10 13grileformule

Cap.
10
Externalitățile și drepturile
divergente
 Departamentul de Economie şi Relaţii Internaţionale

 FEAA, UAIC Iaşi
 Prof. ……………………
 Curs Economie anul I
 Suport curs: P Heyne et al., Modul de gandire
economic
Obiective
 Ce sunt externalitățile și cum apar ele
 Negocierea și adjudecarea în reducerea
externalităților negative
 Procesul de legiferare: metode și impact
 Poluarea ca problemă socială
Externalități pozitive și externalități
negative
 Decizia de acțiune: raportul beneficii marginale-
costuri marginale
 Fiecare acțiune are și efecte asupra terților, neluate în
calculul economic: efecte externe (externalități)
 Costurile: externalități negative
 Beneficiile: externalități pozitive
 Exemple:………
Costurile de tranzacție ca
sursă/cauză a externalităților
 Beneficiul potențial poate fi mai mic decât costurile
de tranzacție a eliminării unei externalități; decizia de
eliminare a externalităților: internalizarea
externalităților – are un cost
 Externalitățile negative sunt cu atât mai mari cu cât
societățile sunt mai complexe, mai interdependente,
mai aglomerate externalitățile nu pot fi eliminate
 Soluție: educația/virtuțile trimiterea la piața
liberă ”Rezolvați-vă singuri problema!”
Rolul negocierii
 Negocierea – metodă socială de reducere a
externalităților
 Exemple:…negocieri versus reglementări
 Concluzie: negocierea, prin schimbul voluntar
generează câștiguri reciproce
 Condiție: existența unor drepturi de proprietate bine
definite (pentru ca schimburile voluntare/negocierile
să funcționeze eficient)
Rolul adjudecării
 Adjudecarea: proces prin care se decid drepturile de
proprietate - DP: cine ce drepturi are
 Condiții în schimbare modifică sau fac neclare drepturile
de proprietate necesitatea adjudecării pentru
clarificarea DP
 Important în adjudecare: continuitatea așteptărilor
(stabilitatea regulilor jocului)
 Adjudecarea descoperă, nu creează drepturi de
proprietate
”Viața nu-i perfectă”
 Imposibilitatea perfecțiunii – externalitățile nu pot fi
eliminate/corectate în totalitate; există prea multe efecte
secundare
 În ce condiții și până unde/cât pot fi reduse (exemplul
proprietarei de casă plasată lângă aeroport)
 Despăgubirile nu pot fi calculate
 Rolul cutumelor/a credințelor privind drepturile de
proprietate
 Adjudecarea rezolvă pretenții divergente, descoperind
drepturi de proprietate; adjudecarea trebuie să fie
conformă cu așteptările stabile
Ce se întâmplă când apar
schimbări radicale?
 Schimbările radicale creează situații noi (noi
tehnologii, noi nevoi);
 Situațiile noi cer noi drepturi de proprietate
(exemplu: dreptul la un mediu curat; valoarea
marginală a bunurilor devine mai mică decât valoarea
marginală a aerului curat creșterea cererii
pentru noi reguli )
 Drepturile noi presupun reguli noi pentru reducerea
externalităților
Crearea de noi reguli – procesul de
legiferare
 Spre deosebire de adjudecare, legiferarea creează
drepturi noi (schimbă drepturile de proprietate)
 Probleme cheie: corectitudinea schimbării, costul,
amploarea ajustărilor
 Nevoia de legiferare decurge din faptul că indivizii
ignoră costurile externe, deoarece par să nu conteze
(beneficiul personal este mai mare decât costul
suplimentar ptr alții)
 Scopul legiferării îl constituie internalizarea
externalităților
Metode de legiferare - Metoda
”comandă și control” (exemplu: efectele
de poluare)
 introducere de restricții: plafonarea emisiilor;
 Problemă: stabilirea corectă și eficientă a plafonului
(raportul beneficiu marginal/cost marginal)
 Exemplu: fie 3 fabrici,cu unitățile de poluare specificate; se
decide plafonarea emisiilor totale la 45.000 unități/lună
Unități de Costul reducerii emisiilor/unitate

poluare/ de poluare
lună
Fabrica A 15.000 1 dolar b. Cost 7500; a. 0, c. 15000
Fabrica B 30.000 2 dolari b. 15000*2=30000; a.30000; c.
30000
Fabrica C 45.000 3 dolari b. 22500*3=67500; a. 90000;
c. 45000
Determinarea costului legiferării
 Măsuri posibile: a. plafonarea emisiilor la 15.000 de
unități/fabrică; b. reducerea emisiilor de fiecare
fabrică la 50%; c. reducerea emisiilor de către fiecare
fabrică cu 15.000 de unități
 Problemă: să se determine cea mi eficientă măsură
(costul cel mai mic) rolul ridicat al arbitrariului:
a.120.000; b.105.000; c.90.000
 Concluzie: costul scade pe măsură ce povara reducerii
emisiilor pe fabrica A crește
Întrebări/concluzii
 Cine poluează mai mult?
 Pe cine punem povara reducerii poluării?
 Care este raportul corectitudine – cost – beneficiu pe care
îl stabilește procesul de legiferare?
 Raportul cost-beneficiu are limite dpv. al corectitudinii;
 Rolul ridicat al arbitrariului în procesul de legiferare;

 Necesitatea respectării unor principii, complementar
raportului cost – beneficiu
 Care este abordarea ce mai ieftină?
Despre taxa pe emisii
 Costul reducerii poluării nu poate fi cunoscut exact de către
autorități
 Soluție: stabilirea unei taxe pe emisie (argument: poluarea are un
cost extern; nu este suportată de cel ce o produce)
 Taxa internalizează costul poluării, creează venituri ca
despăgubiri pentru cei afectați
 Dificultate: fixarea taxei (exemplu: fie o taxă de 2,01 dolari pe
unitate de poluare)
 Taxa pe emisii este similară unor permise de poluare (dezbaterea
ideii)
Concluzie: externalitățile se mențin atâta timp cât costurile

marginale sunt mai mici decât beneficiile marginale: autoritățile
trebuie să stabilească raportul cost marginal/beneficiu marginal
Eficiență și corectitudine
 Activitățile produc poluare, dar produc beneficii
(inclusiv externalități pozitive)
 Întrebare: cât de corectă este taxarea producătorilor de
beneficii, a întreprinzătorilor?
 Relevant: echilibrul eficiență – corectitudine
 Abordarea reducerii emisiilor bazată pe taxe este

superioară abordării bazată pe restricții
 Poluarea poate avea loc atâta timp cât beneficiile sunt mai
mari decât costurile
Schimburile între sursele de
poluare
 Conceptul balonului – cazul APM în SUA, 1979
 Fabricile pot eficientiza raportul cost – beneficiu prin
schimburi între sursele interne de poluare
 Același obiectiv poate fi obținut liberalizând schimbul
între fabrici: tranzacții cu ”drepturi de poluare” –
apariția unei noi piețe (valorificarea unui avantaj
comparativ): exemplu
 Perspectiva ecologistă; dificultatea stabilirii
drepturilor de poluare
Poluarea ca problemă socială
 Moralitate și etică
 Mediul curat ca valoare/bun necesar
 Au producătorii dreptul să polueze și cât? Cine
stabilește?
 Despre nevoia de principii:
- luarea în calcul a elasticității cererii pentru bunuri;
- nevoia de libertate de decizie în corelarea intereselor
prin cooperare (rolul sistemului prețurilor);
- drepturi de proprietate stabile
Congestia traficului ca necesitate
 Congestia traficului este o externalitate negativă (cost
produs de oameni, neluat în considerare în procesul
deciziei)
 Poate fi internalizat costul congestiei traficului?
 Soluție: fixarea unui preț pe congestie (taxă rutieră)
 Spațiul de pe drumul urban ca bun rar
Integrarea externalitatilor in
teoria economica si politicile
macro
 Economia bunastarii
 Economia sociala de piata
 Economia mediului
 Modelul dezvoltarii durabile
 Politicile de mediu
 Politicile sociale
Concluzii
 Externalitățile negative sunt costuri asupra celorlalți
 Externalitățile negative se multiplică în societățile
urbanizate, industrializate
 Reducerea externalităților negative generează costuri de
tranzacție
 Negocierea și adjudecarea pot reduce externalitățile
 Drepturile de proprietate fac negocierile mai ușoare
 Externalitățile se reduc prin legislație în cazul
schimbărilor majore (noile reguli reduc costurile de
tranzacții)
 Metodele orientate pe piață sunt mai eficiente decât cele
de comandă și control
MODUL DE GÂNDIRE ECONOMIC
Paul HEYNE, Peter BOETTKE, David PRYCHITKO
11. PIEŢELE ŞI GUVERNUL

Introducere
 Externalităţi:
– pozitive;
– negative.
 Există păreri conform cărora externalităţile ar fi rezultatul eşecului pieţei, în

timp ce măsurile corective guvernamentale ar putea propulsa sistemul
pieţei mai aproape de un optim ipotetic.
 Dar ce ne garantează că oficialii guvernamentali vor dispune de informaţii

şi de motivaţii pentru a rezolva o parte din problemele de coordonare din
economia reală?
 James Buchanan: Economiştii care se focalizează pe eşecul pieţei au

obligaţia morală de a analiza şi eşecul guvernului.
Privat versus public?
 Corelaţiile uzuale sunt: piaţă - sector privat,

agenţiile şi oficialii guvernamentali - sector
public.
 Dar... indivizii îşi urmăresc propriile interese

(nu neapărat monetare), indiferent dacă sunt
manageri de firme, consumatori,
parlamentari sau angajaţi ai administraţiei
centrale sau locale.
Concurenţă şi individualism
 Deşi, aparent, numai piaţa este un sector concurenţial,

putem constata că există concurenţă şi între partidele
politice dintr-o ţară, în guvern, între diferite instituţii ale
statului pentru obţinerea de fonduri publice, între
funcţionarii unei agenţii guvernamentale etc.
 Individualismul nu este o trăsătură specifică doar

compotamentului uman al celor care activează în mediul
privat, uneori, unii politicieni, de exemplu, fiind mult mai
individualişti decât angajaţii unei firme private.
Teoria economică şi acţiunea
guvernamentală (1)
 Toţi participanţii la viaţa socială vor să-şi urmeze propriile

interese, acţionând într-o manieră raţională (de exemplu,
asigurându-se că produsul marginal este mai mare decât
costul marginal).
 Activităţile guvernamentale sunt controlate de aceleaşi
principii care sunt aplicabile interacţiunilor sociale specifice
organizaţiilor de afaceri.
 La fel ca firmele private, guvernul produce mărfuri şi
prestează servicii, pentru care are nevoie de resurse
productive, pe care şi le procură oferind stimulente
corespunzătoare (pozitive sau negative) proprietarilor
acestora.
Teoria economică şi acţiunea
guvernamentală (2)
 Nu există acel caracter impersonal al guvernului

(tentant şi des întâlnit), statul fiind format dintr-o
mulţime de oameni care interacţionează pe
baza a numeroase drepturi de proprietate (sau,
mai bine zis, pe baza a ceea ce cred indivizii că
pot obţine cu drepturi de proprietate).
 Vezi teoria alegerilor publice (public choise):
James McGill Buchanan
Dreptul de a constrânge
 Guvernul posedă un drept exclusiv şi general (nu

universal) recunocut de a constrânge persoane adulte.
 A constrânge înseamnă a induce cooperarea sub
ameninţarea reducerii violente a spectrului opţiunilor
indivizilor.
 A convinge înseamnă a induce cooperarea cu
promisiunea de lărgire a spectrului opţiunilor indivizilor;
 Argumentul tradiţional al guvernului: cu toţii putem
atinge un nivel mai înalt de libertate şi putem avea mai
multe opţiuni, dacă acceptăm unele limitări ale libertăţii
şi ale opiniilor noastre.
Este necesar guvernul?
 Oare chiar este necesară coerciţia?

 Nu ar fi mai utilă cooperarea voluntară?
 Ce s-ar întâmpla dacă nu ar exista deloc guvern
în societatea noastră?
 Dacă nu ar exista guvern, ar mai exista poliţie?
 Trăsătura esenţială a unor servicii (oferite, de

obicei, de stat) este aceea că, în cazul oferirii lor
de sectorul privat, producătorii nu pot să-i
excludă pe cei care nu au plătit.
Problema oportunistului; externalităţile
pozitive şi oportuniştii
 Oportunişti – persoane care acceptă beneficiile fără să

plătească partea de cost ce le revine pentru a se bucura de ele;
 Cine va fi motivat să ofere un bun, dacă oamenii îl pot obţine
fără să plătească pentru el?
 Fiecare om nu va face ceea ce este în interesul tuturor, decât
dacă este în interesul fiecăruia.
 Externalităţile pozitive şi negative îi încurajează pe indivizi să
fie oportunişti.
 Eliminarea tuturor beneficiilor suplimentare ar fi la fel de
absurdă şi imposibilă ca descotorosirea de toate externalităţile
negative.
 Guvernul poate fi văzut ca instituţie care reduce costurile de
tranzacţie apelând la constrângere.
Funcţii tradiţionale ale guvernului
 lege şi ordine; Costuri şi beneficii
 apărarea naţională; Produsul marginal

pentru toţi studenţii
 drumuri şi şcoli;
 redistribuirea venitului
naţional; CM
 reglementarea Produsul marginal
schimbului voluntar. per student
Nivel de educaţie
Guvernul şi interesul public
 Oamenii îşi schimbă caracterul atunci când renunţă

la o slujbă din industrie pentru a ocupa o funcţie în
structurile administraţiei publice locale şi centrale?
 Totalitatea acţiunilor gvernamentale este alcătuită
din deciziile persoanelor angajate în sectorul
public.
 Aceştia iau decizii pe baza informaţiilor (limitate şi
părtinitoare) diponibile şi a motivaţiilor personale.
Informaţiile şi guvernele democratice
 Ignoranţa raţională apare atunci când aflarea

unor informaţii nu merită osteneala.
 De exemplu, efortul pe care l-ar presupune o
informare detaliată în privinţa candidaţilor nu este
justificat de importanţa reală a unui vot din cele 50
milioane posibile.
 Reprezentanţii aleşi, pentru că li se pun la
dispoziţie persoane şi resurse, sunt mult mai bine
informaţi în legătură cu situaţiile supuse la vot
decât cetăţenii obişnuiţi.
Interesele demnitarilor aleşi
 Dar reprezentanţii aleşi sunt imparţiali?

 Teoria economică porneşte de la premisa că indivizii
acţionează după cum le dictează interesul propriu,
nu cel public.
 Principala problemă ridicată de la crearea instituţiilor
politice stă în găsirea unor căi de generare a unei
concordanţe (armonii) între interesul demnitarului
(de exemplu, cel de a fi reales) şi interesul public.
 Legiuitorii acordă o mai mare atenţie celor care le
acordă atenţie (abordarea pe termen scurt).
Beneficii concentrate şi costuri
dispersate
 Logica proceselor politice democratice este de a concentra

beneficiile în jurul celor bine organizaţi şi informaţi, dar
puţini la număr şi care câştigă cel mai mult, şi să disperseze
costurile în rândul marii mase, lipsite de organizare şi prost
informate, care are puţin de câştigat în plan individual.
 Guvernul va înclina mai degrabă spre acţiuni care rănesc
puţin, dar pe mulţi, decât spre unele care să provoace
neplăceri mari unui număr mic de indivizi.
 Deciziile bune din punct de vedere politic nu sunt, în mod
necesar, bune şi din perspectivă economică.
Externalităţile pozitive şi politicile
guvernamentale
 Politicile guvernamentale au la bază nu atât atât

interesul public, cât o succesiune nesfârşită de
interese individuale.
 Interesele consumatorilor câştigă în dezbaterile
oratorice, dar cele ale producătorilor (mai
concentrate, mai puternic focalizate) controlează
politicile economice.
 De pe urma unei acţiuni politice niciun
consumator individual se poate aştepta decat la
un mic beneficiu, astfel niciunul dintre aceştia
neavând vreo motivaţie să accepte costurile.
“Dilema deţinuţilor”
ALŢII ALEG
DATORIE RECREERE
BUNA PROASTA
RECREERE DATORIE
GUVERNARE GUVERNARE
FIECARE
ALEGE BUNA REAUA
GUVERNARE PLUS GUVERNARE PLUS
JOC DE POPICE JOC DE POPICE
Limitele instituţiilor politice
Nu există vreo ţară în care totul poate fi oferit prin

intermediul legii sau în care instituţiile politice pot
dovedi că sunt un substitut pentru bun-simţ şi
moralitate publică.
? Statul sau piața?
? Coerciție sau cooperare voluntară?
(Alexis de Tocqueville)
CAPITOLUL 12
MĂSURAREA PERFORMANȚEI
GLOBALE A SISTEMELOR
ECONOMICE
PRODUSUL INTERN BRUT
• Valoarea de piață a bunurilor și serviciilor
finale din interiorul unei țări într-o anumită
perioadă de timp; este unitate de măsură a
venitului național
• Valoare de piață: valoarea unui bun exprimată în
prețurile pieței
• Bunuri finale (achiziționate de un cumpărător final)
vs bunuri intermediare (achiziționat pentru a fi
supus, în continuare, procesării și prelucrării);
exemple
• În interiorul țării: pe teritoriul țării, indiferent de
cetățenia sau naționalitatea indivizilor care dețin sau
produc acele bunuri și servicii
PIB/PNB
• PNB = valoarea de piață a bunurilor și serviciilor
finale produse de rezidenții permanenți ai unei
țări, într-o anumită perioadă de timp
– PIB: performanța economiei naționale
– PNB: performanța cetățenilor țării.
• Distincția PIB/PNB/VN a pierdut din semnificație
• Calculul se poate face la nivel inetrnațional,
regional, european..
PIB
Venit total creat în Valoare Totalul achizițiilor

economia națională adăugată totală de bunuri finale noi
creată în
!Din contabilizarea
economia
venitului național se
națională de
exclud cheltuielile cu
către toți
bunuri intermediare
producătorii
pentru a evita dubla
înregistrare
3 moduri de determinare
• Totalul achizițiilor de bunuri și servicii finale
ale gospodăriilor, firmelor, guvernului, plus
achizițiile nete ale străinilor (exportul net);
(distincția cheltuieli totale)
• Venitul total încasat sub formă de salarii,
chirii, dobânzi, profituri;
• Valoarea adăugată pe parcursului
producției anuale de bunuri și servicii.
concluzie
• PIB=
• Valoarea adăugată de către toți
producătorii =
• Venitul total al tuturor producătorilor =
• Totalul achizițiilor cu bunuri finale noi
• Exemplul 12.1/pg.348
• Exemplu nou
IMPORTANT:
• valoarea adăugată nu este întotdeauna pozitivă (vezi tabelul
12.2);
• PIB nu include valoarea tranzacțiilor cu bunuri anterioare, ci
doar diferența și costurile de tranzacție (exemplu)
• Bunurile produse dar nevândute se includ în PIB-ul anului
curent ca parte a formării brute de capital fix (dacă prețul
estimat diferă la vânzare anul viitor, valoarea PIB-ului se
revizuiește); ex.
• PIB și PIB/loc
• PIB real și PIB nominal
• PIB în PPC
• Relevanța mediilor agregate
PPC
• PPC – exprimă numărul de unităţi de
valută necesare pentru cumpărarea într-o
ţară a aceluiaşi volum de bunuri care se
poate obţine cu o unitate monetară a ţării
bază de comparare sau cu o unitate
monetară comună unui grup de ţări
exemple
A se interpreta – articol
HotNews, 2011
Dintre tarile europene, Luxemburgul are cel mai ridicat PIB/capita calculat in functie de
PPC - de 2,8 ori mai mare decat media UE, insa, in termeni nominali, PIB per capita
este de 3,3 ori mai mare decat media UE.
In comparatie cu un roman, un luxemburghez produce o valoare adaugata de 14,4 ori

mai mare (82.100 euro PIB/capita in Luxemburg, doar 5.700 in Romania), insa daca
luam in considerare PPC, raportul scade de la 14,4/1, la 'doar' 6,3/1.
Similar, in Romania, comparativ cu Germania, costul vietii este la jumatate, iar

comparativ cu Bulgaria, costul vietii este cu o treime mai mare, Bulgaria fiind de altfel
cea mai ieftina tara membra UE.
Calculat la paritatea puterii de cumparare, cursul leu/euro nu este 4,2/1 cat a calculat
BNR in 2010, ci doar 2,2/1, ceea ce inseamna ca PIB-ul calculat in euro practic se
dubleaza daca folosim PPC.
PIB şi PIB/loc. (comparativ)
Evolutia PIB la nivel global
Dinamica economica
PIB/locuitor (EU 28: 100%)
Ciclicitatea economiei
• Creștere
• Șomaj
• Inflație
Ciclicitatea economica
Era moderna
GDP si criza economica 2008-
2009 – cazul UE
Structura PIB
Somajul si inflatia – dezechilibre
in economie
Șomajul – definiție
• Neocuparea/gradul de ocupare a forței de muncă active
• Se calculează ca rată a șomajului sau ca rată de ocupare
• Calculul se bazează pe definiția Oficiului Internațional al
Forței de Muncă
• Se calculează pentru persoane cu vârste între 15 și 74 de
ani care:
- Nu au loc de muncă; caută un loc de muncă și sunt
dipsonibile pentru …în două săptămâni;
MĂSURAREA RATELOR
ȘOMAJULUI
• Șomajul fricțional: șomajul care reprezintă o
schimbare obișnuită a situației pe piața muncii
• Populația neinstituționalizată: Populația totală –
populația cu vîrsta sub 15 ani sau
instituționalizată
• Populația aptă de muncă: Populația
neinstituționalizată – populația inaptă de muncă
• Șomeri: Populația aptă de muncă – populația
ocupată.
RATA ȘOMAJULUI
• Raportul dintre numărul de șomeri și forța

de muncă civilă
• Raportul dintre numărul de șomeri și
populația aptă de muncă
• Rata șomajului crește la scurt timp după
declanșarea unei recesiuni economice
(dependență directă)
• Rata șomajului scade cînd economia
începe să își revină, însă într-un ritm mai
lent decît cel al creșterii economice
Câteva date
• Grad de ocupare în UE (20-64 de ani):
68% (76% bărbați, 60% femei)
• Șomaj 2011:
- UE 27: 9,7% (Spania 21,7%; Austria 4,2%,
RO 7,4%);
- SUA: 8,1%;
- Japonia: 4,6%
Sursa: Eurostat
PIB, ocupare, şomaj: cazul crizei
2008-2009 in UE
Dinamica ocuparii in UE in
contextul crizei
Relatia ocupare – somaj
MĂSURAREA INFLAȚIEI
• PIB real: valoarea bunurilor și serviciilor
finale dintr-un an calculată pe baza
prețurilor din anul ales ca bază de
raportare.
• PIB nominal: valoarea bunurilor și
serviciilor finale dintr-un an calculată pe
baza prețurilor din anul respectiv.
• Deflatorul PIB: (PIB nominal/PIB real)*100
Indicele Prețurilor Bunurilor de
Consum
• Modificările prețurilor tuturor bunurilor

dintr-un ”coș” de consum.
• !Deflatorul PIB este mai cuprinzător,
Indicele prețurilor bunurilor de consum
este mai punctual
• INFLAȚIA: este o scădere a valorii sau a puterii de
cumpărare a banilor
» Generează incertitudine
» Distorsionează semnalele oferite de prețurile
pieței
DEFLAȚIA: creșterea valorii sau puterii de cumpărare a

banilor
DEZINFLAȚIA: încetinirea ritmului de creștere a

ratei inflației
INFLAȚIE ȘI CICLICITATE
ECONOMICĂ
• Stagflație: recesiune și inflație simultan

• O recesiune este determinată de scăderea
PIB real de-a lungul a două trimestre
consecutive.
• Rata de creștere economică variază în
timp, provocînd reacții ”explozive”.
Inflatia in conditiile crizei
2008/2009
CAUZELE FLUCTUAȚIILOR
AGREGATE
• Universul social este caracterizat de
schimbare și hazard, nu neapărat de
stabilitate
• Șocuri inițial mici pot fi transmise în întreg
sistemul economic pentru a produce
efecte de amploare la nivel agregat (efecte
de antrenare)
• Fluctuațiile cererii
LIMITELE CONTABILIZĂRII
VENITULUI NAȚIONAL
• PIB reflectă performanța economică, nu

bunăstarea sau satisfacția generală
• PIB ignoră toate formele de producție din afara
pieței (exemple)
• PIB ignoră producția de pe piața neagră
• PIB nu ține seama de valoarea ECONOMICĂ
adăugată (nici de profiturile sau pierderile
economice, diferite de cele contabile)
PERICOLUL AGREGĂRII
• Concentrarea pe ”agregate” conduce la
pierderea din vedere a informațiilor
specifice, uneori eterogene, ale
decidenților INDIVIDUALI.
Macroeconomie
Paul HEYNE, Peter BOETTKE, David PRYCHITKO
13. AVUŢIA NAŢIUNILOR:

GLOBALIZARE ŞI CREŞTERE
ECONOMICĂ
Obiective curs
Cum se explică faptul că unele țări reușesc să se dezvolte și unele nu;
Care sunt factorii/determinații creșterii economice
Cum influențează crizele creșterea economică? Cazul specific al UE în
condițiile crizei din 2008/2009
Ce rol au investițiile străine directe (ISD)? Dar libertatea economică sau
comerțul?
Cât de important este capitalul uman?
Dar instituțiile?
Cazul țărilor emergente din Asia vs cazul țărilor slab dezvoltate din Africa
Opinii asupra globalizării
PIB ca instrument al comparațiilor internaționale și analiza creșterii
economice
Concepte/idei cheie
Creștere economică
Dezvoltare economică
PIB
Clasificarea țărilor funcție de PIB
ISD
Capital uman
Libertate economica
Globalizare
Ţări bogate, ţări sărace...
Un sistem economic reprezintă un sistem social prin intermediul
căruia indivizii cooperează în vederea creării şi utilizării resurselor,
spre a-şi satisface unii altora dorinţele.
Diferenţele dintre state din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică demonstrează clar faptul că unele sisteme
economice funcţionează mai bine decât altele.
De ce unele sisteme au performanţe mai mari decât altele?

Posibile explicaţii (vehiculate de-a lungul timpului, dar contrazise
de realitate): resurse naturale, dimensiunea teritoriului, mărimea
şi/sau densitatea populaţiei etc.
Cine este bogat şi cine este
sărac?
World Development Report (Banca Internaţională pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare – Banca Mondială) utilizează următoarea clasificare a
ţărilor lumii (în funcţie de PNB/locuitor):
◦ ţări cu venit naţional ridicat: SUA, Canada, statele din Europa
Occidentală, Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Australia, Noua
Zeelandă, Israel, ţări exportatoare de petrol (Brunei, Kuweit, Qatar,
E.A.U.) etc.;
◦ ţări cu venit naţional mediu: statele din America Latină (exceptând
Nicaragua, Honduras, Haiti şi Guyana), Africa de Sud şi de Nord,
majoritatea statelor din Orientul Mijlociu, ţări din centrul şi estul
Europei, Thailanda, Malaezia, Indonezia şi Filipine;
◦ ţări cu venit naţional redus (PNB/locuitor < 1.000 USD): China, India,
Pakistan, Bangladesh, Birmania, Cambodgia, Laos, Vietnam, statele
cele mai sărace din cadrul fostei URSS, Albania, Africa Centrală etc.
Noua clasificare (dupa 1 iulie
2017)
ThresholdGNI/Capita (current US$)
- Low-income< 1,005
- Lower-middle income1,006 - 3,955
- Upper-middle income3,956 - 12,235
- High-income> 12,235
Saracia la nivel global
1 miliard de oameni (15% din populatia lumii) traiesc cu mai putin de un dolar pe
zi
2,5 miliarde traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi
Peste 600 milioane sunt afectati de 'sǎrǎcia extremǎ", cu un venit mediu anual mai
mic de 275 $.
15% din populatia lumii trǎiestecu mai putin de 1 $/zi - standard pe care Europa de
Vest si SUA il atinseserǎ cu douǎ secole in urmǎ.
Date istorice
Analiza comparativă a ritmului de creştere economică din
SUA şi India:
Ţara PIB/locuitor PIB/locuitor Mărimea Ritm

(2006) (1820) creşterii anual de
(de n ori) creştere
SUA 37.791 $ ~51 $ 742 ~3%
India 2.122 $ ~81 $ 26 ~0,1%
 De ce au fost atât de diferite evoluţiile celor două
ţări? Sa fie exploatarea?
Creşterea economică
creşterea economică = creşterea PIB-ului real pe termen lung;
precondiţia esenţială: ordinea socială stabilă (indivizii să poată
iniţia proiecte, având suficientă încredere că vor fi capabili
săse bucure de rezultatul muncii lor);
dezvoltarea economică depinde, de fapt, de trei chestiuni:
◦ Oameni;
◦ Resurse;
◦ Instituţii (furnizează regulile jocului în baza cărora
interacţionăm şi obţinem câştiguri de pe urma
schimburilor).
Sursele creşterii
posibilitatea de a supune schimbului, la un cost redus, atât bunurile, cât şi ideile (costuri de tranzacție reduse);
sisteme de transport şi de comunicaţii ieftine;
stocuri de capital;
progresul tehnic;
procesul de reducere a decalajului tehnologic.
investiţiile străine şi comerţul exterior;
sprijinul financiar extern (ATENŢIE! vs. ISD);
investiţiile private;
educaţia şi capitalul uman;
importanţa cunoştinţelor – combustibilul îşi are sursa în minţile noastre;
gradul de libertate economică – libertatea economică permite oamenilor să-şi caute avantajul comparativ, să
pornească motorul antreprenorial care pune în mişcare mecanismul pieţei.
Libertatea economică și creșterea
(sursă: EcoL, C. Marinescu)
..
O problemă fundamentală a
creșterii: ciclicitatea economică
.
Era modernă
Dinamica economică la nivel
global
Ciclicitate, criza 2008-2009 și rolul
actorilor globali
Cazul UE
Aspecte specifice privind criza 2008-2009
Dinamica economică
Contribuție redusă la
relansarea economică
Structura PIB
Ocupare și șomaj
Experienţa asiatică – cauzele creşterii
economice din Asia
Coreea de Sud (1960-2006):

◦ PIB a crescut de aprox. 28 ori, cu o rată medie anuală de circa 7,3%;
◦ PIB/locuitor a crescut de aprox. 15 ori, cu o rată medie anuală de circa 5,8%.
Cum se explică aceste performanţe economice deosebite?
◦ atenţie deosebită acordată educaţiei, inclusiv, instruirii femeilor;
◦ conectarea la economia mondială;
◦ folosirea eficientă a fondurilor atrase din străinătate;
◦ concentrarea pe prodcţia pentru export;
◦ oficialii guvernamentali au conlucrat cu industriaşii pentru a influenţa investirea
resurselor în domenii-cheie şi pentru a dezvolta anumite industrii;
◦ cheltuielile guvernamentale au fost menţinute la un nivel rezonabil;
◦ populaţia a practicat o rată relativ ridicată a economisirii;
◦ s-a ţinut cont de domnia legii, deşi corupţia au fost o problemă, iar unele politici
publice discreţionare au deturnat fonduri publice de la alte întrebuinţări.
Japonia şi Taiwan
performanţe economice şi politici economice aplicate similare
celor înregistrate de Coreea de Sud (Japonia intră, chiar, în
rândul celor mai bogate ţări);
populaţie educată, dispusă să muncească din greu şi să
economisească;
cadru economic cu reguli ale jocului stabile;
deschidere faţă de economia mondială;
absenţa unor cheltuieli guvernamentale excesive şi a unei
inflaţii rapide;
utilizarea tehnologiilor dezvoltate de naţiuni mai avansate din
acest punct de vedere.
Alte naţiuni ale Asiei s-au descurcat mai
puţin bine...
India (1960-2006):
◦ PIB creşte de la 606$ la 2.122$, de numai 3,5 ori, ceea ce presupune un ritm
anual de creştere de sub 0,1%;
◦ explicaţii posibile: creşterea demografică, disensiuni interne, conflicte cu
vecinii, războaie, politicile aplicate de guvernul indian etc.
◦ a manifestat o împotrivire extremă în a lăsa alocarea resurselor în seama
preţurilor, încredinţând autoritatea unor birocraţi guvernamentali;
◦ guvernul a distorsionat masv preţurile;
◦ autorităţile guvernamentale au fost seduse de planificarea centrală după
model sovietic;
◦ investiţiile au fost canalizate spre proiecte care s-au dovedit a fi incapabile să
producă venituri mai mari decât costurile;
◦ domeniile mai puţin planificate erau decurajate printr-o reglementare
excesivă din partea birocraţilor (licenţe, autorizaţii, aprobări, avize etc.).
America Latină
Ţările Americii Latine au avut evoluţii foarte diferite în perioada postbelică:
Ţara Modificarea procentuală a PIB/

locuitor (1960-2006)
Argentina 46,6
Brazilia 177,8
Chile 217,5
Columbia 142,2
Mexic 150,0
Peru 55,0
Venezuela 0,00
Africa Subsahariană
Prezintă o situaţie “tragică”, cu excepţia Africii de Sud şi a Botswanei;
Ţara PIB/locuitor (2006)

Zair (Congo) 91 $
Etiopia* 146 $
Ghana 294 $
Tanzania 335 $
Nigeria 440 $
Kenya 446 $
Coasta de Fildeş 555 $
Cauze ale subdezvoltării Africii Subsahariene
utilizarea ineficientă a sprijinului financiar primit din străinătate (cazul

Tanzaniei);
absenţa unui sol fertil;
lipsa unor căderi de precipitaţii corespunzătoare;
maladii specifice zonei tropicale;
variaţii mari ale debitului râurilor;
varietatea populaţiilor din interiorul graniţelor a stimulat menţinerea
unei lipse de unitate şi a izbucnirea de războaie civile;
unele “explozii” demografice care au anulat efectele pozitive ae unor
perioade de creştere economică;
regimuri politice violente, corupte, mincinoase şi incompetente.
Tendința de reducere a
decalajelor la nivel global
Globalizarea – speranţe şi
deziluzii
globalizarea - “paratrăsnetul” perioadei ce a urmat Războiului Rece;
proteste de stradă anti-globalizare (Seattle, Praga, Geneva, Washington
D.C. etc.);
criticii subliniază că acest “consensul de la Washington” (set de
reguli/principii de stabilitate macroeconomica, 1989) constituie un set
de politici privitoare la responsabilitatea fiscală şi la liberalizarea
comercială care sunt “impuse” ţărilor mai puţin dezvoltate ale lumii, în
schimbul împrmuturilor şi asistenţei financiare externe oferite de
instituţii internaţionale;
sunt vizate, mai ales, Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional şi
Organizaţia Mondială a Comerţului, principala lor “vină” fiind
condiţionalitatea (în special, în ceea ce priveşte împrumuturile
acordate de F.M.I.).
Aspecte particulare aflate în dezbatere în ceea ce
priveşte “Consensul de la Washington”
Criticii globalizării susţin că acesta duce la:

◦ accentuarea inegalităţii în materie de venit, pe măsură ce decalajul
dintre ţările bogate şi cele sărace se adânceşte;
◦ o “cursă către adâncuri” în privinţa politicilor de mediu (amplasarea de
capacităţi de producţie în state care oferă o legislaţie mai permisivă din
punctul de vedere al protecţiei mediului înconjurător);
◦ o “cursă către adâncuri” pe piaţa muncii (marile corporaţii caută să îşi
desfăşoare activitatea în zone care oferă condiţii mai puţin costisitoare
din punctul de vedere al salariilor şi al condiţiilor de muncă).
Totuşi, dovezile sugerează că, în realitate, globalizarea produce efecte
opuse celor descrise mai sus.
Puterea opiniei publice
Opiniile ferme nu sunt sinonime cu argumente valide! Trebuie subliniată
importanţa pregătiri profesionale adecvate;
Opinia publică se concentrează adesea pe consecinţele evidente ale politicilor
publice. Dar ştiinţa economică încearcă să lămurească şi consecinţele
neintenţionate, adesea ascunse şi de durată.
Globalizarea duce din ţările mai dezvoltate în cele mai puţin dezvoltate acele
elemente care se constituie în surse de sporire a productivităţii reale, baza
creşterii venitului real:
◦ perfecţionarea abilităţilor de lucru;
◦ înmulţirea cunoştinţelor tehnice;
◦ mai buna organizare a activităţilor economice.
Nu trebuie neglijată puterea intereselor speciale, politica înclinând spre
manifestarea unei îngustimi şi a unei concentrări părtinitoare a beneficiilor.
Controversa legată de externalizarea
producţiei: lozincă versus analiză
Comerţul voluntar este reciproc avantajos, indiferent dacă are loc între
două persoane şi are ca obiect un anume produs, sau dacă avem de-a face
cu cumpărarea de servicii de muncă prestate într-o fabrică din America
Latină sau de către un medic radiolog din India.
Tiparul comercial care se derulează ca urmare a globalizării este doar o altă
manifestare a câştigurilor obţinute de pe urma schimburilor voluntare
Numărul locurilor de muncă pierdute în urma externalizării producţiei este
minuscul comparativ avantajele cresterii economice si a alocarii optime a
resurselor
Pe scurt, comerţul internaţional este un joc cu sumă pozitivă.
Rolul economiştilor este de a spune adevărul, însă, de multe ori, opiniile lor
au fost desconsiderate în numele eficienţei politice.
Milton Friedman
Cercetările arată limpede că eliberarea oamenilor din punct de vedere

economic dezlănţuie motivaţia şi iniţiativa individuale şi aşază o ţară pe
traiectoria creşterii economice. Pe de altă parte, prosperitatea economică
şi independenţa faţă de guvern promovează libertatea civilă şi politică.
Dificultatea comparaţiilor internaţionale și în
dinamică
Problema serviciilor care nu fac obiectul unor tranzacţii pe piaţă:

◦ ponderea acestora este mult mai mare în economiile mai puţin
dezvoltate, ceea ce face ca PIB-ul acestora să fie subapreciat;
◦ în acelaşi timp, este exagerată bunăstarea oamenilor din cele mai
bogate ţări.
Comparaţiile internaţionale care impică PIB-ul pe cap de locuitor sunt
foarte distorsionate şi de numitorul comun utilizat (utilizarea dolarului
american). Dar cursul de schimb nu exprimă totdeauna paritatea
puterilor de cumpărare!
Exprimarea PIB-ului pe cap de locuitor ajustat cu paritatea puterilor de
cumpărare duce la creşteri semnificative a valorii acestuia pentru
statele cu un nivel de dezvoltare redus sau, chiar, mediu.
PIB real vs. PIB nominal
Bibliografie
MODUL DE GÂNDIRE ECONOMIC,
Paul HEYNE, Peter BOETTKE, David PRYCHITKO, 13. AVUŢIA
NAŢIUNILOR: GLOBALIZARE ŞI CREŞTERE ECONOMICĂ
Rapoarte publice, Comisia Europeană
Tema: Decalaje globale (tari dezvoltate vs. tari in dezvoltare;
decalaje intr-UE) si perspectivele cresterii la nivel global
1. Folosind indicatorii PIB real, PIB nominal, PIB în PPC (total și pe locuitor) analizați
comparativ în dinamică (2005-2018) 3 țări la alegere. Observați diferențele în funcție de
indicatorul utilizat
2. Folosind indicatorii creșterea PIB real, rata inflatiei, rata somajului, rata ocuparii,
productivitatea muncii analizați în dinamică 3 țări la alegere, pentru perioada 2005-
2018. Stabiliți corelațiile între acești indicatori în condițiile crizei din 2008/2009. Puteți
extrapola pentru cazul crizei anticipate din anul curent ca impact al șocului virusului
COVID-19? (în baza documentării pe internet, puteți folosi cu trimitere opiniile
experților). Ce factori de creștere credeți că ar putea fi folosiți în cazul României pentru
depășirea acestui șoc?
Bibliografie: la alegere (lucrari de economie, relatii internationale, politici economice;

date statistice: UE, Banca Mondiala, FMI, OMC)
Tema este obligatorie si se va preda la prima intalnire de curs
Y=C + Ib + G + Xnet , unde
Y- venitul;
Xnet – exportul net, care se calculează din diferenţa dintre
export şi import. Deci,
Xnet = X – Z
Economia închisă are următoarea identitate economică:

Y=C+Ib+G
Economia deschisă include toate sectoarele unei economii

naţionale (gospodăriile, firmele, guvernul şi restul lumii) şi are următoarea
identitate:
Y= C+Ib+G+Xnet
Există următoarele metode de calcul a PIB: metoda producţiei, care se

calculează:
PIB=PGB– CI , unde
PGB - Produsul Global Brut, care exprimă valoarea totală a bunurilor şi
serviciilor obţinute într-o anumită perioadă de timp de regulă un an;
CI - consumul intermediar din fiecare sector de activitate.metoda fluxului de
cheltuieli – în acest caz PIB va reprezinta suma tuturor cheltuielilor specifice
celor patru agenţi economici agregaţi:
PIB=C+Ib+G+Xnet; Xnet=X– Z
Metoda fluxului de venituri, unde PIB reprezintă suma tuturorveniturilor create

în economia naţională:
PIB=Sal.+R+D+Pr +Iind+A
Metoda valorii adăugate:

PIB=∑p*Q, unde:
Q - cantitatea de bunuri şi servicii produse într-o anumită
perioadă de regulă un an;
p - preţul bunurilor şi serviciilor în această perioadă.
Produsul naţional net (PNN) Formula de calcul este:

PNN = PNB – A
Venitul naţional (VN) Exprimat în preţurile pieţei va fi (VNpp):

VNpp = PNBpp – A,
Exprimat în preţurile factorilor de producţie va fi (VNpf):
VNpf = VNpp / PNN – Iind. nete , unde
Iind – impozitele indirecte nete, care se calculează din :
Iind. nete = Iind. – Sb exp. , iar, Sb exp - Subvenţii de exploatare.
Venitul personal (VP)

VP= VN – Pnd – Ipnd – CAS + Ts , unde:
Pnd = profituri nedistribuite ale firmelor;
Ipnd = impozitele asupra profiturilor nedistribuite ale firmelor;
CAS = contribuţii pentru asigurări sociale plătite de firme;
Ts = transferuri ale statului spre menaje.
Venit personal mai poate fi calculat ca suma dintre salariu,

rentă, dobîndă, profit de la proprietate şi diferite transferuri din
bugetul de stat:
VP=S+R+i+Пp+Ts.
Venitul personal disponibil (VPD)

VPD = VP – Idpv , unde:
Idvp – impozitele directe asupra veniturilor personale.
În funcţie de preţurile utilizate la calcularea PIB
Raportul dintre PIBn şi PIBr va constitui deflatorul PIB sau

Indicele General al Preţurilor (IGP).
PIBn / PIBr * 100%=IGP sau ∑p1*Q1 / ∑p0*Q1*100%
SOMAJUL
Populaţia totală
Pt = Pa + Pi
Pi –populatie inaptă de munca
(Pa) populatie apte de muncă.
Populaţia aptă
Pa = Pan + Pao
Pan), populaţia aptă neocupată (şomeri, militari în termen, elevi, studenţi) şi
(Pao), populaţia aptă ocupată (persoane care desfăşoară o activitate fie ca
salariaţi, fie pe cont propriu).
Gradul de ocupare
Go=Pao/Pa * 100%, unde: Go este gradul de ocupare
Gn=Pan/Pa * 100%, unde: Gn este gradul de neocupare.
Rata şomajului natural se va calcula:
Rn =Un / Pa*100% , unde Rn - rata şomajului natural.
(Un) Somaj natural
Rata şomajului,
Ru poate fi calculată ca raport procentual
între masa şomajului şi populaţia aptă de muncă / aptă ocupată.
Ru = Nr. şomerilor/Pa * 100% sau
Ru = Nr. şomerilor/Pao * 100%
Ecuaţia Legii lui Okun este:

ΔPIB = -β * ΔU , unde: ΔPIB – abaterea PIB efectiv de la cel potenţial,
care se calculează:
ΔPIB = (Y*-Y)/Y* , unde
Y – PIB real;
Y* - PIB potenţial.
β – coeficientul de sensibilitate a PIB-ului faţă de
dinamica şomajului ciclic (primeşte valori între 2-3%).
ΔU = Uefectiv – Unatural , unde: ΔU – reprezintă şomajul ciclic.
INFLATIA
Rata inflaţiei
rif = (IP – 1)·100,
unde: rif = rata inflaţiei; IP = indicele de măsurare a inflaţiei.
Indicele Laspeyres: I^L = p1Q0 / p0Q0;

Indicele Paasche: I^P = p1Q1 / p0Q1;
Indicele Fisher: I^F =V I^P * I^L
Îndicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) exprimă

modificarea medie ponderată a cheltueililor pe care o familie
reprezentativă le face pentru procurarea bunurilor de consum
incluse într-un coş. Se determină după formula:
p1 Q0
IPC = ----------- * 100%, unde
p0 Q0
IPC= indicele preţurilor bunurilor de consum;
p1=preţurile bunurilor cumparate în perioada curentă;
p0=preţurile bunurilor cumpărate în perioada de bază.
Rata dobânzii reale este determinată de rata nominală a dobânzii şi de rata
inflaţiei astfel:
dê= i – r ifê
În care: dê = rata previzibilă a dobânzii reale;
i=rata dobânzii nominale;
r ifê = rata previzibilă a inflaţiei.
Pe termen lung, practica economică demonstrează că r dobânzii reale tinde

spre nivelul corespunzător angajării integrale forţei de muncă, nivel pe care
îlvom nota cu d iar inflaţia reală, care o vom nota cu r if, coverge spre
nivelul inflaţiei previzibil. Ţinând cont de aceste două realităţi, avem:
dê = d şi rê = rif
putem scrie o relaţie valabilă pe termen lung şi anume:

i = d+ rif
CEREREA AGREGATĂ (AD)

AD=C + Ib + G + Xnet
funcţia consumului poate fi scrisă:
C = α + MPC * (Y-T), unde:
MPC – înclinaţia marginală spre consum, care ne arată cu
cât creşte consumul la creşterea cu o unitate a venitului.
MPC=ΔC/Δ(Y-T) ,unde:
Y – venit;
T – impozite şi taxe percepute;
(Y-T) – venit disponibil;
α - consum autonom (consum independent de nivelul venitului).
APC=C/(Y-T) ,unde: APC – înclinaţia medie spre consum.
C=Y
C = α + MPC * (Y-T)
Stocul----S = Y – C
Înclinaţia medie spre economii APS: -------APS = S/Y
Înclinaţia marginală spre economii MPS:------ MPS = ∆S/∆Y
Iinvestiţiile sunt finanţate în totalmente din economii

APC + APS = 1
MPC + MPS = 1
Multiplicatorul investiţiilor – k.
k = ∆Y/∆I
Formula generală a multiplicatorului mai poate fi scrisă:

∆V = 1/e*∆I sau ∆V=1/1-c*∆I
Formula de calcul a acceleratorului este:

a = I/∆Y, adică I = a*∆Y
Funcţia investiţiilor poate fi scrisă în felul următor:

I = Ī – d*i ,
unde: Ī – investiţiile autonome (care nu depind de rata dobânzii);
i – rata dobânzii;
d – coeficientul de sensibilitate a investiţiilor faţă de rata dobînzii.
OFERTA AGREGATA –AS

Oferta agregată va avea următoatrea structură:
AS = Sal. + R + Pr + D + A + Iind
Funcţia ofertei agregate în perioadă scurtă este:

Y=Y+α (p-pe ) ,
unde: - K – capitalul ca factor de producţie;
- L – munca ca factor de producţie;
- Y – nivelul producţiei;
- p – preţul efectiv;
- pe – preţul aşteptat;
- α – coeficient de sensibilitate al ofertei agregate faţă de
preţuri.
PIATA MONETARA
Masa monetară reprezinta numerarul din economie plus depozitele bancare.
M = N + Dep. ,
Unde: M – masă monetară;
N – numerar;
Dep. – depozite bancare.
Baza monetara reprezinta stocul de bani cu putere mare de

cumparare:
B=N+R ,
unde
B – bază monetară;
R – rezerve.
Multiplicatorul monetar, ne arata cu cât se va modifica masa monetara la
cresterea cu o unitate a bazei monetare.
Mm = M / B ,
Unde :Mm – multiplicator monetar.
Rata rezervelor obligatorii calculată prin raportul dintre reserve depozite.

