Ce este un chestionar de cercetare ştiinţifică?

Definirea chestionarului ca instrument şi tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane nu este deloc o operaţie
simplă. Nici terminologia nu este unanim acceptată: „chestionar“, „formular“, „test“, „inventar“,
„scală“, „probă“ etc. Diferenţele sunt greu sesizabile. Mulţi sociologi ocolesc această problemă. Se mulţumesc să
indice doar modul de construire şi de aplicare a chestionarului. În ceea ce ne priveşte, în acest capitol, ne vom
mărgini să definim doar chestionarele de cercetare, abstracţie făcând de celelalte tipuri de chestionare: inventar de
personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste. Mai întâi, ne vom referi la modul în care au înţeles alţi specialişti
(sociologi, psihologi, psihosociologi, antropologi, demografi, etnologi, folclorişti ş.a.m.d.) specificul chestionarului
în investigarea socioumană. Psihologul francez P. Pichot scria în Les Testes mentaux (1954, 65): „Chestionarele sunt
teste compuse dintr-un număr mai mare sau mai mic de întrebări prezentate în scris subiecţilor şi se referă la opiniile,
preferinţele, sentimentele, interesele şi comportamentele lor în circumstanţe precise“ (apud Albou, 1968, 13). Aşa cum
remarca şi Paul Albou, definiţia nu corespunde deplin exigenţelor logicii formale, iar enumerarea temelor posibil de
abordat prin chestionar are serioase limite. De cele mai multe ori, autorii de manuale universitare şi tratate de
metode şi tehnici, chiar şi cei care au abordat monografic chestionarul, propun definiţii sumare, fără specificarea
tuturor notelor definitorii. Vom da doar două exemple din multitudinea celor care ne sunt accesibile. Roger
Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de întrebări“ (1968, 8). Earl Babbie, într-o
lucrare cu largă circulaţie universitară, preciza că prin chestionar se înţelege
„o metodă de colectare a datelor prin (1) întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord
sau în dezacord cu enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“ (1992, 163).

În ceea ce ne priveşte, am crezut că este util să propunem o definiţie a chestionarului de cercetare, care să surprindă
integral specificul acestei tehnici de investigare (Chelcea, 1975, 140). Am reluat definiţia şi în Dicţionar de sociologie
(Zamfir şi Vlăsceanu, coord., 1993, 95).

Aşadar, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică şi, corespunzător, un instrument de investigare constând
dintr-un ansamblu de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic şi psihologic, care, prin
administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea persoanelor anchetate
răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. Definiţia noastră relevă, în primul rând, faptul că avem de-a face cu o
succesiune de întrebări sau imagini (desene, fotografii) fixate în scris, grafic. Dar înţelesul termenului de chestionar se
lărgeşte. Nu este vorba numai de întrebări. Ca stimuli pot servi şi imaginile; mai mult, există posibilitatea combinării
stimulilor verbali cu cei grafici: întrebări şi fotografii sau desene. În cadrul chestionarului, întrebările, desenele au
funcţie de indicatori. Combinarea şi succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar şi psihologică.

Foarte frecvent, aşa cum remarca Bernard S. Phillips (1971, 90), pentru ordonarea logică a întrebărilor se ia drept
criteriu timpul: subiectul este pus în situaţia de a răspunde mai întâi despre trecut, apoi despre prezent şi, în fine, la
urmă despre viitor. Un alt criteriu de ordonare este acela dat de gradul de abstractizare: mai întâi se va răspunde la
întrebările concrete şi abia apoi la cele mai abstracte. În funcţie de temă, de universul anchetei, va prevala ordinea
logică sau cea psihologică. O anchetă în rândul persoanelor adulte cu înalt grad de cultură accentuează elementele
raţionale ale ordonării stimulilor, în timp ce investigarea adolescenţilor, de exemplu, trebuie să rezolve în primul
rând problemele psihologice ale structurării chestionarului. Oricum, stimulii – întrebări sau imagini – urmează o
succesiune riguroasă. „Ploaia de întrebări“ nu acoperă problematica cercetării, oricât de abundentă ar fi ea. Se impune o
selecţie stimulilor în raport cu ipotezele cercetării. Ciclul investigării fenomenelor sociale prin intermediul
chestionarului este dat de următoarea succesiune preluată după R. L. Kahn şi Ch. F. Cannell (1967, 103).

În afara testării ipotezelor, chestionarul nu are nici o valoare. Chiar şi cele mai banale întrebări sunt formulate în
conformitate cu ipotezele anterior stabilite. Întrebarea De unde cumpăraţi pâine? conţine ipoteza că nu toată
populaţia anchetată cumpără pâine de la aceeaşi brutărie şi exclude supoziţia că cei
cuprinşi în eşantion coc pâine acasă. Explicit sau implicit, nu există chestionar care să nu pornească de la ipoteze mai
mult sau mai puţin clar conturate.

Se poate spune, de acord cu Erhard Stephan (1961), că în alcătuirea chestionarului, mai puţin întrebările:
„De ce?“, se reflectă poziţia teoretică şi ideologică, reprezentările, atitudinile şi opiniile autorului. Pornind de la această
afirmaţie, sprijinindu-ne şi pe datele de cercetare, considerăm, pentru o populaţie cu nivel ridicat de şcolarizare, ca
fiind foarte fructuoasă tehnica autochestionării (Mamali, 1972, 93).

Întrebările sau imaginile cuprinse în chestionar au funcţia de stimuli declanşatori de comportamente verbale sau
nonverbale. Comportamentul verbal – răspunsurile la întrebări şi exprimările verbale determinate de stimuli – variază de
la individ la individ. Asupra acestui comportament influenţează o multitudine de factori: personalitatea celui anchetat,
situaţia-cadru de desfăşurare a anchetei, personalitatea celui ce realizează ancheta, temainvestigaţiei, structura
chestionarului, timpul când are loc ancheta .

Răspunsurile, în cazul autoadministrării chestionarului trimis prin poştă sau al procedeului chestionarului- extemporal,
sunt înregistrate de către subiect. Dozarea spaţiului corespunzător fiecărui răspuns ridică probleme de economie a punerii
în pagină, dar şi de libertate de răspuns. În cazul administrării chestionarului de către operatorii de anchetă,
comportamentul verbal ca şi cel nonverbal al subiecţilor este înregistrat de către persoane calificate. Există, în ambele
cazuri, atât avantaje, cât şi dezavantaje. Autoadministrarea prezintă riscul neînţelegerii întrebărilor şi
imposibilitatea obţinerii unor informaţii suplimenetare, dar sporeşte gradul de siguranţă al elaborării răspunsului.
Înregistrarea răspunsurilor de către operatori de anchetă surprinde şi comportamentul nonverbal, nu numai pe cel verbal, şi
economiseşte timpul. În plus, autoadministrarea se recomandă numai de la un anumit nivel de cultură şi de vârstă în sus.