Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma conviețuirii permanente dintre o

ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) și o algă verde sau o algă albastră. Corpul
vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural și fiziologic față de cei doi
parteneri care participă la simbioză. Trăiesc în unele din cele mai dificile condiții de pe Terra în
tundra arctică, deșerturi, coaste stâncoase, la înălțimi mari sau în anumite zone toxice(deșeuri de
mine).

Lichenii sunt un grup specific de organisme inferioare. Corpul lor e de dimensiuni mici și poate
avea diferite forme. Deosebim licheni crustacei, strâns lipiți de substrat, frunzoși sau foliacei și
arborescenți, fixați de substrat cu baza. Se cunosc peste 20000 de specii de licheni, care cresc pe
scoarța copacilor, pe pământ, pe stânci golașe. La exterior lichenii par a fi un singur organism, în
realitate însā prezintă o conviețuire a douǎ organisme - alga verde sau albastrǎ unicelularǎ și
ciuperca pluricelularǎ.

Lichenii reprezintă o grupă aparte a talofitelor, ei fiind formaţi dintr-o ciupercă şi o algă terestră
albastră sau verde, plantele componente găsindu-se într-o relaţie de simbioză.
Insă este interesant de remarcat faptul că lichenii au un aparat vegetativ constituit din
componenţi deosebiţi atat din punct de vedere morfologic, cat şi fiziologic, astfel încat asociaţia
ciupercă-algă se caracterizează printr-o serie de particularităţi care nu se întilnesc la ciuperci sau
la alge; lichenii, cu alte cuvinte, se prezintă ca un organism de sine stătător, stabil, pentru care
motiv se şi clasifică în taxonomie ca o încrengătură.
In cadrul simbiozei, ciuperca este aceea care procură apa şi sărurile minerale, alga, datorită
clorofilei ce o conţine, sintetizand hidraţii de carbon necesari ciupercii.
Dintre alge s-au determinat genurile Nostoc, Rivularia (cianoficee), Pleurococcus, Trentepohlia
etc. (cloroficee), iar dintre ciuperci, genuri apartinand atat ascomicetelor, cat şi
bazidiomicetelor.
Lichenii au o mare rezistenţă la condiţiile de mediu, rezistenţă care depăşeşte cu mult pe aceea a
ciupercii şi algei simbionte. De aceea ei se întalnesc pe toată suprafaţa globului terestru, de la
regiunile deşertice pană la regiunile polare.

Faptul că lichenii sunt foarte puţin pretenţioşi dovedeşte de ce ei sunt forme de vegetaţii pioniere
pe stancile golaşe, după care, în urma descompunerii lor în substanţe organice mai simple, este
posibilă popularea terenurilor respective cu alte plante.
Lichenii se mai dezvoltă şi pe scoarţa arborilor (licheni corticoli), pe ziduri şi stanci (licheni
saxicoli), pe sol (licheni tericoli), în crăpăturile stancilor şi zidurilor (licheni endolitici) etc.
Talia lor este mică - de caţiva centimetri , deci observabili cu ochiul liber.
Deoarece lichenii posedă pigment asimilator (clorofila), se înţelege că ei duc o viaţă autotrofă,
deci pot să sintetizeze hidraţi de carbon (caracteristică este lichelina, un polizaharid apropiat, din
punct de vedere chimic cu celuloza, apoi dizaharidele şi monozaharidele).
S-au mai pus în evidenţă lipide, protide şi acizi specifici (acizi lichenici) cu rol de protecţie
pentru licheni.
In medicină, lichenilor li se dă o mare importanţa. Unii din ei conţin uleiuri eterice şi chiar
principii active bactericide şi antivirotice. Unii sunt toxici (din aceştia se prepară anumite
momeli vanătoreşti).

Inmulţirea lichenilor se face obişnuit pe cale vegetativă şi anume prin nişte mici glomerulo, care
se desprind sub forma unei pulberi de pe talul lichenilor – aşa numitele soredii - sau prin nişte
excrescenţe cilindrice care se rup din talul lichenilor — izidii — ; sorediile şi izidiile au în
constituţia lor atat hife (ciuperci), cat şi gonidii (alge).
In afară de acest tip de înmulţire, lichenii se mai reproduc şi prin spori asexuaţi care se formează
pe bifele ciupercii; aceşti spori vor forma ciuperca ce va fi viabilă numai dacă întalneşte alga
specifică (refăcandu-se astfel lichenul), în caz contrar murind.
Inmulţirea sexuată se realizează prin spori sexuaţi care, tot ca şi în situaţia precedentă, vor da
naştere hifelor ciupercii si ulterior lichenului dacă este posibilă simbioza cu alga specifică.
Pană în prezent se cunosc aproximativ 18 000 specii de licheni şi numărul lor creşte mereu
(nefiind încă depistaţi în totalitate).