rr = R / Dep.
Coeficientul depozitelor care se calculează dupa raportul dintre numerar si

depozit.
cr = N / Dep.
Multiplicatorul bancar se va calcula:

Mb = 1 / rr
Formula de calcul a dobânzii (D):

D = C*i*n,
unde: C = valoarea creditului (suma de bani împrumutată);
i - rata dobânzii (preţul plătit pentru a dispune pe timp de un an de 100
u.m.; i = D/C*100);
n – durata creditului (în ani).
Calculul dobânzii compuse se face după relaţia:

Sn = S0(1+i)^n
, unde: Sn – suma din depozitul bancar după n ani;
S0 – suma formată ca depozit bancar.
Functia cererii de moneda poate fi exprimata astfel:

L = k*Y - h*i ,
unde Y – venitul;
i – rata dobânzii;
k – coeficientul de sensibilitate a cererii de monedă faţă de
venit;
h – coeficientul de sensibilitate a cererii de monedă fata de
rata dobânzii.
Ambii coeficienti (k;h) sunt coeficienţi constanţi şi sunt mai mari ca zero.
Clasicii iau la bază teoria cantitativa a banilor:
M*V=P*T ,
unde M – masa monetară;
V – viteza de rotaţie a banilor;
P – nivelul preţurilor sau valoarea unei afaceri tipice;
T – numarul afacerilor intr-o anumită perioadă (de regula un
an).
Noua identitate fiind:

M*V=P*Y ,
unde Y – venitul. De unde rezulta că:
M = (P * Y) / V
A – Amortizarea sau Deprecierea capitalului fix

a - acceleratorul
AD – Cererea agregată
APC – Înclinaţia Medie spre Consum
AS – Oferta agregată
B – Baza monetară
C – Consumul
D - dobânda
Db – Depozite bancare
E - Cheltuieli
G – Achiziţii Guvernamentale
i – Rata dobânzii nominale
Ib – Investiţii interne brute
Iind – Impozite indirecte
IS – Piaţa bunurilor şi serviciilor
k - Multiplicatorul investiţiilor
L –Cerere de monedă
LM – Piaţa monetară
M/p – Oferta de monedă
MPC – Înclinaţia Marginală spre Consum
N – Numerar
PGB – Produsul Global Brut
PIB – Produsul Intern Brut
PIN – Produsul Intern Net
PNB – Produsul Naţional Brut
PNN – Produsul Naţional Net
Pr – Profitul
r - Rata dobânzii reale
R – Renta
Rb – Rezerve
Rn – Rata naturală a şomajului
Ru – Rata şomajului
S – economii
Sal. – Salarii
SCN – Sistemul Conturilor Naţionale
SPM – Sistemul Producţiei Materiale
T – Taxe şi impozite
U - Şomajul
VD – Venitul Disponibil
VN – Venitul Naţional
VP – Venitul Personal
VPD – Venitul Personal Disponibil
X – Exportul
Xnet – Exportul net
Z - Importul
Znet – Importul net
α - Consumul autonom
п – Rata inflaţiei
1. Este o componentă a cererii agregate:
a. Cererea de consum
b. Cererea de locuri de muncă
c. Cererea de securitate
a. Cererea de asistenţă socială
b. Cererea de locuri de muncă
c. Cererea de investiţii
a. Cererea pentru echilibrarea balanţei externe (exportul net)
b. Cererea de ridicare a nivelului profesional
c. Cererea de securitate
4. Nu este o componentă a ofertei agregate
a. Oferta de bunuri de consum
b. Oferta de bunuri de capital
c. Oferta de forţă de muncă
5. Pe termen scurt, curba cererii agregate funcţie de venitul naţional este
a. Constantă
b. Crescătoare
c. Descrescătoare
6. Pe termen scurt, curba ofertei agregate funcţie de venitul naţional este
a. Constantă
b. Crescătoare
c. Descrescătoare
7. Pe termen scurt, echilibrul macroeconomic al cererii şi ofertei agregate presupune:
a. Cerere agregată = Oferta agregată
b. Cerere agregată = Oferta agregată + Variaţia stocurilor
c. Cerere agregată = Oferta agregată + Variaţia stocurilor + Exportul net
8. Nu este o componenta a cererii agregate:
a. Cererea de consum (public si privat)
b. Cererea pentru investitii
c. Cererea de forta de munca
9. Exportul net de capital reprezinta:
a. Capitalul externalizat de societatile straine
b. Diferenta dintre capitalul exportat (importuri de produse) si cel importat
(exporturi de produse)
c. Totalul creditelor externe acordate
10. Starea de dezechilibru a „cererii agregate inflationiste” se caracterizeaza prin:
a. Deficit bugetar
b. Balanta externa excedentara
c. Stocuri mari de produse
11. Politica cererii agregate, de diminuare a acesteia, presupune:
a. Stimulente pentru cresterea investitiilor
b. Reducerea cheltuielilor in economie
c. Stimularea consumului
12. Politica ofertei agregate ce vizeaza cresterea acesteia, presupune:
a. Stimulente pentru cresterea productiei
b. Cresterea indemnizatiei de somaj
c. Cresterea dobanzilor la credite
13. Sunt retrageri din fluxurile macroeconomice:
a. Exporturile
b. Cheltuielile publice
c. Economiile
d. Investitiile straine
a. Exporturile
b. Impozitele si taxele
c. Cheltuielile publice
d. Investitiile straine
a. Exporturile
b. Cheltuielile publice
c. Investitiile straine
d. Importurile
16. Sunt injectii in fluxurile macroeconomice:
a. Economiile
b. Exporturile
c. Importurile
d. Taxele si impozitele
a. Economiile
b. Importurile
c. Investitiile
d. Taxele si impozitele
a. Economiile
b. Importurile
c. Taxele si impozitele
d. Cheltuielile publice
19. Determină fluxuri reale în economie
a. Investiţiile
b. Bunurile de consum
c. Exporturile
20. Determină fluxuri financiare în economie
a. Investiţiile
b. Bunurile de consum
c. Factorii de producţie
21. Nu este un obiectiv general al politicilor macroeconomice al statelor cu economie de
piaţă:
a. Realizarea echilibrului cerere-ofertă
b. Ocuparea deplină a forţei de muncă
c. Exportul de forţă de muncă excedentară
d. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
22. Nu sunt obiective generale ale politicilor macroeconomice în statele cu economie de
piaţă:
a. Realizarea echilibrului cerere-ofertă
b. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
c. Asigurarea necesarului de modedă al economiei
d. Conservarea resurselor proprii
23. Nu sunt obiective generale ale politicilor macroeconomice în statele cu economie de
piaţă:
a. Valorificarea superioară a resurselor interne proprii
b. Asigurarea unei balanţe externe echilibrate
c. Asigurarea necesarului de modedă al economiei
d. Realizarea funcţiilor fiscale şi bugetare ale economiei
24. Realizările brute ale companiilor româneşti în exteriorul ţării sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
25. Realizările brute ale companiilor româneşti pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
26. Realizările nete ale companiilor româneşti în exteriorul ţării sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
27. Realizările nete ale companiilor româneşti sunt incluse în indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNN
d. VN
28. Realizările brute ale companiilor străine pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
29. Realizările nete ale companiilor străine pe teritoriul ţării noastre sunt incluse în
indicatorul:
a. PIB
b. PIN
c. PNB
d. PNN
30. Atributul „net” al indicatorilor macroeconomici (PIN, PNN, VN) indică deducerea din
valorile brute a:
a. Taxelor şi impozitelor datorate statului
b. Amortizării capitalului fix
c. Valorii importurilor realizate
31. Atributul „intern” al indicatorilor macroeconomici (PIB, PIN) se referă la:
a. Apartenenţa naţională a companiilor incluse în calcul
b. Apartenenţa teritorială a zonei la care se referă indicatorul
c. Apartenenţa la Uniunea Europeană a destinaţiei produselor
32. Presiunea, ca stare de dezechilibru macroeconomic, indică o piaţă internă cu:
a. Exces de cerere
b. Exces de oferta
c. Exces de concurenţă
33. Absorbţia, ca stare de dezechilibru macroeconomic, indică o piaţă internă cu:
a. Exces de cerere
b. Exces de oferta
c. Exces de concurenţă
34. În teoria clasică a echilibrului macroeconomic, venitul realizat în economie se
distribuie integral la:
a. Consum
b. Consum şi investiţii
c. Consum, investiţii şi economii
35. În teoria clasică a echilibrului macroeconomic, investiţiile se finanţează în totalitate
din:
a. Veniturile populaţiei
b. Economiile populaţiei
c. Taxe şi impozite
36. În teoria echilibrului macroeconomic a lui Keynes, elementul determinant al
producţiei, preţurilor şi salariilor este:
a. Cererea agregată
b. Oferta agregată
c. Rata dobânzilor la credite
37. Este condiţie a echilibrului macroeconomic în teoria lui Keynes:
a. Cererea agregata = Oferta agregată
b. Retragerile din flux = Injecţiile în flux
c. a şi b
38. Consumul reprezintă:
a. Cheltuieli ale gospodăriilor
b. Cheltuieli ale firmelor
c. Părţi ale venitului, necheltuite
39. Economiile reprezintă:
40. Investiţiile reprezintă:
41. În ipoteza venitului absolut consumul şi economiile sunt influenţate de:
a. Nivelul de trai al populaţiei
b. Cultura şi stilul de viaţă
c. Venitul disponibil
42. Conform teoriei venitului absolut:
a. Consumul creşte în aceilaşi ritm cu venitul disponibil
b. Consumul creşte mai rapid decât venitul diaponibil
c. Consumul creşte mai lent decât venitul disponibil
43. Conform teoriei venitului absolut:
a. Economiile cresc în acelaşi ritm cu venitul disponibil
b. Economiile cresc mai rapid decât venitul diaponibil
c. Economiile cresc mai lent decât venitul disponibil
44. Conform teoriei „acceleratorului”, nivelul investiţiilor depinde de:
a. Evoluţia venitului naţional
b. Evoluţia taxelor şi impozitelor
c. Evoluţia preţurilor
45. Evaluarea economic- financiară a investiţiilor presupune:
a. Evaluarea fluxurilor financiare de investiţii
b. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
c. Evaluarea productivităţii muncii
a. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
b. Evaluarea rentabilităţii investiţiei
a. Evaluarea nivelului tehnic al investiţiilor
b. Evaluarea riscului investiţiei
48. Este un indicator al rentabilităţii investiţiilor:
a. Capacitatea de autofinanţare (CAF)
b. Randamentul investiţiei
c. Rata de rentabilitate a investiţiei
49. Este un indicator al rentabilităţii investiţiilor:
a. Valoarea actualizată netă (VAN)
b. Capacitatea de autofinanţare (CAF)
c. Randamentul investiţiei
50. Este un risc în investiţii:
a. Riscul de talie
b. Riscul de concurenţă
c. Riscul de creştere a preţurilor la produsele fabricate
51. Cererea agregată este mai mică decât oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
52. Cererea agregată este mai mare decât oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
53. Cererea agregată este echilibrată de oferta agregată în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
54. Cererea agregată este în scădere în perioadele de:
a. Criză
b. Avânt
c. Boom
d. Depresiune
55. Ciclurile economice determinate de decizii economice şi politice sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
56. Ciclurile economice determinate de variaţia stocurilor şi a inflaţiei sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
57. Ciclurile economice determinate de modul tehnic de producţie sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
58. Ciclurile economice determinate de decalarea ciclului consumului de cel al
investiţiilor sunt de regulă:
a. Întâmplătoare
b. Scurte
c. Medii
d. Lungi
59. Nu este un factor de creştere economică:
a. Creşterea ofertei de forţă de muncă
b. Creşterea ofertei de capital
c. Creşterea randamentului factorilor de producţie
d. Creşterea inflaţiei
60. Este un factor de dezvoltare economică:
a. Creşterea ofertei de forţă de muncă
b. Îmbunătăţirea infrastructurii economice
c. Creşterea ofertei de capital
d. Îmbunătăţirea randamentului factorilor de producţie
61. Este un beneficiu al creşterii economice:
a. Dezvoltarea infrastructurii naţionale
b. Modernizarea economică şi instituţională
c. Creşterea nivelului de trai
b. Creşterea profiturilor firmelor
c. Modernizarea economică şi instituţională
b. Atracţia investiţiilor de capital
c. Reducerea şomajului
64. Este un beneficiu al dezvoltării economice:
b. Reducerea procentului de săraci
65. Este un beneficiu al dezvoltării economice:
a. Creşterea profiturilor firmelor
b. Modernizarea economică şi instituţională
66. Şomajul reprezintă:
a. Numărul persoanelor fară un loc de muncă
b. Excedentul ofertei de mună faţă de cererea de muncă
c. Procentul persoanelor care nu lucrează din totalul populaţiei
67. Şomajul creşte dacă:
a. PIB creşte peste nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
b. PIB scade iar productivitatea muncii şi populaţia activă rămân constante
c. PIB şi populaţia rămân constante iar productivitatea muncii scade
68. Şomajul creşte dacă:
b. PIB creşte iar productivitatea muncii şi populaţia activă rămân constante
c. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
69. Şomajul scade dacă:
c. PIB şi populaţia rămân constante iar productivitatea muncii creşte
70. Şomajul scade dacă:
a. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
c. PIB creşte sub nivelul cumulat de creştere al productivităţii şi populaţiei
71. Situaţia peroanelor care nu lucrează ca urmare a utilităţii reduse a muncii, este
cunoscuta sub numele de :
a. şomaj natural
b. şomaj tranzitoriu
c. şomaj tehnologic
72. Situaţia in care, un salariat este disponibilizat ca urmare a restructurării profesiei, este
numită :
a. somaj tehnic
b. somaj structural
c. somaj tranzitoriu
73. Situaţia în care şomajul se datorează stocurilor nevândute de produse se numeşte:
a. somaj tehnic
b. somaj structural
c. somaj tranzitoriu
74. Reducerea saptamanii normale de lucru contribuie la :
a. creşterea somajului
b. reducerea somajului
c. nu influenteaza somajul
75. Scăderea vârstei minime de pensionare contribuie la :
76. Contractele de muncă cu timp parţial de lucru contribuie la :
77. Majorarea ajutoarelor sociale şi a pensiilor contribuie la:
c. nu influenţează şomajul
78. Promovarea liberei circulaţii a muncii în spaţiul european contribuie la:
c. descurajează munca
79. Inflaţia reprezintă:
a. Dezechilibru structural monetaro-material pe piaţă
b. Devalorizarea monedei naţionale
c. Scăderea puterii de cumpărare a banilor
80. Este o consecinţă a inflaţiei
a. Scăderea veniturilor populaţiei
b. Creşterea taxelor şi impozitelor
c. Creşterea durabilă a preţurilor
81. Este o consecinţă a inflaţiei
a. Deprecierea banilor neconvertibili în aur
b. Creşterea taxelor şi impozitelor
c. Scăderea preţurilor
82. Indicatorul preţurilor de consum IPC masoară :
a. Valoarea medie a preturilor de consum
b. Inflaţia
c. Creşterea economică
83. Este considerat un efect benefic al inflaţiei reduse:
a. Creşterea preţurilor
b. Descurajarea investiţiilor
c. Reducerea stocurilor
84. Este considerat un efect negativ al inflaţiei mari:
b. Eliminarea agenţilor economici necompetitivi de pe piaţă
85. Este considerat un efect benefic al inflaţiei reduse:
b. Eliminarea agenţiilor economici necompetitivi de pe piaţă
c. Descurajarea investiţiilor
86. Este considerat un cost al inflaţiei mari:
a. Favorizarea debitorilor în dauna creditorilor
b. Descurajarea investiţiilor
87. Stagflaţia este caracterizată prin:
a. Inflaţie rapidă şi creştere zero
b. Inflaţie moderatş şi uşoară creştere
c. Inflaţie şi creştere zero
88. Conceptul de creştere inflaţionistă se referă la :
a. crestere PIB peste cea a IPC
b. scadere PIB si crestere IPC
c. crestere PIB dar mai mica decât a IPC
89. Conceptul de creştere neinflaţionistă se referă la :
a. creştere PIB peste cea a IPC
b. creştere PIB si stagnare IPC
c. scădere PIB si crestere IPC
90. Balanţa externă de plăţi este:
a. Totalitatea tranzacţiilor de bunuri tangibile şi intangibile cu alte state
b. Totalitatea tranzacţiilor a agenţilor economici rezidenţi cu agenţii altor state
c. Totalitatea tranzacţiilor de capital cu alte state
91. Contul curent al unei ţări reprezintă:
92. Contul de capital al unei ţări reprezintă:
93. Situaţia în care o ţară realizează cele mai multe produse în condiţii superioare
celorlalte ţări se numeşte:
a. Avantaj abolut
b. Avantaj relativ
c. Avantaj comparativ
94. Situaţia în care o ţară realizează un produs în condiţii superioare altei ţări se numeşte:
a. Avantaj abolut
b. Avantaj relativ
c. Avantaj competitiv
95. Teoria avantajului comparativ a lui Ricardo determină nivelul exporturilor de cel al:
a. Importurilor
b. Costurilor de fabricaţie
c. Nivelului de trai al populaţiei
96. Nu este factor determinant în relaţiile internaţionale:
a. Nivelul de dezvoltare economică şi de specializare în producţie
b. Orientarea politică a conducerii
c. Evoluţia preţurilor internaţionale
a. Nivelul de concurenţă economică
b. Diviziunea internaţională a muncii
c. Apartenenţa la un anumit grup economic
a. Nivelul de dezvoltare economică şi de specializare în producţie
b. Schimbările politice la nivel mondial
c. Situaţia de criză economică internaţională
99. Nu este un principiu de eficientizare a relaţiilor internationale:
a. Diversificarea economiei nationale pentru limitarea schimburilor
b. Definirea identitatii economiei nationale
c. Determinarea grupului economic cel mai accesibil
100. Nu este un principiu de eficientizare a relaţiilor internaţionale:
a. Definirea identitatii economiei nationale
b. Determinarea grupului economic cel mai accesibil
c. Concentrarea pe un singur partener strategic cu putere mare
101. Conform P.F. Drucker, nu este o tendinţă în economia mondială:
a. Separarea economiei produselor primare de cea a produselor industriale
b. Separarea producţiei de forţa de muncă
c. Diminuarea rolului capitalului uman
102. Este o consecinţă a tendinţelor actuale în economia mondială:
a. Creşterea ponderii materiilor prime în produsele manufacturate
b. Creşterea costurilor de productie
c. Cresterea mobilităţii forţei de muncă
103. Este considerată tendinţă actuală în comerţul internaţional:
a. Scăderea exporturilor mondiale
b. Globalizarea exporturilor
c. Scăderea ponderii ţărilor dezvoltate în comerţul mondial
104. Sunt considerate repere strategice ale dezvoltarii relatiilor economice actuale:
a. Eficienţa superioara a exportului de „stiinţă” faţă de cel de produse
b. Eficienţa în scădere a comerţului „invizibil”
c. Eficienţa în creştere a potenţialului natural
105. Gradul de integrare europeană în care sunt eliminate barierele economice dintre state
dar se pastrează restricţiile naţionale faţă de statele ne-membre, poartă denumirea de:
a. Zonă a liberului schimb
b. Uniune vamală
c. Piata comuna
d. Uniune economica
106. Gradul de integrare europeană în care se utilizeaza un sistem comun de taxe în raport
cu statele ne-membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piata comuna
d. Uniune economică
107. Gradul de integrare europeană în care sunt eliminate toate restrictiile de mobilitate a
forţei de muncă şi a capitalurilor între statele membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piaţă comună
108. Gradul de integrare europeana ce presupune politici economice comune pentru statele
membre, poartă denumirea de:
b. Uniune vamală
c. Piaţă comună
MACROECONOMIE
Teste - grilă
la un numar au fost indicatorii (enumerare + explicatii)
au mai fost 5 grile si 2 probleme. nu tin minte
si somajul a mai fost
5. Care dintre urmatoarele caracteristici nu corespunde modelelor economice?
6. Care dintre urmatoarele elemente nu este specific unui graphic?- c) mod calcul date
7. Care dintre urmatorii indicatori ce descriu dinamica preturilor are sfera de cuprindere cea mai mare la nivel
national
8. Care dintre indicatorii ce urmeaza este indicator absolute al variatiei agregatelor macroeconomice?
9. Care dintre urmatorii indicatori macroeconomici nu face parte din Venitul National
10. Care dintre urmatorii indicatori nu face parte din Valoarea Adaugata?
11. Care dintre urmatoarele efecte nu este generat de deprecierea cursului de schimb intr-o economie cu reguli
de schimburi flexibile?
12. Care dintre urmatoarele efecte este generat de cresterea cursului de schimb intr-o economie cu reguli de
schimb fixe.
13. Care este efectul pe care il are devalorizarea monedei nationale…
1. Spre deosebire de microeconomie macroeconomia:

a) include teoria banilor;
b) nu face abuz de ipoteze;
c) utilizează în special noţiuni de agregare;
d) foloseşte termeni ai echilibrului economic.
2. Produsul Intern Brut constituie:

a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară timp de 1 an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale produse într-o ţară timp de 1 an;
c) valoarea activelor de care dispune ţara la un moment dat;
d) veniturile obţinute în economie.
3. Ce nu se include în PIB-ul pe anul 2007:

a) munca efectuata în gospodăria privată de o persoană plătită;
b) cheltuielile guvernului pentru reparaţia şcolilor în anul 2007;
c) cheltuielile întreprinderii „Lapte” SA pentru laptele achiziţionat de la menaje;
d) procurarea unui pix în schimbul celui pierdut.
1
4. Care din următoarele nu se includ în PIB:
a) bacşişul plătit şoferilor de taxi;
b) salariile profesorilor;
c) munca făcută în gospodăria proprie de o casnică;
d) cheltuielile menajelor pentru servicii de transport.
5. Transferurile sunt:
a) incluse în PIB, deoarece reprezintă venituri;
b) nu sunt incluse în PIB, deoarece nu reprezintă contravaloarea unor bunuri sau servicii;
c) sunt incluse în PIB, deoarece reprezintă o parte a procesului de redistribuire a veniturilor;
d) sunt incluse în PIB, deoarece reprezintă plata unor produse vîndute sau servicii efectuate.
6. Produsul Intern Net se deosebeşte de Produsul Intern Brut prin mărimea:

a) exportului net;
b) plăţilor de transfer şi impozitelor indirecte;
c) investiţiilor nete;
d) amortizării.
7. Venitul Naţional Brut constituie:

a) totalitatea bunurilor şi serviciilor finale produse şi a amortizării plătite timp de 1 an;
b) valoarea bunurilor şi serviciilor finale care pot fi produse pe teritoriul ţării timp de 1 an;
c) veniturile obţinute de agenţii naţionali în interiorul şi exteriorul ţării pe parcursul unui an.
8. Evaluarea produsului naţional net poate fi efectuată în felul următor:

a) PNB plus amortizarea;
b) VN plus impozitele indirecte;
c) Consumul plus investiţiile;
d) PNB minus amortizarea.
9. Evaluarea venitului naţional poate fi efectuată în felul următor:

a) PNB la preţul factorilor minus amortizarea;
b) PNN la preţurile pieţei plus amortizarea;
c) suma cheltuielilor pentru cumpărarea de bunuri şi pentru economisire;
d) suma veniturilor factorilor de producţie angajaţi în producerea bunurilor şi serviciilor.
10. Venitul naţional nu poate depăşi:

a) PIB la preţul pieţei;
b) PNB la preţul pieţei;
c) PIB la preţul costului de producţie;
d) PNB la preţul costului de producţie.
11. Venitul Personal al menajelor reprezintă:

a) venit obţinut din moştenire;
b) venitul obţinut de menaje din activitate şi transferuri;
c) venitul destinat consumului;
d) economiile menajelor.
12. Venitul personal include:

a) profiturile societăţilor neindustriale;
b) b) impozite pe asigurări sociale;
c) dobânzi nete plătite de Guvern şi consumatori;
2
d) transferuri de la Guvern şi de la întreprinderi.
13. Venitul Personal Disponibil al menajelor reprezintă:

a) venitul personal rămas după plătirea impozitelor directe şi a taxelor;
b) suma salariilor, rentei şi a dobânzii;
c) venitul naţional după plătirea amortizărilor;
d) transferurile sociale.
14. VPD include:

a) venitul personal;
b) impozite personale;
c) consumul personal;
d) plata dobânzii.
15. Influenţa plăţilor de transfer asupra venitului disponibil este

a) negativă;
b) egală cu zero;
c) pozitivă.
16. Care din mărimile de mai jos nu se includ în PNB calculat după metoda cheltuielilor:
a) investiţii brute;
b) achiziţii guvernamentale;
c) consum;
d) exportul net de mărfuri şi servicii;
e) salariile.
17. PIB nominal reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor calculată :

a) la preţuri curente;
b) la preţurile unui an de referinţă;
c) la preţurile pieţei.
18. PIB real se va calcula ca:

a) raportul dintre PIB nominal şi deflator;
b) raportul dintre indicele preţurilor şi PIB nominal;
c) raportul dintre PIB nominal şi indicele preţurilor;
d) raportul dintre PIB nominal şi cheltuielile pentru amortizare.
19. Deflatorul reprezintă raportul dintre:

a) PNN şi PNB;
b) PNB nominal şi PNB real;
c) PNB şi PNN;
d) PNB şi rata inflaţiei.
20. Presupunem că PNB nominal a crescut de la 500 la 600; ml. lei, iar deflatorul PNB a crescut de la125 la
150. În aşa caz PNB real:
a) va creşte;
b) se va micşora;
c) va rămâne neschimbat;
d) nu poate fi calculat;
e) nu este corect nici un răspuns.
3
21. P.I.B. potenţial este definit prin:
a) valoarea producţiei finite calculată la preţuri curente;
b) valoarea producţiei finite în cazul utilizării depline a resurselor economice disponibile;
c) valoarea producţiei finite, eliberată de influenţa inflaţiei.
22. Caracterul ciclic al evoluţiei activităţii economice se manifestă în:

a) fluctuaţiile periodice ale indicatorilor macroeconomici;
b) contracţiile periodice ale PIB;
c) creşterile periodice ale PIB.
23. Fazei relansării economice îi corespunde:

a) reducerea investiţiilor;
b) micşorarea colectărilor impozitare;
c) creşterea PIB-ului;
d) creşterea deficitului bugetar.
24. Care din procesele enumerate mai jos nu corespund fazei de creştere economică:
a) reducerea şomajului;
b) creşterea investiţiilor în sectorul privat;
c) reducerea preţurilor.
25. În perioada de recesiune economică, are loc creşterea:

a) investiţiilor private;
b) nivelului general al preţurilor;
c) ratei şomajului;
d) cheltuielilor de consum.
26. Care din procesele enumerate mai jos nu se referă la faza de recesiune:
a) reducerea indemnizaţiilor de şomaj;
b) reducerea profitului;
c) reducerea ratei dobânzii;
d) reducerea preţului acţiunilor.
27. Care din indicatori este prociclic?

a) profiturile firmelor;
b) mărimea exporturilor;
c) mărimea şomajului;
d) deficitul bugetului de stat.
28. Care din indicatori este contraciclic?

a) volumul vânzărilor de bunuri;
b) nivelul şomajului;
c) utilizarea capacităţilor de producţie;
d) mărimea profitului firmelor.
29. În condiţiile când muncitorii aşteaptă o inflaţie de 5% şi întreprinzătorii – de 10%, a fost încheiat un
contract care prevede o creştere a salariului cu 8%. Aceasta va aduce la:
a) creşterea ratei ocupaţiei;
b) scăderea ratei ocupaţiei;
c) nu va schimba gradul de ocupare;
4
d) va influenţa ocuparea în diferite moduri.
30. În perioada scurtă, cu creşterea preţurilor ocuparea va creşte în caz dacă:

a) preţurile cresc mai repede decât salariul nominal;
b) creşte salariul real;
c) productivitatea muncii creşte mai repede decât salariul real;
d) toate răspunsurile sunt corecte.
31. Dacă Guvernul stabileşte un salariu minim ridicat, ce urmări va avea această decizie:
a) vor beneficia şomerii;
b) vor suferi indivizii care muncesc;
c) va scădea cantitatea cerută de muncă;
d) nu se vor produce schimbări.
32. Şomajul este rezultatul:

a) pierderii locurilor de muncă;
b) creşterii ofertei de muncă;
c) reducerii cererii de muncă.
33. Rata şomajului efectiv reprezintă:

a) raportul numărului celor neocupaţi la cei ocupaţi;
b) raportul numărului celor neocupaţi la populaţia activă;
c) raportul numărului şomerilor la populaţia totală;
d) raportul numărului şomerilor la populaţia activă.
34. Şomajul fricţional are loc în cazul când:

a) în economie se petrec schimbări tehnologice;
b) firmele disponibilizează lucrătorii în condiţiile recesiunii economice;
c) lucrătorul se disponibilizează pentru a căuta un nou loc de muncă mai favorabil;
d) răspunsul corect lipseşte.
35. Modificările în cererea consumatorilor şi retehnologizările majorează:

a) şomajul fricţional;
b) şomajul structural;
c) şomajul ciclic.
36. Cei care au pierdut locul de muncă în urma recesiunii economice se includ în categoria şomerilor:
a) fricţionali;
b) ciclici;
c) structurali;
d) voluntari.
37. Ocuparea deplină a forţei de muncă presupune:

a) lipsa totală a şomajului;
b) existenţa şomajului ciclic;
c) existenţa şomajului natural.
38. Rata naturală a şomajului caracterizează situaţia când:

a) există şomaj ciclic;
b) lipseşte şomajul fricţional;
c) şomajul natural este constant;
5
d) şomajul structural este de scurtă durată;
e) nici o variantă corectă.
39. Legea lui Okun reflectă dependenţa între şomaj şi:

a) PNB real;
b) PNB nominal;
c) devierea PIB-ului efectiv de la cel potenţial.
40. Curba lui Okun se deplasează în sus, dacă creşte:

a) rata naturală a şomajului;
b) rata şomajului ciclic;
c) venitul naţional al ocupării totale;
d) mărimea parametrilor curbei lui Okun.
41. Care din măsurile de politică economică pot servi direct la combaterea şomajului structural:
a) îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
b) mărirea transparenţei pieţii muncii;
c) recalificarea forţei de muncă pentru noile necesităţi ale economiei;
d) creşterea mărimii indemnizaţiei de şomaj.
42. În situaţia în care, într-o ţară, există un şomaj ciclic considerabil, guvernul acestei ţări poate adopta
una din următoarele măsuri de politică economică pentru reducerea lui:
a) majorarea impozitelor şi reducerea cheltuielilor publice;
b) reducerea impozitelor şi majorarea cheltuielilor publice;
c) stimularea creşterii importurilor;
d) stimularea creşterii ratei dobânzii.
43. În care din situaţiile de mai jos se manifestă inflaţia?

a) când sporesc preţurile la unele bunuri alimentare;
b) când cresc preţurile bunurilor mai calitative;
c) când cresc preţurile la resursele energetice;
d) când are loc o creştere generalizată a preţurilor.
44. Indicatorul ratei inflaţiei reprezintă:

a) nivelul general al preţurilor anului curent raportat la nivelul general al preţurilor anului precedent;
b) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi nivelul general al preţurilor anului
precedent;
c) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi ale anului precedent raportată la nivelul
general al preţurilor anului precedent;
d) diferenţa dintre nivelul general al preţurilor anului curent şi ale anului precedent raportată la nivelul
general al preţurilor anului curent.
45. Care din următoarele cauze ale inflaţiei se datorează cererii agregate şi care se datorează ofertei
agregate:
a) o creştere a cheltuielilor guvernamentale pentru bunuri şi servicii finanţate prin emisiune monetara;
b) o creştere a preţului petrolului;
c) o reducere a impozitului pe venitul personal;
d) o descreştere în înclinaţia marginală spre economisire a manajelor.
46. Stagflaţia este situaţia:
6
a) creşterii preţurilor şi creşterii volumului de producţie;
b) creşterii preţurilor şi stagnării/reducerii volumului de producţie;
c) reducerii preţurilor şi a volumului de producţie.
47. În corespundere cu efectul Fischer, un ritm mai înalt al inflaţiei determină creşterea:
a) stocurilor monetare ale populaţiei;
b) ratei nominale a dobânzii;
c) ratei reale a dobânzii.
48. Nivelul anual al inflaţiei este de 20%, banca acordă credite şi încasează 30%. Cu ce va fi egală rata
reală a dobânzii?
a) 10%;
b) 20%;
c) 30% .
49. Un student dispune de 1000 u.m. şi trebuie să decidă: să-i consume sau să facă economii. Dacă i-ar
depune la bancă, peste un an ar primi 1120 u.m. Rata inflaţiei constituie 14% anual.
Ce sfat îi veţi da studentului?
a) să cheltuie mijloacele de care dispune;
b) să facă economii.
50. Ce sfat îi veţi da studentului (vezi sarcina precedentă), dacă banca va achita la depuneri o dobîndă în
mărime de 20% anual, iar rata inflaţiei va rămînea neschimbată?
a) să cheltuie mijloacele de care dispune;
b) să le depună la bancă.
51. Care din următoarele afirmaţii referitoare la procesul inflaţionist este falsă:
a) afectează în mod negativ pe cei care dispun de venituri fixe;
b) afectează în mod negativ pe cei care economisesc;
c) afectează în mod negativ sectorul public, ducând la creşterea datoriei publice;
d) afectează în mod negativ proprietarii de bunuri imobiliare.
52. Curba lui Phillips este o metodă cu ajutorul căreia putem să prezentăm şi să analizăm:
a) a.) cererea agregată;
b) oferta agregată.
53. Curba Phillips pe termen scurt ilustrează:

a) dependenţa inversă dintre salariul real şi cel nominal;
b) dependenţa inversă dintre ritmul inflaţiei şi rata şomajului;
c) dependenţa directă dintre salariul nominal şi ritmul inflaţiei;
d) dependenţa directă dintre salariul real şi rata şomajului.
54. Curba Phillips pe termen lung este reprezentată de o curbă

a) verticală;
b) orizontală;
c) crescătoare;
d) descrescătoare.
55. Conceptul de cerere agregată utilizat în analiza macroeconomică şi cel al cererii utilizat în
microeconomie sunt noţiuni:
a) identice;
7
b) complementare;
c) substituibile;
d) nici un răspuns corect.
56. Prin cererea agregată se înţeleg cheltuielile:

a) a) planificate;
b) efective;
c) curente;
d) viitoare;
e) posibile;
f) necesare;
g) nici o variantă corectă.
57. Component al cererii agregate nu sunt:

a) achiziţiile publice;
b) cheltuielile investiţionale brute;
c) cheltuielile de consum;
d) impozitele;
e) exportul net.
58. Curba cererii agregate exprimă:

a) dependenţa directă dintre rata şomajului şi rata inflaţiei;
b) dependenţa inversă dintre rata şomajului şi rata inflaţiei;
c) dependenţa inversă dintre nivelul general al preţurilor şi venitul naţional;
d) dependenţa directă dintre nivelul general al preţurilor şi venitul naţional.
59. Panta curbei cererii agregate devine mai lentă când:

a) există o mai mare sensibilitate a cheltuielii investiţionale la rata dobânzii;
b) există o mai mare sensibilitate a cererii de bani la rata dobânzii;
c) există o valoare mai mică a multiplicatorului cheltuielilor;
d) există o mai mare ofertă nominală de bani.
60. Care din următorii factori va provoca, în perioada lungă, o deplasare a curbei cererii agregate spre
dreapta :
a) o creştere a nivelului general al preţurilor;
b) o reducere a ofertei de monedă;
c) o creştere a cheltuielilor publice.
61. La micşorarea ofertei monetare curba cererii agregate se deplasează:

a) în stânga;
b) în dreapta.
62. Dacă în economie nivelul producţiei depăşeşte cererea agregată atunci:

a) apare investiţia nedorită în stocuri;
b) dispare investiţia în stocuri;
c) investiţia în stocuri rămâne constantă.
63. Curba ofertei agregate exprimă raportul dintre:

a) nivelul preţurilor şi volumul consumat al PIB;
b) nivelul preţurilor şi volumul produs al PIB;
c) nivelul preţurilor şi volumul planificat al PIB.
8
64. În corespundere cu modelul keynesist, curba ofertei agregate:
a) posedă o pantă pozitivă;
b) posedă o pantă negativă;
c) este orizontală;
d) este verticală.
65. Dacă curba ofertei agregate este perfect inelastică, o creştere în cererea agregată va conduce la o
creştere în:
a) volumul de producţie;
b) venit;
c) preţuri.
66. Oferta agregată este direct proporţională cu nivelul preţului când:

a) există şomaj ciclic şi structural;
b) curba ofertei de muncă se ajustează imediat la modificările ce apar în cererea de muncă;
c) curba cererii de muncă se ajustează imediat la nivelul preţului, dar curba ofertei de muncă nu se
ajustează imediat la nivelul preţului;
d) curba ofertei de muncă se ajustează imediat la nivelul preţului, dar curba cererii de muncă nu se
ajustează imediat la nivelul preţului.
67. Graficul funcţiei ofertei agregate se va deplasa în stânga când există:

a) aşteptări pentru o scădere a ratei inflaţiei;
b) creşterea ofertei de bani;
c) micşorarea parametrului funcţiei lui Okun;
d) micşorarea coeficientului, ce caracterizează modificarea salariului în dependenţă de nivelul şomajului.
68. Cheltuielile de consum reprezintă:

a) partea venitului disponibil utilizată pentru cumpărarea bunurilor şi serviciilor în perioada curentă;
b) partea venitului disponibil destinată cumpărării bunurilor şi serviciilor în perioada viitoare;
c) partea venitului ce se acumulează pe conturile bancare;
69. Consumul este condiţionat de creşterea:

a) venitului brut;
b) venitul disponibil;
c) înclinaţiei marginale spre consum;
d) achiziţiile guvernamentale.
70. Înclinaţia marginală spre consum semnifică:

a) raportul dintre sporul consumului şi sporul economiilor;
b) raportul dintre volumul consumului şi volumul venitului disponibil;
c) sporul consumului la o unitate de spor a venitului disponibil;
d) toate răspunsurile sunt greşite.
71. La o creştere a venitului disponibil, în abordare keynesistă:

a) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;
b) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;
c) consumul va creşte într-o proporţie mai mică, iar economiile într-o proporţie mai mare în raport cu
venitul disponibil.
9
72. Funcţia de consum C=0,68Y s-a modificat peste o perioadă de timp si a devenit C=0,42Y, ca rezultat a
avut loc:
a) micşorarea economiilor populaţiei;
b) creşterea economiilor populaţiei;
c) consumul a rămas la acelaşi nivel;
d) consumul a crescut;
e) nici una din cele anterioare.
73. Consumul autonom este cel care:

a) depinde de preţurile bunurilor de consum;
b) rezultă din preferinţele individuale ale consumatorului de a cheltui venitul pentru diferite bunuri;
c) nu depinde de venitul disponibil al menajelor.
74. Economiile, în sens macroeconomic, semnifică:

a) depozitele populaţiei în băncile comerciale;
b) suma tuturor activelor familiale;
c) venitul disponibil neutilizat pentru consum într-o perioadă determinată de timp;
75. Micşorarea economiilor ne arată că scade:

a) cererea pentru resursele de credit;
b) oferta pentru resursele de credit.
76. Înclinaţia marginală spre economisire este:

a) pozitivă;
b) negativă;
c) constantă;
d) nici o variantă corectă.
77. Sub aspect macroeconomic, investiţiile reprezintă:

a) parte a venitului neutilizat în perioada curentă;
b) cheltuielile legate de factorul capital;
c) cheltuielile legate de cumpărarea valutei şi a bunurilor imobiliare.
78. Investiţiile globale brute sunt:

a) cheltuielile legate de înlocuirea capitalului uzat;
b) cheltuielile legate de înlocuirea capitalului uzat şi sporul de capital;
c) cheltuielile legate de cumpărarea bunurilor de consum.
79. Investiţiile nete includ:

a) construcţia depozitului pentru producţia finală;
b) procurarea unui automobil în gospodăria particulară;
c) înlocuirea utilajului defectat cu un utilaj nou;
d) achiziţionarea unui lot de pământ de către o firmă.
80. Micşorarea ratei dobânzii duce la:

a) creşterea investiţiilor;
b) diminuarea investiţiilor;
c) creşterea economiilor naţionale;
d) micşorarea economiilor naţionale.
10
81. Presupunem că volumul economiilor este constant, iar majorarea cererii investiţionale măreşte rata
dobânzii. Ce se întâmplă cu volumul investiţiilor?
a) se va micşora;
b) se va mări ;
c) nu se va schimba.
82. Care din următoarele este cel mai puţin probabil să stimuleze o creştere a investiţiilor:
a) o scădere în rata dobînzii;
b) o creştere în cheltuielile de consum;
c) o lichidare a stocurilor;
d) o creştere a importului;
e) progresele tehnologice.
83. O creştere a impozitelor presupune:

a) o deplasare în jos a funcţiei de consum;
b) o reducere a cererii aggregate;
c) o reducere a venitului de echilibru.
84. Micşorarea impozitelor duce la o creştere a:

a) investiţiilor;
b) economiilor private;
c) economiilor publice;
d) economiilor naţionale.
85. În perioada lungă o descreştere în taxe duce la:

a) creşterea nivelului preţului şi venitului real;
b) creşterea nivelului preţului, însă nu afectează venitul real;
c) creşterea venitului real, însă nu afectează nivelul preţului;
d) nu afectează nici nivelul preţului, nici venitul real.
86. Curba Laffer reflectă dependenţa dintre cota impozitării şi:

a) mărimea ofertei agregate;
b) mărimea cererii agregate;
c) masa impozitelor colectate în buget;
d) nici un răspuns nu este corect.
87. O schimbare în cheltuielile publice:

a) nu afectează curba cererii agregate;
b) schimbă înclinaţia curbei cererii agregate;
c) deplasează curba ofertei agregate;
d) deplasează curba cererii agregate.
88. Deficitul bugetului de stat se formează în cazul când:

a) suma cheltuielilor publice devansează suma veniturilor publice;
b) cheltuielile publice cresc;
c) veniturile publice scad;
89. Datoria publică reprezintă suma anterioarelor:

a) cheltuieli publice;
b) deficite publice;
11
c) cheltuieli pentru apărarea naţională.
90. La stabilizatori automaţi se referă:

a) cheltuielile pentru ocrotirea mediului înconjurător;
b) impozitele pe venit şi indemnizaţii pentru şomaj;
c) taxele vamale şi accizele;
d) nici un răspuns nu este corect.
91. Nu reprezintă instrument al politicii fiscale:

a) modificarea achiziţiilor publice;
b) reglementarea ratei dobânzii;
c) reglementarea transferurilor;
d) modificarea cotelor impozitare.
92. Politica fiscală stimulatoare presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.
93. Politica fiscală stimulativă este îndreptată spre:

a) majorarea volumului de producţie şi nivelului angajării în economie;
b) micşorarea ritmului inflaţiei;
c) stabilizarea ratei de schimb;
d) echilibrului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului de stat.
94. La măsurile stimulative ale politicii fiscale se referă:

a) vânzarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
b) procurarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
c) nici un răspuns nu este corect.
95. Politica fiscală restrictivă presupune:

a) majorarea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
b) reducerea achiziţiilor publice şi a impozitelor;
c) majorarea achiziţiilor publice şi reducerea impozitelor;
d) reducerea achiziţiilor publice şi majorarea impozitelor.
96. Politica bugetar - fiscală restrictivă se realizează:

a) a) în condiţiile unei situaţii economice stabile;
b) cu scopul micşorării inflaţiei;
c) pentru stimularea activităţii de antreprenoriat;
d) toate răspunsurile sunt incorecte.
97. Guvernul majorează impozitele şi achiziţiile guvernamentale cu aceieaşi valoare – 120 mil.lei. Dacă
înclinaţia marginală spre consum este de 0,7, ce se va întîmpla cu economiile naţionale?
a) se vor micşora cu 36 mil.lei;
b) se vor micşora cu 84 mil.lei;
c) se vor micşora cu 120 mil.lei;
d) se vor majora cu 36 mil.lei;
e) se vor majora cu 84 mil.lei;
f) se vor majora cu 120 mil.lei.
12
98. Moneda reprezintă:
a) activ financiar utilizat pentru efectuarea tranzacţiilor;
b) mijloc de plată oficializat în ţara dată;
c) măsură de evidenţă, mijloc de circulaţie şi plată;
99. Prin cerere monetară se înţelege:

a) dorinţa persoanelor individuale de a fi mai bogate;
b) cererea de active financiare sub formă monetară;
c) un mijloc de control al ofertei monetare;
d) nici unul din răspunsurile de mai sus.
100. În condiţiile creşterii venitului naţional, cererea monetară:

a) creşte din motive de tranzacţie şi precauţie;
b) scade din motive de speculaţie;
c) scade din motive de tranzacţie şi speculaţie.
101. Cererea monetară creşte când:

a) PIB-ul real creşte;
b) PIB-ul real scade;
c) rata nominală a dobânzii creşte;
d) rata nominală a dobânzii scade.
102. Oferta monetară dintr-o economie este realizată de:

a) Ministerul finanţelor;
b) Banca Centrală şi băncile comerciale;
c) Instituţiile publice.
103. Oferta monetară depinde de:

a) rata dobânzii la credite bancare;
b) emiterea banilor în numerar şi a banilor scripturali;
c) dorinţele populaţiei de a păstra banii sub formă lichidă.
104. Principalele instrumente ale politicii monetare sunt:

a) cheltuielile publice, impozitele şi rata rezervelor obligatorii;
b) oferta monetară, achiziţiile publice şi impozitele;
c) rezervele bancare şi rata dobânzii;
d) operaţiunile pe piaţa deschisă, rata rezervelor obligatorii şi taxa rescontului.
105. Oferta de bani va creşte dacă:

a) BNM va mări rata rezervelor obligatorii;
b) BNM va reduce rata rezervelor obligatorii;
c) statul va emite obligaţiuni;
d) statul răscumpără obligaţiunile sale de pe piaţă.
106. Majorarea de către Banca Centrală a taxei rescontului determină:

a) extinderea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
b) restrângerea capacităţilor de creditare ale băncilor comerciale;
c) creşterea multiplicatorului bancar;
d) reducerea multiplicatorului bancar.
13
107. Creşterea ratei de refinanţare duce la:
a) creşterea preţurilor la acţiuni şi obligaţiuni;
b) creşterea preţurilor la acţiuni şi micşorarea preţurilor la obligaţiuni;
c) micşorarea preţului la acţiuni şi obligaţiuni.
108. La măsurile stimulative ale politicii monetare se referă:

a) vânzarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
b) procurarea de către Banca Centrală a obligaţiunilor pe piaţa deschisă;
c) creşterea ratei dobînzii;
d) reducerea ratei dobînzii.
109. Creşterea masei monetare în economie este rezultatul:

a) majorării bazei monetare;
b) micşorării ratei rezervelor obligatorii;
c) micşorării rezervelor excedentare a băncilor comerciale;
d) toate cele enumerate mai sus.
110. Masa monetară se va reduce, dacă Banca Centrală:

a) reduce rata rezervei obligatorii;
b) vinde HVS;
c) ridică taxa rescontului;
d) toate răspunsurile sunt corecte;
e) sunt corecte răspunsurile b şi c.
111. Politica monetar-creditară restrictivă se realizează :

a) în condiţiile unei situaţii economice stabile;
b) cu scopul micşorării inflaţiei;
c) pentru stimularea activităţii de antreprenoriat;
d) toate răspunsurile sunt incorecte.
112. Panta curbei LM devine abruptă când:

a) politica monetară este eficientă;
b) politica monetară este ineficientă;
c) politica fiscală este eficientă;
d) politica fiscală este ineficientă.
113. Creşterea ofertei monetare va determina:

a) deplasarea curbei IS la stânga şi reducerea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
b) deplasarea curbei LM la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
c) deplasarea curbei IS la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii;
d) deplasarea curbei LM la dreapta, creşterea nivelului venitului, dar reducerea ratei dobânzii.
114. Creşterea cheltuielilor publice va determina:

b) deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
115. Majorarea impozitelor va determina:

14
b) deplasarea curbei IS la dreapta şi creşterea ratei dobânzii şi a nivelului venitului;
116. Mica economie deschisă semnifică:

a) un teritoriu mic după suprafaţă;
b) o pondere mică a importului-exportului în PIB;
c) economia care nu poate influenţa deplasările internaţionale de capital şi rata dobânzii mondiale;
d) o populaţie cu un grad înalt de emigrare.
117. Totalitatea cheltuielilor efectuate de populaţie pentru cumpărarea bunurilor străine minus
cheltuielile agenţilor străini pentru cumpărarea bunurilor ţării date reprezintă:
a) consum naţional;
b) export net;
c) export;
d) import.
118. Care din cele de mai jos nu reprezintă rezultatul unei creşteri în exportul net :
a) deprecierea monedei naţionale;
b) stimularea activităţii principalilor parteneri comerciali;
c) deprecierea monedei străine;
d) partenerii comerciali străini ridică bariere tarifare.
119. Balanţa comercială reprezintă:

a) toate tranzacţiile rezidenţilor ţării date cu exteriorul;
b) exportul şi importul de bunuri şi servicii;
c) cumpărarea-vânzarea activelor financiare din exteriorul ţării;
d) diferenţa dintre valoarea exportului şi a importului.
120. Balanţa comercială a ţării este deficitară, dacă:

a) cheltuielile publice depăşesc veniturile publice;
b) capitalul exportat este mai mare decât cel importat;
c) ţara cumpără în străinătate bunuri cu valoare mai mare decât vinde în străinătate;
d) ţara vinde peste hotare bunuri cu valoare mai mare decât cumpără de acolo.
121. Creşterea deficitului balanţei de plăţi:

a) majorează rezervele valutare ale Băncii Centrale;
b) reduce rezervele valutare ale Băncii Centrale;
c) nu influenţează mărimea rezervelor valutare ale Băncii Centrale.
122. Aprecierea ratei de schimb valutar contribuie la:

a) scumpirea relativă a bunurilor de import;
b) scumpirea relativă a bunurilor autohtone;
c) creşterea exportului net.
15
16
PROBLEME
1. Analizaţi dependenţele dintre produs şi venit, completând următorul tabel

mld. u.m.
1. PNB 5000,0
2. Amortizarea 523,6
3. PNN ?
4. Impozite indirecte 410,2
5. Plăţi de transfer 28,3
6. Dotaţii (subvenţii) 2,5
7. Venitul naţional ?
8. Veniturile corporaţiilor 273,2
9. Plăţile nete pentru dividende 450,2
10. Plăţi pentru asigurarea socială 481,9
11. Transferuri de la Guvern 437,5
12. Venit personal In formă de dobândă 610,7
13. Dividende 112,3
14. Venit personal ?
15. Impozite pe venit personal şi plăţi neimpozabile 614,5
16. Venit personal disponibil ?
2. Analizaţi datele din tabel.

