SECTIUNEA I

CONSIDERATII GENERALE

§1.Notiuni introductive

1.1.Istoria Divortului.

De-a lungul timpului, în urma căderii în păcat, căsătoria a decăzut din starea ei originară. Astfel
caracteristicile stabilite de Dumnezeu căsătoriei pe care a instituit-o, insolubilitatea şi
monogamia, au devenit tot mai vagi. Cu toată străduinţa sa de a asigura căsătoriei
insolubilitatea, „Moise nu a putut împiedica nici divorţul nici repudierea, încercând totuşi să
tempereze unele practici care degradau căsătoria din punct de vedere moral şi o îndepărtau de
îndeplinirea scopului ei esenţial –naşterea de copii”.( Dumitru Radu, “Îndrumări misionare”, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 587 )
Aşadar, indiferent de defectele pe care le are soţul sau soţia acestea nu sunt suficiente pentru
a desface ce Dumnezeu a legat; „desfrânarea însă este în stare să desfacă această legatură atât
de puternică, ea sfâşie legătura sufletească dintre soţ şi soţie, iar divorţul uneori nu face decât
să oficializeze o situaţie deja creată”.( Mihai Vizitiu, Familia în învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor
Apostoli, în volumul „Familia creştină azi”, Ed. Trinitas, Iaşi, 1995, p. 30)
În Vechiul Testament în ceea ce priveşte problema divorţului Sfântul Apostol
Pavel este categoric: „Femeia să nu se despartă de bărbat... tot aşa, bărbatul să nu-şi lase
femeia.” Cei care s-au despărţit au două posibilităţi, ori să rămână aşa ori să se împace.
Legătura căsătoriei dintre cei doi soţi rămâne validă pe tot parcursul vieţii celor despărţiţi,
numai moartea dezlegând această legătură.

În Mesopotamia divorţul era permis de lege. Cazurile de repudiere erau prevăzute de

cod şi limitative atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Soţul îşi putea repudia soţia pentru
sterilitate, în acest caz fiind suficient să pronunţe cuvintele „te repudiez “ pentru ca mariajul să
se desfacă; de asemenea, îşi putea repudia soţia pentru comportament neonest, necontrolat şi
neglijarea îndatoririlor sale de soţie, acest motiv putând lua forme pasibile chiar de pedeapsa
capitală. Soţia putea şi ea să divorţeze, dar numai dacă soţul o neglija peste măsură, fără nicio
vină din partea ei, caz în care îi spunea „nu mai eşti vrednic să trăiesc cu tine” şi, luându-şi
zestrea, se întorcea la căminul tatălui ei.
Repudierea din partea soţiei se putea face însă numai printr-o hotărâre a tribunalului, spre
deosebire de repudierea din partea soţului, care se făcea printr-o simplă scrisoare pecetluită cu
sigiliul bărbatului.( V. Hanga, “Mari legiuitori ai lumii”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1977, p. 67-73)

Conceptul divorţului se regăseşte şi în antichitate, fiind pe deplin dezvoltat în Grecia

Antică, astfel, o persoană putea divorţa doar cu acceptul unui magistrat, căruia trebuia să îi
prezinte motivele decizie sale. Dacă motivele erau considerate suficiente, magistratul îi
permitea celui interesat să realizeze divorţul şi separarea.

Dacă în Roma Antică renunţarea la căsătorie era posibilă pentru toţi cei dornici în acest
sens, creştinarea Imperiului Roman a adus restricţii şi interdicţii privind divorţul, începând cu
Împăratul Constantin.

De-a lungul timpului, restricţionarea şi interzicerea divorţului şi separării au consacrat

perioade întregi în care familiile erau obligate să continue să existe chiar dacă condiţiile reale
făceau acest lucru imposibil în mediul normal, societatea ajungând în ultima perioadă să îl
reincludă în cadrul procedurilor civile.

Trebuie menţionat că în timp ce în ţara noastră divorţul este permis, în anumite

condiţii motivate mai mult sau mai puţin, în alte ţări şi în prezent acesta este interzis, nu este
prevăzut sau este mult îngreunat.

