), ajuns așadar la
extrema inferioară a existenței sale, Axente reușeste totuși să depășească acest
moment de răspantie grație făpturii de lumină a Anei. Aceasta, ca un adevarat
izvor, al vieții, izbutește să descătuseze în el noi glasuri poetice, mai adânci și mai
mature decât cele ofilite sub arșita vremurilor, o nouă sete de viața și o noua
libertate lăuntrică. Finalul cărții îi reunește pe cei doi, oarecum simetric
începutului, la Grădiștea, pe terasele proaspăt dezgropate ale Sarmizegetusei, într-o
în sfârsit împlinită comuniune sufletească, transfigurată liric într-o adevărată
„nunta în cer”. E o înaltare interioară, supremă ieșire din istovirea istoriei spre
libertate și creatie, sub acelasi semn protector al străvechilor obârșii. Personajele,
foarte numeroase și conturate (chiar și cele episodice) cu o reală artă portretistică
ce se întinde de la pasta balzaciana la tusa expresionistă și de la idealizare la
pamflet coroziv, se dovedesc a fi și ele mai curând niște tablouri după natura. Acea
autenticitate a vieții, dificila chiar și pentru marii artiști, provine în general mai
puțin din invenție și mai mult din însăși calitatea prototipurilor furnizate de o

3
biografie bogată în întâlniri umane deosebite. Ca atare, majoritatea personajelor,
deși memorabile, sunt mai slab motivate epic și îndeamna, adesea, prin chiar
transparenta lăsată lor de autor, mai degraba spre o lectură în cheie biografica,
chiar dacă destinele lor capătă, sub incidenta istoriei pe care o parcurg, și anumite
semnificații suplimentare. Cu toate acestea, îndeosebi cele patru personaje
principale, care articulează esențialul cărtii, izbutesc să treacă dincolo de biografic,
ancorând definitiv în domeniul inventiei creatoare de lumi. Ele se distribuie în
două perechi, fiecare ilustrând, prin două ipostaze diferite, dar complementare, un
model ideal, masculin și feminin, de umanitate.

Astfel, Axente Creangă, personajul-narator în constiinta căruia se resfrânge

lumea înfățișata în roman e o existența creatoare prin excelență. Îi concentreaza
majoritatea datelor biografiei lui Blaga, întruchipând mai cu seama dimensiunea
poetica, artistica a acestuia. Alter-ego-ul său („geamanul") filosoful Leonte
Pătrascu ipostaza cealalt fațetă majoră a lui Blaga. Mai puțin convingator epic, dar
necesar, el susține cu discreție, din fundal, părtitura teoretic-ideatică și morala a
cărții. Axente rotunjeste întru exemplaritate vasta personalitate blagiana, a carei
substanta de o extraordinara bogatie sustine fara efort originalul clivaj fictional.

Dincolo de drama personală, naratorul devine, pe parcursul multor pagini, un

commentator al evenimentelor sociale și politice. Descoperim în Lucian Blaga un
analist lucid al realității, având o mare capacitate de a discerne sensul
evenimentelor și de a atinge semnificații generale, pornind de la satul concret.
Luntrea lui Caron apare totusi, din perspectiva mitului pe care îl orchestreaza -
mitul unui destin - într-o alta lumina, mai favorabila. Defectele mitului (creatie
reinnoita de fiecare generatie) nu sunt niciodata definitive; de aceea, posibila
desavarsire a mitului blagian construit cu aceasta ocazie nu poate veni decât din
partea generațiilor viitoare, în masura în care acestea îl vor mai percepe ca
exemplar, într-un asemenea caz, în contextul viziunii propuse de aceasta carte,
imperfecțiunile nu ar mai constitui obstacole pentru cititor, ci mai curând fertile

4
provocări. În lucrare mai există un mit –Mitul Graviștei, ce reprezintă temelia
vechii Daciei, dorința de a recupera marile origini ale spiritului.