Indicatorii Mld. u.m.
1. Procente încasate pentru credite 17
2. Investiţii private brute 70
3. Salariile 290
4. Profiturile corporaţiilor 131
5. Impozite indirecte, plăţi de transfer, plăţi neimpozabile 34
6. Renta plătită proprietarilor bunurilor arendate 27
7. Exportul net 12
8. Achiziţii guvernamentale 98
9. Investiţii nete private 52
10. Venituri pe proprietate 32
11. Dotaţii întreprinderilor de stat 4
12. Transferuri către populaţie 25
13. Cheltuieli de consum 288
Calculaţi :
1) PIB după metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.
2) Produsul Naţional Net.
3) Venitul naţional.
1) PIB după metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor.

Metoda cheltuielilor
17
PNB=C+I+G+Xn=12+98+70+288+4=472
Xn=X-Import
Metoda veniturilor
Dob+salarii+renta+profit
PNB=27+290+131+17+32=497
2) Produsul Naţional Net.
PNN=PNB-A =497-18=479
A=I-In=18
3) Venitul naţional
PNN-Impozite nete. =479-34=445
Impozite Indirecte nete= Impozite indirecte –Subventii=34

Indicatorii u.m.
1. Salarii 800
2. Asigurarea socială plătită de întreprinderi 240
3. Asigurarea socială plătită de lucrători 32
4. Transferuri pe venit 24
5. Impozite pe venitul persoanelor fizice 40
6. Dividende nete 160
7. Beneficii nedistribuite 40
8. Subvenţii 4
9. Amortizarea 20
10. Impozite indirecte 80
Calculaţi:
1) Produsul Naţional Brut.
3) Venitul Personal Disponibil.

PNB=1000
PNN=PNB-A=980
Impozite Indirecte nete= Impozite indirecte –Subventii=76
VN==PNN-Impozite indirecte nete=904
VP=VN-Vi+Transf=928
VPD=VP-Impozit=888

Indicatorii u.m.
- PNB 6200
- investiţiile brute 750
- investiţiile nete 680 .
- dobânzi 210
- chirii 170
- salarii 4800
18
- dividende 610
- cheltuieli publice 1500
- transferuri publice 140
- exporturi nete 110
- impozite indirecte 330
- impozite pe veniturile persoanelor fizice 490
- subvenţii 60
Calculaţi:
1) Produsul Naţional Brut.=PNN+A PNN=PNB-A=6200-70=6130
A=Investitii brute –Investitii nete=70
2) Venitul naţional=PNN-Impozite indirecte nete. =6130-270=5860

Impozite undurecte nete= Impozite indirecte –Subventii=330-60=270
VPD=VP-Impozit=5180
VP=VN-Vi+Transf=6000
5. Intr-o economie a fost creat un PNB în valoare de 8000 u.m., cheltuielile de consum au constituit 2600 u.m.,
cheltuielile guvernamentale -1500 u.m., exportul net - 125 u.m., exportul - 570 u.m., amortizarea - 370 u.m.
Determinaţi:
1) Produsul Naţional Net;
2) Mărimea investiţiilor;
3) Volumul importului.
PNN=PNB-A=7630
Investitii=0
Importul=X-Xn=445
6. În economia naţională a fost creat un PIB în valoare de 6000 u.m.. Cheltuielile de consum au constituit 2800
u.m., cheltuielile guvernamentale 800 u.m., exportul net -80 u.m., exportul 260 u.m., amortizarea 170 u.m.
Determinaţi:
1. PIN;
2. Volumul importului;
3. Investiţiile nete;
4. Investiţiile brute.
1 PIN=PNB-A=6000-170=5830u.m
2 Imp=Ex-Xn=260-(-80)=340
Xn=Ex-Imp
3 Ib=In+A
In=Ib-A=2480-170=2310 u.m
4. PIB=G+C+Ib*Xn
Ib=PIB-C-G-Xn=6000-2800=800-(-80)=2480
7. În economie a fost creat un PNB în valoare de 5000 u.m.. Cheltuielile de consum au alcătuit 3000 u.m.,
cheltuielile guvernamentale 960 u.m., investiţiile brute 1000 u.m., investiţiile nete 800 u.m., excedentul
bugetar 30 u.m.
Determinaţi:
19
1. PNN.
2. Exportul net.
3. Amortizarea.
4. Venitul disponibil al menajelor.
5. Economiile menajelor.
PNN=PNB-A
Ib=In+A
A=Ib-In=1000-800=200u.m
PNN=5000-200=4800u.m
PIB=C+G+Ib+Xn
Xn=PIB-C-G-Ib=5000-3000-960-1000=40u.m
Ib=In+A
A=200u.m
VPD= VP – Ipoz.pe venit
VP=VN-V fac.+ Transferuri
8. Intr-o economie a fost creat un PIB în valoare de 9000 u.m.. Cheltuielile de consum au constituit 4600 u.m.,
cheltuielile guvernamentale 2100 u.m., exportul net 125 u.m., exportul 570 u.m., amortizarea 270 u.m.
Determinaţi:
1. Mărimea investiţiilor.
2. Volumul importului.
3. PIN.
Ib=PIB-C-G-Xn=9000-4600-2100-125=2165u.m
Imp=Ex-Xn=570-125=445u.m
Xn=Ex-Imp
PIN=PIB-A=9000-270=8730u.m
9. Fie că o economie produce numai 4 bunuri. În tabel sunt prezentate cantitatea şi preţul fiecăruia din ele
pentru 2 perioade de timp:
Bunurile Anul „n-1” Anul „n”
Cantitatea Preţul Cantitatea Preţul
A 15 1 20 1
B 5 1 8 2
C 10 2 11 4
D 1 10 2 10
Determinaţi:
1. PIB nominal pentru ambele perioade.
2. PIB real pentru anul „n”.
3. Indicele de deflaţie.
1PIBn=∑Pi*Qi
n-1
PIBn = 1*15+1*5+2*10+10*1=50
n
PIBn=1*20+2*8+4*11+10*2=100
2PIBr=PIBn/IP;
IP=∑Pi*Q0/∑P0*Q0-indicile Laspeyres
IP=1*15+2*5+4*10+10*1/1*15+1*5+2*10+10*1=75/80=1,5
PIBr=PIBn/IP=100/1,5=66,7
3D=PIBn/PIBr*100-indicile de deflatie(Paashe)
D=100/66,7*100%=150%
20
10. Completaţi tabelul:
Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u.m. Indicele de deflaţie
1 6720 6200 1,084

2 5634 5200 1,0835

Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u. m. Indicele de deflaţie
1 3720 2200 1,691
2 2400 1,667

Anul PNB nominal ml. u.m. PNB real ml. u..m. Indicele de deflaţie
1 4820 4200 1,1476
2 4600 1,1480
13. Populaţia în vârstă de muncă a unei ţări este de 15 mil. cetăţeni, din care 8 mil. sunt apţi de muncă.
Populaţia ocupată reprezintă 6 mil. persoane. Din populaţia neocupată 3/4 caută un loc de muncă şi sunt
dispuşi să se angajeze imediat.
Determinaţi:
1. Gradul de ocupare a forţei de muncă;
2. Rata şomajului efectiv.
14. Următoarele date caracterizează situaţia de pe piaţa muncii (mii persoane):

2000 2009
Forţa de muncă 84889 95453
Angajaţi 80796 87524
Numărul şomerilor
Rata şomajului
Determinaţi:
1. Numărul şomerilor şi rata şomajului în 2000 şi 2009.

2. Cum poate fi explicată creşterea simultană a numărului celor angajaţi şi şomerilor?
3. Se poate de afirmat, că anul 2009 se caracterizează printr-o ocupare deplină a forţei de muncă?
15. Lunar sunt concediaţi 2% şi reangajaţi 4% din forţa de muncă. calculaţi rata şomajului.
16. Iniţial numărul celor ocupaţiconstituia 90 mil. persoane, iar numărul şomerilor 10 mil. persoane. După o
lună, din numărul celor ocupaţi 0,5 mil. persoane au fost eliberate, iar 1mil şomeri înregistraţi au încetat să
caute un loc de muncă.
Determinaţi:
1. Rata şomajului pentru condiţiile iniţiale;
2. Numărul celor angajaţi rămaşi peste 1lună;
3. Numărul şomerilor peste 1 lună;
4. Rata şomajului după schimbările intervenite pe piaţa muncii.
21
17. Într-o economie rata şomajului a evoluat în felul următor: 6,6 % în 2005, 5,3 % în 2006, 5,0 % în 2007 şi
4,8 % în 2008, PIB efectiv în 2008 constituind 1479, 4 mil.u.m.
Determinaţi:
1. Devierea PIB efectiv de la cel potenţial pentru fiecare an;
2. PIB potenţial pentru anul 2008.
18. În tabel sunt prezentate date referitoare la PIB efectiv şi potenţial. În 2006 economia activă în condiţiile
ocupării depline, nivelul şomajului alcătuind 6%.
(mlrd.u.m.)
Anul PIB potenţial PIB efectiv
2006 3000 3000
2007 3800 3705
2008 4125 3712,5
Determinaţi cu referinţă la datele pentru anul 2007 şi 2008:
1. Diferenţa absolută şi relativă dintre PIB efectiv şi potenţial;
2. Rata şomajului, aplicând legea lui Okun.
19. Nivelul şomajului natural a alcătuit, în anul curent , 6 % iar nivelul şomajului efectiv 10%.
Determinaţi:
1. Mărimea decalajului dintre PIB efectiv şi cel potenţial, dacă coeficientul de sensibilitate a PIB
faţă de şomajul ciclic este 2;
2. Care vor fi pierderile provocate de şomajul ciclic, dacă PIB efectiv a constituit 600 mil.u.m.?
20. Folosind datele din tabel calculaţi indicele preţurilor pentru 2009 (anul de bază – 2005)
Denumirea Q P (u. m.)
2005 2009
Rochii 1 10 25
Pantofi 25 0,55 2
Caiete 12 2 7
Manuale 6 12 30
Pantaloni 3 12 25
Ciorapi 5 0,20 1,2
21. Economia se caracterizează prin următoarele date: rata efectivă a şomajului 3.6%, şomajul natural 5,4%,
rata inflaţiei anticipate 4%, coeficientul reacţiei inflaţiei la şomaj 0,5. În baza ecuaţiei curbei lui Phillips,
calculaţi rata efectivă al inflaţiei.
22. O economie este descrisă de curba lui Phillips: π 1 = π -1 – 0,7 (U-0,05).

Determinaţi:
1. Rata naturală a şomajului;
2. Cu cât va creşte rata şomajului ciclic dacă rata inflaţiei se va reduce cu 4 puncte?
3. Reprezentaţi grafic dependenţa dintre inflaţie şi şomaj în perioada scurtă şi lungă de timp.
23. Ecuaţia ce descrie curba cererii agregate în anul de bază este Y = 3 300 – 3P, iar în anul curent Y= 3 270 –
3P. PNB potenţial nu s-a modificat şi a rămas la nivelul 3 000 u.m.
Determinaţi:
1. PNB de echilibru în perioada scurtă;
2. Nivelul inflaţiei în perioada lungă;
22
3. Prezentaţi grafic situaţia dată.
24. Funcţia de consum este C = 100 + 0,8Y. Datele cu referinţă la venitul disponibil sunt date în tabel:
Venitul Cheltuielile de Economiile Înclinaţia marginală
disponibil consum spre economii
600
800
1000
1200
1400
Determinaţi:
1. Cheltuielile de consum;
2. Economiile;
3. Înclinaţia marginală spre economii.
25. Se cunosc următoarele date: С = 225 + 0,7(Y -Т); I=245 mil. lei; G=420 mil. lei, impozitele =200 mil. lei.
Calculaţi venitul naţional.
26. Economiştii anticipează că peste un an situaţia economică în ţară se va caracteriză prin următorii
parametri: C = 10 + 0,8Y ; I = 60 mld. u.m.; G = 100 mld. u.m..Să se calculeze PIN anticipat pentru anul
viitor.
27. Economiştii presupun că dependenţa cheltuielilor de consum şi a investiţiilor de mărimea PIB se reflectă în
următoarele ecuaţii (mlrd.u.m.) C = 8 + 0,5Y; I = 0,2Y. Conform prognozelor, cheltuielile guvernamentale
în anul viitor vor alcătui 50 mld. u.m., iar exportul net 5 mld. u.m. Determinaţi PIB prognozat pentru anul
viitor.
28. Funcţia economiilor reprezentă S = 0,25Yd - 20. Volumul investiţiilor este egal cu 30 u.m.
Determinaţi:
1. Venitul naţional de echilibru;
2. Cu cât va fi egal venitul naţional dacă, aşteptând o micşorare a veniturilor, gospodăriile vor
majora economiile cu 20 u.m.?
29. Într-o economie închisă funcţia de economisire este S = 0,3(Y–T)–300, bugetul de stat este echilibrat,
cheltuielile guvernamentale constituie 300 u.m., iar investiţiile 600 u.m.
Determinaţi:
1. Funcţia de consum;
2. Venitul de echilibru;
3. Venitul disponibil;
4. Noul venit de echilibru dacă investiţiile cresc cu 100 u.m.
30. Cunoaştem, că în economie venitul naţional de echilibru este mai mic cu 153 u.m. decât venitul naţional
corespunzător ocupării depline. Consumul menajelor este С = 151,3+0,8(Y-T), investiţiile I= 0,05Y+85,4,
achiziţiile guvernamentale sunt egale cu impozitele, rata de impozitare pe venit este egală cu 0,25.
Determinaţi venitul naţional corespunzător ocupării depline.
31. Funcţia consumului este reprezentată de ecuaţia C=100 + 0,6 (Y-T).

Determinaţi:
1. Cum se va modifica venitul de echilibru dacă impozitele se vor micşora cu un 1 mil. u.m.?
2. Cum se va modifica venitul de echilibru dacă cheltuielile guvernamentale vor creşte cu 1 mil.u.m.?
23
32. În anul trecut PNB a constituit 1000 u.m., G = 100 u.m.. Majorând cheltuielile cu 60 u.m. guvernul a reuşit
să mărească PNB cu 200 u.m., deficitul bugetului constituind 0. Determinaţi înclinaţia marginală spre
consum.
33. Economia se află în stare de echilibru. Înclinaţia marginală spre consum alcătuieşte 0,8, iar înclinaţia
marginală spre import 0. Cum se modifică PIB de echilibru, dacă statul majorează cheltuielile
guvernamentale cu 2 mld. u.m., în timp ce încasările impozitare rămân neschimbate?
34. Economia ţării se caracterizează prin următoarele: venitul efectiv Y = 3500 u.m.; înclinaţia marginală spre
consum 0,8; venitul de echilibru Y* = 3700 u.m..
1. Cum trebuie să se modifice cheltuielile guvernamentale (celelalte condiţii rămânând constante) pentru
ca economia să atingă starea de echilibru (Y* = 3700)?
2. Cum trebuie să se modifice încasările impozitare (celelalte condiţii rămânând constante), pentru
ca economia să atingă starea de echilibru?
35. Într-o economie, funcţia de consum este C = 500 + 0,75 (Y–T); investiţiile constituie 1500 u.m.; cheltuielile
publice 1000 u.m., bugetul de stat este echilibrat.
Determinaţi:
1. Venitul de echilibru;
2. Dacă venitul de echilibru devine egal cu 10000 u.m., cu cât ar trebui să crească cheltuielile
publice, dacă acestea vor fi finanţate în totalitate din datoria publică.
36. Următoarele date caracterizează o economie: C = 1 000 + 0,9Yd; G = 600u.m.; I = 390u.m.; T = 400 u.m.
Determinaţi:
1. PIB de echilibru;
2. Multiplicatorul cheltuielilor guvernamentale;
3. Influenţa asupra PIB a majorării cheltuielilor guvernamentale cu 1 mil. lei.
37. Sunt cunoscute următoarele date: С=0,8(Y -Т), volumul investiţiilor 184,5 u.m., achiziţiile guvernamentale
307,5 u.m., taxa impozitelor pe venit 0,25. Piaţa bunurilor şi serviciilor se afla în echilibru, însă
capacitatea de producţie permite majorarea venitului naţional de 1,2 ori. Cum statul trebuie să schimbe
valoarea achiziţiilor guvernamentale şi taxa impozitului pe venit ca să asigure utilizarea deplină a
capacităţilor de producţie, utilizând metoda bugetului echilibrat?
38. Se dă: C=0,8Yd, t=0,25, I=3000-100r, G=2000, Y=180N-N2 (funcţia de producţie). Să se afle rata dobânzii
de echilibru, venitul de echilibru, când N=100.
39. Considerăm o economie, în care există un sector public şi în care funcţia de consum este:
C=1500+0,75(Y-T). Investiţia constituie 1500 u.m., iar cheltuielile publice – 1000 u.m. cu bugetul public
echilibrat. Să se calculeze:
1) Venitul de echilibru;
2) Dacă venitul de echilibru constituie 20000 u.m., cu cît ar trebui să crească cheltuielile publice, dacă
acestea sunt finanţate în totalitate din datoria publică?
40. Cererea de monedă pe motiv tranzacţional alcătuieşte 400 mlrd.u.m. Calculaţi cererea monetară totală în
baza datelor tabelului.
Rata anuală a Cererea de monedă Cererea
dobânzii, % pe motiv speculativ monetară totală
14 30
13 50
12 70
11 90
24
10 110
9 130
8 150
Oferta monetară alcătuieşte 510 mlrd.u.m. Determinaţi rata dobânzii de echilibru. Determinaţi rata dobânzii
de echilibru pentru condiţiile când oferta monetară creşte până la 530 mlrd.u.m., se reduce până la 450
mlrd.u.m.
41. În economie s-a stabilit echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe pieţele financiare.
Completaţi tabelul indicând consecinţele apariţiei în economie a următoarelor evenimente:
a) cererea pentru bani ca avere scade;
b) impozitul pe venit creşte;
c) exportul ţării creşte.
Evenimentul Care piaţă Ce curbă in Cum se Cum se
este IS-LM este modifică modifică rata
influenţată influenţată venitul dobănzii
naţional
1 2 3 4 5
a
b
c
42. În economie s-a stabilit echilibrul simultan pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi pe pieţele financiare.
Completaţi tabelul indicând consecinţele apariţiei în economie a următoarelor evenimente:
a) reducerea înclinaţiei marginale spre economii;
b) viteza de rotaţie a banilor scade;
c) oferta de bani creşte.
Evenimentul Care piaţă Ce curbă in Cum se Cum se
este IS-LM este modifică modifică rata
influenţată influenţată venitul dobânzii
naţional
1 2 3 4 5
a
b
c
43. Economia unei ţări este caracterizată prin următoarele date: exportul de bunuri : 19650 u.m., importul de
bunuri : 21758 u.m., venituri obţinute din investiţiile efectuate în exterior: 3621 u.m., venituri plătite
investitorilor străini : 1394 u.m., cheltuielile efectuate pentru turism în alte ţări : 1919 u.m., veniturile ţării
din turism :1750 u.m., transferuri unilaterale în exterior : 2388 u.m., ieşirea de capital din ţară : 4174 u.m.,
intrarea de capital în ţară : 6612 u.m..
Determinaţi:
1. Soldul contului curent;
2. Soldul contului de capital şi financiar;
25
3. Soldul balanţei de plăţi.
44. Situaţia într-o economie este descrisă prin următoarele date (mil. u.m.):
Funcţia de consum C = 47,5 + 0,85Yd,
Investiţiile I = 100-5i,
Achiziţii guvernamentale G = 100,
Taxele T = 100
Exportul net Nx =50 - 0,1Y
Masa monetară M = 100
Cererea de monedă L = 0,2Y – 10i,
Rada dobînzii i = 5% şi există o mobilitate a capitalului.
1) Determinaţi venitul de echilibru şi rata dobînzii de echilibru.
2) Este balanţa de plăţi echilibrată? Cît constituie soldul contului curent şi soldul contului de capital la
nivelul de echilibru al venitului?
3) Ce efect va avea o creştere de 10 u.m. în cheltuiala guvernamentalăasupra venitului de echilibru? Dar
asupra balanţei de plăţi?
45. O economie este caracterizata prin urmatoarele ecuatii:

C=50 + 0,8 Y
I = 200-10r
T = 0,25Y
G = 400
L = 0,4Y-8r
M=580
P=2
Determinaţi:
1. Nivelul venitului şi rata dobânzii de echilibru
2. Consumul şi economiile
3. Soldul bugetar.
4. Dacă G creşte cu 100 u.m cum se va modifica nivelul venitului şi rata dobânzii de echilibru.
26
27
GRILE MACROECONOMIE
1. Elementele cele mai semnificative ale analizei macroeconomice se refera la:

a. comportamentul economic al producatorilor si consumatorilor;
b. fundamentarea stiintifica a politicilor economice;
c. rolul intreprinderilor mici si mijlocii dar si a marilor companii;
d. evaluarea succesului nivelului si performantelor globale ale activitatii
economice.
2. Problemele fundamentale ale macroeconomiei se refera la:

a. masurarea rezultatelor economice la nivel national;
b. masurarea rezultatelor economice la nivelul agentilor economici;
c. interdependenta dintre cererea globala si oferta globala simultan pe
toate pietele;
d. venitul, consumul, economiile si investitiile la nivelul fiecarui agent
economic.
3. Consecintele cresterii nivelului general al preturilor sunt:

a. cresterea volumului cererii agregate;
b. scaderea cererii pentru produsele si serviciile din import;
c. cresterea cererii pentru produsele si serviciile create pe teritoriul national;
d. inestitiile se ieftinesc;
e. cresterea cererii pentru produsele si serviciile de import.
4. Printre conditiile cererii globale se numara:

a. previziunile agentilor economici: consumatori si intreprinzatori;
b. planurile agentilor economici: consumatori si intreprinzatori;
c. politica monetara a guvernului;
d. conjunctura economiei mondiale;
e. conjunctura economiei nationale.
5. Dintre conditiile ofertei globale fac parte:

a. previziunile agentilor economici: consumatori si intreprinzatori;
b. politica economica a Guernului;
c. conjunctura economiei mondiale;
d. productivitatea factorilor de productie;
e. volumul factorilor de productie atrasi si utilizati in economi mondiala.
6. Cand oferta agregata ramane constanta iar cererea agregata creste fata de
nivelul de echilibru:
a. creste nivelul general al preturilor;
b. scade nivelul general al preturilor;
c. exporturile se diminueaza.
1
7. Cand oferta agregata nu se modifica dar se micsoreaza cererea agregata:
a. firmele investesc mai mult;
b. exporturile cresc;
c. exporturile se diminueaza;
d. nivelul general al preturilor creste;
e. consumatorii cumpara mai mult.
8. Situatia in care cererea globala ramane neschimbata, iar oferta globala creste:
a. produce numai efecte pozitive;
b. produce numai efecte negative;
c. produce si efecte pozitive si efecte negative.
9. Situatia in care cererea globala ramane neschimbata, dar oferta globala scade
genereaza urmatoarele consecinte:
a. firmele scad preturile;
b. costurile de productie scad;
c. tarifele la energie cresc.
10. Gruparea unitatilor rezidente pe teritoriul national se face in functie de

urmatoarele criterii:
a. institutional ;
b. politic;
c. al proprietatii;
d. functional.
11. Agentii macroeconomici omogeni mai sunt denumiti si:

a. societati non financiare;
b. institutii financiare;
c. companii de asigurare;
d. sectoare economice institutionale.
12. In cadrul gospodariilor, componenta existentiala a fluxului de iesiri este

reprezentata de:
a. fluxul de bunuri si servicii;
b. fluxul de forta de munca;
c. fluxul de venituri.
13. Resursele financiare ale sectorului administratiei publice provin din:

a. contributii benevole;
b. vanzari de bunuri si servicii;
c. plati obligatorii prelevate de la celelalte sectoare.
2
14. Selectati afirmatiile adevarate cu privire la preturile producatorului:
a. nu cuprind impozitele indirecte si subventiile;
b. cuprind impozitele indirecte si subventiile;
c. sunt mai mici decat preturile cumparatorului.
15. In timpul perioadelor de inflatie:

a. PIB nominal creste in acelasi ritm cu PIB real;
b. PIB nominal creste mai repede decat PIB real;
c. PIB nominal creste mai incet decat PIB real.
16. PIB:
a. valoarea de piata a tuturor bunurilor finale si serviciilor produse in
interiorul unei tari intr-o anumita perioada;
b. este venitul de care dispune populatia dupa plata impozitelor pe venit si
care poate fi utilizat ptr consum si economii;
c. este valoarea bunurilor si serviciilor cumparate de administratiile publice
centrale si locale intr-un an.
17. Nu se regaseste in consumul populatiei:

a. cumpararea unui automobil;
b. cumpararea unor alimente;
c. cumpararea unei case construita in acel an de catre ANL;
18. Care dintre urmatoarele tranzactii intra in PIB din 2004?

a. cumpararea unei case construita in 2000;
b. prestarea unor servicii de coafura in decursul anului respectiv;
c. producerea si consumarea unor legume de catre o familie din mediul rural
(autoconsum);
d. cumpararea unei materii prime utilizata ptr dat. unui bun final ce urmeaza a
fi andut in decursul anului respective (consum intermediary);
19. Veniturile realizate de catre cei peste 50 mii de cetateni romani care lucreaza in
Israel sunt incluse in:
a. PIB al Romaniei si PNB al Israel;
b. PNB al Romaniei si PIB al Israel;
c. PIB al Romaniei si PNN al Israel.
20. RASPUNDETI CU A SAU F ARGUMENTANDU-VA RASPUNSUL:

1. Exporturile nete ale unei economii se calculeaza ca diferenta intre exportul
si importul de bunuri. A
2. Vanzarea de actiuni si obligatiuni este exclusa din calcului PIB; A
3
3. Daca valoarea bunurilor de consum produse intr-un an este mai mare decat
valoarea bunurilor de consum achizitionate in acelasi an, diferenta
reprezinta ariatia stocurilor. A
4. Cresterea relativa a nivelului preturilor dintr-o economie fata de nivelul
preturilor din strainatate tinde sa incurajeze exporturile tarii sis a
descurajeze importurile de bunuri si servicii. F
5. Venitul disponibil este venitul national din care se scad taxele si la care se
adauga transferurile. A
6. Daca doua tari se caracterizeaza prin acelasi nivel al PIB, atunci si nivelul
de trai din respectivele tari este acelasi. F
7. Deflatorul PIB se calculeaza ca un raport procentual intre PIB real si PIB
nominal. F
8. Indicatorii macroeconomici care se exprima in preturi curente se numesc
indicatori reali iar cei care se exprima in preturi constante se numesc
indicatori nominali. F
9. PIN se calculeaza ca diferenta intre PIB si impozitele indirecte. F
10. In fluxul circular al venitului, importurile reprezinta intrari iar exporturile
iesiri. F
21. Printre metodele de evaluare a venitului national se numara:

a. metoda de productie;
b. metoda veniturilor accumulate;
c. metoda utilizarii finale a veniturilor.
22. Veniturile obtinute in sectorul gospodariilor se numesc:

a. venituri accumulate;
b. venituri personale;
c. venituri primare.
23. Veniturile totale sunt formate din:

a. veniturile primare;
b. veniturile derivate;
c. veniturile firmelor;
d. veniturile menajelor.
24. Dpdv existential, consumul cuprinde:

a. consumul de bunuri materiale;
b. consumul de bunuri imateriale;
c. consumul privat;
d. consumul public.
25. In raport cu sursa veniturilor cheltuite ptr consum se disting:

a. consumul de bunuri materiale;
4
b. consumul intermediar;
c. consumul final;
d. consumul privat;
e. consumul colectiv.
26. Selectati afirmatiile adevarate cu privire la legitatile consumului:

a. economisirea reprezinta cel mai mare lux pentru familie;
b. cheltuielile ptr servicii cresc mai incet decat cele ptr bunurile materiale;
c. cheltuielile ptr articole de lux cresc mai incet decat venitul;
d. economiile gospodariilor scad pe masura ce venitul creste;
e. cheltuielile ptr recreere cresc mai repede decat venitul.
27. Relatia dintre nivelul cheltuielilor de consum si nivelul venitului personal

disponibil este reprezentata de :
a. functia de consum;
b. inclinatia spre consum;
c. inclinatia spre economisire.
28. Legatura functionala dintre venit si cheltuielile este reprezentata de:

a. functia de consum;
b. inclinatia spre consum;
c. inclinatia spre economisire.
29. Factorii obiectivi ai consumului sunt:

a. inclinatii psihologice;
b. spiritul de afaceri;
c. marimea venitului;
d. modificarile politicii fiscale.
30. Factorii subiectivi ai consumului sunt:

a. inclinatii psihologice;
b. spiritual de afaceri;
c. marimea venitului;
d. modificarile politicii fiscale.
31. Relatia dintre nivelul economiilor si nivelul disponibil este reprezentata de :

a. functia de economisire;
b. inclinatia medie spre economii;
c. inclinatia marginala spre economii;
d. functia de consum.
32. Dintre factorii care influenteaza inclinatia spre economisire, nu fac parte:
a. evolutia ratei dobanzii;
5
b. evolutia nivelului preturilor;
c. marimea impozitelor si taxelor;
d. evolutia cererii de bunuri si servicii;
e. evolutia ciclului afacerilor.
33. In raport cu modul de utilizare a bunurilor de capital achizitionate, investitiile

constau in:
a. investitii brute;
b. investitii nete;
c. investitii de inlocuire;
d. investitii de dezvoltare;
e. investitii brute de capital.
34. Clasificate potrivit destinatiilor, investitiile nu cuprind:

a. investitii ptr afaceri;
b. investitii ptr formarea bruta a capitalului;
c. investitii imobiliare;
d. investitii in stocuri;
e. investitii cu titluri de capital.
35. Factorii de care depinde volumul investitiilor ptr afaceri sunt:

a. productivitatea medie asteptata a capitalului;
b. costul marginal al utilizarii capitalului;
c. rata reala a dobanzii;
d. rata nominala a dobanzii;
e. nivelul general al preturilor.
36. Efectul amplificat al investitiilor asupra venitului national este cunoscut sub
denumirea de:
a. acceleratorul investitiilor;
b. multiplicatorul investitiilor;
c. fenomenul de dezinvestitii;
d. inclinatia spre economisire;
e. functia de economisire.
37. Acceleratorul arata ca rata investitiilor este determinate in esenta de:

a. modificarea ratei dobanzii;
b. modificarea nielului preturilor;
c. modificarea productivitatii capitalului;
d. modificarea costului marginal al utilizarii capitalului;
e. modificarea nivelului productiei.
6
38. In functie de continutul proceselor economice si modul de exprimare a
rezultatelor echilibrului economic, distingem urm. forme:
a. echilibrul material;
b. echilibrul valoric;
c. echilibrul ecologic;
d. echilibrul static.
39. In cadrul echilibrului valoric se disting urmatoarele forme speciale de

echilibru:
a. echilibrul material;
b. echilibrul resurselor de munca;
c. echilibrul bugetar;
d. echilibrul dinamic;
e. echilibrul valutar
40. In raport cu nivelurile de agregare ale activitatii economice se disting:

a. echilibrul macroeconomic;
b. echilibrul microeconomic;
c. echilibrul material;
d. echilibrul valoric.
41. Premisele care au stat la baza investigatiilor privind echilibrul in perioada de

inceput sunt:
a. echilibrul este privit pe termen lung;
b. crizele economice sunt considerate fenomene accidentale;
c. crizele economice sunt considerate fenomene periodice;
d. somajul este considerat un fenomen voluntar.
42. Dezechilibrul economic se manifesta:

a. ca o stare de moment;
b. ca o stare voita;
c. ca o stare permanenta.
43. Presiunea reda situatia de:

a. oferta deficitara;
b. existenta pietei cumparatorului;
c. existenta pietei vanzatorului.
44. Absorbtia reda situatia de:

a. piata este a vanzatorilor;
b. oferta excedenta;
c. cerere deficitara;
d. existenta pietei cumparatorului.
7
45. Presiunea se soldeaza cu:
a. realizarea unei parti a cererii de bunuri si servicii;
b. realizarea unei parti a ofertei de bunuri si servicii;
c. aspiratie pozitiva satisfacuta la comparator;
d. aparitia inflatiei;
e. aparitia somajului.
46. Absorbtia se soldeaza cu:

a. nerealizarea unei parti a cererii de bunuri si servicii;
b. nerealizarea unei parti a ofertei de bunuri si servicii;
c. aspiratie pozitiva nesatisfacuta la cumparator.
47. Agregatele macroeconomice se pot determina in:

a. preturile pietei;
b. preturile factorilor de productie;
c. preturi variabile;
d. preturi curente;
e. preturile periaodei de referinta.
48. In functie de interdependenta dintre indicatorii macroeconomici si efectivele

populatiei se disting urmatoarele tipuri de crestere economica:
a. expansiune economica;
b. recesiune economica;
c. crestere economica structurala;
d. crestere economica 0;
e. crestere economica cantitativa.
49. Daca sporul de produse si servicii (pozitiv sau negativ) se obtin pe termen scurt
atunci avem de a face cu:
a. expansiune economica;
b. recesiune economica;
c. crestere economica 0;
d. crestere economica pozitiva.
50. Intre crestere economica si dezvoltare economica exista urmatoarele deosebiri:

a. pentru definirea cresterii economice fundamentala este idea de schimbare;
b. pentru definirea dezvoltarii economice fundamentala este idea de
schimbare;
c. pentru cresterea economica trasatura de baza este sporirea cantitativa
a venitului national.
51. Din categoria factorilor obiectivi ai cresterii si dezoltarii economice fac parte:
8
a. resursele umane;
b. educatia;
c. transferal de tehnologie;
d. resursele naturale;
e. capitalul fizic.
52. Din categoria factorilor subiectivi ai cresterii si dezvoltarii economice fac

parte:
a. resursele umane;
b. educatia;
c. progresul tehnologic;
d. resursele naturale;
e. capitalul fizic.
53. Din categoria factorilor externi ai cresterii si dezvoltarii economice fac parte:
a. potentialul uman;
b. echipamentele de productie;
c. transferul de tehnologii.
54. Din categoria factorilor directi ai cresterii si dezvoltarii economice fac parte:
a. cercetarea stiintifica;
b. politica monetara;
c. echipamentele de productie;
d. informatia.
55. Din categoria factorilor indirecti ai cresterii si dezvoltarii economice fac parte:
a. cercetarea stiintifica;
b. politica monetara;
c. echipamentele de productie;
d. informatia;
e. spiritual antreprenorial.
56. Cresterea economica de tip extensiv presupune:

a. mobilizarea unui volum mare de factori de productie;
b. antrenarea in special a laturii calitative a factorilor de productie;
c. sporul de productie se obtine prin cresterea eficientei utilizarii factorilor;
d. costuri economice, ecologice, sociale ridicate
57. Cresterea economica de tip intensiv presupune:

a. mobilizarea unui volum mare de factori de productie;
b. antrenarea in special a laturii calitative a factorilor de productie;
c. sporul de productie se obtine prin cresterea eficientei utilizarii
factorilor;
9
d. costuri economice, ecologice, sociale ridicate.
58. Stagflatia reprezinta procesul in care:

a. stagnarea economica se combina cu un proces inflationist redus;
b. cresterea economica se combina cu un proces inflationist redus;
c. stagnarea economica se combina cu un proces inflationist accentuat;
d. cresterea economica se combina cu un proces inflationist accentuat;
e. scaderea productiei nationale se combina cu un proces inflationist
accentuat.
59. Slumpflatia reprezinta procesul in care:

a. stagnarea economica se combina cu un proces inflationist redus;
b. cresterea economica se combina cu un proces inflationist redus;
c. stagnarea economica se combina cu un proces inflationist accentuat;
d. cresterea economica se combina cu un proces inflationist accentuat;
e. scaderea productiei nationale se combina cu un process inflationist
accentuat.
60. Criteriul de diferentiere intre tarile avansate dpdv economic si tarile in curs de
dezvoltare il reprezinta:
a. PIB/locuitor;
b. PNB/locuitor;
c. Venitul national/locuitor.
61. Fenomenul de crestere economica este ilustrat in mod direct de:

a. cresterea PNB in termeni reali;
b. cresterea PNB in termeni nominali;
c. cresterea PNB reali pe locuitor;
62. Tipul intensiv de crestere economica este caracteristic acelor economii

nationale care:
a. sunt inzestrate cu resurse naturale abundente;
b. inregistreaza o rata redusa a inflatiei;
c. sunt capabile sa genereze si sa absoarba pe scara larga progresul
tehnic.
63. Care dintre elementele de mai jos se afla la baza deosebirilor esentiale dintre
crestere si dezvoltare economica:
a. finalitatea;
b. cresterea cantitativa a factorilor de productie;
c. schimbarile calitative ale economiei.
10
64. Cresterea economica este un obiectiv prioritar al oricarei politici
macroeconomice ptr ca:
a. influenteaza gradul de ocupare si nivelul veniturilor;
b. asigura sporirea masei monetare;
c. este sursa principala de imbunatatire a standarduluide viata a
populatiei.
65. Trecerea omenirii la dezvoltarea durabila este un process obiectiv determinat

de:
a. deteriorarea echilibrului ecologic la scara planetara;
b. adancirea decalajelor dintre Nord si Sud;
c. accentuarea fenomenelor de risipa a resurselor economice;
d. tranzitia fostelor tari comuniste la economia de piata;
e. constientizarea fortelor progresiste ale omenirii.
66. In esenta, dezvoltarea durabila este definite de:

a. mutarea centrului de greutate spre problemele calitatii vietii;
b. necesitatea asigurarii egalitatii sanselor generatiilor care coexista si se
succed in timp si spatiu;
c. necesitatea compatibilitatii strategiilor nationale de dezvoltare;
d. imperativul compatibilitatii mediului creat de om cu mediul natural;
e. necesitatea de a considera omul, in primul rand ca scop al dezvoltarii si
in al doilea rand, ca mijloc.
67. In raport cu trandul dezvoltarii economiei nationale, exista urmatoarele

categorii de fluctuatii:
a. variatii sezoniere;
b. variatii continue;
c. variatii ciclice.
68. Selectati afirmatiile adevarate cu privire la variatiile sezoniere:

a. sunt determinate de cauze explicabile;
b. sunt determinate de cauze inexplicabile;
c. sunt determinate de cauze previzibile;
d. sunt determinate de cauze imprevizibile.
69. Care dintre afirmatiile de mai jos sunt adevarate:

a. variatiile intamplatoare pot fi prevazute cu exactitate;
b. variatiile ciclice se produc cu o anumita regularitate;
c. variatiile sezoniere se deruleaza de regula pe parcursul unui an ca
urmare a actiunii unor factori naturali sau sociali.
70. Selectati afirmatiile adevarate privitoare la fazele evolutiei economiei:
11
a. in cadrul fiecarei faze au loc numai schimbari de ordin calitativ;
b. in cadrul fiecarei faze au loc numai schimbari de ordin cantitativ;
c. fazele fazele evolutiei se repeta in aceeasi ordine dupa un anumit timp;
d. evolutiei se repeat in alta ordine dupa un anumit timp;
e. fazele sunt identice dpdv calitativ.
71. Care dintre caracteristicile enumerate mai jos sunt specifice ciclurilor lungi:
a. au o durata cuprinsa intre 80-100 de ani;
b. au o durata cuprinsa intre intre 50-60 de abu;
c. cuprind 2 faze;
d. cuprind 4 faze.
72. Fazele ciclului lung sau secular sunt:

a. expansiunea;
b. criza;
c. depresiunea;
d. faza ascendenta;
e. faza descendenta.
73. In faza ascendenta a ciclului secular:

a. descoperirile stiintifice se generalizeaza in economie;
b. apar descoperiri stiintifice noi;
c. apar germenii unui nou mod tehnic de productie;
d. se inregistreaza o dinamica inalta a produsului brut si venitului
national.
74. In faza descendenta a ciclului secular:

a. descoperirile stiintifice se generalizeaza in economie;
b. apar descoperiri stiintifice noi;
c. apar germenii unui nou mod tehnic de productie;
d. se inregistreaza o dinamica inalta a produsului brut si venitului national.
75. Precizati care este succesiunea corecta a fazelor ciclului economic decenal:
a. depresiune, criza, inviorare si avant;
b. criza, inviorare, depresiune si avant;
c. criza, depresiune, inviorare si avant;
d. criza, inviorare, avant, depresiune.
76. In timpul recesiunii economice, cunosc o tendinta de scadere:

a. puterea de cumparare;
b. oferta de forta de munca;
c. oferta de credite ptr investitii;
d. ratele dobanzilor.
12
77. In conditiile expansiunii economice, au tendinta de crestere:
a. rata somajului;
b. rata falimentelor;
c. indicele general al preturilor;
d. stocurile de marfuri;
e. incapacitatea populatiei de a cumpara bunuri si servicii.
78. In faza de expansiune a ciclului economic:

a. creste rata dobanzii;
b. se micsoreaza rata dobanzii;
c. creste rata somajului;
d. se micsoreaza rata somajului.
79. In faza de recesiune a ciclului economic:

a. creste rata somajului;
b. se micsoreaza rata dobanzii;
c. se inaspresc conditiile de credit;
d. se acorda facilitate la creditare.
80. Printre cei mai importanti “stabilizatori automati” ai cererii globale se afla:
a. programele guvernamentale de sustinere a agriculturii;
b. economiile administratiilor publice;
c. economiile populatiei.
81. Criteriile care definesc continutul si sfera de cuprindere a resurselor de munca

sunt:
a. marimea cererii de munca;
b. varsta de munca stabilita pri legislatie;
c. starea de sanatate a persoanei.
82. Populatia activa cuprinde:

a. elevii si studentii care nu sunt angajati in munca;
b. pensionarii;
c. persoanele intretinute de alte personae sau de catre stat;
d. toate persoanele care furnizeaza forta de munca ce poate fi utilizata ptr
desfasurarea activitatilor economice.
83. Populatia ocupata se refera la:

a. toate persoanele care au implinit varsta legala de munca;
b. someri;
c. toate persoanele care desfasoara o activitate in unul din domeniile
economico-sociale si primesc o indemnizatie.
13
84. Resursele de munca potentiala cuprind pe langa resursele de munca
disponibile:
a. pensionari;
b. persoanele sub varsta minima legala de munca;
c. persoanele intretinute inapte de munca;
d. populatia casnica.
85. Atunci cand oferta de forta de munca este mai mica in raport cu cererea, apare:
a. ocuparea de echilibru a fortei de munca;
b. un deficit de forta de munca;
c. un excedent de forta de munca;
d. fenomenul de subocupare a fortei de munca;
e. fenomenul de supraocupare a fortei de munca.
86. Atunci cand oferta de forta de munca este mai mare in raport cu cererea, apare:
a. ocuparea deplina a fortei de munca;
b. un deficit de forta de munca;
c. un excedent de forta de munca;
d. fenomenul de subocupare al fortei de munca;
e. fenomenul de supraocupare a fortei de munca.
87. Care din elementele de mai jos caracterizeaza somajul:

a. durata medie a vietii;
b. intensitatea;
c. durata invatamantului obligatoriu;
d. gradul de pregatire a populatiei active;
e. structura pe categorii de varsta; nivel de calificare, sex.
88. In functie de intensitatea somajului, se disting:

a. somaj partial;
b. somaj continuu;
c. somaj deghizat;
d. somaj sezonier.
89. Procesele economico-sociale generatoare de somaj sunt:

a. pierderea locurilor de munca de catre o parte a populatiei ocupate;
b. cresterea inflatiei;
c. cresterea ofertei de munca.
90. In functie de structurile pietei muncii si de evolutia ciclului economic decenal,

se disting:
a. somaj sezonier;
14
b. somaj frictional;
c. somaj ciclic;
d. somaj continuu.
91. Somajul frictional:

a. apare din cauza miscarii neincetate a oamenilor de la o intreprindere la
alta, de la un oras la altul;
b. se datoreaza inlocuirii vechilor tehnici si tehnologii cu altele noi;
c. apare ca urmare a manifestarii crizelor economice ciclice;
d. este rezultatul practicarii contractelor de angajare pe durate scurte;
e. este cauzat de intreruperi ale activitatii puternic dependente de factori
naturali.
92. Somajul ciclic:

a. apare din cauza miscarii neincetate a oamenilor de la o intreprindere la alta,
de la un oras la altul;
naturali.
93. Somajul tehnologic:

naturali.
94. Somajul intermitent:

naturali.
95. Somajul sezonier:

15
naturali.
96. Costul somajului la nivelul persoanelor, grupurilor de personae afectate

cuprinde:
a. numai aspecte economice;
b. doar aspecte psihologice comportamentale;
c. preponderent aspecte morale;
d. aspecte de natura economica, etica, psihologica, sociala;
e. aspecte privind doar la posibilitatile personale de consum.
97. Politicile anti-somaj reprezinta masuri elaborate de catre stat in scopul:

a. acordarii indemnizatiei de somaj;
b. stimularii crearii de noi locuri de munca;
c. asigurarii flexibilitatii pe piata muncii;
d. lichidarii conflictelor de munca.
98. Printre cele mai utilizate politici de ocupare amintim:

a. politici de stimulare a cererii aggregate;
b. politici de stimulare a ofertei aggregate;
c. politici de stimulare a cererii combinate cu politici de diminuare a ofertei.
99. Printre cele mai cunoscute masuri de politica activa de ocupare se numara:
a. reducerea duratei muncii;
b. prelungirea duratei procesului de scolarizare;
c. reconversia fortei de munca;
d. reducerea varstei de pensionare;
e. amplificarea procesului de investitii.
100. Printre cele mai cunoscute masuri de politica pasiva de ocupare se numara:
a. reducerea duratei muncii;
b. prelungirea duratei procesului de scolarizare;
c. reconversia fortei de munca;
d. dezvoltarea cercetarii stiintifice in sprijinul activitatii economice;
e. amplificarea procesului de investitii.
101. Printre directiile de actiune care pot contribui la reducerea somajului se

numara:
a. centralizarea competentelor si raspunderilor in materie de gestiune a
ocuparii;
16
b. franarea prin politici fiscale a crearii de noi locuri de munca;
c. schimbarea legislatiei muncii;
d. incurajarea intreprinderilor mici si mijlocii care angajeaza someri;
e. diversificarea programelor de ocupare a fortelor de munca.
102. Care dintre urmatoarele forme de somaj pot fi atribuite inlocuirii vechilor
tehnologii ( retehnologizare):
a. somaj sezonier;
b. somaj accidental;
c. somaj tehnologic;
d. somaj structural.
103. Care dintre urmatoarele procese contribuie direct la aparitia si/sau

extinderea somajului:
a. inflatia;
b. cresterea ofertei de munca;
c. diminuarea cursului monedei nationale;
d. convertibilitatea monedei nationale.
104. Care dintre urmatoarele conditii luate impreuna permit sa se delimiteze

daca o persoana este somera sau nu:
a. intrerupe lucrul;
b. i se anunta ca peste 30 de zile ii expira contractul de munca;
c. i s-a desfacut contractul de munca;
d. societatea comerciala la care s-a angajat are activitate sezoniera si
functioneaza 8luni/an;
e. isi termina banii castigati inainte de a incasa salariul urmator;
f. este apta de munca dar nu lucreaza;
g. nu are loc de munca dar este refuzata de firmele la care se adreseaza;
h. nu are bani de intretinere dar are credibilitate si imprumuta;
i. doreste un loc de munca foarte bine platit dar ii place sa aiba si timp liber.
105. Care dintre urmatoarele afirmatii cu privire la indemnizatia sau ajutorul de

somaj sunt corecte:
a. o primeste orice persoana care nu lucreaza;
b. o primeste orice persoana care nu lucreaza ca salariat;
c. este primita o singura data atunci cand unui salariat i se desface contractul
de munca;
d. este atribuita in mod facultativ;
e. este mai mare decat salariul;
f. este mai mica decat salariul.
106. Care sunt formele istorice pe care le-a cunoscut inflatia:
17
a. inflatia banilor din metale nepretioase;
b. inflatia monetar-baneasca;
c. inflatia banilor de hartie convertibili si neconvertibili in aur;
d. inflatia banilor contemporani.
107. Care este prima forma de manifestare a inflatiei:

a. inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur;
b. inflatia banilor de hartie convertibili in aur;
c. inflatia banilor neconvertibili pe plan extern;
d. inflatia banilor existenti sub forma metalelor pretioase;
e. inflatia banilor sub forma de valuta.
108. Printre elementele definitorii ale inflatiei monetar-banesti se numara:

a. continutul real in aur al monedei era mai mare decat continutul nominal;
b. continutul real in aur al monedei era mai mic decat continutul
nominal;
c. aglomerarea pietei cu monede “ieftine”.
109. Cea de-a doua forma istorica a inflatiei este reprezentata de:
a. inflatia banilor de hartie convertibili in aur;
b. inflatia banilor de hartie neconvertibili in aur;
c. inflatia banilor neconvertibili pe plan extern;
d. inflatia monetar-baneasca.
110. Cea de-a treia forma istorica a inflatiei este reprezentata de:
a. inflatia monetar-baneasca;
b. inflatia banilor de cont;
c. inflatia banilor sub forma de valute;
d. inflatia banilor contemporani.
111. Pentru ca o sporire a preturilor sa devina inflatie, trebuie sa indeplineasca

urmatoarele conditii:
a. cresterea preturilor sa se manifeste la toate bunurile;
b. cresterea preturilor sa se manifeste doar la factorii de productie;
c. indicele national al preturilor dintr-o perioada data sa creasca mai
repede decat indicele preturilor internationale.
112. Ce este inflatia:

a. un accident, un esec al cresterii si dezvoltarii economice;
b. o crestere a puterii de cumparare a monedei;
c. un dezechilibru structural intre masa bunurilor si serviciilor si masa
monetara.
18
113. Selectati trasaturile nespecifice fenomenului inflationist:
a. inflatia este un proces de depreciere a banilor;
b. inflatia este un fenomen de crestere durabila a tuturor preturilor;
c. inflatia este un dezechilibru structural intre masa bunurilor si serviciilor si
masa monetara;
d. inflatia este simultan un process material si monetary;
e. inflatia este considerata un rau necesar al cresterii economice.
114. Deflatia reprezinta procesul:

a. de crestere sustinuta a nivelului general al preturilor;
b. de scadere sustinuta a nivelului general al preturilor;
c. de crestere sustinuta a puterii de cumparare a banilor.
115. Dezinflatia desemneaza procesul:

a. de crestere sustinuta a nivelului general al preturilor;
b. de scadere sustinuta a puterii de cumparare a banilor;
c. de reducere drastica sau eliminare a inflatiei.
116. Pentru masurarea inflatiei se folosesc:

a. indicele de schimb valutar;
b. indicele productivitatii muncii;
c. deficitul balantei comerciale;
d. indicele de deflationare;
e. indicele preturilor bunurilor si serviciilor de consum.
117. La atenuarea inflatiei pot contribui:

a. cresterea salariilor nominale;
b. cresterea ofertei de bunuri de consum personal;
c. cresterea somajului.
118. Relatia dintre inflatie si cresterea generalizata si de durata a preturilor este o

relatie:
a. de la cauza la effect;
b. de la effect la cauza;
c. de suprapunere (identificare);
d. de interdependenta si conditionare reciproca.
19
20
CAPITOLUL1 – Circuitul economic de ansamblu
Economia nationala este ansamblul activitatilor economice si sociale privite in unitate si

interdependentele lor, care se desfasoara in cadrul national statal, istoriceste constituit.
Macroeconomia este acea parte a economiei care consta in procesele si fenomenele care rezulta din
corelarea activitatilor economice la nivelul economiei nationale.
Macroeconomia se ocupa cu studiul unor marimi agregate, cum ar fi: consumul final al populatiei,
formarea nationala de capital, economisirea nationala, cererea agregata, oferta agregata etc.
Contabilitatea nationala reprezinta un ansamblu coerent si detaliat de conturi si tabele ce ofera o

imagine comparabila si completa a axtivitatii economice dintr-o tara. In vederea caracterizarii
fluxurilor reale si a fluxurilor financiare la nivelul macroeconomic, in SCN (sistemul contabilitatii
nationale) agentii economici sunt grupati pe sectoare insitutionale dupa functia indeplinita si sursele
de finantare, astfel:
 Societati si cvasisocietati nefinanciare

- Produc bunuri si servicii destinate pietei, nefinanciare;
- Resursele lor provin din vanzarea productiei;
- Pot fi private, publice si mixte.
 Institutii financiare si de credit

- Au ca functie principala finantarea activitatii economice, adica colectarea, transformarea
si redistribuirea disponibilitatilor financare;
- Fondurile acestor institutii provin de obicei in principal din angajamente contractate
(depunderi la vedere si la termen, titluri de valoare etc) si dobanzi.
 Intreprinderi de asigurari
- Indeplinesc functia de asigurare, adica de transformare a riscurilor individuale in riscuri
colective;
- Se finanteaza din primele de asigurare.
 Administratiile publice
- Produc servici nemarfare si efectueaza operatii de redistribuire a veniturilor si bogatiei
nationale;
- Finantarea lor se face din varsaminte obligatorii ale celorlalte institutii, primite direct sau
indirect, prin redistribuire.
 Administratiile private
- Produc servicii nermarfare pentru grupuri particulare de gospodarii;
- Se finanteaza din contributii voluntare efectuate de gospodarii in calitate de consumatori
si din veniturile din proprietate.
 Gospodariile
- Functia principala este consumul;
- Veniturile provin din salarii, proprietate si transferuri.
 Restul lumii
- Grupeaza unitatile nerezidente in masura in care ele efectueaza opetatiuni cu unitatile
institutionale rezidente.
Retragerile din fluxul circular al veniturilor inbraca trei forme:
- Economiile (s): venituri pe care gospodariile nu le cheltuiesc pentru consum si care, in

mod normal, sunt depuse la banci sau in alte gategorii de institutii financiare;
- Taxele (T): includ taxele directe si indirecte platite de titularii de venit administratiilor;
- Importurile (IM): cuprind cheltuielile gospodariilor pentru bunurile importate si
cheltuielile firmelor pentru materiile prime achizitionate din exterior
Retragerile totale for fi: R= S+T+IM.
Injectiile in fluxul circular al venitului cuprind:
- Investitiile (I) facute de firme pentru cresterea stocului de capital’

- Cheltuielile publice (G), care includ achizitiile guvernamentale de bunuri si servicii;
- Exporturile (EX), respectiv vanzarile tarii catre restul lumii.
Injectiile totale sunt: J=I+G+EX
O identitate contabila importata:
Retrageri = Injectii => S+T+IM=I+G+EX => (S-I)+(T-G)= EX-IM

Indicatorii macroeconomici:
PIB: - indicator de flux;
- reflecta capacitatea de valorificare a resurselor din interiorul unei tari.
PIB: prin metoda productiei
PIB-ul reprezinta valoarea de piata a tuturor bunurilor si serviciilor destinate consumului

final, realizate cu ajutorul factorilor de productie din interiorul unei tari, intr-o perioada de
timp determinata.
Pib reprezinta suma valorilor adaugate brute (VAB), realizate in interiorul unei economii
nationale in decursul unei perioade:
PIB = ΣVAB
Determinarea Pib-ului prin metoda productiei se realizeaza cu ajutorul relatiei:
PIB = VAB + IP + TV – SP
VAB – reprezinta valoarea adaugata bruta, care exprima excedentul valorii bunurilor si
serviciilor consumate pentru productie (este valoarea nou-creata in prductie)
IP – impozitele pe produse, reprezentand varsamintele obligatorii, fara contrapartida, in bani

sau natura, prelevate de catre administratiile publice sau institutiile UE, pe unitatea de bun
suu serviciu produs sau schimbat
TV – taxele vamale, reprezentand prelevari asupra importurilor
SP – subventiile pe produse, care sunt transferuri curente, fara contrapartida, pe care

administratiile publice sau inst UE le varsab producatorilor rezidenti,pe unitatea de bun sau
serviciu produsa sau importata, in scopul influentarii nivelurilor lor de productie, preturilor
lor sau remunerarii factorilor de productie.
PIB la costul factorilor de productie se va determina astfel:

PIB: prin metoda cheltuielilor
PIB = C + +G+
C – consum privat
I – investitii brute
G – consum public
E – expoturi nete
PIB: prin metoda veniturilor
PIB = Σvenituri
 Veniturile factorilor de productie munca

 Venituri din munca pe cont propriu
 Profiturile firmelor
 Rentele
 Dobanzile
 Taxele indirecte
 Deprecierea capitalului
PIB = R + EBE + AIP – ASP

R – renumerarea salariatilor, formata in principal din salarii
EBE – excedentul brut de exploatare, ceea ce ramane din valoarea adaugata
AIP – alte impozite pe productie
ASP – alte subventii pe productie
PNB masoara valoarea bunurilor si serviciilor finale produse de firmele nationale in decursul
unei perioade determinate.
PNB = PIB + valoarea adaugata bruta
PNN (venit national) = PNB – deprecierea capitalului

PIN = PIB – A
PNB = PIB + SVABS
PNN = PNB – A = VN
VN la costul factorilor = VN –taxe indirecte + subventii
VN disponibil = VN + soldul transferurilor curente cu strainatatea
VD = VN – venituri nedistribuite + transferuri – taxe
VD = C + S
Deflatorul PIB = PIB nominal / PIB real (%)
Daca economisires neta a sectorului privat este nula, orice deficit bugetar se transforma intr-
un deficit de cont curent extern.
Corelatia dintre productia totala si consumul final agregat este reflectata de echilibrul dintre
cererea si oferta agregata.
Cererea agregata reprezinta totalitatea cheltuielilor agregate pe care agentii economici

intentioneaza sa le efectueze intr-o anumita perioada, in raport c veniturile agregate si
nivelul general al preturilor.
Oferta agregata reprezinta cantitatea totala de bunuri economice disponibile pentru vanzare
intr-o economie nationala, in functie de nivelul general al preturilor, intr-o anumita
perioada.
CAPITOLUL2 – ECONOMIA CERERII
Consumul privat:
 Este partea din venitul disponibil utilizata de catre menaje pentru achizitionarea de
bunuri de folosinta curenta si indelungata si de servicii
 Curpinde cererea de bunuri si servicii exprimata de menje pe piata
 Are cea mai importanta pondere in PIB
 Este indisolubil de economii: ce nu se consuma, se economiseste.
Consumul Keynesian (John Maynard Keynes):
 Consumatorul este „fiu risipitor”: intai consuma, apoi economiseste

 Consumul se alfa in relatie directa cu venitul curent; el creste cand venitul curent
creste si scade in situatia inversa, dar nu neaparat in aceeasi proportie
 Keynes sustine ca indivizii urmaresc in primul rand acoperirea nevoilor de consum si
numai daca venitul disponibil este mai mare decat consumul dorit, partea in exces
este economisita.
C= - ecuatia comportamentala a consumului
c’ = ΔC / Δ cu = Y-T
C = consumul de subzistenta + inclinatia marginala spre

consum*venitul disponibil
Factorul cheie al consumului: venitul curent.
TEORIA VENITULUI PERMANENT
Venitul pe care individul anticipeaza ca il va obtine de-a lungul vietii (venitul permanent) este
cel care influenteaza consumul.
Consumul individului depinde de ceea ce i se intampla astazi si de ceea ce el anticipeaza ca

va fi maine.
Indivizii isi „niveleaza” utilitatea marginala de-a lungul sezoanelor, ciclurilor de afaceri si
ciclurilor de viata.
Modelul simplificat: Y = venitul curent
= venitul viitor
a = averea la inceputul perioadei curente
C = consumul prezent
= consumul viitor
Resursele curente sunt: Y + a
Dupa consum ele devin: Y + a –C
Resursele viitor sunt: (Y+a-C)(1+r)+
Maximul care poate fi consumat in viitor este: = (Y+a-C)(1+r)+
Valoarea prezenta a acestui consum este: Y+a-C+
CAPITOLUL3 – TEORIA VENITULUI NATIONAL
Teoria venitului permanent:
 Individul alege intre diferite valori ale consumului prezent si ale consumului viitor
 Cresterile anticipate ale venitului sunt incluse in planurile de consum, deci nu
afecteaza planul de consum al individului
 Numai variatiile neanticipate vor afecta consumul prezent; cresterile neanticipate ale
venitului curent vor fi in majoritate economisite, pe cand cele ale venitului
permanent vor determina cresterea consumului
 Averea si rata dobanzii influenteaza consumul
Factori care influenteaza consumul:
 Venitul disponibil
 Averea = totalitatea bunurilor reale si financiare detinute de consumator (variabila de
stoc)
 Rata dobanzii => efect de bogatie: cresterea ratei dobanzii reduce valoarea
actualizata a averii viitoare, ceea ce conduce la o reducere a consumului prezent
 Preferintele indivizilor intre consumul prezent si cel viitor
 Anticiparile cu privire la evolutia preturilor, venitului si ofertei de bunuri
 Incertitudinea (economiile de precautie)
 Constrangerile de lichiditate (accesul la credit)
 Fiscalitatea etc.
Consumul, economiile si venitul disponibil
S=- , cu s’= ΔS / Δ
INVESTITIILE
 Investitii = cheltuieli pentru cumpararea sau construirea bunurilor de capital (cladiri

noi rezidentiale si non-rezidentiale, echipamentele, software) + variatia stocurilor
 Importanta lor vine in principal din efectul de antrenare generat in economie, fiind
esentiale pentru capacitatea productiva a unei economii pe termen lung.
 Factorii care stau la baza deciziei de a investi:
- Previziunile sau asteptarile investitorului
- Costul investitiei
- Venitul investitiei
DECIZIA DE A INVESTI
- Venitul marginal al capitalului este venitul suplimentar antrenat de cresterea cu o

unitate a stocului de capital = productivitatea marginala a capitalului in expresie
valorica: ΔY/ΔK = WmgK
- Costul capitalului include doua componente distincte: costul de oportunitate si
cheltuiala cu achizitia elementului de capital: CT=K+K*r=K(1+r)
- Costul marginal al capitalului este: Cmg=1+r
- Profitul este maxim cand WmgK=Cmg, deci:
WmgK = 1+r
RATIA q:
 Orice investitie presupune cheltuieli cu instalare care includ:

-cheltuieli cu montarea noilor instalatii
-cheltuieli cu formarea profesionala
-cheltuieli cu alegerea, comandarea si instalarea noilor echipamente, etc
 Ratia q a lui Tobin este:
q = WmgI actualizata/CmgK
Pentru intreprinderea cotata la bursa:
q = valoarea bursiera a intreprinderii/costul de inlocuire a K
Investitia va fi facuta pentru q>1
Curba cererii de investitii
Investitiile si PIB
Fie α = ponderea K in Y
K = αY
( )
ΔK = α*ΔY
α – acceleratorul investitiilor
Orice crestere a Y necesita investitii.
Factorii care influenteaza investitiile:
 Progresul tehnologic; o imbunatatire a tehnologiilor sau aparitia unor produse noi

mareste rata profitului net astfel ca investitiile cresc
 Fiscalitatea; cresterea fiscalitatii mareste costurile si reduce profitabilitatea
investitiei, astfel ca investitiile scad
 Cresterea PIB
 Asteptarile investitorilor
Echilibrul venitului
national
Paradoxul
economisirii
Echilibrul venitului
national
Algebra multiplicatorilor:
 Intr-o economie inchisa:
C= +c’Y
 Daca in economie intervine si statul vom avea: = Y-T

 Rezulta ca: C = ( )
 Cheltuielile globale cuprind
CG = C + Io + G
 Venitul va fi:
Y = Co + c’Y – c’T + Io + G, de unde rezulta:
Y = (Co + Io +G – c’T) / 1-c’
MULTIPLICATORII
 Multiplicatorii investitiilor:
k = dY/dI = 1/1-c’ = 1/s’
 Multiplicatorul cheltuielilor publice:
g = dY/dG = 1/1-c’
 Multiplicatorul reducerii fiscale:
m = dY/d(-T) = c’/1-c’ = c’g
Pentru economia deschisa:
CG = C + I + G + X
X= export-import
Import = IMIxY, cu IMI= inclinatia marginala spre import
 Multiplicatorul venitului national intr-o economie deschisa:

1/(IMI+s’)
CAPITOLUL4 – PIATA MUNCII
Oferta de munca individuala:

 Timpul total de care dispune un individ se imparte in timp liber(L) si timp de
munca(L’)
H = L+L’
 Costul de oportunitate al unei ore de timp liber este dat de cantitatea de bunuri care
s-ar putea obtine cu veniturile incasate dintr-o ora de munca: salariul real orar (w)
w= salariul nominal (W)/pret (P)
 Daca individul ar muncii in continuu, el ar incasa un venit: wH. Timpul de munca ii
permite acestuia un consum:
C = L’w
 Daca sacrifica o parte din consumul potential in favoarea timpului liber, aceasta parte
are valoarea: Lw
 Constrangerea bugetara a individului va fi:
wH = Lw + C
Constrangerea bugetara
Ansamblul combinatiilor intre consum si timpul liber pentru care individul isi
consumaa intregul venit: wH = Lw + C.
Prelucrand avem: w(H-L) = C, cu H-L timpul de munca
Curba de indiferenta
Ansamblul combinatiilor de consum si timp liber pentru care satisfactia individului
este constanta.
Optimul consumatorului
Tangenta linia bugetului – curba de indiferenta
Efect de venit si efect de subtitutie

 Efectul de subtitutie = modificarea consumului de „timp liber” ca urmare a faptului ca
cresterea salariului real face timpul de munca mai atractiv
 Efectul de venit = modificarea consumului de timp liber ca urmare a faptului ca
cresterea salariului real este o crestere de venit.
Relatia w – cantitatea de munca individuala
Oferta agregata de munca – suma ofertelor individuale.
Factorii care influenteaza oferta de munca:

 Modificarea preferintelor (de ex intrarea femeilor pe piata muncii in epoca moderna)
 Modificarea oportunitatilor alternative (ex: cresterea salariilor pe o piata a muncii
determina reducerea ofertei pe o alta piata)
 Migratia fortei de munca
 Factori demografici
Ce vor sindicatele?
 Salarii mai mari
 Mai multe locuri de munca
 Stabilitate mare a locurilor de munca
 Imbunatatirea conditiilor de munca
 Colaborarea pe probleme specifice cu patronatul in administrarea intreprinderii
Curba de indiferenta a sindicatului

 Ansamblul combinatiilor de niveluri de ocupare si niveluri de salariu pentru care
satisfactia sindicatului este constanta
 Panta curbei de indiferenta: RmS arata pretul la care sindicatul substituie ocuparea
cu salarii mai mari
Optimul sindicalutlui
Oferta de munca colectiva: cantitatea de munca pe care insdicatul doreste si poate sa o
realizeze, in functie de nivelul salariului, intr-o perioda data de timp
Oferta colectiva si oferta individuala

Cererea de munca
Cantitatea de munca pe care firma doreste si poate sa o achizitioneze in functie de
nivelul salariului, de-a lungul unei perioade de timp.
Cererea de munca pe termen scurt

 O firma angajeaza lucratori pana cand salariul real = productivitatea marginala a
muncii.
 Cererea de munca individuala depinde de curba productivitatii marginale in zona sa
descrescatoare.
Factorii care influenteaza cererea de munca
 Productivitatea marginala a muncii

 Cresterea stocului de capital
 Progresul tehnologic
Echilibrul pietei muncii pe o piata perfect concurentiala

Somajul voluntar
Persoane care nu doresc sa lucreze la nivelul dat al salariului
Somajul involuntar
Dezechilibru pe piata muncii: cerere < oferta
MONOPSONUL
Un singur cumparator de
munca
MONOPOLUL PE PIATA
MUNCII
MONOPOLUL BILATERAL
MONOPSON
De ce costul marginal este deasupra curbei ofertei?

 Pentru ca, daca doreste sa cumpere mai mult, monopsonul trebuie sa plateasca mai
mult, atat pentru ultima unitate, cat si pentru cele anterioare.
 Algebric:
- Cheltuiala totala a monopsonului este:
CT = P(Q)Q
- Costul marginal va fi: = Dct/dQ, deci = P(Q) + QdP/Dq
Cum dP/dQ >= 0 => > P(Q)
Imperfectiunile pietei muncii
SALARIUL MINIM
Salariul minim se poate stabili in moduri diferite, astfel:
 La nivel regional (Canada, Japonia), national (Franta, Romania), sectorial (Belgia,
Irlanda)
 In raport cu varsta benefeciarului (Belgia, Franta)
 Fixat de autoritatile publice sau negociat intre partenerii sociali
 Calculat in functie de inflatie (Belgia) sau in functie de salariul mediu (Franta, Japonia,
Spania)
Notiuni importante:
- Populatia ocupata, formata din persoanele care presteaza o munca salariata,
inclusiv cei care sunt temporar indisponibili din cauza unei boli, a unui accident
sau pentru ca sunt in concediu;
- Somerii, care cuprind acele persoane care nu lucreaza si cauta in mod activ un loc
de munca;
- Populatia neocupata, formata din restul populatiei in varsta de munca; aici
incluzand studentii, casnicele, bolnavii inapti, persoanele care nu doresc sa
lucreze etc.
RATA SOMAJULUI
Rs = Ș / PO
Rs = Ș / PA
PA = PO + PANO
Ce este somajul?
 Practic: excedentul de oferta de munca peste cererea de munca => este un
dezechilibru pe piata muncii;
 Teoretic: utilizarea incompleta a resurselor de munca; nu este neaparat un
dezechilibru.
J.M KEYNES
 Somajul keynesian: somaj de dezechilibru
 Somajul care apare atunci cand cererea de bunuri si servicii este mai mica decat
cantitatea totala de bunuri si servicii pe care o poate produce economia poarta
numele de somaj ciclic
Noile teorii keynesiene:

Cauze ale rigiditatii salariilor nominale si/sau reale:
- Contractele
- Costurile de tranzactie
- Costurile de mediu
Somajul neoclasic
 Rigiditatile institutionale: sindicatele, monopsonul, interventia statului;
 Imperfectiunea informatiei => somaj frictional
 Neconcordanta dintre structura cererii si structura ofertei de munca => somaj
structural = (Mankiw,2010) cerera de munca pe o anumita piata este mai mica decat
oferta
 Somajul natural va include: s.frictional. s.structural si s.voluntar
 Rata naturala a somajului corespunde functionarii normale si eficient a pietei muncii,
date fiind imperfectiunea informatiei si constrangerile institutionale
Economia ofertei
 Imperfectiunea informatiei => externalitati:
- Opacitatea informatiei;
- Lipsa mobilitatii fortei de munca;
- Pregatirea neadecvata;
- Absenta disponibilitatii pentru adaptare
 Curba Beveridge:
 Salariul minim => reduce cererea de munca si mareste oferta

 Impozitele pe munca => salariul net difera de salariul brut => scade cererea, dar
simultan scade oferta de munca, nu neaparat in aceeasi proportie
 Ajutorul de somaj => efect de hysteresis
 Legislatia => mareste costul aferent muncii.
 Relatia de munca:
- Centralizate => sindicate/patronat;
Sindicatele care constientizeaza responsabilitatea sociala pe care o au si care
colaboreaza cu patronii si managerii poarta numele de sindicate corporatiste.
- Descentralizate
Efectele somajului
 Reducerea PIB; Arthur Okun: pentru fiecare procent cu care rata efectiva a somajului
depaseste rata naturala, PIB scade cu 2.5 procente => somajul creste mai putin
proportional decat scade productia
 Explicatia: fenomenul de pastrare a fortei de munca (firmele nu concediaza
concomitent cu reducerea cereii bunurilor lor pe piata)
 Cresterea cheltuielilor cu protectia sociala
 Reducerea eficientei fortei de munca
 Reducerea veniturilor individuale
 Efecte sociale generale
 Efecte asupra sanatatii psihice a somerului
Diminuarea somajului
 Stimularea cererii agregate
 Reforma pietei muncii
 Reducerea efecturlui de hysteresis
 O atentie mai mare acordata educatiei
CAPITOLUL5 – PIATA MONETARA
Bancile, institutiile financiare, societatile de asigurari-private, publice mixte – reprezinta

acel agent economic agragat care indeplineste rolul de intermediar intre ceilalti agenti
economici, gestioneaza intrumentele monetare si parghiile financiare ale tarii.
Principala functie activa a bancilor si a celorlalte institutii financiare consta in acordarea de

imprumturi solicitantilor care intrunesc conditiile de bonitate financiara; acestea din urma
consta in capacitatea economica a unei persoane fizice sau juridice de a restitui, la scadenta,
creditele contractate impreuna cu dobanzile aferente.
Principala functie pasiva a institutiilor bancare, financiare si de asigurari se refera la primirea

spre pastrare a economiilor populatiei si a agentilor economici nonfinanciari (depozitul).
Functii macroeconomice actuale:

- Bancile, banca de emisiune coordoneaza platile si incasarile ce se efectueaza
in intreaga economie nationala
- Institutiile bancar-financiare au rolul de a restrictiona creditul
- Agentul bancar-financiar a dobndit posibilitatea de a crea putere de
cumparare aditionala, acesta decurgand din mecanismul transformarii
depunerilor la vedere in credite pe termen lung
- Bancile pot selecta proiectele de dezvoltare, pe care le sustin cu credite
Banca nationala nu este banca in sensul strict al termenului; nu este preocupata mai ales de
maximizarea profitului ei, ci de realizarea anumitor obiective pentru intreaga economie
nationala, obiective care ii revin din mandatul national, atribuit acesteia de forul legislativ.
Bancile comerciale reprezinta un tip de intreprindere lucrativa specializata in ansamblul
activitatilor economice, care furnizeaza bani (capital) celorlalti agenti economici (persoane
fizice si/sau juridice).
Bancilecomerciale de depozit isi procura mijloacele financire de care au nevoie de pe piata

monetara, prin depunerile pe termen scurt ale clientilor lor. Acestea pot fi:
- Banci de depozit propriu-zise, care primesc depuneri la vedere si pe termen si
care acorda credite pe termen scurt
- Banci de afaceri, care dispun de capitaluri proprii importante si isi procura
mijloacele necesare si prin emisiunea de obligatiuni sau de actiuni, ele putand
acord credite pe termn lung
Bancile ipotecare sunt cele care isi procura mijloacele necesre prin emisiunea de inscrisuri si
obligatiuni ipotecare.
Societatile de asigurari sunt institutii care garanteaza asiguratului, in schimbul platii unei
sume de bani (polita de asigurare), despagubirea totala sau partiala in cazul producerii uneui
eveniment pentru care (impotriva caruia) acesta s-a asigurat.
Oferta de moneda (masa monetara)
 Reprezinta cantitatea totala de bani din economie
 Masa monetara este creata de Banca Centrala si bancile comerciale
 Banii sunt monedele metalice, bacnotele, moneda scripturala si alte intrumente
legale avand forme si denumiri specifice, diferite de la o tara la alta, care sunt general
acceptate ca mijloace pentru schimburi si plati intr-un spatiu economic dat
Privita ca stoc, masa monetara consta in totalitatea intrumentelor banesti de care dispun
agentii economici nonfinanciari dintr-o economie nationala la un monet dat, destinate
achizitionarii de bunuri materiale si servicii, achitarii datoriilor, constituirii economiilor in
vederea investitiilor si a altor plasamente. Ca flux, acesta reprezinta masa medie de bani
care functiioneaza intr-o anumita perioada (trimestru, an).
Functiile banilor
 Intrumente de schimb
 Mijloc de rezerva
 Etalon pentru masurarea valorii tuturor bunurilor si serviciilor
Lichiditatea poate fi definita ca fiind capacitatea activelor de a fi transformate

imediat si cu cheltuiala minima in moneda numerar sau moneda scripturala.
Rata lichiditatii consta in raportul dintre nivelul mediu anual al masei monetare si nivelul
tranzactiilor economice mijlocite de moneda.
Intensitatea utilizarii monedei este masurata prin viteza de circulatie a monedei. Aceasta se
exprima printr-un raport care evidentiaza rapiditatea sau incetineala tranzactiilor, ca si viteza
cu care circula veniturile. Acest raport este inversul ratei lichiditatii.
Masa monetara are doua componente:

- Disponibilitati banesti propriu-zise; instrumente care se caract. prin
lichiditate perfecta;
- Disponibilitati semimonetare, acele intrumente monetare care pot fi
transformate in bani lichizi sau pot indeplini functiile acestora.
Modificarile cantitative si structurale ale masei monetare sunt analizate si aprofundate cu

ajutorul conceptului de agregat monetar
Agregatul monetar desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si

semimonetare, parte autonominalizata prin functiile ei specifice, prin agenti specializati care
emit intrumentele de schimb si de plata, prin institutii bancar-financiare care le gestioneaza,
prin fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
In tara noastra s-au conturat doua componente ale masei monetare:

- Banii propriu-zisi (M1): numerarul din afara sistemului bancare,
disponibilitatile banesti constituite in conturi bancare la vedere
- Cvasibanii (M2): economiile populatiei, depozitele bancare la termne si
conditionate, depozitele in valuta ale rezidentilor.
M1 = numerar in circulatie + depozite overnight (conturi curente, depozite la vedere)
M2 = M1 + depozite la termen (depozite cu durata initiala de pana la 2 an inclusiv; depozite

cu preaviz mai mic sai egal ci 3 luni)
M3 = M2 + alte intrumente financiare (imprumuturi din operatiuni repo (~rescontare);

actiuni ale fondurilor pe piata monetara; titluri de valoare negociabile emise cu maturitatea
de pana la 2 ani inclusiv)
BM (M0) = numerar in circulatie + conturi curente ale institutiilor financiar – monetare (IFM)
la banca centrala
OFERTA DE MONEDA
 Orice oferta noua de moneda este legata de regula de o operatiune de creditare,
ceea ce inseamna monetizarea unei creante bancare. Procesul invers, adica
rambursarea unei efect de comert sau a unei datorii oarecare in favoarea unei banci,
echivaleaza cu o reducere a masei monetare.
 Oferta de moneda este facuta, in primul rand, de banca nationala.
Rolul bancii centrale:

 Elaborarea si aplicarea politicii monetare si a politicii de curs de schimb
 Autorizarea, reglementarea si supravegherea prudentiala a intritutiilor de credit,
promovarea si monitorizarea bunei functionari a sistemelor de plati pentru
asigurarea stabilitatii financiare
 Emiterea bacnotelor si a monedelor ca mijloace legale de plata pe teritoriul Romaniei
 Stabilirea regimului valutar si supravegherea respectarii acestuia
 Administrarea rezervelor internationale ale Romaniei
Intrumentele politicii monetare:

 Rata dobanzii (i) de politica monetara
Ex: i pol.mon↑ => depozitele atrase de BNR de la bancile comerciale↑ => resursele disponibile ale
bancilor comerciale pt acordarea de credite↓ => M↓
 Operatiuni repo si reverse repo

- operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR
cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora
de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
- operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora
BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere
activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;
ADIACENTE:
 atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR
atrage depozite de la instituţiile de credit;
 emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde
instituţiilor de credit certificate de depozit;
 acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii reversibile destinate injectării de
lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor
eligibile aduse în garanţie;
 vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate absorbţiei/injectării de lichiditate,
în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la
vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";
 swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care BNR:
 injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi
sumă în valută convertibilă contra lei;
 absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi
sumă în valută convertibilă contra lei.
 Operartiuni pe piata valutara

 Facilitati permanente de creditare/depozitare oferite de BNR bancilor
comerciale
o facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca centrală,
contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal,
un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;
o facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca centrală, la o rată
de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei
dobânzii overnighta pieţei monetare.
 RMO
Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă
corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa
monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.
Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:
 baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv
în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor
proprii);
 perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul
cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente);
 ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de scadenţa reziduală a
elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);
 RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile
deschise la BNR;
 deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează prin avertisment,
amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.
Cum se creeaza moneda in bancile comerciale?

o Prin acordarea de credite => multiplicatorul monetar
o RMO↑ => resursele disponibile ale bancilor comerciale pentru acordarea de
credite↓ => M↓
MULTIPICATORUL MONETAR
Politica monetara expansionista (M↑)

 Rata de pol. monetara ↓
 BNR cumpara titluri (op. Repo)
 Rata RMO ↓
 BNR cumpara valuta
Politica monetara restrictiva

 Rata de pol monetara ↑
 BNR vinde titluri (op Reverse Repo)
 Rata RMO ↑
 BNR vinde valuta
Determinarea ofertei totale de bani decurge din luarea in considerare a ratei rezervei fractionare
(raportul dintre rezervele bancare si totalul depozitelor) si a proportiei de numerar pe care publicul
alege sa o detina in totalul depozitelor.
R = numerarul detinut in rezervele bancare

N = numeralul detinut de populatia non-bancara
BM = baza monetara a sistemului
R + N =BM
Notam acum cu r cota dorita din rezerv(R) a bancilor in totalul depozitelor(D): R = r*D
iar cu n ponderea pe care o detine populatia din depozitele sale bancare in numerar: N = n*D
Prin inloc ecuatiilor in prima: r*D + n*D = BM
Prin rezolvarea acestei ecuatii in raport cu variabila D, vom obt: D = BM/(r+n)
Oferta totala de bani este reprezentata de suma celor doua componente, D (depozitele) si N
(numerarul). Oferta de bani nu include R (rezervele), deoarece depozitul care a creat rezervele
bancare initiale este deja inclus prin depozitele D si se urmareste evitarea dublei inregistrari.
Oferta de bani: M = N + D
Procesul de creatie monetara esteilustrat prin intermediul multiplicatorului monetar (m) care face
legatura intre BM si M si care arata de cate ori este mai mare oferta de bani, decat baza monetara a
sistemului:
M = M/BM = (N+D) / (N+R) = (n+1)/(n+r)
Amplitudinea multiplicatorului monetar este cu ata mai mare, cu cat cota obligatorie de rezerve a
bancilor este mai mica.
Multiplicatorul bancilor de cont, definit ca raport intre volumul noilor depozite si noile rezerve:
Tinand seama de ponderea rezervelor obligatorii in totalul depozitelor, formula devine:

, r- rata rezervelor
CEREREA DE MONEDA
Cererea de bani se defineste prin acea cantitate de active pe care polpulatia o detine sub
forma de bani (moneda, intrumente monetare).
Costul de oportunitate al cererii si detinerii unei cantitati de bani este dat de dobanda
suplimentara care ar fi putut fi incasata daca banii respectivi ar fi fost folositi pentru
achizitionarea activelor financiare.
Mobilurile (motivele) cererii de moneda:

 Mobilul tranzactional (al venitului: oamenii nu isi cheltuiesc intregul venit in
momentul incasarii)
Y↑ => tranzactii ↑ => L↑
 Mobilul prudential (moneda este pastrata entru a face fata unor plati neprevazute
sau pentru a beneficia de oportunitati neasteptate)
Y↑ => tranzactii↑ => sumele pe care vor sa le pastreze sub forma de rezerve↑ => L↑
 Mobilul speculativ (arbitraj continuu intre moneda si active nemonetare)

i sist bancar↑ => rentabilitatea detinerii de numerar↓ => L↓
Mobilul venitului = Mobilul tranzactiei

Cererea de moneda este:
 O functie crescatoare in raport cu nivelul general al preturilor si cu venitul real
 O functie descrescatoare in raport cu rata dobanzii
 Direct proportionala cu constul de brokeraj, adica cel provocat de administrarea
banilor (W. Baumol si J. Tobin)
Mobilul precautiei (prudential)
Cererea de moneda este:
 Direct proportionala cu nesiguranta platilor
 Invers proportionala cu rata dobanzii
Ecuatia cantitativa a banilor: MV = PY

M – masa monetara; V – viteza de rotatie a banilor; P – nivelul preturilor; Y – volumul
bunurilor si serviciilor tranzactionate intr-o economie (PIB real)
Mobilul speculatiei (speculativ)

 Cererea de moneda speculativa este invers proportionala cu rata dobanzii
 i scade => creste cursul obligatiunii => se vand obligatiuni contra moneda =>
cererea de moneda creste
 moneda se pastreaza ca atare in asteptarea reducerii cursului.
Functia cererii de moneda
L= (Y) + (i)
(Y) direct proportionaka cu venitul (Y)

(i) invers proportionala cu rata dobanzii (i)
 daca i = i.min, cererea de moneda este perfect elastica;

„capcana lichiditatii”: orice crestere a cantitatii de moneda nu are nici un
efect asupra ratei dobanzii
 daca i > i.max, (i) = 0, iar cererea de moneda devine L = (Y) si este perfect
inelastica
 daca i.max > i > i.min, cererea de moneda este descrescatoare.

ECHILIBRUL DINAMIC AL PIETEI MONETARE
Piata monetara consta in ansamblul tranzactiilor cu moneda (intrumente monetare), din

raporturile specifice existente intre cerere si oferta de moneda, in functie de pretul banilor
(puterea de cumparare a banilor).
Pretul banilor poate fi exprimat numai in termenii celorlalte marfuri, adica prin bunurile si
serviciile care pot fi obtinute pe piata in schimbul unei unitati monetare. In cosecinta,
„pretul” sau „valoarea de schimb obiectiva” a banilor consta in „puterea de cumparare” a
unitatii monetare.
PCB = 1/P, P – nivelul preturilor bunurilor (tranzactionate)
IPOTEZE:
 oferta de moneda este influentata de catre banca centrala si nu depinde de rata
dobanzii
 cererea de moneda este influentata in sens invers de rata dobanzii
Factorii care influenteaza modificarea echilibrului:

- rata RMO ↓ => oferta de moneda ↑
- banca centrala efectueaza operatii REPO => injecteaza lichiditate => oferta
de moneda ↑
Politica monetara poate fi definita ca ansamblul de actiuni exercitate de autoritatile

monetare (banca nationala, trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare,
in vederea orietarii economiei pe termen scurt sau mediu.
CAPITOLUL6 - INFLATIA
INDICII DE PRET:
IPC = Σ ( )
IPC = Σ – ponderea bunului i in totalul

consumului
Indicele preturilor de consum (IPC) exprima modificarea medie ponderata a cheltuielilor pe

care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de
subzistenta, in concordanta cu nivelul si structura nevoii sociale istoriceste determinate.
Cum se masoara inflatia:

- IPC
- CORE1: se elimina preturile administrative
- CORE2: se elimina preturile volatile (legume, fructe, oua, combustibil)
- CORE2 ajustat: se elimina preturile tutun+alcool
De unde vin diferentele?

- Deflatorul include toate bunurile produse intern, pe cand IPC cuprinde
bunurile cumparate intern (de ex cand pretul petrolului creste, vom vedea un
IPC mai mare decat deflatorul)
- IPC are la baza un cos fix, pe cand deflatorul are la baza toate bunurile,
inclusiv dinamica acestora
Deflatia consta in procesul monetaro-material caracterizat prin scaderea durabila pe termen

lung a nivelului preturilor, scadere rezultata dintr-un ansamblu de masuri care vizeaza
restrangerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescatoare a
preturilor.
Dezinflatia consta in procesul monetaro-real care semnifica incetinirea durabila, controlata si

autointretinuta a ratei de crestere a nivelului general al preturilor.
Ce este inflatia?
 Friedman: „inflatia este intotdeuna si pretutindeni un fenomen monetar”
 MIT (2009): studiile empirice arata o corelatie de peste 0.95 intre cresterea masei
monetare (%) si inflatie (%)
 Inflatia se manifesta prin cresterea continua si generalizata a preturilor si reducerea
puterii de cumparare a banilor.
Inflatia contemporana reprezinta un dezechilibru structural monetaro-material, care
exprima deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili, in general si
cresterea durabila si generalizata a preturilor, putand fi identificata si ca existenta in
circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei.
FORMELE INFLATIEI:
 Inflatia moderata (sau inflatia de o cifra) se caracterizeaza prin faptul ca preturile
cresc incet si previzibil
 Inflatia galopanta, sau inflatia cu doua si trei cifre, destabilizeaza, in general,
economia si presupune o lipsa de incredere a cetatenilor in moneda nationala. De
cele mai multe ori moneda este subtituita in functiile ei cu o valuta stabila.
 Hiperinflatia este un fenomen grav, determinand demonetizarea economiei,
cresterea v si distrugerea de PIB. MIT(2009) precizeaza pragul de 30%/an,
Mankiw(1996) de 50%/an.
 Inflatia reprimata: guvernul impiedica prin masuri administrative cresterea preturilor
 Inflatie deschisa: caz contrar, excesul de cerere determina o crestere continua a
preturilor
 Inflatie anticipata, prevazuta de firme si de salariati in negorierea contractelor
 Inflatie neanticipata, care afecteaza economia reala cel putin pe termen scurt
 Inflatie prin cerere
 Inflatie prin costuri
INFLATIA PRIN CERERE

- Inflatia prin cerere este acea inflatie care rezulta din cresterea cererii
agregate. Cresterea cererii agregate este explicata de unii specialisti prin
cresterea veniturilor banesti ale populatiei.
Cauzele inflatiei prin cerere:

- Dorinta guvernului de a cheltui mai mult decat incaseaza
- Dorinta guvernului de a reduce somajul si de a atinge „ocuparea deplina”
- Politica gresita a Bancii Centrale
Rate ale dobanzii nominale si reale:
 Rata dobanzii reala = rata dobanzii nominale – rata inflatiei
 Separarea variabilelor in cele doua categorii, nominale si reale = dihotomia clasica
 Neutralizarea monetara: schimburile monetare afecteaza doar variabilele nominale,
dar nu afecteaza variabilele reale
 Ajustarea ratei dobanzii nominale la rata inflatiei se numeste efectul Fisher
INFLATIA PRIN OFERTA (COSTURI)

- Inflatia prin costuri, prin oferta apare in situatia in care costurile de productie
cresc independent de cererea agregata. Daca firmele sunt confruntate cu o
sporire a costului, ele vor easpunde partial prin cresterea pretului de vanzare
si partial prin reducere volumului activitatii.
Cauzele inflatiei prin oferta:

- Revendicarile sindicatelor
- Socurile intervenite in preturile unor materii prime
- Fluctuatia cursului de schimb
- Monopolul asupra resurselor naturale
- Dezastre naturale
Cresterea neinflationista seminifica o inflatie moderata (si controlata de guverne si alti

factori de decizie macroeconomica), insotita de o rata de crestere relativ inalta.
Cresterea economica inflationista releva sporul de productie nationala insotit de o rata a

inflatiei ce depaseste acest spor.
Stagflatia semnifica acea situatie din economia unei tari care se caracterizeaza prin inflatie
rapida si prin lipsa de crestere notabila a economiei, adesea prin :cresterea zero” si prin
recesiune economica.
Spirala inflationista
- Creste cererea si scade oferta
EFECTELE INFLATIEI:
 Efectul de reducere a detinerii de moneda care antreneaza cresterea costurilor de
tranzactie (shoeleather effect)
 Costurile medii
 Efectul de redistribuire al averilor
 Efectul de „corodare” a economiilor
 Distorsionarea taxelor
 Distorsionarea relatiilor economice, cresterea incertitudinii, descurajarea afacerilor
etc.
POLITICI ANTIINFLATIONISTE:
 Reducerea ratei de cestere a masei monetare
 Controlul preturilor si salariilor
 Indexarea salariilor si altor venituri
CANALUL RATEI DOBANZII:

- i scade => costul imprumutului scade => cresc investitiile si consumul
- i scade => dobanda la depozite scade => scade economisirea => creste
consumul
- efect final: cresterea cererii de bunuri si servicii
CANALUL PRETULUI ACTIVELOR (canalul efectelor de avutie si de bilant):

 i scade => pretul activelor (obligatiuni, actiuni, case etc) creste => creste avutia
menajelor =>
- 1. Creste inclinatia menajelor spre consum => creste cererea de bunuri si
servicii
- 2. Creste accesul la imprumuturi, deoarece mesajele si companiile se pot
imprumuta mai usor sau/si mai ieftin (cu o rata a dobanzii mai mica generata
de o prima de risc mai mica), in conditiile in care activele potential a fi
utilizate drept garantie au o valoare mai mare => cresc consumul si investitiile
=> creste cererea de bunuri si servicii
 Efect final: cresterea cererii de bunuri si servicii
CANALUL MASEI MONETARE SI CREDITULUI (asociat cu canalul riscului)

 i scade =>
- Cresc depozitele overnight si rezervele bancare => creste oferta de
imprumuturi bancare => creste disponibilitatea bancilor de a acorda credite
(canalul creditului bancar)
- Scade riscul de nerambursare a creditelor => creste disponibilitatea bancilor
de a acorda credite => cresc consumul si investitiile (canalul bilantului)
- Activele riscante devin mai atractive pentru ca ofera randamente mai mari =>
creste oferta de credite (canalul riscului)
 Efect final: cresterea cererii de bunuri si servicii
CANALUL CURSULUI DE SCHIMB:

- I scade => moneda se depreciaza => bunurile importante devin mai scumpe
comparativ cu cele interne => exporturile cresc si importurile scad => creste
exportul net => creste cererea agregata
- Moneda se depreciaza => pretul bunurilor de import pe piata interna creste
(canalul direct al cursului de schimb)
- Moneda se depreciaza => creste valoarea actualizata, exprimata in moneda
nationala, a obligatiunilor de plata aferente creditelor in valuta => scade
averea menajelor => scad consumul si investitiile (efectul de avutie al cursului
de schimb)
- Moneda se drepreciaza => scade averea neta a menajelor => scade
capacitatea de rambursare a creditelor si creste riscul de nerambursare =>
scade disponibilitatea bancilor de a acorda credite => scade cererea agregata
(efectul de bilant al cursului de schimb)
- EFECT FINAL: nedeterminat (asupra cererii agregate)
CANALUL ANTICIPARILOR CU PRIVIRE LA RATA DOBANZII, INFLATIE SI CRESTEREA

ECONOMICA
 i scade => sunt afectate anticiparile cu privire la ratele dobanzii pe termen scurt si
termen lung =>
- Ratele pe termen lung scad, daca se anticipeaza ca schimbarea in sensul
reducerii va persistaa pe termen scurt
- Ratele pe termen lung nu se modifica sau chiar cresc, daca se anticipeaza ca
schimbarea se va inversa rapid
 Efect final: sunt afectate deciziile de consum si de investitii => se modifica cererea
agregata
 Credibilitatea bancii centrale => ancora inflatiei => stabilitatea preturilor
LEGEA LUI OKUN SI CURBA LUI PHILIPS
LEGEA LUI OKUN – sustine ca intre evolutia PIB si cea a ratei somajului exista o relatie
negativa
 Rata somajului scade mai incet decat creste PIB. In general:

- Rata actuala a somajului – rata anterioara a somajului = -β (rata actuala a
cresterii – rata normala de crestere)
- In ecuatia anterioara, rata normala de crestere = 3%. La o rata actuala cu un
procent mai mare, rata somajului scade doar cu 0.4 procente. De ce?
EXPLICATII ALE LEGII LUI OKUN

- Firmele prefera cresterea numarului orelor de munca si cresterea intensitatii muncii
- Firmele asteapta inainte de a face angajari/ de a concedia, pentru a observa daca
schimbarile sunt de durata
- Exista costuri de ajustare a ocuparii: formare profesionala, costuri de cautare, costuri de
concediere etc
- Perioadele de crestere antreneaza noi intrari pe piata muncii (ex: o parte a femeilor
casnice)
CURBA LUI PHILIPS (1958)
Explica relatia inversa dintre rata cresterii salariilor nominale si rata somajului.
Ce reflecta curba lui Philips:

 Efectul „rotilor cu clichet”: R este intotdeuna pozitiva
 scade => R se accentueaza
 se aplatizeaza de la stanga la dreapta =>preturile factorilor de productie se ajusteaza mai
lent in jos
 rata inflatiei generata de salarii este putiin sensibila la somaj in recesiune si foarte
sensibila la somaj in expansiune
Curba arata diferitele combinatii inflatie-somaj rezultate pe masura ce curba cererii agregate „se
misca” de-a lungul ofertei agregate pe termen scurt.
Curba lui Philips:

- trecerea din A in B poate fi rezultatul:
- unei politici monetare restrictive
- unei politici bugetare restrictive
Curba lui Philips pe termen lung:

 De ce exista o relatie negativa inflatie – somaj pe termen lung? Explicatiile sunt centrate pe
neutralitatea monedei
- Cresterea masei monetare influenteaza agregatele nominale, dar NU influenteaza
variabile reale precum: puterea sindicatelor, salariile de eficienta, curba lui Beveridge.
 Curba lui Philips pe termen lung este o drapta; nu exista o relatie inversa intre rata inflatiei si
rata somajului
 Rata somajului se stabilizeaza la nivelul „normal” numit rata naturala a somajului (la fel cum,
pe termen lung, PIB se stabilizeaza la nivelul sau potential)
CURBA LUI PHILIPS PE TERMEN LUNG
RATA NATURALA A SOMAJULUI

 Rata naturala este acea rata „imuna” la cresterea masei monetare
 Ea se modifica in timp sub impactul unor masuri de politica ce vizeaza functionarea mai buna
a pietei muncii
 Ex: programe bune de reconversie profesionala => somaj mai mic pentru aceeasi rata a
inflatiei => alta relatie inflatie – somaj => curba lui Philips se deplaseaza spre stanga => PIB
mai mare => oferta agregata pe termen lung se deplaseaza spre dreapta
CURBA LUI PHILIPS PE TERMEN CURS SI ANTICIPARILE

- FIE INFLATIA ANTICIPATA = MODIFICAREA ANTICIPATA A PRETURILOR DE-A LUNGUL UNEI
PERIOADE
- Masa monetara creste => cererea agregata creste => modificari neanticipate in preturi
(inflatie neanticipata), output si somaj pe termen scurt
- Pe termen lung, indivizii anticipeaza orice rata a inflatiei pe care o banca centrala o poate
produce => se rupe relatia inflatie – somaj
 Relatia poate fi reprezentata cu ajutorul ecuatiei:

Rata somajului = rata naturala a somajului – a(rata actuala a inflatiei – rata
anticipata a inflatiei)
 Rata actuala a inflatiei – rata anticipata a inflatiei = -b(rata somajului – rata naturala a
somajului)
 Curba lui Philips = relatia dintre modificarea ratei inflatiei si rata somajului
 Somajul actual > somajul natural => rata actuala a inflatiei < rata anticcipata a inflatiei si
invers
 Rata naturala a somajului = acea rata a somajului necesara pentru a mentine inflatia
constanta = rata somajului care nu accelereaza inflatia =NAIRU
Socurile ofertei agregate si curba lui Philips

- Socurile ofertei afecteaza costurile de productie => afecteaza preturile bunurilor
=> deplaseaza oferta agregata pe termen scurt
Concluzii:
 OKUN: rata somajului scade mai incet decat creste PIB
 PHILIPS: exista o relatie negativa inflatie – somaj
 Arbitrajul inflatie – somaj: posibil pe termen scurt
 Moneda este neutra pe termen lung
1.Corelaţia inflaţie/creştere economică.