Clasificarea lor este foarte greu de realizat întrucat au o natură dublă. S-a convenit ca totuşi să se
ţină seama în primul rînd de provenienţa ciupercii simbionte, aşa încat în cadrul lichenilor se
disting două clase: clasa Ascolichenes şi clasa Basidiolichenes.
Tipuri de licheni

 Licheni gelatinoși. Talul gelatinos are aspect subțire, membranos și foarte friabil la
uscăciune și gros, gelatinos în stare umedă. Consistența talului umed se datorează tecii
mucilaginoase a componentei algale (alga albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte
dezvoltată și în care sunt înglobate hifele ciupercii(Collema sp).

 Licheni crustoși. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafața substratului sau
este încrustat în acesta (suprafața stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri
constituie singuri vegetația stâncilor golașe.

 Licheni frunzoși (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie
dorso-ventrală, fixat parțial de substrat (sol, scoarța arborilor) cu ajutorul unor hife
asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puțin marginile sunt ridicate de pe
substrat.

 Licheni tufoși (fruticuloși). Au aspectul unor tufe mici și ramificate, verticale sau
pendule cu simetrie radiară. Când sunt foarte lungi și subțiri au aspect filamentos.
Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă,
galbenă, cenușie, brună, neagră, verde, albăstruie, roșie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci), – endolitici (cresc în
masa stâncii) și epilitici (cresc pe suprafața rocilor); corticoli (pe trunchiul și ramurile arborilor),
– endofloiodici (cresc în grosimea scoarței) și epifloiodici (cresc pe suprafața
scoarței); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne și
putregaiuri); muscicoli (pe mușchi) etc.

Înmulțirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal). Ciuperca

constitutivă se poate înmulți și asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent)
și peritecii. Apoteciile se prezintă ca niște mici discuri, cu diametrul de câțiva milimetri, ce se
prind de tal printr-un picioruș (podețiu). Culoarea apoteciilor variază, fiind de obicei diferită de
cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care eliberați germinează, dând
naștere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naștere unui
nou lichen.
Utilizari ale lichenilor

Lichenii sunt utilizați ca materie primă în diferite ramuri industriale: farmaceutică, alimentară,
chimică. Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanțe chimice pe care le
formează în cadrul proceselor metabolice, substanțe cunoscute sub numele de acizi
lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanțe au o reacție acidă,
ele nu au compoziția acizilor).

Lichenii au fost definiți ca „ pionieri ai vegetației” deoarece sunt primii care se instalează în
stațiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o
accentuată acțiune corozivă, lichenii reușesc să dezagrege rocile și să contribuie astfel la
formarea unui strat subțire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Procesul
de terraformare a unor alte planete poate începe prin implementarea lichenilor.

Datorită sensibilității lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroși ai gradului de poluare al
atmosferei ca și ai unor condiții ecologice staționare.

Efecte negative

Lichenii crustoși contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii foliacei și fruticuloși

sufocă plantele prin blocarea funcției stomatelor și asigură condiții optime pentru dezvoltarea
unor paraziți animali periculoși. Lichenii au proprietatea de a concentra în talurile lor o mare
cantitate de substanțe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă
acești licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin
periculoase în special pentru populațiile umane care se hrănesc cu carnea acestora.

Trasaturile specifice lichenilor:

a. Simbioza intre ciuperci si alge trebuie sa fie permanenta si nu de scurta durata. Nu orice
convietuire dintre o ciuperca si alga formeaza lichen.

b. Lichenii formeaza tipuri morfologice;

c. Pentru licheni, este caracteristic un metabolism specific. Fiziologia algelor si ciupercilor din
licheni se deosebeste foarte mult de fiziologia algelor si ciupercilor luate in parte;

d. Biochimia lichenilor e specifica. Se sintetizeaza substante secundare (acizi lichenici), care nu

se intalnesc nici la un alt reprezentant al altor grupe de plante;

e. Lichenii se deosebesc de alge si ciuperci, ce traiesc independent, prin caractere biologice: tipul
de inmultire, crestere lenta, relatii diferite cu factorii ecologici.