În “Cartea Românească de Învăţătură” din 1648 se stabilea că infidelitatea soţiei ducea

la pierderea zestrei, soţul putând să o repudieze în anumite situaţii, dar şi soţia pentru rele
tratamente putea să ceară despărţirea – legiuirile stabilind motivele de divorţ în amănunt, după
modelul bizantin. În Transilvania nu era îngăduit divorţul de către Biserica romano-catolică, dar
după reforma religioasă, acest lucru a fost posibil. Din acest motiv, unii nobili austrieci veneau
în Transilvania să divorţeze, să se recăsătorească şi să revină la catolicism în schimbul unei
penitenţe pecuniare. Aceasta practica era demunită “căsătorie transilvană”.

§2.Notiunea si reglementarea divortului.

2.1.Notiunea de divort.Diferenta intre divort si separatia de fapt.

 Divortul reprezinta desfacerea casatoriei pe cale judecatoreasca datorita unor motive
temeinice,a unor raporturi iremediabile dintre soti care fac imposibila continuarea casatoriei
pentru cel care cere desfacerea ei.(dictionar juridic)

Notiunea de divort nu trebuie confundata cu notiunea de separate de fapt.Se intampla

uneori ca sotii sa decida sa traiasca un timp despartiti,imprejurare numita separate de fapt atat
in vorbirea curenta cat si in cea juridica.

Deosebirea intre cele doua este evident:divortul pune capat casatoriei,pe cand
separatia de fapt mentine casatoria cu toate efectele personale si patrimoniale pe care Codul
Familiei le reglementeaza.

Intre divort si separatia de fapt se poate stabili legatura numai arunci cand separatia

constituie un motiv temeinic de divort dar numai daca este coroborata si cu alte imprejurari care fac
imposibila continuarea casatoriei.

Desi constituie o situatie destul de curenta in societate separatia de fapt nu a primit o

reglementare in legislatia'noastra asa cum intalnim in alte tari . De exemplu, in Franta, in baza
art.258 Codul Civil, judecatorul sesizat cu o cerere de divort poate sa intervina si sa

organizeze separatia de fapt a sotilor. Astfel, pana la respingerea definitiva a actiunii de divort,
judecatorul trebuie sa dispuna cu privire la contributia sotilor la cheltuielile casniciei,

la resedinta familiei si stabilirea domiciliului copiilor minori. In practica insa, acest text este foarte
rar aplicat, el fiind considerat de cei mai multi autori de specialitate o frauda la normele privitoare

la divort.(sursa EuroAvocatura)

2.2.Reglementarea institutiei
In mod firesc casatoria inceteaza o data cu decesul unuia dintre soti.Cu toate
acestea,motise si imprejurari dintre cele mai diverse, fac imposibila sau chiar dificila
continuarea casatoriei.De aceea majoritatea legislatiilor permit desfacerea casatoriei prin
divort.
Dispozitii privitoare la divort intalnim in legislatia noastra atat in Codul Familiei (art. 37-
44), cat si in Codul de procedura civila (art914-934).
 Prin Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila,a Codului
familiei, a Legii contenciosului administrative nr.29/1990 si a Legii nr 94/1992 privind
organizarea si functionarea Curtii de Conturi, reglementarea divortului a cunoscut o mai mare
deschidere, legiuitorul roman considerand, in sfarsit ca mentinerea cu orice pret a unei casatorii
formale,in care raporturile dintre soti nu mai pot fi de natura a intretine o casnicie armonioasa,
nu mai corespunde spiritului epocii.(Dreptul familiei,dan lupascu,Cristiana mihaela
craciunescu,2011 ed universal juridic,pag203.)
Prin aceasi lege se mai introduce in dreptul romanesc si posibilitatea pronuntarii
divortului prin acordul sotilor,daca a trecut cel putin un an de la incheierea casatoriei si daca nu
exista copii minori din respective casatorie.