Corelatia dintre inflaţie şi creşterea economică se dovedeşte, empiric, a fi invers
proporţională. Şi anume, ratele ridicate ale inflaţiei sunt însoţite îndeobşte de rate negative
de creştere economică.
În România, după o anumită perioadă când ratele ridicate ale inflaţiei au concis cu
declinul economic, în anii 1995-1996 a fost înregistrată o anumită creştere economică.
Această creştere nesănătoasă a antrenat, datorită carenţelor sale structurale, presiuni
inflaţioniste care au izbucnit violent. Lupta împotriva inflaţiei a fost însoită, în anii care au
urmat, de o scădere importantă a produsului intern brut.
În prezent avem de-a face cu o anumită creştere a produsului intern brut, creşterea
economică însoţită de rate ridicate ale inflaţiei este o creştere nesănătoasă, care se
îndreaptă către sectoare neperformante, cu distorsiuni salariale şi cu eficienţă scăzută.
O astfel de creştere economică, lipsită de asanarea structurală a economiei, va fi, pentru anii
viitori, o adevărată povară.
2. Corelaţia inflaţie/şomaj.
În mod tradiţional, se consideră că între inflaţie şi şomaj există o corelaţie inversă, şi
anume măsurile antiinflaţioniste generează şomaj, în timp ce creşterea ocupării poate
genera o sporire relativă a cererii – mai elastică în comparaţie cu oferta de mărfuri – şi, deci,
inflaţie.
În România, structura pieţei forţei de muncă a avut caracteristici inflaţioniste. Pe de o
parte, raportul dintre forţa de muncă ocupată şi forţa de muncă asistată, dezavantajos
pentru forţa de muncă ocupată, a creat o cerere solvabilă lipsită de un corespondent în
cadrul ofertei. Apoi, structura forţei de muncă este ea însăşi dezavantajoasă în raport cu
intenţiile de stabilizare monetară.
O mare parte a forţei de muncă a migrat în agricultură. Cum peste jumătate din
veniturile agricultorilor sunt venituri în natură, rezultă că această migraţie are efecte
inflaţioniste.
Un exemplu: o persoană care cultivă un hectar de pământ în folos personal primeşte
subvenţii de la stat. Aceste subvenţii apar pe piaţă sub formă de cerere solvabilă, fără ca
producătorul respectiv să aducă pe piaţă vreun corespondent în planul ofertei, căci
porumbul după hectarul respectiv este dat la animale, care, la rândul lor, sunt consumate în
gospodărie, după rânduieli. Ca să nu mai vorbim de faptul că producătorul respectiv nu
reîntoarce în nici un fel, prin impozite la buget, subvenţia primită.
Întreţinerea unui forţe de muncă în exces în structuri neperformante, fără a se
stimula sectorul privat, concurenţial, care să poată absorbi surplusul de forţă de muncă, în
condiţiile în care impozitul direct a fost redus şi astfel salariul net a crescut fără să crească şi
producţia aceasta reprezintă cel mai comod exemplu de creare a unui decalaj între
economia reală şi masa monetară.
Din păcate, nota de plată o vom plăti tot noi. Cu cât mai târziu cu atât mai scump.
3. Cercul vicios al ratei dobânzii.
Rata dobânzii introduce o anumită încordare în domeniul economic.
În condiţiile slabei dezvoltări a pieţelor de capital, băncile rămân singurul suport economic
atras pentru investiţii.
Costul capitalului face ca multe investiţii să devină nerentabile, ceea ce inhibă
dezvoltarea firmelor.
Un alt impact al ratei dobânzii este legat de capacitatea de plată a firmelor, ştiut fiind
că în structura creditului cea mai mare parte o deţine creditarea pe termen scurt, sub un an.
Paradoxal, sporirea ratei dobânzii nu conduce la selectarea firmelor cu bonitate, care evită
creditele bancare datorită costurilor acestora. Rata dobânzii este în prezent real pozitivă, dar
evenimentele se pot precipita şi deveni real negativă deoarece cele două (rata inflaţiei şi rata
dobânzii) sunt apropiate ca valoare şi orice derapaj inflaţionist poate modifica semnul.
În acest fel, băncile vor să-şi ia precauţii suplimentare legate de riscul investiţiilor.
Rata mare a dobânzii este o formă de restricţionare a masei monetare, dar conduce şi la
contracţia investiţiilor. În principiu, însă, ratele înalte ale dobânzii reprezintă un serios
impediment în calea dezvoltării economice.
4.Cercul vicios al cursului de schimb.

Controlul asupra cursului de schimb este o componentă importantă a politicii
monetare.
Cursul de schimb a fost folosit ca o ancoră antiinflaţionistă. În ciuda acestei precauţii a Băncii
Naţionale, între evoluţia cursului de schimb şi inflaţie, adică între deprecierea internă
şi cea externă a leului, a existat un anumit efect de antrenare, rezultat din evoluţiile în
ritmuri diferite şi timpi diferiţi ale celor două fenomene.
Controlul asupra cursului de schimb, cu efectul său antiinflaţionist, a avut, însă, drept
efect descurajarea exporturilor şi creşterea relativă a importurilor. La acestea se adaugă
măsurile de relaxare fiscală privind importurile, în condiţiile în care o cantitate mare de
maşini şi utilaje sunt preluate din import.
Deficitul crescând al balanţei comerciale are efecte inflaţioniste importante.
Iată, dar, că tentative de a da cursului de schimb o evoluţie moderată, antiinflaţionistă, are
efecte inflaţioniste prin influenţa asupra structurii balanţei comerciale.
În prezent, datorită necolerării dintre politica valutară, politica fiscală şi cea
comercială, deficitul comercial a atins un trist record.
5.Cercul vicios al economisirii.

Rata economisirii este extrem de mică în România ceea ce arată că resursele pentru
dezvoltare, ca şi cele pentru acoperirea deficitelor economice, în primul rând a celui bugetar,
dar şi a celui comercial, sunt extreme de reduse.
Nivelul scăzut al economiilor influenţează investiţiile. Lipsa unor resurse pentru investiţii
determină o capacitate şi mai redusă de dezvoltare economică şi, în consecinţă, o diminuare
a capacităţii de economisire şi o reducere a competitivităţii producţiei româneşti.
Influenţa pe care o are rata dobânzii, care este, în aceste condiţii, înaltă, face ca
efectele slabei capacităţi de economisire să antreneze slăbirea investiţiilor, tensionarea
pieţei monetare, reducerea competitivităţii economiei şi, prin urmare, o diminuare
suplimentară a resurselor de economisire.
Politicile economice ignoră, obiectivul spargerii cercului vicios al economisirii.
Economisirea se poate stimula, întâi de toate, prin crearea unor modalităţi eficiente de
colectare a resurselor.
Printre acestea se numără reformarea sistemului de asigurări sociale, care, prin
gestionare privată, ar transforma sistemul de stat într-un sistem capitalizat, cu vocaţie
investiţională.
În al doilea rând, e nevoie de dezvoltarea şi diversificarea pieţelor financiare, ca şi de
diminuare a riscului financiar al economiilor şi investiţiilor populaţiei. Economisirea nu se
poate stimula fără dezvoltarea economică şi fără stabilitate monetară.
6.Cercul vicios privatizare/restructurare.

Lipsa restructurării a dus la agravarea neperformanţei pentru numeroase firme de
stat, ceea ce a îngreunat şi mai mult privatizarea acestora. La fel cum lipsa privatizării nu a
dat firmelor resursele manageriale şi financiare de care ar fi avut nevoie pentru
restructurare.
Problema restructurării este de o maximă acuitate. Pierderile economice, importurile
neproductive, sporirea arieratelor, efectele inflaţioniste ale politicilor salariale,
distorsionarea liberei competiţii prin politicile neraţionale ale ajutoarelor de stat sunt numai
câteva dintre consecinţele întârzierii restructurării. În cele mai numeroase cazuri,
privatizarea este o condiţie necesară a restructurării. Experienţa arată că unele tipuri de
privatizare sunt mai avantajoase pentru evoluţia ulterioară a firmelor decât altele.
De exemplu, privatizarea prin investiţii străine s-a dovedit mai eficientă, ca
performanţă managerială şi investiţională decât privatizarea prin MEBO. Restructurarea fără
privatizare s-a dovedit a fi o iluzie. Procesul de privatizare trebuie accelerat, inclusiv în ceea
ce priveşte sectoarele primare. Iar ceea ce nu poate fi absorbit prin privatizare trebuie
închis.
7.Cercul vicios al fiscalităţii.

O fiscalitate relaxată constituie un stimulant pentru mediul de afaceri şi pentru
relaxarea consumului.
În actualele condiţii ale României creşterea consumului, fără un corespondent în
domeniul ofertei, va conduce, ca şi în anii 1990-1993, la creşterea semnificativă a inflaţiei.
Putem vedea, de pildă, care sunt consecinţele relaxării fiscale privind importurile, într-o
economie nerestructurată, asupra deficitului comercial.
Fiscalitatea nu poate fi un instrument al dezvoltării decât dacă este însoţită de
ajustări structurale ale economiei. Aceasta presupune o strategie economică corelată şi
fermă, pe un orizont mediu de timp.
CAPITOLUL7 – ECONOMIA INTERNATIONALA
ECONOMIA MONDIALA
- ansamblul economiilor nationale, privite in interdependenta relatiilor dintre
ele.
Trasaturi principale:
 Cadrul de actiune al diviziunii mondiale a muncii;
 Dezvoltarea interdependenta a economiilor nationale componente;
 Eterogenitate;
 Caracter dinamic;
 Cadrul parteneriatelor bi si multilaterale.
PIATA MONDIALA
- Ansamblul relatiilor de schimb care se desfasoara intre agentii economici din
diferite tari, purtatori ai cererii si ofertei.
Forme:
1. Comertul international;
2. Piata internationala a capitalurilor;
3. Piata internationala a muncii;
4. Piata valutara internationala.
AVANTAJ ABSOLUT SI AVANTAJ RELATIV

 AA: o tara se specializeaza in producerea acelor bunuri pe care le produce cu
cheltuieli mai mici decat partenerii sai comerciali.
 AR: o tara se specializeaza in producerea acelor bunuri pe care le produce cu cele mai
mici costuri relative.
DIFERENTA DINTRE COSTURILE DE OPORTUNITATE

 Teoria Heckscher-Ohlin-Samuelson (HOS): o tara se specializeaza in producerea
acelor bunuri care folosesc intr-o mai mare masura factorii de productie abundenti in
acea tara (teoria inzestrarii cu factori, a avantajului comparativ)
 Climatul general dintr-o tara: economic, politic si natural.
 Avantaje dobandite, care se schimba o data cu trecerea timpului, cum ar fi: capitalul
uman, modelele sociale, institutiile etc.
 P. Krugman: avantajele inerente specializarii (ex economiile de scara, diferentierea
produselor etc)
AVANTAJELE LIBERULUI SCHIMB
- Alocarea mai buna a resurselor
- Promovarea competitiei
- Reducerea puterii de monopol
- Reducerea consturilor unitare si a preturilor
- Cresterea calitatii produselor
- Diseminarea rezultatelor inovarii etc.
BARIERELE IN CALEA COMERTULUI INTERNATIONAL

 Taxele se prezinta in general sub forma unor cote procentuale asupra importurilor,
putand fi aplicate:
- Numai cu scupul obtinerii de venituri la bugetul de stat, caz in care au un nivel
redus;
- Cu scop protectionist, caz in care au un nivel suficient de mare pentru a
proteja producatorii interni fata de concurenta externa.
 Cote la import, care specifica volumul maxim de marfuri care poate fi importat intr-o
perioada.
 Bariere netarifare referitoare la: licente de import, standarde de calitate exagerate,
proceduri vamale greoaie etc.
 Restrictii voluntare la export: acceptate de firmele straine in speranta relaxarii
barierelor comerciale.
Efectul unei taxe
COSECINTELE TAXEI
 Reduce consumul cu o cantitate data de gegmentul
 creste productia interna de la la ; PRODUCATORII INTERNI NU PLATESC TAXA
VAMALA, asa ca vor beneficia de pe urma cresterii pretului: vanzarile cresc
concomitent cu cresterea pretului
 realocarea resurselor interne in favoarea sectorului protejat prin taxe
 reducerea importurilor: desi pretul este mai mare diferenta dintre pretul intern si cel
extern este primita de guvern sub forma taxei si nu de importatori
 incasarile bugetare din aplicarea taxei sunt suportate in ultima istanta de
consumatori (aria hasurata cu rosu si negru)
 taxa nu conduce la cresterea bogatiei nationale, ci la un simplu transfer de resurse
intre participantii la schimb
 zona triunghiulara este pierderea sociala antrenata de taxa
COSECINTELE COTELOR DE IMPORT

 Bariera cantitativa mareste pretul intern peste cel extern intrucat bunul este mai rar
pe piata
 Cresterea pretului aduce beneficii atat producatorilor interni, cat si firmelor straine
care au castigat dreptul de a exporta in tara analizata
 Plafoanele cantitativa determina un transfer de venituri peste granita, fiind din acest
punct de vedere mai nocive decat taxele, care reveneau guvernului national.
Argumente in favoarea protectionismului

- Protectia sectoarelor considerate strategice (in caz de razboi), cum ar fi:
apararea, transporturile feroviare, energia etc.
- Cresterea gradului de ocupare pe plan intern, obiectiv atins intr-adevar pe
termen scurt
- Cresterea gredului de diversificare a productiei pe plan intern, in vederea
reducerii dependentei de import si a dependentei de export
- Protejarea industriilor tinere, in dezvoltare
- Protejarea impotriva dumping-ului
- Protejarea impotriva firmelor din tarile in care forta de munca este ieftina.
Relatia dintre posturi

- Excedentul contului de capital si financiar este destinat ecoperirii deficitului
contului curent
- Soldul contului curent + soldul contului de capital si financiar fara activele de
rezerva = variatia rezervelor valutare = soldul balantei de plati
- Se adauga erorile
PIATA VALUTARA – cursul de schimb

 Cursul de schimb nominal = pretul monedei straine in moneda nationala
 Cantitatea de moneda nationala care revine la o unitate monetara straina
(cotatie directa) => cand cursul scade, leul se apreciaza => pierdere de
competivitate in comertul international
 Cursul creste => leul se depreciaza => castig de competivitate nationala
Curba J a devalorizarii monetare
- Eficacitatea devalorizarii depinde de elasticitatea cererii la pret
- Cererea inelastica + devalorizare => agravarea deficitului extern
TIPOLOGIA CURSULUI DE SCHIMB

 Regimul cursurilor de schimb fixe: cursul este fixat de banca centrala;
 Regimul cursurilor de schimb intermediare (benzi de fluctuatie)
 Regimul cursurilor de schimb flexibile: cursul determinat pe baza cererii si
ofertei: in functie de interventiile banci centrale exista:
- Flotare pura
- Flotare administrativa
FACTORII CARE INFLUENTEAZA CURSUL DE SCHIMB

 Preferintele consumatorilor
 Modificarile relative in veniturile consumatorilor diferitelor tari
 Schimbari in preturile relative din diferite tari
 Ratele relative ale dobanzii din diferite tari
 Speculatia
CAPITOLUL8 – CRESTEREA ECONOMICA
Indicatori:
- Cresterea PIB real
- Cresterea PIB real/locuitor
Efectul de catch-up
- Efectul conform caruia o tara care incepe sa creasca de la un nivel mai scazut
al PIB va creste mai repede decat o tara mai bogata (tarile sarace tind sa
creasca mai repede decat cele bogate)
TIPOLOGIE
In functie de valorile PIB/locuitor:
- Crestere pozitiva
- Crestere negativa
- Crestere zero
In functie de relatia PIB real – rata inflatiei:

- Crestere neinflationista
- Crestere inflationista
- Stagflatie
- Slumpflatie
MODELUL SOLOW
 Robert Solow (MIT Nobel laureate) isi propune sa raspunda la 3 intrebari:
- Care sunt principalii factori care afecteaza cresterea?
- Cum evolueaza cresterea in timp?
- Vor recupera tarile sarace decalajul?
-
FACTORII DETERMINANTI AI CRESTERII:

 Rata de crestere a fortei de munca
 Rata de crestere a capitalului
 Ritmul productivitatii
DESCOPUNEREA SOLOW:
 ΔY = r = ΔA/A + αΔK/K + (1-α) ΔL/L,
cu ΔA/A – reziduul Solow (se calc. ca diferenta intre rata de crestere econ. si
cresterea celorlalti doi factori)
CONCLUZIILE LUI SOLOW
 O rata mai mare a economisirii implica un raport mai mare K/L si un nivel mai mare
de trai;
 S mai mare implica un c mai mic, deci o reducere a consumului prezent, in favoarea
unui consum viitor mai mare
 Singura sursa de crestere este productivitatea, intrucat raportul capital munca
evolueaza spre o stare stationara
CE DETERMINA PRODUCTIVITATEA:
 Caoitalul fixic (K)
 Capitalul uman (H)
 Resursele naturale (N, regenerabile si neregenerabile)
 Cunostintele tehnologice (A)
Noile teorii ale cresteri (Romer)

 Progresul tehnologic – factor endogen
 Externalitati:
- Schimbul de informatii creator in regiunile caracterizate printr-o mare
concentrare a activitatii industriale sau de cercetare stiintifica => „retele” de
informatii de care beneficiaza in mod gratuit toti rezidentii
- Dezvoltarea inflastructurii publice, de care beneficiaza intreaga populatie
- Ridicarea standardelor de pregatire, care conduce la cresterea investitiilor in
capitalul uman
- Modificarea atitudinii consumatorilor, care vor accepta mai usor noile
produse si modificarea atitudinii populatiei fata de formarea profesionala
 Robert Lucas: capitalul uman este un factor endogen al cresterii; acumularea de
capital uman => crestere si efecte externe pozitive => acumulare de capital uman =>
crestere etc
 Romer: inovarea si cercetarea-dezvoltarea constitue factorul rezidual: cu cat
eforturile de cercetare-dezvoltare sunt mai importante, cu atat cresterea este mai
semnificativa; cu cat cresterea este mai puternica, cu atat eforturile de cercetare-
dezvoltare sunt mai intense
 Romer: interventia statului poate fi legitima intrucat cercetarea-dezvoltarea prezinta
caracteristicile bunurilor colective
 Barro: cheltuielile publice (educatie, cercetare-dezvoltare, infrastructura) sunt factori
de crestere si au un efect cumulativ: ele permit accentuarea cresterii, care induce
cresterea cheltuielilor publice etc. Exista o rata optima de impunere fiscala, care
favorizeaza cresterea.
CRESTEREA ECONOMICA ENDOGENA – Romer (concluzii)

- Cresterea pe termen lung este un fenomen cumulativ
- Cresterea pe termn lung se explica prin acumularea surselor endogene de
crestere (experienta, cunoastinte, cercetare-dezvoltare, infrastructura etc)
- Fiecare sursa a cresterii produce efecte externe pozitive care accentueaza
cresterea si poate face legitima interventia statutlui
- Randamentele sunt constante pe termen lung
FACTORII CRESTERII SINTETIZATI

 Cresterea populatiei
 Acumularea capitalului (economii si investitiile)
 Cresterea calitatii fortei de munca
 Progresul tehnologic
 Realocarea resurselor dinspre sectoarele cu productivitatea redusa catre cele
cu productivitate ridicata
 Institutiile (proprietatea privata, legea si ordinea, cutumele etc)
 Interventia statului
COSTURILE CRESTERII
 Costuri individuale
- Cresterea cheltuielilor cu pregatirea profesionala
- Sacrificarea consumului prezent
- Aspecte psihologice legate de adaptare
 Costuri la nivel macroeconomic
- Costuri aferente aspectelor ecologic
- Accentuarea caracterului limitat al resurselor
- Investitii publice in educatie si in formarea profesionala continua
DEZVOLTAREA ECONOMICA: definitie

 Preces manifestat pe termen lung, care imbina cresterea economica si
progresul calitativ al economiei
Progresul calitativ are in vedere modificarea structurala a economiei in favoarea sectoarelor

cu eficienta ridicata, justitia sociala, respectarea drepturilor omului si – in cazul dezvoltarii
durabile – pastrarea si ameliorarea sanatatii mediului.
MACROECONOMIE
CURS
CUPRINS
CURSUL 1 MACROECONOMIA, CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU.

1.1 Macroeconomia- abordări.
1.2 Contabilitatea naţională.
1.3 Fluxul circular al venitului.
Indicatorii macroecconomici.
CURSUL 2 ECHILIBRUL MACROECONOMIC.

2.1 Cererea şi oferta în expresii agregate
2.2 Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată
2.3 Echilibrul macroeconomic
CURSUL 3 VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE.

3.1. Formarea venitului la nivel macroeconomic.
3.2. Consumul şi economiile.
3.3. Investiţiile în economie.
3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul..
CURSUL 4 CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul economic.
4.2. Factorii şi tipurile creşterii economice.
4.3. Modele de creştere economică.
CURSUL 5 DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ

5.1. Criza natural umană a dezvoltării actuale.
5.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra evoluţiei viitoare.
CURSUL 6 Fluctuaţiile activităţii economice.

6.1 Ciclicitatea – caracteristică a evoluţiei activităţii economice;
6.2 Diversitatea ciclurilor economice;
6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu;
6.4 Politici economice anticiclice
CURSUL 7 Piaţa muncii

7.1 Conţinutul şi spcificitatea pieţei muncii;
7.2 Cererea şi oferta de muncă
7.3 Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii
CURSUL 8 Şomajul.
8.1 Şomajul – dezechilibru macro – social
8.2 Cauze, forme şi costuri sociale ale şomajului
8.2 Măsuri pentru diminuarea şomajului şi efectelor acestuia
CURSUL 9 Piaţa monetară

9.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare
9.2 Cererea şi oferta de monedă
9.3 Dobânda
CURSUL 10 PIAŢA DE CAPITAL
10.1 Conţinutul şi formele pieţei de capital
10.2 Funcţionarea pieţelor de capital
10.3 Piaţa de capital în România
CURSUL 11 PIAŢA VALUTARĂ

11.1 Obiectul şi agenţii pieţei valutare
11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare Operaţiuni valutare
11.3 Piaţa valutară în România
CURSUL 12 INFLAŢIA
12.1 Inflaţia - permanenţă a vieţii economice
12.2 Măsurarea şi formele inflaţiei
12.3 Cauzele inflaţiei
12.4 Efecte ale inflaţiei. Costurile inflaţiei
12.5 Politici antiinflaţioniste
CURSUL 13 INTERDEPENDENŢE ECONOMIEI INTERNAŢIONALE.

13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice internaţionale
13.2 Comerţul internaţional
13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe. Datoria
externă
13.4 Inegalităţi şi decalaje în economia mondială
CURSUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRAREA REGIONALĂ.

14.1 Globalizarea în dezbaterea de idei
14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării
economiei
14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN), promotori şi
beneficiari ai globalizării
14.4 Conţinutul integrării economice internaţionale
14.5 Uniunea Europeană – formă avansată de integrare economică
internaţională
CURSUL 1
MACROECONOMIA,CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU.
1.1. Macroeconomia- abordări.

1.2. Contabilitatea naţională.
1.3. Fluxul circular al venitului.
1.4. Indicatorii macroecconomici.
1.1 Macroeconomia.
Economia, ca domeniu determinant al vieţii sociale, este studiată de ştiinţa
economică, din unghiuri diferite. Partea teoriei economice care studiază activitatea
economică, aşa cum se desfăşoară ea la nivelul producătorilor şi consumatorilor
individuali, ale căror decizii sunt expresia comportamentelor pe diferite pieţe
independente, este cunoscută sub denumirea de microeconomie.
Procesele de alegere liberă pentru a produce sau a consuma bunuri, în
funcţie de reacţiile comportamentelor individuale pe diferite pieţe, se pot
individualiza în economia reală, prin decizii specifice agenţilor economici. În acest
fel se creează posibilitatea de a se integra concluziile ştiinţifice, cu privire la
studiul economiei în zona realului concret, în teoria microeconomici sau, mai
simplu spus, microeconomie.
Partea teoriei economice care studiază activitatea economică, aşa cum apare ea la
scara economiei naţionale a unei ţări, ca un întreg, unde se realizează agregarea cererii şi
ofertei individuale în cererea şi oferta globală, a fluxurilor dintre agenţii economici în
circuite sintetice de ansamblu, care exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar
şi consumul final, economiile şi investiţiile, exportul net etc., este cunoscută sub denumirea
de macroeconomie.
La scara unei economii naţionale, fenomenele şi procesele reale
individuale se integrează în cadrul unui circuit economic de ansamblu. Acesta
reflectă interdependenţele reale din viaţa economică ce generează cerere agregată
şi ofertă agregată, consum intermediar şi consum final, venit, consum, economii şi
investiţii, nivelul general al preţurilor, excedente sau deficite bugetare, monetare,
comerciale etc. Toate acestea reprezintă categorii ale ştiinţei economice pentru a
delimita şi contura fluxurile macroeconomice. Asemenea fluxuri ierarhizate şi
structurate într-o anumită logică permit exprimarea cantitativă şi descrierea
modului de funcţionare a sistemului economic în ansamblu, cu intrările sale, cu
transformările care se produc, cu ieşirile intermediare şi finale, cu interacţiunile
lor în timp şi spaţiu.
Caracteristica esenţială a lumii contemporane o constituie accelerarea
creşterii interdependenţelor dintre activităţile economice, atât în plan naţional, cât
şi internaţional-mondial.
Studierea economiei ca un tot, ca un ansamblu coerent de activităţi economice,
aflate într-o continuă şi tot mai puternică interdependenţă, sub influenţa conjugată a unei
multitudini de factori, face obiectul macroeconomiei, al ştiinţei economice despre
fenomenele şi procesele economice agregate la nivel naţional.
Problemele studiate de ştiinţa economică la nivelul macroeconomiei sunt
multiple, dintre care mai importante sunt:
- asigurarea condiţiilor pentru realizarea unei alocări eficiente a
resurselor limitate şi corectarea eşecului pieţelor concurenţiale;
- realizarea unei creşteri economice echilibrate, bazată pe
compatibilitatea criteriilor de eficienţă economică cu criteriile social-
umane şi ecologice;
- relaţia dintre exigenţele echilibrului economic general şi dezechilibrele
parţiale care pot să apară la scara unei economii, sub forma inflaţiei şi
şomajului etc;
- ciclicitatea economică în determinarea cauzelor care alternează fazele
de expansiune cu fazele de recesiune, ca şi politicile anticiclice;
- integrarea macroeconomiei în cadrul economiei mondiale, în diferitele
organizaţii economice şi în pieţele internaţionale;
- programarea şi prognoza liniilor dezvoltării economico-sociale, din
perspectiva evoluţiei resurselor naturale şi a progresului tehnico-
ştiinţific, a globalizării problemelor pe care le ridică sporirea
interdependenţelor dintre economiile naţionale etc;
- politicile macroeconomice de corectare a eşecurilor pieţelor
concurenţiale şi de depăşire a dezechilibrelor anormale în evoluţia
vieţii economico-sociale;
- fundamentarea principalelor agregate economice şi studierea relaţiilor
dintre ele, pentru a evidenţia regularităţi şi raporturi relativ stabile
între ele, ca de exemplu, între venit şi consum, venit şi economii, venit
şi investiţii etc
Delimitarea problemelor macroeconomice reprezintă o modalitate utilă de
analiză şi interpretare a vieţii economice, pornind de la individualitatea
fenomenelor şi proceselor economice şi ajungând la integrarea lor în logica
ansamblului economiei naţionale. Astfel, se pot evidenţia legile (principiile) ce
explică funcţionalitatea normală a circuitului economiei naţionale şi, pe această
bază, se cunosc cauzele dezechilibrelor nedorite, care pot să afecteze starea de
normalitate a sistemului economic.
Analiza macroeconomiei permite desprinderea forţelor principale care acţionează
şi interacţionează în interiorul economiei, a nivelurilor de eficacitate atinse, ca şi a
activităţilor considerate dezirabile, a interdependenţelor ce apar din caracterul deschis al
economiilor naţionale etc. Prin cercetarea vieţii economice, din punctul de vedere al
sistemului economic naţional, ştiinţa economică oferă guvernelor bazele ştiinţifice ale
acţiunii lor practice. Acestea trebuie să intervină acolo şi, atunci când jocul liber al
forţelor pieţei nu reuşeşte să evite crizele, dezechilibrele macroeconomice nedorite sau
alte eşecuri ce pun în pericol viaţa oamenilor, condiţiile în care ei trăiesc şi muncesc, ca şi
pentru a anticipa la timp schimbările pe care le aduce viitorul.
Prin studierea macroeconomiei şi descoperirea legilor care guvernează
funcţionalitatea normală a sistemului, ştiinţa economică oferă o bază teoretică de
analiză şi interpretare a unor probleme, cum ar fi: dacă un individ nu beneficiază
de prosperitate, ce importanţă are că societatea, în ansamblu, este dezvoltată şi
prosperă; ce satisfacţie are un om sărac, dacă ştie că alţii sunt bogaţi; dacă cineva
este şomer, nivelul mare al şomajului nu dă nici o satisfacţie şi, atunci, la ce este
bună securitatea generală dacă el nu este în siguranţă etc.
Studierea macroeconomiei ajută la înţelegerea viabilităţii unui sistem
economic numai în funcţie de ceea ce a realizat bun pentru individ şi societatea în
care trăieşte. Prin abordarea macroeconomiei s-au pus bazele aplicării metodei
analizei şi sintezei la studierea sistemului economic, atât în ceea ce priveşte
economia consumatorilor individuali, firmelor şi industriilor individuale, cât şi sub
aspectul administrării cererii şi ofertei agregate.
Analiza macroeconomică urmăreşte să răspundă la o serie de probleme de
primă importanţă, cum sunt:
- cum poate fi mărit venitul naţional al unei ţări şi cum poate fi el
distribuit mai just;
- care sunt cauzele ciclurilor de afaceri şi ce remedii sunt pentru
controlul riscurilor ce rezultă din amplitudinile creogerate ale acestora;
- cum se poate îmbunătăţi ocuparea forţei de muncă şi reduce şomajul
prin „administrarea cererii” în direcţia asigurării unui nivel suficient;
- cum poate fi controlată inflaţia;
- care sunt modalităţile de diminuare a efectelor negative ale
„administrării cererii” prin acţiuni asupra ofertei, care să
îmbunătăţească efortul, productivitatea şi eficienţa;
- ce politici trebuie să adopte guvernele pentru a îndeplini aceste ţeluri
dificile şi adeseori contradictorii, în ceea ce priveşte scopurile;
- cum putem ţine sub control enternalităţile negative ale evoluţiei
economice şi sociale, cunoscute sub denumirea de sărăcie şi poluare;
- cum putem promova şi împăca cele două valori fundamentale ale
dezvoltării durabile: raţionalitatea şi speranţa;
- cât de mult se poate deschide o economie în relaţiile cu alte ţări, astfel
încât interdependenţele globalizării să nu o distrugă.
Teoria macroeconomică îşi propune ca ţel să găsească cele mai bune
modalităţi pentru a mări venitul naţional, astfel încât, prin acţiunile asupra vieţii
economice în ansamblul ei, să putem obţine din venitul naţional creat maximum
de bunăstare economică şi socială. În acest proces complex şi contradictoriu un rol
important îl are guvernarea economică.
Guvernarea economică este un mecanism complex prin care puterea executivă a
ţării îşi îndeplineşte funcţiile economice în societate, prin centre de decizie
macroeconomică proprii, aflate în structuri ierarhizate, descentralizate şi
interdependente.
Administraţia publică îndeplineşte un rol economic pronunţat în toate
ţările, în proporţii diferite şi în condiţii concret-istorice. Dincolo de exagerările
ideologice şi politice care trebuie eludate, în epoca modernă statul democrat
deschis constituie un mecanism important de influenţare a economiei, îndeosebi la
nivelul superior al acesteia – macroeconomia, ca şi în relaţiile ei de
interdependenţă cu alte economii naţionale, în cadrul proceselor de globalizare a
vieţii economice, de universalizare a dezvoltării şi de control al marilor riscuri pe
care le aduce evoluţia vieţii natural-umane şi sociale.
Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, aflându-se în
legătură nemijlocită cu evoluţia factorilor de producţie, cu progresul tehnico-
ştiinţific, cu accentuarea complexităţii economiei şi a externalităţilor acesteia, ca şi
cu aspecte de ordin social, cultural, politic, militar, ecologic cu riscurile pe care le
generează sărăcia şi poluarea la scară naţională, internaţională şi globală.
Îndeplinirea rolului statului democratic se asigură printr-un sistem de
norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc.,
ca şi prin intermediul societăţii civile. În acest context se înscrie politica
economică.
Politica economică reflectă acţiunea conştientă a statului democratic în
direcţia stabilirii obiectivelor macroeconomice, de atins pentru o anumită perioadă,
într-o ţară, precum şi a mijloacelor directe şi indirecte necesare transpunerii în
practică a acestora, din perspectiva corectării eşecurilor pieţelor libere, controlului
riscurilor externalităţilor negative – sărăcie şi poluare, asigurării compatibilizării
celor două valori fundamentale ale vieţii natural-umane şi sociale: raţionalitatea şi
speranţa.
Obiectivele politicii economice se ierarhizează în raport cu nivelurile de
agregare economică, având ca premisă şi, totodată, ca scop final interesul general
al naţiunii, într-un anumit orizont de timp.
Există mai multe forme de politici economice, care constituie tipologia
acestora. În cadrul unei asemenea tipologii, politicile economice se clasifică după
criterii ca: obiectivele finale; mijloacele folosite pentru promovarea politicii
economice; orizontul de timp al obiectivelor de urmat; modalitatea de influenţare a
agenţilor economici de către autoritatea publică; sfera de cuprindere a domeniului
politicii economice; orientarea doctrinară a diferitelor politici economice etc.
În funcţie de asemenea criterii se elaborează şi se înfăptuiesc diverse
categorii de politici economice, cum ar fi: politici generale, locale, monetar-
financiare,bugetar-fiscal-valutare, politici de programare (planificare)
macroeconomică,politici de ocupare, politici anticiclice, politici comerciale,
politici de coeziune economică şi socială etc.
1.2. Contabilitatea Naţională.
Deşi conceptele pe care le analizăm în această parte se mai găsesc, într-o
anumită măsură, în mod firesc şi în cadrul celorlalte capitole, totuşi apreciem că, din
punct de vedere metodologic, este bine ca la acest capitol, dedicat special
contabilităţii naţionale, să realizăm o viziune globală asupra lor. Pentru înţelegerea
Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN), ca metodă de evidenţă şi analiză
macroeconomică, considerăm utilă prezentarea conţinutului principalelor concepte1.
Administraţia privată cuprinde unităţile instituţionale rezidente care
produc, în special, servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse
provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi
din veniturile de proprietate, în acest sector se includ: organizaţii religioase (de
cult), sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive,
Crucea Roşie etc.
Administraţia publică este un sector instituţional care cuprinde acle unităţi
a căror funcţie principală este de a produce servicii nedestinate pieţei, pentru
colectivitate, şi de a redistribui veniturile statului, ale căror resurse provin din
prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi ce aparţin altor sectoare.
Structurată pe trei subsectoare: administraţia centrală, locală şi securitatea socială,
administraţia publică include organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii
şi judecătoreşti, unităţile de învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare etc.
Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de
capital fix, şi a serviciilor destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată,
în vederea producerii altor bunuri economice.
Consumul final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei cuprinde:
cheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în
scopul satisfacerii nevoilor membrilor lor, cheltuieli pentru consumul individual al
administraţiilor publice şi cheltuieli de consum individual al instituţiilor fără scop
lucrativ în serviciul gospodăriilor.
Consumul final colectiv efectiv al administraţiilor publice cuprinde
cheltuieli pentru consum colectiv a administraţiilor publice (servicii publice
generale, apărare naţională şi securitate teritoriului, menţinerea ordinii şi
securităţii publice, activităţi legislative şi de reglementare, cercetare şi dezvoltare
etc.).
Consumul final total efectiv se formează prin însumarea consumului final
al gospodăriilor populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private.
Cotizaţiile sociale efective însumează toate vărsămintele către organismele
asigurătoare pentru acoperirea riscurilor de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe,
şomaj, accidente profesionale etc. Cele fictive reprezintă contravaloarea prestaţiilor
sociale furnizate direct salariaţilor, în afara unui sistem de asigurări sociale.
Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut ce nu a fost
folosită pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau
financiare.
Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea
adăugată creată în procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata
impozitelor legate de activitatea de producţie.
Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile
cumpărate de unităţile producătoare rezidente, ce sunt utilizate cel puţin un an,
inclusiv valoarea serviciilor încorporate în bunurile de capital fix.
Gospodăriile populaţiei (Menajele private) cuprind unităţile rezidente a
căror funcţie principală o constituie consumul sau eventual producţia, dacă aceasta
se realizează de către întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele
lor provin din remunerarea muncii, venituri din proprietăţi, transferuri de la alte
sectoare, venituri din vânzarea producţiei de bunuri şi servicii.
Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către administraţiile publice,
centrale şi locale, acestea pot fi impozite legate de producţie şi de import: impozite
pe salarii, T.V.A., accize, taxe vamale, taxe asupra mijloacelor de transport,
impozite pe clădiri etc., ca şi impozite pe venit şi patrimoniu: vărsăminte din profit,
impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, taxe asupra
autoturismelor, impozitul pe dividende etc.
Instituţiile financiare sunt un sector instituţional care grupează unităţile a
căror funcţie principală constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi
repartiza disponibilităţi financiare.
Societăţile de asigurări sunt un sector instituţional ce include toate unităţile
care au funcţia de a transforma riscurile individuale în riscuri colective.
Prestaţiile sociale cuprind toate transferurile în natură sau în numerar ce se
atribuie unor peroane pentru acoperirea unor riscuri sau nevoi ca: boală, bătrâneţe,
deces, invaliditate, şomaj, accidente de muncă, boli profesionale.
Producţia este considerată orice activitate socialmente organizată pentru a
obţine bunuri materiale şi servicii într-o anumită perioadă de timp. Deosebim o
producţie de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei şi o producţie de bunuri şi
servicii nedestinate pieţei.
Producţia imputată de servicii bancare exprimă, în mod convenţional,
diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite de instituţiile financiare.
Activitatea reprezintă o grupare de unităţi cu producţie omogenă.
Restul lumii reflectă ansamblul operaţiunilor ce se desfăşoară între unităţile
rezidente şi unităţile nerezidente.
Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca
depusă (inclusiv prime, sporuri, avantaje în natură), din care se scad cotizaţiile
sociale şi impozitul pe salariu.
Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale ce au un
comportament economic analog, în raport de funcţia economică principală şi sursa
de provenienţă a veniturilor.
Societăţile şi cvasisocietăţile nefinanciare reprezintă un sector instituţional
a cărui funcţie principală este producerea de bunuri materiale şi servicii nefinanciare
destinate vânzării pe piaţă (regiile autonome şi societăţile comerciale nefinanciare).
Subvenţiile reprezintă un sistem de transferuri curente fără contrapartidă
ale administraţiei publice sau instituţiilor U.E. către unităţile rezidente
producătoare de bunuri materiale şi servicii, cu scopul da influenţa nivelurile de
producţie, preţurile acestora, remunerarea factorilor de producţie.
Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (C.N.)
reprezintă o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica
majorităţii ţărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în
calculele şi analizele efectuate de organismele internaţionale (ONU, OCDE). C.N.
oferă o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice,
în timpul unei perioade de timp, sau la un moment dat, în vederea reprezentării
cantitative, sintetice, agregate şi clare a realităţii economice. S.C.M. ordonează,
sistematizează şi sintetizează fluxurile în economie după criterii riguroase, în cadrul
unor tabele ce formează un sistem de conturi ale economiei naţionale. În cadrul C.N.
se evidenţiază şi se analizează activitatea care produce bunuri economice (materiale
şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă, precum şi cea prestatoare de servicii
nemarfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale.
Din punctul de vedere al spaţiului, conturile naţionale se elaborează în
profil naţional, plurinaţional (pentru U.E.) şi regional (pentru ţări cu
dimensiunimari, cu economie complexă). În ceea ce priveşte caracteristica timp,
conturile sunt elaborate trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat.
C.N. permite urmărirea proceselor legate de producţia de bunuri
economice, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, consumul (utilizarea
veniturilor pentru consum) şi acumularea de bunuri economice (utilizarea
economiilor pentru creşterea patrimoniului tehnico-material) ce au loc în cadrul şi
între subiectele economice (întreprinderi private şi publice, instituţii publice,
gospodării ale populaţiei). Pentru exprimarea activităţii desfăşurate de agenţii
economici pe ansamblul economiei naţionale, C.N. foloseşte principiul contabil al
dublei înregistrări, conturile înregistrând, pe de o parte resursele, în mod
convenţional în dreapta, iar pe de altă parte, utilizarea acestora, în stânga.
În cadrul C.N. agenţii economici (subiectele economice) se grupează după
criterii riguroase, pe categorii instituţionale, iar operaţiunile desfăşurate de aceştia
pe tipuri de operaţiuni, cu obiecte materiale, servicii şi valori financiare.
Activităţile economice în cadrul C.N. se împart în patru grupe
fundamentale: cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice
care satisfac direct sau indirect trebuinţele economice; cele care folosesc
veniturile pentru consum; cele care folosesc veniturile pentru creşterea
patrimoniului (acumulare) şi cele care sunt legate de acordarea, respectiv,
angajarea de credite.
Agenţii economici se agregă pe ramuri, în vederea analizei relaţiilor
tehnico-economice şi alcătuirii tabelului intrări-ieşiri şi pe sectoare (cu scopul
analizei fluxurilor de venituri şi cheltuieli), sectorul firmei, sectorul gospodării,
sectorul public şi sectorul străinătate.
Datele oferite de C.N. permit cunoaşterea şi caracterizarea unor variabile
economice importante cum sunt: produsul intern, produsul naţional, venitul
naţional, consumul final, formarea capitalului, veniturile personale şi disponibile
ale populaţiei, exportul, importul, investiţii etc.
Evidenţierea circuitului fluxurilor în C.N. presupune definirea şi
delimitarea activităţilor economice, subiectelor economice, a obiectelor activităţii
economice, tranzacţiilor, evaluării, datării şi localizării acestora.
În C.N., circuitul economic este prezentat prin intermediul conturilor
pentru activitatea subiectelor economice, sectoarelor instituţionalizate şi a
ramurilor şi pentru ansamblul economiei naţionale, astfel:
Conturile de activitate ale subiectelor economice se împart în: contul de
producţie, contul de venituri şi cheltuieli, contul de modificare a patrimoniului şi
contul de finanţare.
Informaţiile din conturile alcătuite de subiectele economice pot fi agregate
pe sectoare economice – conturi ale sectorului firme, ale sectorului public
(guvernamental) şi ale gospodăriilor private – şi pe ramuri de activitate. La
agregarea informaţiilor din conturile alcătuite de subiectele economice, pe sectoare
sau genuri de activitate, se ţine seama de necesitatea de a elimina consumul
intermediar, adică livrările de bunuri între subiectele economice care sunt încadrate
în acelaşi sector.
În vederea calculării indicatorilor sintetici, analizei formării mişcării,
repartiţiei şi utilizării veniturilor, interdependenţelor din economia naţională,
cunoaşterii stării economiei, a stabilităţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de
muncă etc., C.N. alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta, C.N.
foloseşte un sistem propriu de principii, concepte fundamentale legate de
activitatea de producţie, producţia intermediară şi finală, consumul final, investiţii
şi amortizări, „intern” şi „naţional”, evaluarea tranzacţiilor.
Conturile macroeconomice se obţin pe baza unor multiple agregări şi
sintetizări ale informaţiilor din conturile pe subiecte economice, sectoare
economice şi ramuri de activitate, cu respectarea principiilor şi conceptelor
fundamentale ale C.N.
În categoria conturilor macroeconomice, în raport de folosirea
informaţiilor, deosebim:
a) conturi naţionale care stau la baza calculării unor indicatori sintetici ai

producţiei de bunuri, şi anume: contul sintetic de bunuri şi contul de
producţie;
b) conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit

analiza formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, şi anume:
contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de
redistribuire a veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor;
c) conturi naţionale care stau la baza indicatorilor şi analizei
patrimoniului, şi anume: contul de modificare a patrimoniului şi contul
de finanţare a modificării patrimoniului;
d) conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea, sub

forma unui cont de bază numit contul restul lumii sau străinătate.
1.3 FLUXUL CIRCULAR AL VENITULUI
Gruparea unităţilor economice pe sectoare instituţionale permite evidenţierea

fluxurilor dintre aceste sectoare şi oferă o imagine de ansamblu asupra
economiei naţionale, numită în literatura de specialitate.
SOCIETĂŢI ŞI CVASI-SOCIETĂŢI NEFINANCIARE, produc bunuri şi

servicii destinate pieţei nefinanciare şi ale căror resurse provin din vânzarea
producţiei. Ex.: SNCFR, Renault-Dacia ş.a.
INSTITUTII DE CREDIT, au ca funcţie principală finanţarea activităţii
economice (colectarea, transformarea şi redistribuirea disponibilităţilor
financiare). Fondurile acestor instituţii provin în principal din angajamentele
contractate (depuneri la vedere şi la termen, titluri de valoare etc.) şi dobânzi. Ex.:
BNR, BCR, SIF Muntenia ş.a.
ÎNTREPRINDERI DE ASIGURARI, îndeplinesc funcţia de asigurare, adică
de transformare a riscurilor individuale în riscuri colective şi se finanţează din primele
de asigurare. Ex.: Astra, Allianz, Interamerican ş.a. ADMINISTRATIILE
PUBLICE, produc servicii nemarfare şi efectuează operaţii de redistribuire a
veniturilor şi bogăţiei naţionale. Finanţarea lor se face din vărsăminte obligatorii
ale celorlalte instituţii, primite direct sau indirect, prin redistribuire.
ADMINISTRATIILE PRIVATE, produc servicii nemarfare pentru grupuri
particulare de gospodării şi care se finanţează din contribuţii voluntare
efectuate de gospodării în calitate de consumatori şi din veniturile pe
proprietate. Ex.: Crucea Roşie Internaţională ş.a.
GOSPODARIILE, a căror funcţie principală este consumul şi ale căror
venituri provin din salarii, proprietate şi transferuri. O altă funcţie importantă a
gospodăriilor este producţia de bunuri şi servicii marfare, nefinanciare care conduce
la venituri prin vânzarea sa.
RESTUL LUMII, sector care grupează unităţile nerezidente în măsura în care
ele efectuează operaţiuni cu unităţile instituţionale rezidente. Unităţile
economice rezidente sunt acelea care au un centru de interes pe teritoriul ţării
respective.
INJECTII IN FLUX
IM Exporturi (EX)
IT Cheltuieli publice (CP)
FIRME
E Investitii (I)
D C B A
Piaţa Piaţa Piaţa Administraţiile
factorilor de bunurilor de financiară publice Restul lumii
producţie consum
D' F H
I G Economii (E)
EX Impozite si taxe (IT)
MENAJE
CP Importuri (IM)
RETRAGERI DIN FLUX