Dupa structura talului, exista licheni scortosi, foliacei si tufosi.

a. Lichenii scortosi se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

 Se fixeaza intim de substrat;

 Au margine neteda;
 Lipseste scoarta inferioara. Stratul algal este dispersat. Hifele medulare cresc in substrat.
 Lichenii sunt indepartati foarte greu, fara a distruge substratul sau lichenul;
 Fac parte specii leproase si scvamuloase;
 Rezista la conditii aspre ale mediului inconjurator;
 Sunt cei mai numerosi si mai raspanditi in natura. Au cele mai modeste pretentii
ecologice. Ei au o actiune corosiva asupra rocilor pe care traiesc.

b. Lichenii foliacei (frunzosi) au urmatoarele particularitati:

  Au structura dorso-ventrala;

 Se fixeaza de substrat in mai multe locuri datorita manunchiurilor de hife, numite rizine,
mai rar prin hife separate - rizoide. La unele specii talul se fixeaza de substrat numai intr-
un loc, in majoritatea cazurilor in centru, datorita piciorului numit gomf, formata de hife;

 Marginea talului se orienteaza in sus. Marginile au forma unor lobi + dichotomic

ramificati;

 Straturile de alge si ciuperci se intalnesc in centrul talului;

 Scoarta superioara si inferioara difera dupa structura;

 Talul creste circular prin marginile sale, care sunt intotdeauna libere si usor ridicate
deasupra substratului;

 Lichenii pot fi indepartati fara a fi distrusi;

 E cea mai numeroasa grupa de licheni arboricoli.

c. Licheni tufosi (arbusculiformi, fructiculosi) se caracterizeaza prin:

  Crestere verticala. Lichenii cresc anual pana la 5 mm in grosime si cu 2 cm in inaltime;

 Talul este ramificat, cu ramuri cilindrice sau turtite, netede sau verucoase;

 Se fixeaza de substrat numai printr-un punct. Rizinele lipsesc;

 Lichenii sunt indepartati de substrat foarte usor;

 Cresc mai mult in locuri deschise, in varful ramurilor.

Lichenii si poluarea aerului:

- Sunt foarte sensibili la variațiile mediului;

- Nu se deplasează. Nu au perioade de latență;
- Au o prezență mare în teritoriu;
- Sunt cunoscuți și destul de bine studiați;
- Structura talofitică (fără cuticulă), expusă direct la acțiunea poluanților;
- Se cunosc limitele de toleranță a speciilor pentru fiecare poluant.

Efectele poluanților asupra lichenilor.

- Reducerea fotosintezei și respirației, inclusiv din causa SO2 și a anumitor metale grele;
- Reducerea vitalității și apariția modificărilor morfologice;
- Reducerea fertilității, cu referiré atât la dimensiunea și numărul apoteciilor, cât și la
producerea de soredii/izidii în înmulțirea vegetativă;
- Apariția unor modificări în comunitățile lichenice, cu o scădere semnificativă a
numărului de specii.

Domenii în care lichenii pot fi utilizați ca indicatori

- Poluările medio-ambientale
Ploaia acidă
Eutrofizare cu amoniac
Poluarea cu metale grele
Poluarea aeriană cu SO2

- Schimbările climatice
Radiațiile UV
Nivelurile în apă

- Continuitatea ecologică
Păduri de foiase
Păduri de conifere
Incendiile
Stabilitatea suprafețelor

Aspecte ale lichenilor fata de calitatea aerului

Lichenii sunt in realitate doua plante, o ciuperca si o alga unicelulara traind impreuna in
simbioza, desi structura rezultata nu seamana cu nici una din ele. Lichenii cresc in locuri
nepreferate de alte plante, pe stanci golase, pe trunchiuri de copaci sau pe craniul animalelor
moarte. S-au raspandit mai la sud si mai la nord decat orcare planta, iar in Himalaia pot fi gasiti
la peste 5.600 m inaltime.
Relatia de simbioza intre alge si ciuperci in formarea lichenilor este unul dintre exemplele cele
mai elecvente ale mutualismului, sau ale partenerului reciproc profitabil.
Lichenii sunt folositi de mai mult timp in medicina si in stiinta, din ei se extrage turnesolul
folosit ca indicator in chimie, colorandu-se in rosu in solutiile acide si in albastru in solutiile
alcaline. Lichenii sunt deasemenea o importanta sursa de hrana pentru reni.