A – oferta de bunuri, B – încasări, C – plăţi pentru factori, D – cerere de factori, D’ – venituri, F – oferta de factori, G
– cheltuieli de consum, H – cerere de bunuri.
Economiile (S): venituri pe care gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum

şi care în mod normal sunt depuse la bănci sau în alte categorii de instituţii
financiare;
Taxele (T): includ taxele directe şi indirecte plătite de titularii de venit
administraţiilor;
Importurile (IM): cuprind cheltuielile gospodăriilor pentru bunurile importate
şi cheltuielile firmelor pentru materiile prime achiziţionate din exterior.
Investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea stocului de capital;

Cheltuielile publice (G) care includ achiziţiile guvernamentale de
bunuri şi servicii;
Exporturile (EX), respectiv vânzările ţării către restul lumii.
1.4 Indicatori agregaţi în sistemul contabilităţii naţionale
În vederea analizelor macroeconomice este nevoie să se cunoască nivelul şi
evoluţia principalilor indicatori sintetici (agregaţi) ce reflectă activitatea economică
desfăşurată de agenţii economici la nivelul economiei naţionale.
Aşa după cum am prezentat, pe baza sistemului conturilor macroeconomice
se pot calcula indicatori globali, sintetici cu privire la: volumul şi structura
producţiei de bunuri economice, venituri create în activităţile de producţie
desfăşurate de agenţii economici pe ansamblu şi pe subiecte economice, repartiţia
veniturilor între participanţii la activităţi economice şi redistribuirea acestora prin
mijloace financiare specifice; folosirea veniturilor pentru consum şi economii
(acumulare).
Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs
naţional, venit naţional, venit disponibil, venit personal al populaţiei.
Indicatorul macroeconomic de rezultate, produsul intern, exprimă
producţia finală de bunuri economice, ţinând seama de criteriul „intern”, în
expresie „brută” şi „netă”.
Produsul intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic, exprimă
valoarea adăugată brută a producţiei finale produsă în decursul perioadei de
calcul de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.
După metoda de producţie (sau metoda valorii adăugate), produsul intern
brut se calculează prin însumarea valorii adăugate brute (V.A.B.) create de factorii
de producţie în toate unităţile din interiorul ţării, producătoare de bunuri materiale
şi servicii şi agregarea valorii pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei
naţionale.
PIB = ΣVABi, unde „i” reprezintă sectoarele sau ramurile economiei
naţionale.
Prin scăderea din valoarea brută (PBi) a bunurilor produse de un sector sau
ramură ale economiei a consumului intermediar (CIi), valoarea bunurilor materiale
şi a serviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri
economice – se obţine valoarea adăugată brută a sectorului sau ramurii economiei
naţionale (VABi):
VABi = PBi – CIi, de unde produsul intern brut, exprimat în preţurile

factorilor, se calculează cu relaţia:
PIBi = ΣPBi – ΣCIi
Dacă la PIB, exprimat în preţurile factorilor, adăugăm impozitele indirecte

nete (IIN), obţinem produsul intern brut în preţurile pieţei (PIBpp):
PIBpp = PIBpf + IIN
Produsul intern net în preţurile factorilor (PINpf), exprimă valoarea
adăugată netă (VAN) a agenţilor economici, sectoarelor sau ramurilor economiei
naţionale şi se calculează scăzând din valoarea adăugată brută a consumului de
capital fix sau amortizarea (A):
PINpf = ΣVABpf – ΣA = ΣVANpf – PIBpf – A
Trecerea de la PIN în preţurile factorilor, la PIN în preţurile pieţei se
realizează adăugând la valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor (VANpf),
impozitele indirecte nete (IIN):
PINpp = ΣVANpf + IIN
Pe baza indicatorilor PIB şi PIN se pot obţine informaţii cu privire la
contribuţia ramurilor, la obţinerea acestor indicatori macroeconomici şi la
satisfacerea cerinţelor sociale, de import şi pentru export.
După metoda utilizării finale (sau metoda cheltuielilor), produsul intern
brut, în preţurile pieţei se calculează prin însumarea următoarelor elemente:
consumul privat (CPV), consumul public (CP), investiţiile brute (sau fomarea brută
a capitalului) – Ib, exportul net, diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi
importate (EN):
PIBpp = CPV + CP + Ib + EN
Un asemenea indicator macroeconomic, după această metodă, însumează
elementele ce ţin de utilizarea finală a bunurilor economice, mai puţin valoarea
bunurilor importate.
După metoda repartiţiei (sau a însumării veniturilor), produsul intern brut
în preţurile factorilor se obţin ca sumă a veniturilor factorilor de producţie (VF) la
care se adaugă amortizarea capitalului fix (A).
PIBpf = ΣVF + A, iar produsul intern net, în preţurile factorilor (PINpf), se
calculează ca o sumă a veniturilor factorilor de producţie:
PINpf = PIBpf – A sau PINpf = ΣVF
Prin folosirea metodei însumării veniturilor factorilor de producţie la
calculul PIN se creează condiţiile de trecere de la calculul macroeconomic, în
viziune „intern”, la calculul macroeconomic, după criteriul „naţional”, pentru
determinarea venitului naţional (VN) şi a venitului disponibil (VD).
Produsul naţional este un indicator macroeconomic agregat ce exprimă
rezultatele activităţii de producţie din punct de vedere al criteriului „naţional”,
sub forma valorii producţiei finale de bunuri economice. El se calculează ca
produs naţional brut (PNB) şi produs naţional net (PNN), exprimat în preţurile
factorilor şi în preţurile pieţei.
Produsul naţional brut PNB, se calculează adăugând la mărimea
produsului intern brut veniturile factorilor de producţie obţinute de agenţii
economici naţionali din activitatea de producţie desfăşurată în alte ţări şi scăzând
veniturile factorilor de producţie realizate de agenţii economici străini din ţară,
ceea ce înseamnă că la PIB se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în
raport cu străinătatea (SVFSVAB) la valoarea adăugată brută:
PNB = PIB + SVFSVAB
Produsul naţional net PNN, este egal cu produsul intern net la care se
adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea, ca valoare
adăugată netă (SVFSVAN):
PNN = PIN + SVFSVAN
În preţurile pieţei, PNB şi PNN includ şi impozitele indirecte nete, ce nu
sunt incluse în preţurile factorilor.
PNN, în preţurile factorilor, exprimă venitul naţional al societăţii (VN):
PNNpf = VN
Analiza evoluţiei unei economii cu ajutorul indicatorilor macroeconomici
de rezultate presupune exprimarea acestora în preţuri comparabile.
Prin raportarea PIB sau a PNB, în preţuri curente, la un indice ce reflectă
modificarea preţurilor bunurilor care fac parte din metodologia de calcul a acestor
indicatori, se obţine mărimea lor în preţuri comparabile. Dacă raportăm, spre
exemplu, produsul intern brut în preţuri curente PIBp.crt., la produsul intern brut în
preţuri comparabile (PIBp.com.) obţinem deflatorul produsului intern brut. Se
numeşte deflator deoarece poate fi utilizat pentru ajustarea deflaţie (sau inflaţie) a
calculaţiilor indicatorilor macroeconomici în preţuri curente, cu scopul de a
ajunge la măsurarea modificărilor reale ale producţiei. Deflatorul se prezintă
ca un indice general al preţurilor. Spre deosebire de indicele preţurilor de
consum, deflatorul PIB sau PNB este mai cuprinzător.
Dacă presupunem că PIB în preţuri curente al unui an este de 20.000
mld. u.m., iar deflatorul PIB în perioada curentă faţă de o perioadă de bază
este de 500%, atunci:
20.000 mld. u.m.

PIBp.com.1 = = 4.000 mld. u.m.
5
Dacă presupunem că în perioada considerată de bază PIB era de
10.000 mld. u.m., atunci indicele de creştere a produsului intern brut în
preţuri comparabile este de:
PIBpcom1 4.000
PIBp.com.1/0 = = = 0,4 = 40%
PIBpcrt0 10.000
Aceasta înseamnă că produsul intern brut real, în preţuri comparabile

(constante) a scăzut cu 60% sau la 40% în perioada curentă faţă de perioada
de bază. Aceasta este dinamica reală a PIB.
Prin raportarea PIB nominal, în preţuri curente (20.000 mld. u.m.) la
PIB în preţurile curente ale perioadei de bază (10.000 mld. u.m.) obţinem
dinamica nominală a PIB. În cazul nostru:
n PIBpcrt1 20.000 mld.
PIBp1/0 == = 200%
PIBpcrt0 10.000 mld.
Indicele PIB, în expresie reală se mai poate calcula şi pe baza

relaţiei:
COM IPIBPNOM 2
PIBp1/ 0 = = = 0,4 = 40%
D (Deflator) 5
Aceasta înseamnă că indicele de creştere a PIB în preţurile curente ale
fiecărei perioade include atât influenţa modificării producţiei fizice, cât şi influenţa
modificării preţurilor.
Mărimea reală a PIB în perioada curentă, care să elimine influenţa
preţurilor, este egală cu 4.000 mld. u.m.
CURSUL 2
ECHILIBRUL MACROECONOMIC.
2.1. Cererea şi oferta în expresii agregate

2.2. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată
2.3. Echilibrul macroeconomic
2. ECHILIBRUL MACROECONOMIC
2.1 Cererea şi oferta în expresii agregate
Prin cererea agregată (globală), ştiinţa economică înţelege cererea totală a

gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de
bunuri materiale şi de servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la
un nivel mediu general al preţurilor acestora.
Această cerere globală apare ca reprezentând totalitatea cheltuielilor reale
care se fac într-o economie pentru achiziţionarea de bunuri economice într-o
perioadă determinată de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor. În mărimea
cererii agregate sunt cuprinse bunurile dorite şi care pot fi cumpărate de agenţii
economici agregaţi, într-o perioadă determinată şi la un nivel mediu general dat al
preţurilor.
În cadrul cererii agregate, se includ următoarele elemente:
a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri făcute de către populaţie
(menaje) - CM;
b) cheltuieli efectuare de către firme, sub formă de investiţii pentru
formarea brută a capitalului tehnic - FBK;
c) cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri investiţionale,
pe seama veniturilor bugetare - CG;
d) cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa dintr-o anumită
ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări – exportul net – EN
(diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate).
Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula: CA
= CM + FBK + CG + EN
Ţinând cont de elementele menţionate, cererea agregată se poate exprima
fie cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termeni reali (PNB sau PNN), fie
cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali (VN).
Analiza cererii agregate se face în funcţie de nivelul general al preţurilor,
care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor
produse în economie.
Dacă nivelul general al preţurilor creşte (ceilalţi factori nu se modifică),
valoarea reală a banilor scade, se reduce deci puterea lor de cumpărare şi altor
active financiare, fapt pentru care vom putea cumpăra mai puţin bunuri şi serviciu,
cu un venit normal dat. Aceasta înseamnă că sporirea nivelului general al preţurilor
ar însemna reducerea cererii agregate, în termei reali.
Totodată, creşterea nivelului general al preţurilor din ţară va face ca
bunurile şi serviciile produse pe plan intern să fie mai scumpe faţă de cele străine.
Ca urmare, consumatorii interni vor fi tentaţi să cumpere mai puţine bunuri
economice produse în ţară, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine. În
aceste condiţii, importurile vor creşte, producătorii interni vor vinde mai puţin din
bunurile lor în interior, exporturile reducându-se. Iată deci că o sporire a nivelului
general al preţurilor pe piaţa internă va reduce, din acest punct de vedere, cererea
agregată pentru bunurile interne. Cu cât dependenţa de comerţul internaţional, a
unei ţări este mai mare, cu atât sporirea nivelului general al preţurilor pe piaţa
internă va avea ca efect grav scăderea cererii agregate pentru produsele interne.
În concluzie, prin creşterea nivelului general al preţurilor şi scăderea
puterii de cumpărare a banilor, prin sporirea importurilor şi scăderea
exporturilor, cererea agregată pentru bunurile materiale şi serviciile produse pe
plan intern scade.
Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor.
Astfel, dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea nivelului
general al preţurilor va mări rata dobânzii, scumpindu-se creditul, cu efecte asupra
descurajării investiţiilor.
Sporirea nivelului general al preţurilor are ca rezultat şi reducerea
cheltuielilor reale ale guvernului, ceea ce înseamnă şi scăderea acestei componente
a cererii agregate din economie.
În timp ce creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat contracţia
cererii globale, prin reducerea tuturor componentelor acesteia, reducerea nivelului
general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.
Dacă însă considerăm dat nivelul general al preţurilor, atunci cererea
agregată creşte sau scade în raport de modificarea acţiunilor unor factori numiţi
condiţiile cererii agregate. În cadrul acestora, cele mai importante sunt:
a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii
economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste. În
primul caz, populaţia va cumpăra o cantitate mare de bunuri, mai ales
de folosinţă îndelungată, întreprinzătorii vor spori investiţiile, deoarece
se micşorează gradul de certitudine în obţinerea unor profituri mai mari
etc., ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în ce mai mare. În al
doilea caz, creşterea incertitudinilor consumatorilor finali cu privire la
viitor va determina reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor
pentru investiţii, pentru bunurile de capital tehnic etc.;
b) natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea
cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei
monetare, au ca efect mărirea cererii agregate sau, dacă stimulează
creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii
agregate;
c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află în perioada de
boom economic (mai ales economiile cu care avem relaţii economice),
atunci vor creşte importurile lor, adică se vor mări exporturile noastre,
crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci
partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se
vor reduce, scăzând cererea agregată.
Dacă nivelul general al preţurilor scade de la p1 la p2, iar celelalte condiţii
nu se modifică, cererea agregată reală se extinde de la A la B, în cadrul CA0. La un
nivel general al preţurilor egal cu p2, modificarea condiţiilor cererii determină
translatarea curbei cererii agregate de la CA0 la CA1, sau de la CA0 la CA2,
cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând, de la B la A.
Evoluţia curbei cererii agregate
CA0 = curba cererii agregate iniţiale

CA1 = curba cererii agregate crescute, ca urmare a acţiunii favorabile a
condiţiilor cererii CA2 = curba cererii agregate scăzute, ca urmare
a acţiunii nefavorabile a
condiţiilor cererii
Prin oferta agregată (globală), ştiinţa economică înţelege oferta de piaţă a

tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse, într-o perioadă determinată de
timp, de către o economie naţională.
Exprimând producţia totală reală de bunuri mărfare dintr-o perioadă
determinată de timp, oferta agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni
reali. În mărimea fizică, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care
firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor din
economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea
nivelului general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi
şi la un nivel general al preţurilor dat, în raport de influenţa care condiţionează
producerea bunurilor şi serviciilor.
Considerând dată mărimea eficienţei factorilor de producţie, modificarea
nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată, prin intermediul
costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Această reflectare se face în mod
diferit, în funcţie de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, care determină
un anumit raport între cererea şi oferta de factori de producţie, şi implicit, un
anumit nivel al preţurilor acestora.
Oferta şi cererea agregate
Dacă, spre exemplu, majoritatea firmelor ce produc oferta totală lucrează

cu mult sub nivelul capacităţilor de producţie de care dispun, atunci cererea de
resurse economice este redusă şi, la oferta dată a acestora, preţul factorilor de
producţie la care se aprovizionează agenţii economici este în scădere. În aceste
condiţii, costul producţiei de ofertă este mai redus.
Dacă firmele care produc cea mai mare parte a ofertei totale îşi sporesc
gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, spre potenţialul lor real, atunci
cererea de factori de producţie va creşte, antrenând sporirea preţului acestora. În
aceste condiţii, costul producţiei de ofertă va spori.
În condiţiile când acelaşi bun economic poate face parte din consumul
intermediar – în calitate de resursă productivă – sau poate fi destinat consumului
final – în calitate de bun final, – preţul trebuie să fie acelaşi.
Ţinând cont că oferta agregată se exprimă prin intermediul produsului
intern brut real, ceea ce înseamnă folosirea preţurilor comparabile (a preţurilor
constante, ale unei perioade de referinţe), pentru a putea sesiza modificările
intervenite în volumul şi structura producţiei fizice totale este necesar ca din
valoarea PIB în preţuri curente să se elimine influenţa modificărilor preţurilor.
Acest lucru se realizează fie prin raportarea PIB în preţuri curente la indicele
general de preţuri (numit şi deflatorul PIB), fie prin raportarea fiecărui element al
PIB în preţuri curente la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a
fiecărei componente (pe ramuri, pe elemente de producţie şi consum intermediar
sau pe elemente de utilizare finală a PIB).
În raport cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, oferta
agregată este influenţată şi de modul cum se modifică cererea agregată. Astfel, la
firmele cu grad redus de utilizare a potenţialului de producţie, o sporire a cererii
agregate antrenează o creştere mai mare a ofertei de piaţă a acestora, faţă de firmele
unde gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este mai ridicat. În condiţiile
reducerii cererii agregate, firmele cu grad mai redus de utilizare a capacităţilor de
producţie îşi vor diminua oferta de piaţă într-o proporţie mai mică decât firmele cu
un grad mai ridicat de utilizare a potenţialului de producţie. Iată deci că volumul şi
structura ofertei agregate sunt influenţate prin oferta de piaţă a firmelor în mod
diferit, în funcţie de raportul care se creează între modificarea cererii agregate şi
gradul de utilizare a capacităţilor de producţie.
Influenţa modificării preţurilor factorilor de producţie asupra costului
ofertei agregate trebuie analizată pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen
scurt, în condiţiile existenţei unor contracte între cumpărătorii şi vânzătorii de
factori de producţie, chiar dacă preţurile acestora pe piaţa liberă cresc, costurile
medii ale firmelor rămân relativ constante, ceea ce înseamnă că sporirea ofertei
agregate se poate realiza în condiţiile unui cost mediu relativ neschimbat al
acestora. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, o creştere a nivelului general al
preţurilor factorilor de producţie să nu se reflecte imediat în costurile producţiei
totale, sporirea ofertei agregate fiind însoţită de creşterea profitului marginal al
firmelor.
Pe termen lung, costul mediu al ofertei agregate poate să integreze
influenţa creşterii nivelului general al preţurilor sub cel puţin două modalităţi: o
sporire a costului mediu într-o proporţie mai mică decât nivelul general al
preţurilor, cu obţinerea unui profit marginal în scădere pe măsură ce oferta agregată
creşte; o creştere a costului mediu direct proporţională cu nivelul general al
preţurilor, când sporirea preţurilor nu mai determină creşterea ofertei agregate,
deoarece profitul marginal devine zero.
Considerând dat nivelul general al preţurilor, modificarea ofertei agregate
se află sub influenţa unor factori, numite condiţiile ofertei.
În cadrul acestor condiţii, se detaşează, ca importanţă, următoarele:
a) productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o
reducere a costului mediu, creşterea producţiei şi deci a ofertei agregate,
iar, prin reducere va spori costul mediu, diminuând producţia la unitatea
de factor consumator şi, în consecinţă, şi oferta agregată;
b) volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când
oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe
piaţă se micşorează;
c) preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca,
materiile prime, energia, combustibilul etc., sunt mai ieftine faţă de
perioada anterioară, sau poate micşora oferta agregată, atunci când
costurile cu aprovizionarea cresc.
A B C
Evoluţia curbei ofertei agregate
Dacă nivelul general al preţurilor creşte de la P1 la P2, oferta agregată, pe

termen scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA0. La un nivel general al preţurilor
egal cu P2, modificarea condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la
OA0 la OA1 sau de la OA0 la OA2, cantitatea reală oferită crescând de la B la C sau
scăzând de la B la A. Pe termen scurt, la un nivel al preţurilor mai mare decât P2,
coeficientul de elasticitate a ofertei agregate în funcţie de preţ este egal cu zero, iar
profitul marginal este în creştere. Când nivelul general al preţurilor este egal cu P2,
profitul marginal poate să tindă spre zero.
2.2 Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată
La nivelul de echilibru, se realizează acel volum de producţie pe care

economia este în măsură să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie
necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că
rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor
totale, neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie.
Firmele nu au nici un interes să se deplaseze din punctul de echilibru E,
deoarece ele angajează câţi salariaţi doresc, costul real al muncii fiind stabilit în
funcţie de salariul curent şi de nivelul general al preţurilor.
În calitate de consumatori de bunuri materiale şi de servicii, lucrătorii sunt
mulţumiţi de starea de echilibru E, deoarece pot să cumpere maximum la nivelul
preţurilor existente.
Acest punct de egalitate între cerea agregată şi oferta agregată determină
nivelul general al preţurilor şi produsul naţional brut real.
Să presupunem că economia este în echilibru în punctul A şi nu în punctul
E. Observăm că punctul A se află pe curba ofertei totale, ceea ce înseamnă că
firmele produc cât doresc la preţurile ce corespund acestui punct.
Întrucât, însă, pentru punctul A preţurile sunt mai mici decât pentru punctul
E, firmele vor produce mai puţin decât în situaţia de echilibru E. În aceste condiţii,
numărul locurilor de muncă va fi mai mic, iar al şomerilor mai mare. Punctul A
aflându-se sub curba cererii agregate, înseamnă că firmele, gospodăriile, guvernul
şi străinii vor cumpăra mai puţine bunuri decât ar dori. La acest nivel de preţuri,
cumpărătorii ar dori să se afle în punctul B, unde, de fapt, cererea agregată
depăşeşte oferta agregată cu distanţa AB.
Teoria comportamentelor economice agregate
Echilibrul dintre cererea şi oferta agregate
La acest exces de cerere agregată, producătorii observă că pot spori

preţurile, fără să piardă clienţii, deoarece constată că există cerere pentru o
producţie mai mare decât sunt ei dispuşi să producă în punctul A. Deoarece nivelul
general al preţurilor creşte, excesul cererii agregate faţă de oferta agregată va
dispărea treptat, ca urmare a creşterii ofertei şi scăderii cererii. Presiunea asupra
creşterii nivelului general al preţurilor există atât timp cât cererea agregată este
mai mare decât oferta agregată.
Când această presiune dispare, nivelul general al preţurilor încetează să
mai crească, realizându-se echilibrul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când economia
se află deasupra punctului de echilibru E, forţele libere ale economiei tind să o
aducă la punctul unde cererea agregată este egală cu oferta agregată.
Corelaţia dintre cererea şi oferta agregată se poate analiza în următoarele
situaţii:
1) La o ofertă agregată dată, dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul
de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor se deplasează din punctul PE0 în
PE1, iar producţia reală de bunuri se va mări din punctul A în punctul B (vezi
figura ).
Dacă nivelul iniţial de echilibru E0 se realizează la o producţie totală care
este sub potenţialul real al economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate de
la CA0 la CA1 va antrena cu deosebire o sporire a ofertei agregate de la A la B,
creşterea nivelului general al preţurilor va fi nesemnificativă. O asemenea situaţie
va impune politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât
potenţialul de producţie există, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a
forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă excesul de cerere agregată are
loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci o asemenea
situaţie produce inflaţie.
Dinamica stării de echilibru din perspectiva creşterii

cererii agregate
2) Dacă oferta agregată nu se modifică, iar cererea agregată se

reduce, atunci nivelul general al preţurilor şi nivelul producţiei totale scad
faţă de situaţia iniţială (vezi figura ).
Dinamica stării de echilibru din perspectiva reducerii

cererii agregate
Ca urmare a reducerii cererii agregate de la CA1 la CA0, preţul de echilibru
se reduce de la PE0 la PE1, iar oferta totală scade de la B la A. Corelaţia dintre
reducerea nivelului general al preţurilor şi reducerea producţiei totale este în
funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată în situaţia de
echilibru iniţial E0.
Dacă în E0 economia naţională utilizează potenţialul productiv aproape de
capacitatea sa reală, atunci reducerea nivelului general al preţurilor va fi mai mare
decât reducerea producţiei reale (oferta agregată fiind perfect inelastică). Iată de ce,
într-o perioadă de avânt economic, cu o rată ridicată a inflaţiei, este necesar, pentru
a reduce inflaţia, să se promoveze o politică de reducere a cererii agregate, fără ca
să se realizeze o creştere a ratei şomajului.
3) În situaţia când cererea agregată nu se modifică, iar oferta agregată
creşte, se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor de la PE0 la PE1
şi o sporire a producţiei totale reale faţă de poziţia iniţială de echilibru de la A la B
(vezi figura ).
Şi în acest caz, proporţia reducerii nivelului general al preţurilor şi sporirii
producţiei totale sunt diferite, în raport de caracteristicile poziţiei iniţiale de
echilibru. Indiferent însă de acest lucru, atât reducerea nivelului general al
preţurilor, cât şi creşterea producţiei totale reale produc efecte pozitive pentru
economia naţională a unei ţări. La o cerere agregată dată, politica guvernamentală
de sporire a ofertei agregate reprezintă o cerinţă de prim ordin, date fiind efectele
pozitive de antrenare pe care le generează în viaţa economică.
Creşterea ofertei agregate şi starea de echilibru

4) Spre deosebire de cazul anterior, la o cerere agregată dată, o reducere a ofertei totale
determină creşterea nivelului general al preţurilor.
Şi în acest caz, proporţia în care creşte nivelul general al preţurilor şi scade producţia totală
reală este în funcţie de caracteristicile poziţiei de echilibru iniţial între cererea agregată şi oferta
agregată. Indiferent, însă, de acest lucru, ambele efecte care se obţin sunt negative, ceea ce înseamnă
că, în această situaţie, avem nevoie de politici care să stimuleze creşterea producţiei totale reale, care să
antreneze reducerea nivelului general al preţurilor, creşterea ocupării şi, implicit, a cererii totale reale.
În concluzie, politicile macroeconomice cu caracter antiinflaţionist pot acţiona fie în direcţia

reducerii cererii agregate, fie în direcţia sporirii ofertei agregate.
Eficienţa politicii antiinflaţioniste, prin reducerea cererii agregate, asupra ratei inflaţiei este
ridicată numai dacă inflaţia este moderată, iar creşterea economică are o rată pozitivă. Politica de
reducere a ratei inflaţiei prin reducerea cererii agregate, pentru a nu avea ca efect sporirea ratei
şomajului, este necesar să fie însoţită de măsuri concrete coerente de politică monetară şi fiscală care să
stimuleze sporirea producţiei prin reducerea fiscalităţii, a ratei dobânzilor etc.
În cazul politicii de stimulare a ofertei agregate, ca modalitate de reducere a inflaţiei,
rezultatele sunt pozitive, cu condiţia ca măsurile preconizate, în strânsă legătură cu sporirea gradului
de utilizare a factorilor de producţie şi, în primul rând, a forţei de muncă, să fie concepute în cadrul
unui orizont de timp îndelungat.
2.3 ECHILIBRUL MACROECONOMIC
Economia reprezintă o realitate dinamică, aflata in continua mişcare. In ultimii 20 de

ani teoria echilibrului a devenit unul dintre capitolele cele mai importante si mai pline de
semnificaţii ale economiei şi în special ale economiei matematice.
Deoarece în realitate nu există o stare de ''echilibru perfect'' în sensul că niciodată
cererea nu este egala cu oferta, analiza economică trebuie să sporească de la concepte care
să corespundă diferitelor situaţii reale posibile şi nu unor abstracţii matematice.
2.3.1. Conceptul de echilibru macroeconomic
Dacă primul model al echilibrului economic a fost propus la sfârşitul secolului XIX de
către Leon Walras demonstraţiile riguroase ale existentei echilibrului au apărut abia la
mijlocul secolului XXI.
Fără să fie utilizat conceptul, probleme ale echilibrului au fost abordate în "Tabloul
Economic" al lui Fr. Quesnay şi în teoria valorii şi a reproducţiei sociale. Se apreciază insă că
termenul de echilibru a fost introdus şi fundamentat în economie din ştiinţele naturii, în cadrul
teoriei preţurilor şi alocării resurselor.
Adam Smith, unul dintre fondatorii acestei şcoli, considera că piaţa prin jocul liber al
preţului, asigură echilibrarea cererii cu oferta. În concepţia sa, piaţa este “mâna invizibilă “
care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă, ea fiind singura în măsură să-i unească şi să-i
armonizeze pe producători şi consumatori.
Plecând de la această concepţie, David Ricardo, de asemenea, fondator al şcolii
clasice de economie politică, consideră că variaţia preţului ce rezultă din confruntarea cererii
cu oferta are doar un caracter vremelnic, deoarece echilibrul va fi restabilit prin evoluţia
ofertei care va reduce preţul la nivelul său “natural şi necesar” bazat pe cantitatea de muncă
L. Walras i-a acordat un loc proeminent (1874), demonstrând că atunci când oferta
unui bun este egală cu cererea sa, piaţa respectivă se află "într-o stare staţionară" sau în
echilibru. A Marshall vorbea despre un "echilibru temporar", pentru a insista asupra continuei
schimbări în timp a condiţiilor egalităţii dintre cerere şi ofertă.
Mai târziu, conceptul a fost utilizat în afara acestui context particular. J. M. Keynes
(prin lucrarea sa "Teoria generală a folosirii mâinii de muncă, a dobânzii şi a banilor" apărută
în 1936) şi mai ales discipolii săi, au studiat modul cum echilibrul ocupării forţei de muncă
depindea de politicile financiare şi monetare
Mult timp termenul de echilibru a fost asociat cu ideea unei ordini economice
care ar satisface cel mai bine nevoile umane. Astfel A. Marshall făcea referiri în 1890 la
"echilibrul dintre dorinţă si efort."
Indiferent de şcoala sau gândirea economică, problematica echilibrului economic este
prezentă, ca devenind pentru ştiinţa şi practica economică o preocupare cu totul şi cu totul
deosebită odată cu intensificarea dezechilibrelor în economia de piaţă manifestate prin
fenomene de criză economică şi prin lărgirea sferei de studiu de la nivelul microeconomic la
cel macroeconomic.
Problematica echilibrului economic parcurge întreg spectrul posibil al aprecierilor; de a
fi considerată nucleul teoriei economice moderne (W. Leontief) până la a fi contestată orice
realitate şi utilitate (J. Kornay, cu teoria dezechilibrelor inerente). Din acest motiv şi definiţia
care se dă echilibrului economic este foarte diferită de la un autor la altul.
2.3.1.1. Definiţii ale echilibrului economic
O examinare atentă a acestui concept a fost făcută de F. Machlup ("Equilibrium and

desequilibrium. Misplaced corretness and disquised polities" 1958). Pornind de la premisa că
modelul ca şi echilibrele sale sunt "construcţii mentale ", noţiunea de echilibru fiind legată de
sistemul în care ea apare, el a definit echilibrul drept o constelaţie de variabile intercorelate
alese astfel încât să se adapteze una celeilalte, pentru că nici o tendinţă inerentă spre schimbare
sa nu predomine in modelul constituit de ele " sau mai simplu " compatibilitatea reciproca a
unui set ales de variabile intercorelate de mărimi particulare"
În general, în ştiinţele naturii echilibrul este definit ca "stare de repaus a unui corp;
starea staţionară a unui fenomen".În echilibru, forţele care se intercondiţionează şi acţionează
in direcţia schimbării stării se compensează reciproc, astfel efectul lor este nul
În viziune filozofică, conceptul de echilibru exprimă "un moment esenţial al stabilităţii
sistemelor dinamice".
S-ar putea introduce mai multa precizie si stipula ca un echilibru economic recunoaşte
întotdeauna existenta agenţilor care produc , comercializează consumă , împrumută ,
subvenţionează. Compatibilitatea are in acest caz 2 dimensiuni care sunt totdeauna prezente
chiar dacă numai implicit în unele modele :
1. diferitele activităţi ale unui agent trebuie să fie compatibile una cu alta şi cu
constrângerile impuse lor ca şi cu scopurile pe care ele încearcă să le realizeze
2. acţiunile diferiţilor agenţi trebuie să fie reciproc compatibile : un act comercial de
exemplu este cumpărare pentru un agent şi vânzare pentru altul. În acest fel interdependenţele
dintre agenţi şi diferitele operaţii sunt centrale pentru orice analiză economică.
Pe baza consideraţiilor de mai sus se poate formula următoarea definiţie: în
reprezentarea abstractă a unei categorii de fenomene economice, un echilibru este o stare în
care acţiunile diferiţilor agenţi economici sunt atât reciproc compatibile una cu alta cât şi
individual, compatibile cu comportamentul acestor agenţi.
În condiţiile economiei de piaţă concurenţiale, echilibrul economic se manifestă sub
forma unei stări proprii pieţei, generată de acţiunea agenţilor economici în calitatea lor de
producători – vânzători şi de cumpărători-consumatori. Din modul de acţiune şi de comportare
a acestor agenţi economici de piaţă, în funcţie de propriile lor interese, echilibrul economic
concurenţial apare sub forma raportului dintre cerere şi oferta ce se manifestă pe pieţele
bunurilor economice de capitaluri şi de muncă, care, în unitatea şi interdependenţa lor
reprezintă forma de existenţă a echilibrului macroeconomic
Desigur nivelul de echilibru reprezintă un concept teoretic care în practică , în viaţa
reală se manifestă ca o tendinţa a evoluţiei economiei de a depăşi numeroase şi variate
dezechilibre.
2.3.1.2. Tipuri de echilibru
Echilibru nu înseamnă absenţa mişcării. Dimpotrivă, echilibrul şi mişcarea , deci

schimbarea mărimilor economice se află în relaţii de interdependenţă. Pentru a caracteriza mai
plastic şi metaforic interdependenţa dintre echilibru şi mişcare în literatura economică
J.B.Clark compara mersul pe bicicletă cu o situaţie de echilibru, echilibru care nu se poate
conserva decât dacă mişcarea este continuă.
Echilibru se manifestă sub o multitudine de forme. Vom defini în continuare cele mai
des folosite forme ale echilibrului
A. În raport cu nivelul agregării economiei naţionale , echilibru economic se
manifestă la nivel macro , mezo şi microeconomic.
a) Echilibrul microeconomic face referiri la nivelul verigilor primare, al
agenţilor economici şi al unităţilor administrativ-teritoriale ;
b) Echilibrul mezo priveşte structurile de ramură şi zone teritoriale
c) Echilibrul macroeconomic integrează primele două forme de echilibru din
perspectiva ansamblului economiei naţionale.
B. De asemenea trebuie să facem distincţia între echilibru static si echilibru dinamic.
Echilibrul macroeconomic dinamic se defineşte ca fiind o stare economică în care
schimbările din diferite sub-sisteme , laturi şi procese economice sunt semnificative şi
schimbă tendinţa dominantă a economiei.
Atunci când acestea nu sunt semnificative şi nu reuşesc să schimbe tendinţa
dominantă a economiei avem de-a face cu un echilibru static. Această stare de echilibru static
este doar o ipoteză, ea neexistând practic în realitate.
C. O alta clasificare distinge echilibrul intern de echilibrul extern
Echilibru extern al economiei reprezintă acea situaţie în care evoluţia generală a
economiei asigură un echilibru în timp al balanţei de plăţi. Dacă nivelul fluxurilor fizice şi
financiare cu exteriorul sunt compatibile cu echilibrul dinamic dorit al economiei interne ,
spunem că avem de-a face cu un echilibru extern optim al economiei.
Echilibrul intern se întâlneşte în situaţia când economia funcţionează la întreaga
capacitate şi nivelul general al preţurilor este constant [stabilitatea preţului]. Realizarea unei
astfel de funcţionări a economiei şi stabilitatea preţului sunt două obiective macroeconomice
importante ale guvernului. În practică este dificil să poţi asigura simultan cele două obiective.
Echilibrul macroeconomic extern reprezintă acea situaţie a economiei naţionale
caracterizată prin existenţa excedentului balanţei de plăţi externe ca urmare a excedentului
balanţei comerciale.
Echilibru macroeconomic intern reprezintă acea situaţie a economiei naţionale care
presupune ca producţia internă să crească în aceeaşi proporţie cu creşterea componentei
externe a cererii agregate [exportul] şi cu scăderea componentei externe a ofertei agregate
[importul]
Echilibrul resurselor de muncă se realizează când volumul, structura şi calitatea
factorului uman utilizat pe de o parte şi nevoile de muncă ale activităţilor economico-sociale
pe de altă parte se vor afla în concordanţă.
Echilibrul bugetar reprezintă starea de concordanţă dintre veniturile şi cheltuielile
statului.
2.3.2. Teoria Echilibrului General
Un loc aparte în gândirea economică echilibru şi dinamică economică îl ocupă teoria

echilibrului general [T.E.G.] ale cărei coordonate de bază au fost fundamentate prin
modelele Arrow – Debren , elaborat în deceniul al şaselea Noţiunile caracteristice cu care
operează T.E.G. sunt : preferinţă , utilitate , optim , cerere, ofertă , preţ, profit, echilibru.
Problemele pe care şi le propune spre rezolvare sunt următoarele :
a] existenţa şi stabilitatea echilibrului ; ce condiţii asigură echilibrul
sistemului economic; sub incidenţa căror procese se formează si cât de stabil este echilibrul.
b] optimalitatea stării sistemului economic : pentru a răspunde la această
întrebare teoria matematică a echilibrului general utilizează optimul paretian [sau "un criteriu
slab al optimalităţii"] .
Să examinăm un sistem cuprinzând n participanţi caracterizaţi respectiv prin funcţia
obiectiv fI[x] , unde I=1,2, …m. Vectorul x determină o stare a sistemului iar mulţimea tuturor
stărilor admisibile o notăm cu X. O stare x* se numeşte optimă în sens paretian ( după numele
cunoscutului economist italian Vilfredo Pareto 1848- 1923) dacă nu există o stare admisibilă
mai puţin avantajoasă pentru vreun participant şi mai avantajoasă cel puţin pentru unul.
În viziunea T.E.G. se porneşte de la premisa că în cadrul economiei de piaţă, două
reguli de bază ghidează comportamentul agenţilor economici şi anume: producătorii urmăresc
maximizarea profiturilor în condiţiile unor preţuri date, iar consumatorii urmăresc
maximizarea funcţiilor de utilitate , în raport de restricţii de venit de care dispun.
T.E.G. oferă şi nişte răspunsuri întrebărilor puse precedent, care pot fi sintetizate după
cum urmează :
- echilibrul se manifestă în condiţiile în care oferta este egală cu cererea, sau
când cererea nu depăşeşte cu mult oferta;
- asigurarea echilibrului este condiţionată de utilizarea tuturor resurselor care
au o productivitate marginală pozitivă;
- economia se află în stare de echilibru şi optim paretian;
- în general, fiecare produs are un preţ pozitiv, când apare un surplus la un
anumit bun economic, preţul produsului este 0 iar preţul de echilibru eliberează piaţa de acest
surplus;
- oferta şi cererea sunt funcţii ale preţului , care se formează liber pe baza
înţelegerii între vânzător şi consumator;
- în economie nu există dezechilibre permanente pe piaţă;
- în cadrul sistemului economic, nu există randament crescător, cu unele mici
modificări oferta se poate adopta continuu la modificarea cererii de pe piaţă şi invers.
Apare astfel o nouă viziune asupra echilibrului economic, acesta fiind interpretat ca un
dezechilibru dinamic sau altfel spus ca un echilibru al fluxurilor:
Prin echilibru se înţelege acea situaţie în care oferta globală (Y) este egală cu cererea
globală(C); ceea ce înseamnă, pur şi simplu că se face abstracţie de intervalele de timp
necesare întreprinderilor pentru adaptarea, pentru a urmării variaţia nivelului cererii; echilibrul
avut în vedere aici se referă doar la piaţa produselor.
Aşadar condiţia de echilibru pe piaţa produselor este:
(1) O=C
Pe de altă parte modelul keynesist simplificat, cererea globală C este definită ca suma
unei cereri de bunuri de consum (CS) şi a unei cereri de bunuri de investiţie (I), de unde o a
doua ecuaţie :
(2) C= CS + I
In sfârşit trebuie arătat că orice operaţiune de producţie dă naştere unor încasări de

venituri de valoare egala, sub formă de salarii, dobânzi, profituri care constituie ceea ce se
numeşte în limbajul contabilităţii naţionale ''valoare adăugată''. Lucrurile se petrec aidoma la
nivelul naţional unde O poate fi considerat în mod echivalent produs naţional sau venit
naţional. Se ştie că venitul naţional (O) este repartizat integral în consum (CS) şi economii (S)
(3) O = CS + S
Ca urmare vom avea unul şi acelaşi venit global, revăzut din cele două puncte de
vedere:
O[=CS + S] =C [=CS+I]
De unde rezultă egalitatea:
(4) I = S
drept implicită, în condiţiile ecuaţiei (1)

Pentru modelul descris, egalitatea între economii şi investiţii constituie
transpunerea echilibrului între cerere şi ofertă la nivel global
Deoarece actele de comerţ au loc prin intermediul banilor, mărimea şi dinamica
acestora fiind legată de cererea şi oferta bunurilor economice, starea de echilibru economic
general depinde şi de situaţia pieţei monetare. Echilibrul pieţei monetare este dat de relaţia :
Om=Cm, unde Om = oferta de monedă,

Cm = cererea de monedă.
Cum cererea şi oferta de monedă sunt influenţate, în principal de masa monetară (M),
de viteza de rotaţie a banilor (V), de volumul global al tranzacţiilor de pe piaţă (T) şi de
nivelul general al preţurilor (P), condiţia de echilibru este dată de relaţia :
M * V = P * T, unde M * V = oferta reală de monedă

P * T = cererea reală de monedă.
Pe piaţa muncii, condiţia de echilibru apare sub forma egalităţii cererii (CL) cu oferta
de locuri de muncă (OL), adică : CL = OL
2.3.3. Presiune şi absorbţie
Noţiunile de "presiune" şi "absorbţie" sunt împrumutate din mecanica: prin starea de

"absorbţie într-o economie naţionala înţelegându-se situaţia în care nevoile, puterea de
cumpărare devansează în mod constant disponibilităţile de marfa în cantitate structura
adecvata ;"presiunea" fiind situaţia contrară, când există un surplus de marfa care nu se
întâlneşte aspiraţiile consumatorilor".
Dezechilibrul datorat excesului de oferta pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa
muncii generează o stare de presiune ale cărei trăsături sunt: resursele nu sunt utilizate
integral; subutilizarea capacităţilor de producţie, care generează risipa; concurenta mai
puternica între vânzători.
Între ritmul de creştere economica şi presiune exista o corelaţie care se concretizează
în aceea ca o creştere lenta este, de regula însoţită de o puternica presiune iar o sporire a
ritmului creşterii economice va aduce o diminuare a presiunii. Printr-un ritm susţinut de
creştere economica starea de presiune se transforma în absorbţie. Astfel trecerea de la presiune
la absorbţie este însoţită de o accelerare temporară a creşterii economice.
În perioada de trecere de la presiune la absorbţie ca urmare a creşterii producţiei, are
loc o creştere brusca a intenţiei de vânzare al cărei efect este utilizarea capacităţilor nefolosite
Dezechilibrul datorat excesului de cerere pe piaţa bunurilor şi serviciilor şi excesul de
oferta pe piaţa muncii iau forma absorbţiei. Starea de absorbţie este definită de următoarele
caracteristici :concurenta este numai între cumpărători; producătorii găsesc cumpărători pentru
tot ce produc; vânzătorul are posibilitatea sa selecteze cumpărătorii; cumpărătorul nu poate sa-
şi satisfacă pe deplin aspiraţiile şi dorinţa de alegere, iar stimulenţii producătorilor pentru
calitate slăbesc.
O sinteză cuprinzătoare şi interesantă a efectelor produse de cele doua categorii de
dezechilibre, care generează stările de presiune şi respectiv de absorbţie a fost realizata de J.
Kornai în lucrarea deja citata
Efecte produse de presiune şi absorbţie pe piaţă

Domeniul de Presiunea Absorbţia
manifestare
a efectului
Volumul Pe termen scurt, frânează creşterea Pe termen scurt, stimulează
producţiei volumului creşterea volumului
Cheltuieli- Neutilizarea parţială a resurselor Utilizarea încordată a
consumuri resurselor
Calitatea Stimulează introducerea produselor Nu stimulează introducerea
noi, îmbunătăţirea calităţii, produselor noi
garantarea acesteia
Concurenţa Vânzătorii se concurează pentru Cumpărătorii se concurează
cumpărători şi monopolistul se pentru vânzători;
comportă ca un concurent
Adaptarea Pe termen scurt, producătorul se Pe termen scurt, consumatorul
adaptează la consumator se adaptează la producător
Incertitudine Povara nesiguranţei este suportată Povara nesiguranţei este
de vânzător suportată de cumpărător
Selecţia Selecţia o face cumpărătorul; mai Selecţia o face vânzătorul sau
ales pe criterii progresive un institut administrativ; mai
ales pe criterii indiferente sau
contraselective
Flux de mesaje Vânzătorul informează pe Cumpărătorul îşi procură
cumpărător informaţiile
Este posibil însă ca dezechilibrele sa cuprindă şi celelalte pieţe, odată cu excesul de

cerere pentru bunuri şi servicii, apărând şi un exces de monedă, precum şi pe piaţa muncii,
ceea ce se concretizează în inflaţie şi şomaj, cu implicaţii grave pentru condiţiile de viata.
În acest caz este vorba de o criza structurala de amploare, în condiţiile căreia nu mai
acţionează nici absorbţia , nici presiunea şi a cărei depăşire necesită măsuri ample şi corelate
de restructurare a economiei şi a mecanismelor ei de funcţionare.
Se observa ca în cele mai multe tari foste socialiste printre care şi România, timp
îndelungat s-a afirmat, mai mult sau mai puţin, generalizat fenomenul absorbţiei. Pe de alta
parte, în cele mai multe tari capitaliste dezvoltate timp îndelungat (exceptând anii de război) se
afirma mai mult sau mai puţin generalizat fenomenul presiunii.
2.3.4. Teoria dezechilibrelor economice
1. In economia reala există permanent abateri de la aceste condiţii, starea de

echilibru reprezentând o latura a mişcării economice, iar condiţiile de echilibru
având un caracter teoretic. Întotdeauna vor exista surplusuri de o parte sau alta,
la ofertă sau la cerere. Piaţa care funcţionează bine este întotdeauna plină cu
mărfuri. La produsele create de producţie existe stocuri care alimentează în
mod curent şi operativ oferta iar la resurse sunt constituite rezerve.
În economie se pot forma şi dezechilibre. Cele mai importante cazuri de dezechilibru
sunt următoarele:
In Fig. 1 exista un exces de oferta care nu găseşte corespondent în termeni de debuşeu
ţinând cont de nivelul preţului (p) şi de poziţia curbelor ofertei şi cererii (de bunuri şi servicii);
în Fig. 2 situaţia care predomina pe piaţa luată în consideraţie este inversa, exista un exces de
cerere. Astfel putem avea situaţii foarte diferite ţinând cont de numărul de pieţe pentru bunuri
Q Q
p
Figura.1 Figura. 2
şi pentru servicii, mai ales pentru munca ;analiza merita sa fie făcuta oricare ar fi tipul de bun
sau de serviciu; în cazul particular în care avem în vedere piaţa muncii, vom avea deci o oferta
şi o cerere de munca, preţul serviciului schimbat fiind salariul. Patru cazuri tip pot fi puse în
evidenta:
1. Exces de oferta pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii: producătorul este constrâns în
ceea ce priveşte piaţa de desfacere (el nu poate vinde tot ceea ce ar dori sa producă) şi în
paralel exista muncitor care şomează; pe cele doua pieţe situaţia este de tipul celei reprezentate
în Fig. 1, aceasta corespunde situaţiei numita şomajul keynesist.
2. Exces de cerere pe piaţa bunurilor(vezi Fig. 2) şi excesul de oferta pe piaţa
muncii(a cărei situaţie este ca în cazul precedent cea reprezentata în Fig.1): exista în
continuare şomaj (nu toţi muncitorii găsesc de lucru) dar de data aceasta producătorii se
confrunta cu o cerere excedentara, aceasta corespunde situaţiei numita şomaj clasic despre
care se spune ca ar fi fost caracteristic anumitor faze ale industrializării din ultimul secol;
dotarea întreprinderilor era insuficienta (sau nu destul de rentabilă) pentru a satisface cererea
şi în acelaşi timp prea restrânsa pentru a utiliza toata forţa de munca disponibila .
3. Exces de cerere pe piaţa bunurilor şi pe piaţa muncii: situaţia celor doua pieţe este
de tipul Fig. 2; întreprinderile nu găsesc atât de mulţi muncitori cât ar dori şi cererea de bunuri
nu poate fi satisfăcută; suntem în situaţia de inflaţie implicita sau reprimata, controlul
preturilor şi salariilor împiedicând creşterea preturilor şi a salariilor,
capacităţile de producţie sunt utilizate din plin şi nu mai exista forţa de
munca disponibila; exista chiar penurie de muncitori şi o insuficienta a
capacităţii de producţie.
4. Exces de oferta pe piaţa bunurilor (vezi Fig. 1) şi de cerere pe
piaţa muncii (vezi Fig.2): aceasta ar corespunde unei situaţii de
supracapitalizare; erori de investiţie ar duce la capacităţi de producţie
prea importante prin aceasta antrenând o diminuare a investitei şi deci a
posibilităţilor de desfacere pe piaţa de bunuri, in timp ce economia ar
cunoaşte o penurie de muncitori.
Aceasta tipologie sumara ne permite sa subliniem necesitatea de a
analiza interdependentele intre sectoare şi intre pieţe. Nivelul cererii pe
piaţa bunurilor de consum nu este independent de numărul de şomeri
existent în economie; analiza trebuie sa tina cont de jocul
interdependentelor58.
Trebuie să se ţină seama de faptul că realitatea economiei este
marcată în permanenţă de dezechilibre care constituie atât efecte, cât şi
premise ale echilibrelor ce se manifestă spontan, astfel încât echilibrul
economic se realizează, în fond, prin dezechilibre.
CURSUL 3
VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI

INVESTIŢIILE.
3.1. Formarea venitului la nivel macroeconomic.

3.2. Consumul şi economiile.
3.3. Investiţiile în economie.
3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul..
3. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI
INVESTIŢIILE
Pentru menaje, circuitul fluxurilor reale şi monetare pe care le

presupune funcţionarea normală a unei economii cu piaţă concurenţială se
finalizează prin dobândirea veniturilor, ca suport pentru manifestarea înclinaţiei
spre consum. Raportul dintre consumul prezent sau viitor ce se manifestă la
nivelul gospodăriilor private, se află sub influenţa conjugată a interdependenţei
dintre înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economisire, dintre înclinaţia
spre economisire şi înclinaţia spre investire. Acest raport exprimă influenţa
conjugată a unui ansamblu de factori ce provin din trecutul
comportamentelor, din prezentul lor, ca şi din anticipările care se fac cu
privire la viitor.
3.1 Formele venitului la nivel macroeconomic
Venitul naţional este, după opinia cunoscutului economist englez

Alfred Marshall, produsul total net al agenţilor economici şi singura sursă de
plată a acestora.
Ca producţie naţională netă, venitul naţional va acoperi cererea
agregată din economie. Astfel, menajele vor achiziţiona pentru consum, bunuri
şi servicii, cum sunt alimente, televizoare, haine etc.; firmele, vor cheltui sub
formă de investiţii, achiziţionând bunuri de capital tehnic pentru producerea
bunurilor şi serviciilor; guvernul va achiziţiona bunuri şi servicii pentru
consumul curent şi pentru investiţii publice; străinătatea va achiziţiona, prin
exporturi şi importuri, bunuri şi servicii, ca exporturi nete.
În cadrul economiei, întreprinzătorii sunt cei care produc bunurile
materiale şi serviciile necesare oamenilor. Pentru ca această producţie să se
transforme în venit în favoarea agenţilor macrosociali, este necesar să fie
înlocuite toate acele elemente de capital tehnic care s-au depreciat în procesul
obţinerii bunurilor economice: maşinile care s-au uzat, clădirile care s-au
deteriorat, mijloacele de transport care nu mai sunt corespunzătoare etc.
Rezultă că venitul naţional real, creat pentru folosinţa curentă, este
numai o parte din produsul total obţinut de agenţi economici, ceea ce
rămâne după ce înlocuim capitalul depreciat şi consumat ocazionat cu
producerea acestuia.
Cei care au creat produsul total net într-o economie - factorii de
producţie, în componenta lor umană - vor beneficia de venitul cu care să-şi
cumpere o parte din acesta, pentru a-1 consuma ca hrană, îmbrăcăminte, casă de
locuit, de vacanţă, servicii personale etc. Astfel, posesorul forţei de muncă
salariate va cumpăra bunuri de consum, cu o parte din venitul său - salariul,
proprietarul de teren va cumpăra din aceeaşi producţie totală netă cele
necesare vieţii, folosind o parte din venitul său numit rentă, întreprinzătorul
îşi va cheltui şi el o parte din venitul său sub formă de dobândă şi profit, pentru
a-şi cumpăra bunurile de care are nevoie etc.
În tranziţia sa prin viaţă, obţinerea şi cheltuirea venitului de către fiecare
participant la producţia socială reprezintă drepturi fundamentale ale acestuia.
Întrucât resursele sunt limitate, trebuie să planificăm cât mai bine sporirea
venitului naţional deoarece el este singura sursă de plată pentru serviciile
efectuate de purtătorii factorilor de producţie, care asigură bunăstarea fiecăruia.
Cu cât venitul naţional real, produsul total net al unui popor este mai
mare, cu atât există posibilitatea reală ca fiecare om să obţină mai mult din această
avuţie socială pentru el, în raport de contribuţia adusă şi de politica socială.
Întrucât atingerea unor standarde de sănătate, educaţie şi confort
sunt esenţiale pentru ca societatea să evolueze normal, fără tulburări, este
necesar ca guvernele să se preocupe de stimularea şi mărirea venitului
naţional necesar unei vieţi mai bune în lupta cu incertitudinile evoluţiei, cu
raritatea resurselor şi cu nedreptăţile sociale.
Venitul naţional cunoaşte mai multe forme, constituite prin
mecanismele distribuirii şi redistribuirii, adică ale repartiţiei primare şi ale
repartiţiei secundare.
Mărimea veniturilor care se creează la nivelul unei economii naţionale
sau produsul intern net, în preţurile factorilor (PINpf) se obţine scăzând
amortizarea (A) şi impozitele indirecte (IIN) din suma produsului intern brut,
la preţurile pieţei (PIBpp) şi a subvenţiilor (Sv):
PINpf = (PIBpp + Sv) – (A + IIN)
Acest lucru se realizează cu ajutorul contului de creare a veniturilor

care evidenţiază, pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie, formarea
veniturilor din activitatea economică şi din patrimoniu, sub forma valorii
adăugate nete (VANpf) sau a produsului intern net (PINpf) în preţurilor
factorilor.
PINpf=∑VANpf
Aceasta este metoda de producţie sau metoda valorii adăugate.

Produsul intern net evidenţiază valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor
(când nu cuprinde impozitele indirecte nete) şi în preţurile pieţei (când cuprinde şi
impozitele indirecte nete):
PINpp= ∑VANpf + IIN
Ţinând seama că orice ţară are legături de producţie cu străinătatea, dacă la
suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării (PINpf) adăugăm veniturile
factorilor de producţie naţionali, încasate din străinătate pentru activitatea desfăşurată
(VFIS) şi scădem veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii, ca urmare a
activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici ce aparţin altor ţări (VFPS),
obţinem venitul naţional (VN) sau produsul naţional net, exprimat în preţurile
factorilor (PNNpf). __________________________________________________
VN (PNNpf) = PINpf + (VFIS - VFPS) sau dacă notăm VFIS - VFPS =
soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea cu (SVFS),
atunci: VN (PNNpf) = PINpf ± SVFS.
Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de repartiţie a
veniturilor, care evidenţiază repartiţia primară a acestora, făcându-se trecerea
de la calcul după concepţia „intern” la calculul după concepţia „naţional”.
Metoda de calcul al venitului naţional prin însumarea veniturilor realizate de
posesorii factorilor de producţie participanţi la activitatea de producţie se numeşte
metoda repartiţiei sau a însumării veniturilor. _______________________________
Potrivit acestei metode, venitul naţional va cuprinde: salarii + rente +

+ dobânda netă1 + profiturile. Toate aceste venituri obţinute de participanţii
naţionali la crearea producţiei sunt supuse impozitelor directe.
Dacă avem în vedere că orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte
ţări, ce nu sunt legate de activitatea de producţie, ca, de exemplu, cotizaţii la
organisme internaţionale la care este afiliată şi, totodată, poate să încaseze plăţi
de la alte ţări, atunci, prin corectarea venitului naţional creat, cu soldul
încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul
transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS), se obţine venitul
naţional disponibil (VND):
VND = VN ± STCS
În funcţie de soldul transferurilor curente cu străinătatea, venitul

naţional disponibil poate fi mai mare, egal sau mai mic decât venitul naţional.
VND≥VN VND≤ VN
Venitul naţional disponibil se foloseşte la calculele şi analizele privind
veniturile populaţiei, consumul membrilor societăţii şi investiţiile (eforturile
pentru dezvoltare).
Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul
naţional care nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profitul
nedistribuit, impozitul pe profit) şi adăugăm veniturile populaţiei care provin
din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), obţinem indicatorul
venitului personal al populaţiei (al menajelor) VPM. Prin eliminarea din
veniturile personale ale populaţiei a impozitelor şi taxelor plătite de populaţie, se
obţine venitul disponibil al menajelor (VDM), indicator ce exprimă
posibilităţile populaţiei pentru consum şi economii.
Venitul naţional disponibil este un venit net. Dacă la acesta se adaugă
amortizarea, se obţine venitul disponibil brut (VDB).
Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de redistribuire
a veniturilor, al cărui sold este tocmai venitul naţional disponibil.
După înfăptuirea proceselor de repartiţie primară şi redistribuire a
veniturilor urmează utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării, de
către membrii societăţii pentru consumul privat şi de către instituţii, pentru
consumul public.
În concluzie, putem aprecia că venitul naţional exprimă veniturile
factorilor de producţie pentru serviciile aduse în economie, adică veniturile
provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi
cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate nete create de
factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.
3.2 Consumul şi economiile
Venitul disponibil (VD) obţinut efectiv de posesorii factorilor de

producţie se foloseşte pentru consum (C), iar partea care nu este consumată o
reprezintă economiile (E):
VD = C + E
Ansamblul economiilor realizate se transformă, la nivelul economiei
naţionale, în investiţii care sunt utiliz
ate pentru sporirea producţiei. Acest lucru se obţine prin transformarea
economiilor în bunuri de capital (acumulare de capital tehnic).Întrucât
economiile nu sunt destinate consumului prezent, putem afirma că
transformarea lor în acumulare de capital tehnic reprezintă un sacrificiu din
partea populaţiei pentru a se bucura de un consum viitor mai bun.
Prin scăderea din venitul disponibil a cheltuielilor pentru consum,
obţinem economiile (E):
E = VD – C
Corelaţiile dintre venitul disponibil, în calitate de variabilă
independentă, consum şi economii, în calitate de variabile dependente, se
analizează static şi dinamic, cu ajutorul unor parametrii economici, ca:
a) Rata medie a consumului sau înclinaţia medie spre consum ( c )
exprimă partea din venitul disponibil ce se cheltuieşte pentru consum la un
moment dat şi într-un anumit spaţiu socio-economic:
C c=
VD
Acest parametru se exprimă în procente (70%), ca număr zecimal (0,7),
respectiv sub formă de fracţie (7/10), el fiind, de regulă, o mărime pozitivă, dar
subunitară.
Ţinând seama că pe termen scurt, pe măsură ce venitul disponibil real
creşte sau scade, consumul se extinde sau se contractă, dar într-o proporţie mai
mică, atunci, în condiţiile sporirii venitului disponibil, înclinaţia medie spre
consum are tendinţa de reducere (vezi figura).
Aşa cum rezultă din figură, odată cu creşterea veniturilor disponibile
asistăm la scăderea ratei medii a consumului.
Din relaţia înclinaţiei medii spre consum rezultă funcţia consumului:
C = c⋅VD
Interdependenţa dintre creşterea veniturilor disponibile şi rata

medie a consumului
b) Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre
consum (c') exprimă cu cât sporeşte consumul (ΔC) la creşterea cu o unitate a
venitului disponibil (ΔVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar care se
adaugă la consum într-o anumită perioadă şi într-un spaţiu socio-economic dat:
ΔC
c, =
ΔVD
Înclinaţia marginală spre consum, de regulă, este o mărime pozitivă şi
subunitară.
c) Rata medie a economiilor sau înclinaţia medie spre economii ( e )
exprimă partea economiilor în totalul venitului disponibil la un moment dat şi
într-un anumit spaţiu socio-economic:
E
e=
VD
Acest parametru se exprimă în procente (30%), ca număr zecimal (0,3)
ori sub formă de fracţie (3/10) fiind, de regulă, o mărime pozitivă, dar
subunitară. Din relaţia înclinaţiei medii spre economii, rezultă funcţia
economisirii:
E = e • VD.
Ţinând seama că economiile plus consumul formează venitul
disponibil, suma dintre înclinaţia medie spre economii şi înclinaţia medie spre
consum este egală cu 1 sau 100%:
e + c= 1 (100%)
d) Rata marginală a economiilor sau înclinaţia marginală spre

economii (e') exprimă cu cât sporesc economiile (ΔE) la creşterea cu o unitate a
venitului disponibil (ΔVD) sau partea din venitul disponibil suplimentar cu care
cresc economiile într-o anumită perioadă şi într-un anumit spaţiu socio-
economic:
ΔE
e, =
ΔVD
Înclinaţia marginală spre economie, de regulă, este o mărime
pozitivă şi subunitară, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.
Dacă avem în vedere că sporul consumului plus sporul economiilor
formează venitului disponibil, atunci:
c' + e' = 1 (100%).
Pornind de la funcţia de consum:
C = c' • VD + Ca
unde Ca reprezintă consumul autonom, independent de venitul disponibil,
funcţia de economisire se poate formula astfel:
E = VD - (c' • VD + Ca) = (1 - c') VD - Ca = e' • VD – Ca
Întrucât 0 < c' < 1, înclinaţia marginală spre economii este:
ΔE
=1-c, > 0
ΔVD
Din relaţia funcţiei de economisire rezultă că economisirea este
crescătoare în raport de nivelul venitului.
Înclinaţia medie spre economii fiind variabilă în funcţie de nivelul
venitului, înseamnă că nu se poate economisi decât de la un anumit nivel
venitului. Pentru un venit nul (VD = 0), dacă mărimea consumului de bază
(Ca) este pozitivă, înseamnă că economisirea este negativă, având loc un proces
de dezeconomisire. În acest caz, consumul de bază a putut fi finanţat din
fondurile constituite anterior.
Pentru un venit egal cu consumul (VD = C), economisirea nu poate
avea loc. Întrucât VD = C şi E = VD - C, rezultă că E = 0. Acest nivel al
venitului egal cu consumul, pentru care economiile sunt zero, se numeşte „prag
de ruptură”. Economiile sunt nule atunci când:
( l - c ' ) x VD-Ca = 0
Ca
Nivelul de ruptură al venitului este dat de relaţia VDr =
1- c,
Dincolo de nivelul de ruptură al venitului, economisirea devine
pozitivă, dispărând fenomenul de dezeconomisire.
În concluzie:
• Pentru orice nivel al venitului inferior pragului de ruptură, consumul este
superior venitului, apare fenomenul dezeconomisirii şi apar economii
negative. Colectivitatea foloseşte fondurile acumulate anterior sau face datorii
pentru consumul viitor.
• Pentru orice nivel al venitului superior pragului de ruptură, consumul
este inferior venitului, dispare fenomenul dezeconomisirii şi apar economiile
pozitive.
Principalele corelaţii dintre venitul disponibil, consum şi economii
Atunci când cheltuielile pentru consum sunt mai mari decât venitul
disponibil, diferenţa se acoperă prin împrumuturi sau economii deja constituite.
Această parte, egală cu diferenţa dintre cheltuielile pentru consum şi venitul
disponibil, se numeşte consum autonom (Ca), independent de mărimea
venitului disponibil.
De aici rezultă că mărimea cheltuielilor pentru consum (funcţia

consumului) este egală cu:
C = Ca + VD • c' Mărimea
economiilor (funcţia economiilor) este egală cu:
E = - Ca + VD • e,
Ca = C - VD, înclinaţia medie spre consum este

întotdeauna mai mare decât înclinaţia marginală spre consum: c 〉c,
Înclinaţia medie spre consum se reduce pe măsură ce creşte venitul
disponibil, astfel încât ea tinde să se apropie de înclinaţia marginală spre
consum, care rămâne relativ constantă pe termen lung.
Ca urmare a creşterii consumului, pe măsura creşterii venitului dis-
ponibil, înclinaţia marginală spre consum, pe termen lung, este mai mare decât
cea pe termen scurt.
Economiile devin posibile numai după ce se atinge un anumit nivel al
venitului disponibil, dincolo de acest prag consumul devine inferior venitului,
permiţând economisirea.
Atât consumul, cât şi economiile sunt funcţii crescătoare faţă de venit.
Pantele celor două funcţii sunt date de înclinaţia marginală spre consum şi
înclinaţia marginală spre economii.
Factorii care influenţează cheltuielile pentru consum sunt atât de
natură obiectivă, cât şi subiectivă. Factorii care influenţează consumul sunt
acele elemente ale vieţii biologice, economice şi social-umane, cu caracter
obiectiv şi subiectiv, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru
consum la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp şi într-un anumit
spaţiu geo-socio-economic2.
Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa
economică şi, în principal, se referă la:
■ Nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor, în general consumul
personal depinde de mărimea veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de
mărimea venitului net personal;
■ Modificarea aşteptărilor, în ceea ce priveşte raportul dintre
cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinată de schimbările în puterea de
cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri.
Astfel, în condiţiile scăderii neaşteptate a puterii de cumpărare a
banilor, deşi cheltuielile pentru consumul prezent cresc, consumul real se reduce.
De asemenea, în condiţiile creşterii neaşteptate a puterii de cumpărare a banilor,
ca urmare a reducerii preţurilor de consum, consumul real prezent creşte,
deoarece se poate cumpăra o cantitate mai mare de bunuri cu aceeaşi cheltuială
bănească sau chiar mai mică. Riscurile se referă la incertitudinea duratei de
viaţă - care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile
viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat
de mari, cu caracter confiscator etc.
■ Modificarea politicii fiscale care, când este utilizată ca instrument
pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre
Studiile interdisciplinare ce formează obiectul Neuroeconomiei, prefigurează

apariţia unor explicaţii, cu originea în creierul uman, pentru comportamentele
în consum, economisire şi investire. consum, iar când este folosită pentru
achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre
consum;
■ Modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de
capital tehnic, fix sau circulant, pe termen scurt, pot să influenţeze reducerea
înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari decât cele anticipate;
■ Creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin
intermediul ratei dobânzii. Între consum şi rata dobânzii, pentru creditul destinat
cumpărării de bunuri de consum, există o relaţie negativă. Pe de altă parte, o rată
scăzută a dobânzii pentru consum va determina un nivel ridicat al creditelor
prezente de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor.
■ Anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre
veniturile prezente şi cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre
oferta actuală de bunuri de consum şi cea viitoare. Astfel, dacă se anticipează că
în viitor veniturile vor creşte, consumul prezent va creşte, săpând înclinaţia spre
economii, iar dacă se anticipează că veniturile se vor reduce, consumul prezent
se va micşora, crescând înclinaţia spre economii.
Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de consum vor creşte,
consumul prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor reduce,
consumul prezent se va manifesta normal. La fel se întâmplă şi cu anticipările
privind cantitatea de bunuri de consum de pe o piaţă; dacă aceasta se anticipează
că o să scadă, creşte consumul prezent şi invers.
Pe o perioadă scurtă, creşterea consumului la sporirea veniturilor viitoare
este mai redusă în raport cu o perioadă îndelungată de timp, după cum, la
persoanele în vârstă, consumul va spori mai încet faţă de cele tinere, ca urmare a
anticipării creşterii veniturilor.
Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor,
credinţelor religioase şi tradiţiilor oamenilor şi se referă la:
- dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii
neprevăzute determină diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în
favoarea unui consum viitor;
- constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau
protejarea anumitor persoane;
- dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la
unele acţiuni pe baza cărora urmează să se realizeze în viitor proiecte de
afaceri;
- instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin
majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti
formate în timp;
- senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor
peseama existenţei unei sume băneşti mari economisite;
- dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor;
- manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei, concretizată în
diminuarea cheltuielilor pentru consum.
Sintetic, aceste mobiluri multifactoriale care acţionează în sensul
micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa, prevederea, dorinţa de
propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.
Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică centrală şi
locală să nu consume o parte din venit generează economiile pozitive.
În acelaşi timp, apar şi economiile negative, sub forma economiilor
pentru asigurarea bătrâneţii, ajutoarelor de şomaj, finanţate prin împrumuturi etc.
În ansamblul factorilor obiectivi şi subiectivi care influenţează
înclinaţia spre consum, cel mai puternic este modificarea venitului.
Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit de creşterea consumului,
dar, într-o proporţie mai mică, şi de sporirea mai accentuată a economiilor. În
acelaşi timp, un venit în descreştere este însoţit de economii micşorate, la început
în proporţie mai mare. Cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre
venituri şi consum este mai mare, din momentul în care indivizii au atins un
anumit nivel de bunăstare.
Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra
consumului, J. M. Keynes a afirmat că „legea psihologică fundamentală pe
care ne putem baza cu toată certitudinea, a priori, datorită cunoştinţelor pe
care le avem despre natura umană, şi, în acelaşi timp, a posteriori, datorită
informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea
mai mare parte a timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum
pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea
venitului”.
Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat
să-şi procure bunurile de consum care să-i permită satisfacerea maximului de
plăceri.
Întrucât şi la nivelul consumatorului trebuinţele care urmează să fie
satisfăcute sunt nelimitate, iar posibilităţile de care dispune sunt limitate,
alegerea unor bunuri pentru a fi consumate presupun renunţarea la alte bunuri.
În aceste condiţii, alegerea presupune să se compare utilitatea în
consum a bunului cumpărat cu utilitatea bunului la care se renunţă.
Potrivit legii distribuirii cheltuielilor de consum, descoperită de şcoala
psihologică austriacă, atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai
în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare
categorie sunt egale.
În conformitate cu cerinţele acestei legi, formulate de economistul-
statistician E. Engel, în ultima treime a secolului al XlX-lea, partea cheltuielilor
destinate alimentaţiei este cu atât mai mare, cu cât venitul este mai mic şi invers;
ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea rămâne relativ constantă, oricare ar fi
nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere creşte mai
rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri
foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari.
Cercetările efectuate pe baza bugetelor de familie în ţările dezvoltate, în
ultimele decenii, au evidenţiat următoarele tendinţe în ceea ce priveşte raportul
dintre evoluţia veniturilor şi evoluţia cheltuielilor de consum:
- ponderea cheltuielilor pentru alimente în bugetele de familie s-a
redus de la peste 40% la circa 20%, pe fondul diversificării consumului şi
îmbunătăţirii calităţii bunurilor;
- ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea, încălţămintea şi
accesoriile s-a redus de la aproximativ 20% la mai puţin de 10%;
- ponderea cheltuielilor cu serviciile, inclusiv cele cu locuinţa şi
confortul a sporit. În cazul cheltuielilor pentru transport şi comunicaţii
ponderea a ajuns la aproximativ 17%.
În ţările mai puţin dezvoltate economic şi social, dinamica şi ponderea
cheltuielilor de consum înregistrează ritmuri şi sensuri atipice; spre exemplu,
ponderea cheltuielilor pentru hrană a depăşit 20% din bugetul mediu pe o
familie. În ţara noastră, în perioada tranzacţiei după 1989, această pondere a fost
de peste 65%
Teorii postkeynesiste cu privire la consum şi economisire
În cadrul teoriilor moderne postkeynesiste cu privire la consum şi

economisire se detaşează ca importanţă teoria ciclului de viaţă şi teoria
venitului permanent5, orientate către viitor.
Teoria ciclului de viaţă asupra consumului şi economisirii este prezentată
pentru prima dată de Franco Modigliani, laureat al premiului Nobel pentru
economie pe anul 19856.
Spre deosebire de teoria economică keynesiană, ce consideră funcţia
consumului sub forma C = c • VD, cu 1 > c > 0, unde consumul individual într-o
anumită perioadă este legat doar de venitul disponibil al perioadei respective, cu
care este direct proporţional, teoria ciclului de viaţă a lui Modigliani
avansează ipoteza că oamenii îşi planifică consumul şi economiile pe termen
lung, din dorinţa de a-şi distribui cât mai bine sursele pentru satisfacerea
trebuinţelor pe durata întregii vieţi.
Potrivit teoriei ciclului de viaţă, economiile sunt rezultatul, în principal,
al dorinţei fiecărui individ de a-şi asigura consumul la vârsta bătrâneţii. Funcţia
consumului are forma:
C = aWR + cYL
în care:
a = înclinaţia marginală spre consum, faţă de bogăţia reală
WR = bogăţia reală
c = înclinaţia marginală spre consum în raport de modificarea venitului de
muncă
YL = venitul din muncă
Să presupunem că o persoană aşteaptă să trăiască NL ani, să lucreze şi să

obţină venit dintr-o activitate WL ani şi să fie pensionar un număr de ani, egali
cu diferenţa NL-WL. Teoria ciclului de viaţă îşi propune să dea răspuns la două
întrebări: care sunt posibilităţile totale de consum ale individului de-a lungul
întregii vieţi? cum îşi va distribui individul aceste posibilităţi pe toată durata
vieţii?
În legătură cu posibilităţile de consum, venitul total din muncă7 va fi

egal cu venitul anual din perioada de viaţă activă înmulţit cu numărul de ani
lucraţi. Consumul total al unei persoane nu poate depăşi acest venit total decât în
anumite situaţii, de care facem abstracţie, acestea fiind limita superioară a
consumului total. Potrivit teoriei ciclului de viaţă, consumul este legat nu atât de
venitul curent, cât de cel total, venitul curent fiind egal cu zero, după retragerea
individului din câmpul muncii.
În legătură cu distribuţia consumului pe durata întregii vieţi a
individului, teoria ciclului de viaţă consideră că acesta va alege alternativa unui
consum relativ constant pe toată durata de viaţă, fără oscilaţii mari8.
Prin urmare, în loc să consume foarte mult într-o anumită perioadă a
vieţii şi foarte puţin sau deloc în cealaltă perioadă, individul va prefera să
consume aceleaşi cantităţi în fiecare perioadă.
Pe această bază, în viziunea teoriei ciclului de viaţă, consumul total este
egal cu venitul:
C • NL = YL • WL, care, dacă se împarte la numărul de ani aşteptaţi să
trăiască de către o persoană (NL), obţinem:
C = YL • WL/NL, adică consumul planificat pe an, care este
proporţional cu venitul din muncă.
Relaţia WL/NL exprimă cât la sută din perioada de viaţă aşteptată să
trăiască de către un individ reprezintă viaţa sa activă, petrecută în câmpul
muncii. Prin aplicarea acestui coeficient de proporţionalitate la venitul total
obţinut din muncă (YL), se obţine partea care se va consuma în fiecare an din
viaţă de către un individ. Această parte este proporţională cu raportul dintre
durata vieţii active şi durata totală a vieţii.
Corespunzător acestei teorii, economiile sunt egale cu relaţia:
NL- WL E
= YL-C = YL
NL
ceea ce înseamnă că economiile realizate în timpul vieţii active sunt egale cu o

fracţiune din venitul provenit din muncă. Această fracţiune este egală cu raportul
dintre durata vieţii active (NL - WL) şi durata vieţii totale (NL).
Întrucât, pe toată perioada, consumul rămâne constant la valoarea C,
consumul total va fi egal cu C • NL. Pentru perioada activă, cheltuielile pentru
consum vor fi finanţate din venitul curent, iar pentru perioada pasivă a vieţii (la
pensie), din economiile făcute în viaţa activă. Astfel, potrivit teoriei ciclului de
viaţă, consumul este planificat de aşa natură încât să se asigure un nivel uniform
al acestuia; pentru perioada pasivă, el va avea ca sursă economiile obţinute în
perioada activă.
Prin economiile pe care le realizează de-a lungul anilor de muncă,
individul urmăreşte să-şi creeze bogăţia de care are nevoie pentru a-şi finanţa
consumul după perioada activă, la pensie. Această bogăţie ce se realizează
continuu în timpul anilor de muncă, atinge nivelul maxim la sfârşitul perioadei
active de viaţă.
Teoria ciclului de viaţă cu privire la economisire arată că indivizii
economisesc în perioada în care muncesc. Ei economisesc mult, atunci când
veniturile lor sunt mari în comparaţie cu media întregii vieţi şi fac economii
negative (cheltuiesc) atunci când venitul lor este sub această medie.
Dacă avem în vedere că venitul total este format din venitul din muncă
şi dintr-o anumită avere (moşteniri, daruri etc.), atunci posibilităţile totale de
consum vor urma aceleaşi tendinţe, de a avea consum relativ constant pe toată
viaţă.
Consumul total al unei persoane în anul T din viaţă va fi dat de relaţia:
C(NL-T) = WR + (WL-T) • YL
în care WR reprezintă averea (bogăţia moştenită).

Aceasta înseamnă că mărimea consumului în fiecare perioadă este dată
de relaţia:
C = aWR + cYL i în
care:
a = înclinaţia marginală spre consum din avere = 1/NL - T c
= înclinaţia marginală spre consum din venitul din muncă
WL - T/NL - T, cu WL > T
Explicaţia comportamentului în consum şi economisire a individului,

dată de teoria ciclului de viaţă, se poate rezuma la următoarele constatări:
■ Averea şi venitul din muncă influenţează deciziile de a consuma;
■ Înclinaţiile marginale spre consum depind de poziţia individului în ciclul
de viaţă. Dacă persoana este mai în vârstă, înclinaţia marginală spre consum din avere
este mai mare. Înclinaţia marginală spre consum din venitul din muncă depinde atât
de numărul de ani de viaţă activă rămaşi, cât şi numărul de ani de viaţă pasivă;
■ Creşterea veniturilor din muncă şi din avere va determina o creştere a
cheltuielilor pentru consum;
■ Cu cât viaţa activă este mai lungă în raport cu cea pasivă, cu atât va
creşte şi consumul, ca urmare a sporirii venitului total şi a reducerii perioadei în
care se fac economii negative;
■ În fiecare an al vieţii T, o fracţie egală cu 1/NL-T din avere va fi
consumată, unde NL-T reprezintă speranţa de viaţă a individului în momentul T;
■ Cheltuielile de consum depind de averea curentă şi de venitul total.
Teoria venitului permanent este elaborată de Milton Friedman de la

Universitatea din Chicago, laureat al premiului Nobel pentru economie pe anul
19769.
În esenţă, teoria venitului permanent apreciază că oamenii îşi adaptează
comportamentul de consum nu în funcţie de nivelul venitului curent, ci de
oportunităţile de consum pe termen lung. Oamenii îşi planifică consumul nu
doar pe baza veniturilor din perioada respectivă, ci pe baza veniturilor
obţinute în perioade mai lungi. Ca atare, cheltuielile pentru consum depind
de venitul mediu pe termen lung.
Potrivit teoriei venitului permanent, consumul este direct proporţional cu
venitul permanent. Deci, funcţia consumului este
C = c • YP unde c este înclinaţia marginală
spre consum, iar YP este venitul permanent (disponibil). Întrucât c este
constant, consumul variază în aceeaşi proporţie ca şi venitul permanent. O
sporire cu 10% a venitului permanent generează o creştere cu 10% a consumului.
Ca şi teoria ciclului de viaţă, teoria venitului permanent consideră că, pe
termen lung, raportul consum/venit este stabil, legând însă consumul
curent de venitul permanent în care se transformă bogăţia. Întrucât venitul
permanent depinde de venitul mediu pe termen lung, raportul dintre consum şi
venit este constant.
În legătură cu măsura venitului permanent se consideră că acesta re-
prezintă acea rată stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o obţine pe
tot timpul vieţii, ţinând seama de nivelul actual al bogăţiei şi al venitului
câştigat în prezent şi în viitor. Considerându-se că veniturile tranzitorii nu au
influenţă asupra consumului, rezultă că venitul permanent depinde de veniturile
curente şi de cele trecute.
Aceasta înseamnă că venitul permanent este legat cu venitul anului
trecut plus o fracţiune din variaţia venitului curent faţă de venitul anului trecut
(δ):
YP = Yo + δ(Y1 - Yo), cu 0 < δ < 1
Dacă presupunem că venitul trecut obţinut de un individ pe un an este
de 100.000 u.m., cel curent 120.000 u.m., iar δ = 0,6, atunci venitul permanent
va fi egal cu:
YP = 100.000 + 0,6 x (120.000 - 100.000) = 100.000 + +

0,6 x 20.000 = 100.000 + 12.000 = 112.000 u.m.
În situaţia în care δ = 1, rezultă că venitul permanent este egal cu

venitul curent. Aceasta înseamnă că individul care a câştigat întotdeauna la fel de
mult se aşteaptă să aibă acelaşi venit şi în viitor.
În cazul în care venitul curent creşte faţă de cel trecut, venitul permanent
va creşte, dar cu mai puţin decât venitul curent. Cauza este că individul nu este
sigur că mărimea venitului curent va fi permanentă, şi, deci, nu-şi va spori
venitul permanent cu întregul spor al venitului curent.
Milton Friedman estimează venitul permanent ca o medie ponderată a
veniturilor realizate în multe perioade anterioare şi în cea curentă:
YP = δY1 + (1-δ)YO
Potrivit teoriei aşteptărilor raţionale, dacă în practică schimbările de
venituri sunt, în general, de lungă durată, în sensul creşterii, atunci
consumatorul va aprecia orice schimbare ca fiind permanentă. În acest caz,
fracţiunea care se va stabili din variaţia venitului curent faţă de cel trecut va avea
o valoare mai ridicată. În situaţia în care veniturile vor fi variabile într-o
perioadă lungă de timp, variaţiei venitului curent faţă de venitul trecut nu i se va
acorda o importanţă prea mare atunci când se va aprecia venitul permanent,
fracţiunea δ va avea valori mult mai mici.
Combinând relaţia C = c⋅YP cu relaţiile YP = Y0 + δ(Y1 - Y0), şi
YP = δY1 + (1- δ)Y0, putem scrie funcţia de consum sub forma:
C = c ⋅ YP = c ⋅ Y0 + cδ(Y1 - Y0) sau:

C = cδY1 + c(1-δ)Y0
Din relaţia de mai sus rezultă că înclinaţia marginală spre consum din
venitul curent (cδ) este mai mică decât înclinaţia medie spre consum pe termen
lung, deoarece δ 〈1.
Înclinaţia marginală spre consum pe termen scurt este mai scăzută decât
înclinaţia medie spre consum deoarece indivizii nu sunt siguri dacă o variaţie a
venitului lor se va menţine pe termen lung sau nu. Pe termen scurt, o creştere a
venitului determină o scădere a înclinaţiei medii spre consum, deoarece indivizii
nu pot anticipa dacă această creştere este definitivă, ei îşi vor adapta consumul
la noul nivel al venitului.
În concluzie, teoria venitului permanent precizează că:

- un individ cu venituri variabile va avea un 8 mai scăzut, în timp de
unul cu venituri mai stabile va avea un nivel mai ridicat al fracţiunii q;
- înclinaţia marginală spre consum a indivizilor cu venituri oscilante
va fi foarte mică, fiind egală pe termen scurt cu cxS .
Teoria ciclului de viaţă şi teoria venitului permanent sunt
complementare.
În timp, teoria ciclului de viaţă acordă o atenţie mai mare mobilurilor
economisirii, argumentând necesitatea includerii bogăţiei (averii) asupra
modului în care indivizii îşi formează aşteptările cu privire la veniturile viitoare.
În legătură cu substanţa celor două teorii ale consumului orientate
spre viitor, se pot evidenţia următoarele:
• Este esenţial să facem distincţie între venit şi avuţie, ca determinanţi
ai consumului. Astfel, în timp ce consumul şi venitul sunt
variabile de flux, avuţia este o variabilă de stoc.
• Consumul indivizilor trebuie corelat cu bunăstarea acestora, ce poate
fi mai apropiată de avuţie decât de venit.
• Modificările avuţiei, sub formă de câştiguri sau pierderi de capital
influenţează consumul în funcţie de aşteptările oamenilor.
• Modificările avuţiei menaj elor sau ale aşteptărilor acestora cu privire
la venitul viitor vor influenţa consumul curent chiar dacă venitul
curent nu s-a modificat.
• Ca urmare a faptului că menajele îşi vor ajusta consumul într-o mai
mică măsură pe seama modificării temporare a venitului decât a
modificării permanente, înclinaţia marginală agreată spre consum în
raport de venitul permanent va fi mai mare decât cea determinată de
venitul temporar.
• Studiile postbelice au arătat că înclinaţia medie spre consum este
relativ constantă, situându-se în jurul valorii de 0,92.
• În viziunea ipotezei ciclului de viaţă, înclinaţia spre consum din
venitul disponibil şi din avere depinde de vârsta persoanei
respective.
• Teoria ciclului de viaţă susţine că economiile sunt înalte sau reduse
când veniturile sunt înalte sau reduse în raport cu media vârstei,
procesul economisirii fiind dependent de rata de creştere economică,
de structura pe grupe de vârstă a populaţiei etc.
• Succesul politicilor economice şi mersului economiei depinde de

atenţia care se acordă modului de formare al aşteptărilor privind
veniturile viitoare, iar aceste aşteptări depind, în parte, de felul în
care sunt percepute efectele politicilor economice asupra oamenilor.
• Modul de formare a aşteptărilor cu privire la veniturile viitoare
reprezintă, în teoria venitului permanent, explicaţia unei înclinaţii
spre consum din veniturile permanente mai mari decât cea din
veniturile temporare.
• Explicaţia corectă ce se dă comportamentului consumului total de
către teoriile ciclului de viaţă şi venitului permanent nu reuşeşte să
motiveze suficient unele dileme cu privire la sensibilitatea excesivă
a consumului în raport cu venitul curent, de ce oamenii nu doresc
să-şi folosească economiile pe măsură ce îmbătrânesc, sau de ce
există diferenţă între ratele naţionale de economisire.
• Unele explicaţii ale sensibilităţii excesive ale consumului la venitul
curent sunt puse pe seama lipsei lichidităţilor, pe miopia indivizilor
faţă de evoluţiile veniturilor viitoare etc.
• Deşi ratele consumului şi ale economiilor ar putea, în principiu, să
fie influenţate şi de ratele dobânzilor, totuşi argumentele practice nu
par să indice o influenţă prea puternică.
• Practica pare să contrazică ipoteza Barro-Ricardo, potrivit căreia o
reducere a fiscalităţii care generează un deficit bugetar nu va afecta
consumul.
• În ceea ce priveşte adaptarea consumului la variaţia veniturilor, noile
teorii susţin că are loc un proces de ajustare progresivă treptat, în
raport cu modul în care veniturile se adaptează la modificările
cheltuielilor autonome de investiţii sau a altor variabile omogene.
3.3 Investiţiile în economie

Prin investiţii se înţelege totalitatea cheltuielilor care se fac pentru
cumpărarea bunurilor de capital, în vederea sporirii avuţiei societăţii.
Cumpărarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, de acţiuni
şi obligaţiuni, unor suprafeţe de pământ nu reprezintă investiţii în sens
economic deoarece folosirea lor nu contribuie la creşterea capitalului şi avuţiei
naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor. În raport de modul de folosire a
bunurilor de capital achiziţionate, investiţiile se împart în:
a) investiţii de înlocuire (Iî) destinate înlocuirii bunurilor de capital fix
scoase din funcţie, ca urmare a deprecierii lor. Sursa acestor cheltuieli o
constituie amortizarea;
b) investiţii pentru dezvoltare sau nete (In) destinate sporirii
volumului capitalului tehnic real, adică formării nete a capitalului, a căror sursă
o formează venitul economisit.
Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţiilor nete, de dezvoltare,
formează investiţiile brute de capital (Ib) ce contribuie la formarea brută a
capitalului tehnic.
Investiţia brută se compune din investiţii în bunuri de capital (durabile),
cu excepţia cheltuielilor pentru bunurile gospodăriilor populaţiei, care se includ
în consumul privat şi al bunurilor durabile, care se includ în producţia
intermediară a statului şi investiţiei în modificarea stocurilor de materii prime,
semifabricate şi produse finite din producţia proprie, destinate vânzării.
Atunci când în economie suma investiţiilor brute este mai mică decât
volumul investiţiilor de înlocuire, are loc o reducere a capitalului tehnic real,
adică un fenomen de dezinvestiţie.
Din punctul de vedere al proprietarului, avem investiţii private -
efectuate de sectorul privat - şi investiţii publice – efectuate de către stat, iar
din punctul de vedere al ţărilor (unde se efectuează), avem investiţii interne –
ce se efectuează în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat – şi investiţii
externe care se efectuează în alte sau către alte ţări. Investiţiile străine care se
efectuează în alte ţări sunt investiţii străine directe (ISD) şi investiţii străine
de portofoliu (ISP).
După domeniul în care se realizează, avem investiţii industriale,
agricole etc. Mai sunt şi alte criterii de clasificare a investiţiilor.
Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri
de consum (C) şi de bunuri de capital (de investiţii) K, adică venitul disponibil
cheltuit este egal cu:
VD = C + K, iar pe de altă parte, unei valori egale de venit destinate
consumului şi economiilor, adică venitul disponibil obţinut (realizat) este egal
cu VD = C + E.
În această situaţie, economiile şi investiţiile, la nivelul unei economii
naţionale, considerată ca sistem închis, nu pot fi decât egale, ele reprezentând un
excedent de venit peste cheltuielile de consum:
I=E
Egalitatea celor două mărimi decurge din faptul că ele reprezintă, pentru
economia colectivităţii, două faţete ale aceluiaşi proces.
Astfel, în timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al
consumatorului individual, investiţiile reflectă comportamentul colectiv al
întreprinzătorului individual.
Atunci când E > I, economiile reprezintă o pierdere de venit,
înregistrându-se un declin economic. În acelaşi timp, creşterea economiilor face
ca, în timp, rata de creştere a consumului să se reducă, influenţând negativ
evoluţia profitului. Acţionând însă prin pârghii de stimulare a investiţiilor, se
creează egalitatea dintre E şi I, însă, la un venit disponibil mai mare, ca urmare a
efectului multiplicator ce se produce în economie.
Decizia de a investi se bazează pe analiza comparată a o serie de
indicatori economici, cum ar fi:
a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie
obţinut din investiţie şi costul investiţiei;
b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a
dobânzii (sau costul de oportunitate al investiţiei).
Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă
dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau cel mult egală cu mărimea
costului investiţiei. În situaţia în care costul investiţiei este mai mare decât
valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată.
Întrucât venitul realizat de o investiţie este un venit viitor, el trebuie
actualizat, adus în prezent ca mărime.
Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de

dare în funcţiune a investiţiei; dacă perioada este de câţiva ani, atunci
costurile se actualizează după aceleaşi reguli ca şi veniturile.
Atunci când rata venitului net (RVN) este mai mare sau egală cu
rata reală a dobânzii, investiţia se poate realiza.
Pentru ca înclinaţia spre economii să devină un factor de progres
este necesar ca economiile să se transforme în investiţii.
Imboldul de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu
de factori. În esenţă, când un individ se hotărăşte să investească, el dobândeşte
dreptul la un şir de venituri viitoare pe care contează să le obţină de pe urma
vânzării rezultatelor obţinute, după scăderea cheltuielilor curente ocazionate de
obţinerea producţiei respective.
Unul dintre factorii care determina imboldul de investiţii îl reprezintă
cererea de investiţii. Cererea de investiţii este în funcţie de eficienţa marginală a
capitalului şi de rata dobânzii. Mărimea efectivă a investiţiilor curente creşte
până la acel punct când nu mai există nici o categorie de bunuri de capital a căror
eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a dobânzii. Este vorba de acel punct de pe
curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ
egală cu rata de piaţă a dobânzii.
Fără să folosească termenul de eficienţă marginală a capitalului, aşa cum
face J. Keynes, I. Fischer exprimă acelaşi punct de vedere atunci când afirmă că
mărimea investiţiilor în orice domeniu va depinde de comparaţia care trebuie
făcută între rata venitului net faţă de cost şi rata dobânzii. Când rata venitului
net faţă de cost depăşeşte rata dobânzii, apare imboldul de a investi.
Totodată, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate
riscurile ce le implică activitatea investiţională. Astfel, riscul întreprinzătorului,
al celui ce ia banii cu împrumut, izvorăşte din propriile sale îndoieli cu privire la
obţinerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este susceptibil a fi micşorat
prin egalizarea riscurilor şi printr-o mai bună anticipare a previziunilor.
Există şi un al doilea tip de risc, al celui ce dă bani cu împrumut.
Acesta este determinat de o nesiguranţă de ordin moral, legată de insolvabilitatea
deliberată sau de una involuntară, provocată de nerealizarea aşteptărilor.
În timp ce primul risc reprezintă, într-un anumit sens, un fond social real,
cel de-al doilea este un adaos net la costul investiţiilor care nu ar exista dacă
debitorul şi creditorul ar fi aceeaşi persoană. Riscul creditorului implică, parţial, o
dublare a mărimii riscului întreprinzătorului, care trebuie să fie adăugat de două
ori la rata pură a dobânzii, pentru a se obţine minimul necesar de randament
viitor care va determina efectuarea investiţiilor. Cu cât o afacere este mai
riscantă, cu atât este nevoie de o diferenţă mai mare între randamentul scontat de
cei ce iau bani cu împrumut şi rata dobânzii la care consideră că merită să ia bani
cu împrumut. În acelaşi timp, din aceleaşi motive, este nevoie de o diferenţă mai
mare între dobânda percepută de creditor şi rata pură a dobânzii, pentru a-1
determina să acorde bani cu împrumut.
Mai poate exista şi o a treia sursă de riscuri, determinată de o
posibilă modificare nefavorabilă a valorii etalonului monetar, al cărui efect
este creşterea nesiguranţei împrumutului bănesc, care poate depăşi pe cea a unui
bun imobiliar.
Dacă prin firea sa – arată J.M. Keynes – omul nu ar fi tentat să rişte, dacă
nu ar încerca nicio satisfacţie (lăsând la o parte profitul) de pe urma unei acţiuni
economice, s-ar putea ca investiţiile făcute numai pe baza unui calcul economic
„rece” să nu fie aşa de mari.
Un alt factor care determină imboldul la investiţii îl constituie
randamentul, în perspectivă, al unui bun capital.
În timp ce mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi
eficienţa marginală a capitalului, aceasta din urmă, la rândul său, este în funcţie de
raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său în
perspectivă. În acest context, cunoaşterea randamentului în perspectivă a unui
bun capital pune problema anticipării pe termen lung a acestuia.
Starea de anticipare pe termen lung a randamentului viitor al bunului
economic este o stare psihologică, care depinde nu numai de calitatea prognozei
care se face, ci şi de autoîncrederea cu care aceasta se face.
Starea încrederii are o influenţă puternică asupra curbei eficienţei
marginale a capitalului. Astfel că între curba eficienţei marginale a capitalului şi
starea încrederii se creează interacţiuni cu efecte asupra volumului investiţiilor.
Dacă, la început, investiţiile depindeau de existenţa unui număr
suficient de indivizi optimişti din fire şi cu înclinaţii constructive, în prezent, dar
mai ales în perspectivă, capătă o importanţă deosebită calculul cât mai precis al
profitului.
În prezent, odată cu separarea proprietăţii de conducerea
întreprinderilor - ca fenomen preponderent - şi cu dezvoltarea pieţelor
financiare organizate, apare un factor nou care, uneori, facilitează investiţiile,
dar alteori accentuează în măsură însemnată instabilitatea sistemului.
Atunci când nu există o piaţă a hârtiilor de valoare, este un nonsens să
reevaluăm investiţiile. Reevaluările zilnice de la bursa de valori deşi au ca scop,
înainte de toate, facilitarea transferurilor de investiţii între agenţii economici, au
totuşi şi o influenţă hotărâtoare asupra măririi investiţiilor curente.
Acest lucru înseamnă că nu are nici un sens să se construiască o
întreprindere nouă la un cost mai ridicat decât preţul cu care se poate cumpăra o
întreprindere similară existentă şi, totodată, există imboldul de a cheltui o sumă
masivă, la prima vedere, pentru o nouă construcţie, deoarece titlurile respective
pot fi plasate la burse de valori cu un profit imediat. Cei mai mulţi dintre
investitori sunt interesaţi în mare măsură nu în a face prognoze cât mai precise pe
termen lung cu privire la randamentul posibil al investiţiilor, ci în a prevedea
modificările pe care piaţa le va da valorii investiţiilor peste o perioadă de timp.
În cazul funcţionării unei pieţe organizate, nu este rezonabil de a plăti 100
pentru o investiţie a cărei valoare, în lumina randamentului viitor, va fi de 150,
dacă se precizează că peste o perioadă de timp pe piaţă valoarea acesteia va fi
de 50.
Folosind termenul de speculaţie pentru acţiunea de prognosticare a
psihologiei pieţei şi pe cel de spirit de întreprindere pentru acţiunea de
prognosticare a randamentului viitor al bunurilor capital pentru întreaga perioadă
de funcţionare, nu se poate spune cu certitudine că speculaţia predomină
întotdeauna asupra spiritului de întreprindere.
Raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului instalat şi costul de
înlocuire a capitalului instalat este cunoscut sub denumirea de factorul q al
lui Tobin În esenţă, acest raport reprezintă o aproximare a relaţiei dintre
valoarea actualizată a randamentului marginal al investiţiei şi costul marginal al
capitalului.
Numărătorul din factorul q al lui Tobin, valoarea de piaţă a capitalului
instalat, se exprimă prin preţul pe piaţa de acţiuni. În acest fel, pieţele de acţiuni
anticipează viitorul unei afaceri.
Atunci când factorul q al lui Tobin este un număr supraunitar, firmele
sunt stimulate să investească, stocul de capital fiind sub nivelul său optim. Dacă
este mai mic decât 1, nu există motive de a investi, ci mai degrabă de a
dezinvesti.
Existenţa costurilor de instalare determină firmele să distribuie
investiţia în timp, apropiindu-se treptat de nivelul optim. Compensarea
costurilor de instalare se face prin devansarea costului marginal al capitalului de
către randamentul actualizat al investiţiei.
Din analiza funcţiei investiţiei rezultă că investiţia agregată este în
relaţie negativă cu rata reală a dobânzii şi în relaţie pozitivă cu factorul q al lui
Tobin şi cu creşterea PIB-ului.
Este deosebit de important de ştiut pentru ce investesc oamenii
bani: pentru un venit suplimentar sau pentru speranţa că valoarea
investiţiei va creşte în viitor?
Fluctuaţiile cotidiene ale profiturilor la investiţiile existente constituie un
alt factor care influenţează imboldul investiţiei.
Spre exemplu, acţiunile societăţilor care produc gheaţă au un curs mult
mai ridicat vara în timpul sărbătorilor, faţă de alte perioade ale anului când
valoarea lor de piaţă este mult mai scăzută.
Răspunderea statului pentru organizarea directă a investiţiilor în
sectorul public reprezintă un alt factor. Manifestarea reală a acestei răspunderi
antrenează un consum sporit de bunuri şi investiţii, cu consecinţe asupra creşterii
cererii de investiţii, în timp ce lipsa acestei răspunderi sau diminuarea ei pot
avea efecte contrare.
Alături de aceşti factori, imboldul la investiţii depinde şi de starea
generală a economiei naţionale. Aceasta se poate concretiza în stabilitatea şi
instabilitatea factorilor economici şi social-politici. O economie aflată în declin
economic are nevoie, mai întâi, să oprească această tendinţă negativă, pentru ca
apoi să înceapă acţiunea factorilor care stimulează imboldul la investiţii. În
strânsă legătură cu acest ultim factor, imboldul la investiţii depinde şi de
conjunctura economiei mondiale, concretizată în variaţia fazelor de expansiune
sau de criză, ascendente şi descendente ale ciclurilor economice. Determinată de
factorii normali ai vieţii, dar şi de factori anormali, variaţia fazelor ciclului
economic acţionează favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect asupra
celorlalţi factori interni, influenţează imboldul de a investi, cu consecinţe
pozitive sau negative.
Efectul multiplicator pozitiv al investiţiilor este influenţat de
respectarea mai multor condiţii.
O primă condiţie se referă la faptul că înclinaţia marginală spre consum
se prezintă astfel încât, atunci când producţia unei societăţi date creşte (sau scade)
în raport de creşterea (sau scăderea) echipamentului de producţie, multiplicatorul
care corectează cele două mărimi este mai mare decât 1, dar nu foarte ridicat. O
asemenea condiţie corespunde unei însuşiri psihologice a naturii umane, potrivit
căreia atunci când creşte venitul real, presiunea valorilor actuale se reduce,
mărindu-se surplusul, peste nivelul de viaţă obişnuită şi invers. Cel puţin, ca medie
pe colectivitate, atunci când gradul de ocupare sporeşte, are loc o extindere a
consumului curent, dar într-o proporţie mai mică decât sporul venitului real.
A doua condiţie are în vedere că o modificare moderată a venitului
scontat de pe urma bunurilor de capital sau a ratei dobânzii are ca rezultat o
asemenea evoluţie a curbei eficienţei marginale a capitalului, că nu va atrage
după sine o modificare de amploare nedefinită a volumului investiţiilor.
Cea de a treia condiţie se bazează pe faptul că modificările moderate ale
gradului de ocupare nu sunt însoţite de modificări însemnate ale salariilor
nominale. O asemenea condiţie este mai mult a stabilităţii preţurilor decât a
stabilităţii ocupării.
A patra condiţie exprimă faptul că un volum oarecare de investiţii, mai
ridicat (sau mai scăzut) decât cel efectuat anterior, începe să se repercuteze
nefavorabil (sau favorabil) asupra eficienţei marginale a capitalului dacă este
continuat într-o perioadă de timp nu foarte mare. O asemenea condiţie se referă
nu atât la stabilitatea sistemului, cât, mai ales, la tendinţa fluctuaţiilor de a-şi
inversa sensul. Astfel că, dacă volumul investiţiilor scade sub un nivel minim, în
scurt timp, eficienţa marginală a capitalului va creşte în aşa fel încât va
determina sporirea investiţiilor peste acel minim, începând redresarea
economiei. Totodată, dacă investiţiile ating un volum mai mare decât înainte,
într-un anumit timp, eficienţa marginală a capitalului se va reduce la un
asemenea nivel încât va determina o recesiune economică.
Aceste patru condiţii ale stabilităţii sistemului economic, ce decurg din
tendinţele „naturale” ale vieţii nu reprezintă ceva de neschimbat.
Ele există atâta vreme cât se evită extremele cele mai grave ale fluctuaţiei
ocupării şi ale preţurilor. Dominaţia acestor condiţii – arată J. M. Keynes – este
un fapt consumat prin observarea lumii aşa cum este ea sau a fost, şi nu un
principiu necesar care nu poate fi schimbat.
3.4 Multiplicatorul şi acceleratorul
Concepând viaţa economică ca pe un proces permanent de adaptare

reciprocă a cererii şi ofertei agregate, ştiinţa economică explică mecanismul
desfăşurării acesteia sub comportamentul celor două forţe care o declanşează, o
susţin şi o definesc în timpul şi spaţiul nostru comun.
Generatoare de utilităţi de consum şi de capital de producţie,cererea
globală efectivă este cea care determină agenţii economici să producă bunuri
materiale şi servicii în raport de anticipările pe care le fac cu privire la vânzarea
acestora.
Generatoare de venituri pentru consum, economii şi investiţii, oferta
globală efectivă susţine cererea globală efectivă, asigurându-i atât unităţile
necesare, cât şi mijloacele băneşti pentru realizarea lor reală, în cadrul
tranzacţiilor economice.
Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum,
economii, investiţii, producţie, venit, ş.a.m.d. se află sub exigenţele principiilor
multiplicatorului şi acceleratorului.
Principiul multiplicatorului exprimă interacţiunea care se
formează între creşterea venitului şi creşterea investiţiilor, sub forma unui
coeficient de amplificare (K), ce ne arată cu cât sporeşte venitul la creşterea
cu o unitate a investiţiilor:
ΔVD
K = ------
ΔI
Potrivit principiului multiplicatorului, creşterea investiţiilor influenţează
de K ori sporirea venitului, sporul investiţiilor se cuprinde de K ori în
sporul venitului:
ΔVD = K x ΔI, cu K > I.
Prin semnificaţia sa, multiplicatorul reflectă şi exprimă legătura directă
dintre intrările în sistemul economic - concretizate în investiţii - şi ieşirile
acestuia sub forma veniturilor participanţilor la activitatea economică. Investiţiile
sunt cele care produc efectele de antrenare asupra producţiei de bunuri
economice şi, prin aceasta, asupra veniturilor şi consumului.
Acest circuit se poate prezenta astfel:
ΔIxK→ΔVD --------- ► ΔC--------►ΔI

ΔE_____ J
-►
Dacă în relaţia multiplicatorului K = ΔVD/ΔI, înlocuim pe ΔI cu

relaţia ΔVD - ΔC, obţinem:
AVD
K=
AVD - AC AVD
unde, prin împărţirea cu ΔVD, rezultă: sau, dacă ţinem seama că
1 ΔC/ΔVD reprezintă înclinaţia
K = ------ 77 marginală spre consum (c'),
AC
1 ------- atunci:
1
K=
1-c'
Ţinând seama că 1 - c' reprezintă înclinaţia marginală spre economisire e',
atunci multiplicatorul poate fi exprimat astfel:
= , 1K
e
Potrivit celor două relaţii de mai sus, valoarea multiplicatorului este cu atât
mai mare, cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare sau cu cât
înclinaţia marginală spre economisire este mai mică.
Dacă în relaţia dintre creşterea investiţiilor şi creşterea venitului
disponibil înlocuim expresia
multiplicatorului cu 1/1 - c' sau cu l/e',
AVD = obţinem:
1
sau:
c, xAI
AVD = e x AI
Ţinând seama de relaţia dintre multiplicator şi înclinaţia marginală spre

consum, se poate stabili că sporirea venitului este cu atât mai mare, cu cât este mai
mare înclinaţia marginală spre consum şi deci este mai mică înclinaţia marginală
spre economisire. În aceste condiţii, apare evident că o sporire a economiilor
determină reducerea cuvântului.
Keynes a numit fenomenul sporirea economiilor - reducerea venitului
paradoxul economisirii. Aceasta înseamnă că, dacă societatea doreşte să
economisească mai mult, efectul poate să fie reducerea venitului şi a investiţiilor,
în virtutea acţiunii principiului multiplicatorului. Este o situaţie asemănătoare cu
cea a fermierilor în anii agricoli buni, când veniturile sunt mai mici datorită
scăderii puternice a preţurilor.
În concluzie, existenţa paradoxului economisirii face ca dorinţa oamenilor
de a economisi mai mult să antreneze o reducere a venitului până la punctul în
care economiile vor fi egale cu investiţiile planificate restabilindu-se echilibrul
venitului, determinat de opţiunile oamenilor pentru raportul dintre consumul
prezent şi consumul viitor.
Înţelegerea procesului ce generează efectul de multiplicare a creşterii
venitului disponibil presupune analiza economică în termenii fluxului cheltuieli-
venit.
Potrivit modelului de analiză cheltuieli-venit, orice cheltuială pe care o
efectuează un subiect economic reprezintă, pentru alt subiect economic, un venit.
Acest venit, la rândul său, va fi o parte cheltuit, iar o altă parte economisit.
În cazul în care venitul creşte, sporul acestuia se va împărţi în cheltuieli
pentru consum şi economii, în funcţie de mărimea înclinaţiei marginale spre
consum (c'), respectiv mărimea înclinaţiei marginale spre economii (e').
Interdependenţele ce se manifestă între înclinaţia marginală spre consum,
înclinaţia marginală spre economisire şi multiplicatorul investiţiilor pot fi ilustrate
şi cu ajutorul modelului de mai jos:
- dacă c' = 2/3; e' = 1/3 şi K = 3;
- dacă c' = 0,8; e' = 0,2 şi K = 5;
- dacă c' = 60%; e' = 40% şi K = 2,5 etc.
Principiul acceleratorului (sau de acceleraţie) exprimă efectul creşterii
venitului asupra investiţiilor. Formulat pentru prima dată de A. Aftalion, într-o
lucrare despre crizele economice, principiul acceleratorului era interpretat în sensul
că sporirea cererii de bunuri de consum începe prin a antrena o creştere mai mult
decât proporţională a producţiei de bunuri de capital, între cererea de bunuri de
consum şi investiţii existând o relaţie de accelerare.
Astfel, dacă toate capacităţile de producţie ar fi utilizate integral, o
sporire a cererii de bunuri de consum generează o creştere de o mai mare
amplitudine a investiţiilor în economie.
Corespunzător principiului acceleratorului la nivelul economiei, volumul
investiţiilor în perioada t (It) provine din sporirea venitului naţional.
Acţiunea principiului acceleratorului este valabilă numai în situaţia în care
capitalul necesar pentru a obţine venitul naţional din momentul t este mai
mare decât capitalul disponibil existent în t - 1. Dacă diferenţa este negativă,
atunci înseamnă că în economia reală a avut loc un fenomen de dezinvestiţii.
Corelaţia dintre investiţii şi modificarea producţiei, respectiv a venitului, se
poate exprima şi cu ajutorul coeficientului capitalului.
Dacă avem în vedere raportul care se creează între investiţii şi capitalul
folosit şi între acestea şi modificarea venitului, respectiv a producţiei, atunci apare
evident că, în timp ce coeficientul capitalului exprimă dependenţa sporirii
venitului t faţă de t j , de investiţiile efectuate în perioada anterioară t,,
acceleratorul pune în balanţă sporul venitului în raport cu volumul
investiţiilor din aceeaşi perioadă.
De dezvoltarea şi folosirea principiului acceleratorului s-au mai ocupat
John Clark, Gottfried von Harbeler, Simon Kuznetz, R. F. Harrod şi P. A.
Samuelson.
În principiul acceleratorului se află unul dintre determinanţii
investiţiei. Capitalul necesar unei societăţi depinde, în esenţă, de nivelul
producţiei bunurilor de capital tehnic. Punând în relaţie nivelul investiţiei şi ritmul
de creştere al venitului, principiul acceleratorului, afirmă P.A. Samuelson, este un
puternic factor de instabilitate economică. Dacă cererea de bunuri creşte şi, în mod
corespunzător, sporesc vânzările firmelor, după care acestea scad, atunci acţiunea
principiului acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile ciclului afacerilor.
În virtutea principiului acceleratorului, în fazele de avânt ale ciclului
afacerilor, investiţiile nete cresc, iar în perioadele de criză pot să apară
dezinvestiţii nete. Aceasta înseamnă că o perioadă de dezvoltare şi prosperitate
poate să se încheie nu numai când scad vânzările, ci şi atunci când producţia şi
vânzările se stabilizează la un nivel ridicat.
Realitatea ciclului afacerilor se află în permanenţă sub influenţa
conjugată a principiilor multiplicatorului şi acceleratorului.
Se cunoaşte că în fazele de boom ale ciclului afacerilor sporirea
consumului este atât un rezultat al creşterii veniturilor, cât şi o condiţie a
dezvoltării şi diversificării producţiei de bunuri economice prin intermediul
efectului de multiplicare.
Ca urmare a efectelor multiplicatorului, sporirea cheltuielilor pentru
investiţii devine, alături de creşterea cheltuielilor pentru consum, un factor de
amplificare a activităţii economice. Legătura trebuie interpretată nu numai direct, de
la cele două componente ale cererii agregate la activitatea economică ci şi indirect,
prin interrelaţiile care se creează între consum şi investiţii, pe de o parte, şi
producţia de bunuri economice, pe de altă parte.
La început, creşterea autonomă a investiţiilor este cea care dezvoltă
producţia şi sporeşte consumul, pentru ca, treptat, aceste creşteri, împreună cu
anticipările pe care le generează, să contribuie la încurajarea investiţiilor.
În acelaşi timp, în virtutea acceleratorului, sporurile de venituri
antrenează o nouă cerere de bunuri de consum care, la rândul său, determină
întreprinderile implicate să-şi restructureze şi modernizeze capacităţile de
producţie, prin noi investiţii (vezi figura).
Interacţiunea multiplicatorului şi acceleratorului
Corelaţiile din figură pun în evidenţă faptul că multiplicatorul exprimă

efectul propagat al creşterii investiţiei asupra venitului, iar acceleratorul
sintetizează consecinţele modificării cererii agregate legate de venit asupra
investiţiei.
Pe de o parte, modificarea consumului este rezultatul variaţiei venitului
şi a înclinaţiei marginale spre consum, iar pe de altă parte, variaţia venitului este
dată de raportul dintre modificarea consumului şi înclinaţia marginală spre
consum:
ΔC = c, xΔVD
Există punctul de vedere potrivit căruia principiul acceleratorului

acţionează numai în faza de expansiune a ciclului economic, pe un timp mai mare
de un an.
Prin schimbarea cererii şi a ofertei de bunuri economice, ca urmare a
investiţiilor, are loc o modificare, într-o proporţie mai mare, a cererii şi ofertei
pentru bunurile de investiţii.
Într-o perioadă de recesiune, din cauza scăderii mai lente a venitului şi
consumului are loc o stagnare şi chiar o reducere a investiţiilor, cu mult mai
accentuată decât restrângerea activităţilor economice.
Explicaţia acţiunii principiului acceleratorului se poate realiza, succint, prin

următoarele teze:
- când cererea de consum creşte, firmele sunt incitate să-şi mărească producţia;
- pentru a mări producţia, este necesar să sporească investiţiile;
- sporul investiţiilor, numite induse, depinde de modificarea venitului
naţional şi de un coeficient care arată dependenţa investiţiei de modificarea
venitului;
- întrucât la o cerere relativ mică a consumului şi a venitului se
înregistrează o sporire procentuală mai mare a investiţiilor, se foloseşte
denumirea de accelerator al consumului şi al venitului asupra investiţiilor;
- o sporire iniţială a cererii de consum va avea ca rezultat o creştere
superioară a cererii de investiţii. Pe măsură ce sporul cererii de consum începe să
se reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea, putând ajunge chiar la zero;
- când venitul naţional creşte, nu se modifică, sau se reduce faţă de perioada
anterioară, investiţiile pot spori, se pot menţine la acelaşi nivel, se pot reduce,
chiar sub nivelul celor de înlocuire.
Mărimea acceleratorului în economie este greu de anticipat şi, cu atât mai

mult, de cuantificat dacă avem în vedere că apar o serie de factori, ca:
a) dat fiind că o serie de firme au capacităţi neutilizate sau nu mai dispun
de stocuri, există posibilitatea de a răspunde cererii suplimentare pe piaţă, chiar
fără investiţii;
b) decizia de a investi, la nivelul firmelor depinde şi de anticipările lor cu
privire la creşterea viitoare a cererii suplimentare pe piaţă, chiar fără investiţii;
c) chiar dacă maşinile au fost amortizate, faptul că ele sunt încă bune pentru
a produce şi după expirarea perioadei normale de funcţionare, producţia poate să
crească fără investiţii;
d) producătorii de venituri investiţionale, pe termen scurt, nu se pot adapta,
în toate cazurile, la cererea suplimentară de investiţii, fapt pentru care producţia nu
poate să crească;
e) programarea anticipată a investiţiilor de către firme face ca uneori şi
acestea să nu poată să se adapteze, pe termen scurt, la ajustările impuse de mişcarea
cererii de consum.
CURSUL 4
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

4.1. Creşterea economică, dezvoltarea economică şi
progresul economic.
4.2. Factorii şi tipurile creşterii economice.
4.3. Modele de creştere economică.
4. CRESTEREA ŞI DEZOLTAREA ECONOMICĂ
Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot mai

puternic în timp şi spaţiu, în contextul creşterii rolului ansamblului asupra părţilor
sale componente. Intensificarea efectului de antrenare a progresului ştiinţifico-
tehnic în plan naţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor
concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regional-internaţionale şi
mondiale. O asemenea mutaţie reflectă şi globalizarea unor fenomene grave cum
sunt: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; pierderea
încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării
unui loc de muncă; alienarea tineretului şi a unor valori tradiţionale; inflaţia;
şomajul etc. Ştiinţa economică este solicitată să includă tot mai mult în domeniul
său de studiu fenomenele şi procesele economice la scara macroeconomiei deschise
interdependenţilor pe care le generează globalizarea. Astfel se pun bazele unei noi
teorii economice a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii, în condiţiile unor
resurse limitate şi a speranţei, bazată pe etica egalităţii şanselor generaţiilor care
coexistă şi se succed la viaţă.
4.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

economic
Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea lor

dinamică, a conturat noi concepte, printre care şi cele de creştere şi dezvoltare
economică. Din multitudinea de noţiuni utilizate pentru a investiga procesele
macroeconomice, frecvenţa cea mai mare o au termenii de creştere, dezvoltare,
progres tehnic, evoluţia economică, ciclu economic etc. În ceea ce priveşte sensul
atribuit termenilor amintiţi, între diferiţi autori există deosebiri, mai mari sau mai
mici, dar şi anumite puncte de convergenţă, care fac ca noţiunile respective să aibă
caracter universal.
Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal.

În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ, creşteri,
stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca fiind un
proces liniar.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă,

ascendentă a economiilor naţionale,a diferitelor supersisteme internaţional-
mondiale, pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale,
chiar şi regrese economice temporale. Apreciem că o economie naţională, un
supersistem, înregistrează o creştere economică când se bazează pe existenţa
tendinţei creşterii pozitive reale, în cadrul unui orizont de timp corespunzător.
Utilizarea conceptelor de „creştere economică zero” şi de „creştere

economică negativă” corespunde unor raţiuni de politică economică şi nu unor
meditaţii teoretice.
„Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară într-un raport

către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care
rezultatele economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul
agregatelor pe locuitor rămânând constant.
Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere este argumentată

de promotorii ei ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai
restrictiv al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului
ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii
economice. O astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările dezvoltate şi
puternic dezvoltate ea ar putea să pară acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic
redus ar însemna menţinerea sau chiar accentuarea decalajelor lor în raport cu
acestea, cu consecinţe grave asupra dinamicii echilibrului înaintării comune,
sărăciei generale a indivizilor şi comunităţilor.
„Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază

acea situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor
au o tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii
fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul
eficienţei economice şi al bunăstării sociale.
„Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei

situaţii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de

timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor agregatelor macroeconomice pe
locuitor, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici

semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea
acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au, produsul intern brut, produsul
naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în
considerare a următoarelor elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică,
determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată
de factori biologici şi sociali;
b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă
suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe
termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică
propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei
perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale,
adică, cele nominale corecte cu mărimea deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice
este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor. Acest indicator prezintă
însă şi o serie de limite care ţin de faptul că el apare ca o valoare medie,
nefurnizând informaţii cu privire la distribuirea efectivă în timp şi spaţiu
a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. În acest scop, se
apelează şi la alţi indicatori, mai relevanţi fiind durata timpului liber şi
speranţa medie de viaţă.
Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin

două aspecte referitoare la creşterea economică, prin care analiza acesteia se adânceşte, şi
anume: cât de lungă este perioada în care se realizează creşterea economică şi cum
evoluează indicatorii macroeconomici şi populaţia totală în cadrul orizontului de timp luat
în consideraţie.
Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu

raritatea resurselor, prin raţionalitatea alegerilor, cât şi al egalităţii şansei
generaţiilor, motivată de valoarea social-umană a speranţei.
Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se

obţine pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu
o recesiune economică. Abia când rezultatele macroeconomice pozitive se obţin pe
termen mediu-lung, ele se constituie într-un proces de creştere economică*.
Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa

numeroşilor factori economici, politici, sociali, culturali, psihologici, naturali-
ecologici etc., imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia,
succesiv, se manifestă perioade de avânt, criză, depresiune, înviorare, stagnare.
În concluzie, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce

desemnează evoluţia pozitivă (ascendentă) realizată în medie pe termen lung, a
economiei, tendinţa generală de sporire (în termeni reali) a produsului naţional brut
şi venitului naţional pe total şi pe locuitor, care nu exclude însă, pe termen scurt,
oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative şi

structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi
problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Creşterea
economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe
producţia de bunuri şi servicii, pe când dezvoltarea economică se referă şi la
schimbări din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă, de gândire şi
de comportament al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei
naţionale şi asupra mecanismelor funcţionale ale sistemului economic.
Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de

transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic,
a raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, din perspectiva
compatibilităţii raţionalităţii alegerilor cu siguranţa condiţiilor acestora asupra vieţii
natural-umane.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.
În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea economică;

nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor
macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma însă în proces de
dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie însoţită de transformări cantitativ-
structurale pozitive în economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor.
Din perspectiva egalităţii şanselor generaţiilor, orizontul de timp de
apreciere a rezultatelor macroeconomiei se suprapune pe perioada activă din
speranţa medie de viaţă unde se manifestă contribuţia la creştere şi se pun bazele
economisirii şi acumulării pentru viitor.
Relaţia creştere-dezvoltare economică este o relaţie mediată, de la parte spre întreg:
creştere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social.
În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai
amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date de la o
formă inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zigzaguri
temporare determinate de diferite conjuncturi istorice. Dezvoltarea economică, spre
deosebire de creşterea economică, desemnează şi noile raporturi tehnico-
economice, economico-sociale şi natural-umane ce apar în procesul creşterii.
În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens
mai restrâns, drept dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea
principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal, cum
ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea de condiţii optime la nivel
micro şi macroeconomic privind combinarea factorilor de producţie, valorificarea
avantajelor specializării şi cooperării dintre agenţii economici, dezvoltarea
fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale, îmbunătăţirea
coeziunii interne a spaţiului economic naţional, dezvoltarea şi calitatea activităţilor
comerciale (interne şi externe), financiar-bancare etc.
În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, cu
deosebire, la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul
economic al acestora (micro, macro şi mondoeconomic), la structurile nu numai
tehnice, ci şi sociale şi culturale ale producţiei şi economiei în totalitatea sa. Acest
mod de a concepe dezvoltarea economică oferă posibilitatea teoriei şi practicii să
abordeze fenomenele de bază ale realităţii economice şi mijloacele de dinamizare
ale acesteia, circumscrise noţiunii de progres economic şi social.
În esenţă, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului
factorilor de producţie şi ale relaţiilor dintre viaţa economică, pentru a adapta
economia exigenţelor progresului social, fie într-o anumită etapă istorică şi într-o
anumită ţară, fie pe plan mondial. Totodată, progresul economic este un proces
istoric de înaintare a unei economii naţionale de la inferior la superior, care se
manifestă, în special, prin sporirea productivităţii muncii, sporirea nivelului absolut
şi relativ al indicatorilor macroeconomici (calculaţi pe locuitor), în condiţiile
modernizării tuturor structurilor economiei naţionale (tehnologică, sectorială, de
ramură, zonală, comercială, financiar-bancară ş.a.).
Procesul esenţial ce structurează progresul economic îl constituie
dezvoltarea economică şi contribuţia acesteia la îmbunătăţirea condiţiei umane,
acalităţii vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este, în acelaşi timp,
progres social. Fr. Perroux considera în mod just că nici un progres nu ar merita să
fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţei umane; invers, nici un
progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă.
Interdependenţa indestructibilă dintre creşterea şi dezvoltarea economică,
manifestată prin efectele reciproce de acumulare şi antrenare, face ca cele două
procese să aibă unele caracteristici comune:
a) sunt rezultatul dezvoltării generale a societăţii la un moment dat, dar şi
condiţia unei noi dezvoltări sociale;
b) au ca scop punerea în mişcare a mecanismelor şi pârghiilor prin care se
îmbunătăţesc starea de ansamblu şi structurile economiei naţionale;
c) sunt, simultan, variabile endogene şi exogene ale sistemului economic;
d) au aceeaşi finalitate – ameliorarea condiţiei umane, a nivelului de trai şi
a calităţii vieţii oamenilor.
Punctele de convergenţă a proceselor economice de creştere şi dezvoltare, ca

aspecte esenţiale ale progresului economico-social, au condus, în teoria economică, la mai
multe tendinţe.
Prima tendinţă a fost aceea de a acorda o semnificaţie identică, de a pune

semnul egalităţii între dezvoltare şi creşterea economică.
A doua tendinţă a identificat creşterea cu dezvoltarea economică, iar,
uneori, pe amândouă, cu progresul economic.
Cea de a treia tendinţă consideră sporirea globală a indicatorilor
macroeconomici, pe fondul transformărilor de structură din economia naţională, ca
fiind specifică pentru creşterea economică iar progresul economic, o creştere
continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creştere a resurselor
disponibile mai mult decât proporţional faţă de populaţie.
A patra tendinţă asimilează creşterea economică cu sporirea venitului
naţional, ca o creştere durabilă, susţinută, în timpul uneia sau mai multor perioade
lungi, spre deosebire de expansiunea economică, în calitatea ei de fenomen pe
termen scurt. Dezvoltarea economică, în această optică, se manifestă ca un
ansamblu de schimbări în structurile sociale şi mentale, care generează o relaţie de
antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, prin care se asigură
creşterea cumulativă şi durabilă a produsului naţional global, împlinirea omului şi a
societăţii în ansamblu. Creşterea şi dezvoltarea economică apar astfel a fi nu numai
diferite, ci şi interdependente: creşterea operează prin schimbări structurale, iar
dezvoltarea uşurează şi determină creşterea, o susţine şi o înglobează.
Disimularea realităţii sociale prin reprezentări macroeconomice şi termeni
macrofinanciari riscă să piardă din vedere dimensiunea social-umană a creşterii şi
dezvoltării. Creşterea economică, considerată cheia progresului, nu poate fi privită
ca fiind ruptă de contextul finalităţii ei umane, de interrelaţia creştere-dezvoltare-
progres. Acest vector pune în relief faptul că economia nu constituie un scop în
sine, ci, în primul rând, un mijloc. Atunci când se analizează creşterea economică
cuplată cu dezvoltarea economică apar nu numai ca surse de profit şi alte avantaje
băneşti, ci şi mijloc al împlinirii fiinţei umane, conform binomului „omul-scop”,
„economia-mijloc”.
Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde în esenţă
modificările calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul
de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică.
În concluzie, dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul
transformărilor pozitive, cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale
şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în
comportamentul oamenilor.
Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul
creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi
o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare
economică. Reprezintă dezvoltare economică numai acea creştere economică, care
antrenează o modificare structural-calitativă în economia naţională şi în calitatea
vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea este un concept economic, dezvoltarea
prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de contact a
economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un concept
macrosocial plurivalent.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul
reproducţiei lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că
reproducţia lărgită evidenţiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare, prin
acumularea de capital tehnic şi uman, în timp ce creşterea economică relevă şi
factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi substituirea factorilor de producţie.
Din analiza conţinutului creşterii economice şi a interferenţelor ei cu alte
procese economico-sociale rezultă specificitatea conceptului de creştere economică,
problematica sa teoretică şi aplicativă relativ omogenă în cadrul teoriei economice
generale.
Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele
decenii evidenţiază o serie de particularităţi care îi definesc identitatea în cadrul
teoriei economice normative: reuneşte un set de constante cu un pronunţat caracter
aplicativ, fiind o componentă a economiei politice, care se caracterizează prin
operaţionalitate; reprezintă un grad ridicat de formalizare şi cuantificare a
obiectului său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici sintetici şi
modele specifice; îmbină achiziţiile teoretice şi aplicative ale mai multor discipline:
economie, matematică, cibernetică, statistică, teoria generală a sistemelor, situându-
se la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice cu alte discipline din
interiorul sistemului ştiinţelor economice şi din afara acestuia.
Urmând tendinţa generală de evoluţie a ştiinţei economice către un grad
sporit de operaţionalitate şi pragmatism, teoria creşterii economice evoluează către
o teorie a previzionării şi reglării procesului creşterii economice, cu rol de analiză şi
fundamentare a deciziilor macroeconomice privitoare la procesul de creştere.
În acest context, în etapa contemporană, procesul creşterii economice
prezintă unele caracteristici.
O primă caracteristică se referă la faptul că se desfăşoară pe baza unui
amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie, pe care ne permit să-l
denumim „modul informatic de producţie”. Prin folosirea unor tehnici şi tehnologii
specifice ce poartă amprenta informatizării, noul mod tehnic de producţie va
asigura obţinerea de producţii mari prin preluarea din mediul natural a acelor
resurse cu caracter nepoluant ce sunt reproduse pe scară largă şi impulsionează
creşterea economică. A doua caracteristică accentuează un tip de creştere
preponderent intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul
rând, ale neofactorilor, contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice. Cea
de a treia trăsătură dezvoltă legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea
vieţii. Pe baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea
veniturilor tuturor categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale
şi servicii pe locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind
securitatea socială a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie
dezavantajată – şomeri, pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc. De asemenea,
în al patrulea rând, creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se
caracterizează prin formarea unui nou mod de gândire economică şi a unui
comportament propriu integrării individului în exigenţele economiei cu piaţă
concurenţială.
În strânsă legătură cu noua economie, cu noua dezvoltare, temeliea noului
progres economic şi social-uman, ce se anticipează a se realiza în secolul al XXI-
lea, se află sub influenţa noii complexităţi ce defineşte neofactorii vieţii,
magistralele globalizării, politicile şi strategiile comune ale luptei cu
externalităţile negative ale evoluţiei la scară mondială – sărăcia durabilă, poluarea
în creştere, înarmările dominaţiei şi teritoriul – în încercarea de a instituţionaliza
noul cadru internaţional – global, care să exprime noile valori ale evoluţiei viitoare
– raţionalitatea şi speranţa – în numele cărora să se proiecteze un nou viitor pentru
interacţiunea om-societate-mediu. După D. Lasch, în cartea Paradisul pe pământ,
(1991), momentul actual se caracterizează printr-o schimbare de interese îndreptată
către o „nouă” dezvoltare caracterizată de conceptele „limitei” şi „speranţei”, de
conştiinţa iluziilor ce izvorăsc din credinţa în „progres”, din încrederea în
posibilitatea unei guvernări mai bune, în situaţii concrete, particulare.
4.2 Factorii şi tipurile creşterii economice
Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe

care o îmbracă condiţiile (premisele) creşterii economice în viaţa economică reală a
unei ţări, a economiei în ansamblu.
Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul elementelor de
ordin natural-material, uman, social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic
etc. care, prin însăşi consistenţa lor, permit şi, în anumite situaţii, favorizează
procesele de creştere economică într-o ţară. Ele mai pot fi denumite premise ale
creşterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil
declanşării şi susţinerii oricărei activităţi economice.
În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem:
condiţia umană, condiţia natural-materială şi ecologică, condiţia politică, condiţia
educaţională, condiţia economică, condiţia tehnico-ştiinţifică etc.
Transformarea condiţiilor economice în factori ai creşterii economice
este rezultatul unui proces complex, bazat pe filtrul raţiunii şi voinţei umane,
ce încorporează educaţia şi experienţa de viaţă a generaţiilor care coexistă şi se
succed într-un anumit mediu natural şi social, aflate în permanenţă sub dictatul
limitării mijloacelor pentru atingerea ţelurilor, dinainte stabilite. Produsele de
transformare a condiţiilor în factori ai creşterii au loc în cadrul societăţii.
Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care
se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în
procesul creşterii economice.
Aceşti factori trebuie explicaţi într-o viziune globală deoarece influenţele
lor sunt extrem de complexe, conjugate şi contradictorii şi, de aceea, sunt dificil de
departajat. Dar o astfel de împrejurare nu exclude o anumită ierarhizare a influenţei
lor asupra procesului creşterii economice, unii dintre ei având o acţiune directă şi un
caracter prioritar şi decisiv, alţii mediată de primii etc.
În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă asupra creşterii

economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt: factorul uman (resursele
de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie
acumulate), factorul informaţional-tehnologic şi factorul instituţional.
Complexitatea internă a sistemului economic naţional şi situarea sa într-un
ambient socio-economic-ecologic generează influenţe complementare factorilor de
producţie, considerate factori cu acţiune mediată. În principal, în această
categorie se includ: rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile
financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale; capacitatea de absorbţie a pieţei
interne; schimburile internaţionale, politica ecologică etc.
Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu
importanţa lor prioritară şi de caracterul acţiunii lor – direct sau mediat. Fiecare
factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor.
Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor de creştere economică este de
natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă la
alta, a unui volum sporit de elemente, presupunând constant randamentul lor.
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de
creştere economică, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe
funcţionalitatea vieţii economice în ansamblul ei. Aportul specific acestei
dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi rezultă
prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective,
subsumate sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativ-
calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi
în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grup de
produse din cadrul acestora etc.). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi
calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii acestora,
dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic naţional.
Rezultă că influenţele structurale pot fi, în raport cu rezultatele creşterii economice,
favorabile sau nefavorabile, cu caracter extensiv sau intensiv.
În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între latura
cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală. Astfel, deficitul cantitativ
al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei utilizării lui.
Aceasta este, de fapt, şi logica raţionalităţii combinării şi substituirii factorilor de
creştere economică.
Factorul uman intervine în procesele de creştere economică direct sau
indirect, prin dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative, în funcţie de
gradul de dezvoltare a raportului om-natură-societate din fiecare domeniu al vieţii
economice.
Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizează în volumul de muncă
prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acţiunea
factorului uman în procesul creşterii economice ţine de dinamica ocupării
populaţiei disponibile. Creşterea numărului de locuri de muncă se asociază cu
creşterea economică, deşi specialiştii au păreri diferenţiate privind natura şi sensul
acestei dependenţe. Teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de
muncă stimulează creşterea economică. Totuşi, există şi opinii care consideră că, de
fapt, extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a procesului
de creştere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB ar avea-o
asupra fondurilor destinate investiţiilor.
Sub aspect calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii
economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de capitalul
uman şi motivaţia în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată de
înzestrarea tehnică, tehnologică şi informatică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în
general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa
procesului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului instituţional-organizat.
Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve
teoretice nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parţial fără eforturi
investiţionale.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii
economice este relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce
sintetizează la nivelul individului uman zestrea naturală primită, cei „şapte ani de
acasă” (zestrea familială), educaţia pe sensul vieţii primită instituţional şi
experienţa de viaţă (practică) dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în
desfăşurarea unei activităţi sociale.
Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la structurile
specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional
există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor, industriilor sau grupelor de activităţi,
atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea
specifice muncii în domeniul respectiv. Între ramuri, industrii, sectoare, firme, au
loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale pieţei muncii şi care
influenţează aportul factorului uman de creşterea economică. Un rol important în
declanşarea acestor procese revine, pe termen mediu şi lung, tendinţelor tehnico-
ştiinţifice reflectate de sistemul de învăţământ şi de cererea de locuri de muncă
pentru ramuri şi firme situate pe poziţii tehnologice avansate. Aici intervin şi
orientarea investiţiilor de dezvoltare, ca şi interesul întreprinzătorilor de a-şi plasa
capitalul în domenii preferate pentru şansele de competitivitate pe care le oferă.
Caracterul relativ limitat al factorului uman – ca factor al creşterii
economice – impune accentuarea mobilităţii dimensiunilor structurale şi calitative
cu care acesta se manifestă în viaţa economică.
Factorul uman acţionează în procesele de creştere economică cu toate
dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative. Pe măsură ce domeniile
ocupării sunt direct influenţate de progresele cunoaşterii şi experienţei practice,
dimensiunile structural-calitative sunt elemente de referinţă în susţinerea creşterii
economice.
Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resurse naturale
atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea
şi funcţionarea lor, devin capital tehnic real.
Complementaritatea acestor două elemente, rezultată din forma lor
materială şi caracterul lor stocabil şi din plasarea în anumite raporturi comune cu
factorul uman, justifică luarea în considerare a acestor resurse, eterogene ca natură,
sub forma unui factor omogen şi de sine stătător al creşterii economice.
Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma
volumului de capital tehnic real în exploatare, a stocului de bunuri de capital
alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii
prime, energie etc.). Mobilizarea în procesul creşterii economic are loc prin
formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror
amplificare, la un nivel dat de randament al utilizării, conduce la o producţie
sporită. Asemenea fluxuri iau naştere, de regulă, prin procese investiţionale, având
ca rezultat lărgirea capacităţilor de producţie, a cumulării de capital tehnic real la
nivelul agenţilor, industriilor, ramurilor şi ansamblului sistemului economic.
Caracterul potenţial restrictiv al acestei dimensiuni a factorului material
decurge din limitarea fondurilor de investiţii, din capacitatea de absorbţie a pieţei,
precum şi din criteriile tehnologice şi economice de combinare a factorului material
cu cel uman, din interiorul întreprinzătorilor de a obţine economii de scară. În plus,
o serie de restricţii decurg din caracterul epuizabil al unor resurse naturale, din
limitele regenerării altora, din caracterul ciclic al reînnoirii capitalului tehnic fix, al
cărui ritm nu poate fi forţat. Uzura fizică a capitalului tehnic fix afectează
dimensiunea cantitativă a factorului material, punând-o în legătură cu formarea
brută a capitalului tehnic.
Dimensiunea calitativă, prin care factorul material susţine procesul
creşterii economice, este sintetizată prin productivitatea capitalului tehnic real.
Nivelul potenţial al acestui randament depinde de caracteristicile tehnologiei care
pun în valoare resursele materiale. Dar valorile sale reale sunt condiţionate de
armonizarea cu caracteristicile factorului uman, de funcţionalitatea globală a
sistemelor de producţie. Spre deosebire de capitalul uman, dimensiunea calitativă a
factorului material nu are, în timp, un comportament cumulativ şi poate fluctua sub
influenţe multiple de ordin tehnologic, informatic, economic, social-uman,
instituţional-organizaţional etc. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă
din cauza eterogenităţii resurselor şi varietăţii condiţiilor de utilizare, precum şi
datorită faptului că deciziile ce le pot afecta funcţionarea depind de exploatarea de
către un personal mai calificat, de reorganizarea fluxurilor de funcţionare, de
investiţiile de retehnologizare, de schimbarea structurii producţiei etc.
Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază şi ea
eterogenitatea resurselor aferente acestui factor. Structurile materiale ale producţiei
se referă la repartizarea teritorială şi pe ramuri a resurselor de capital tehnic real,
mijlocită de piaţa bunurilor de capital la proporţia categoriilor de capital tehnic fix
şi tehnic circulant. Resursele de materii prime, materiale şi energie, spre deosebire
de echipamentul de producţie, au o gamă de utilizări alternative, care le poate plasa
în mod diferit în variate configuraţii structurale. Cererea pieţei şi tendinţele
tehnologice, ambele influenţate de concurenţă, intervin în reglarea alocării
dinamice a resurselor de materii prime pe ramuri, industrii, activităţi şi agenţi
economici.
În general, bunurile economice, în faza de lansare şi ascensiune pe piaţă,
concentrează cantităţi relativ mai mari de capital tehnic real, comparativ cu cele
aflate în fazele de maturitate sau declin, care conţin deja premisele viitoarelor
restructurări ale producţiei şi ale utilizării resurselor.
Factorul informaţional, tehnologic este un factor esenţial al creşterii economice în

contextul progresului tehnic. El are caracter preponderent de neofactor de producţie.
Potrivit acţiunii legii dezvoltării factorilor de producţie, în strânsă legătură

cu progresul ştiinţei şi tehnicii, sporeşte considerabil rolul laturilor calitative ale
acestora, ajungându-se la intensificarea acţiunii neofactorilor de producţie, în
creşterea economică, cum ar fi: informaţiile ştiinţifice, tehnologiile informatice,
inovaţiile, managementul afacerilor ş.a.
Sectoarele care generează cu prioritate accentuarea rolului factorului
informaţional-tehnologic stimulând dezvoltarea economică sunt: electronica,
informatica, telematica, robotica, biotehnologiile etc.
Analiza unor astfel de aspecte porneşte de la esenţa progresului tehnic ca
proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin
factorii clasici ai creşterii economice, în direcţia accelerării vitezei cu care sunt
utilizaţi spaţiul şi timpul în lumea afacerilor.
Progresul tehnic este o componentă a progresului social, semnificând, de
fapt, „progresul în om” şi ameliorarea mediului economic creat de acesta, aflat sub
dictatul limitării mijloacelor şi sub riscurile incertitudinilor.
Factorul instituţional-organizaţional conturează ansamblul de norme şi
reguli ce asigură funcţionarea normală a organizaţiilor din lumea afacerilor în
concordanţă cu cadrul legal adoptat democratic, cu exigenţele afacerilor. Acest
factor al creşterii economice capătă o importanţă deosebită mai ales în sistemele
economice unde complexitatea interdependenţelor, pe lanţul intrărilor,
transformării, ieşirilor, creşte puternic, în plan orizontal şi vertical.
În esenţă, factorul instituţional-organizaţional caracterizează substanţa
mediului în care se manifestă componentele agenţilor economici, într-un cadru
instituţional-organizaţional adecvat funcţionării normale a vieţii economice, prin
manifestarea unor componente legale, cu caracter etic ale agenţilor economici din
lumea afacerilor.
Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă
anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante
care se definesc drept tipuri de creştere economică.
Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi
intensiv. Principial, aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe
care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului PIB
(PNB) pe locuitor, într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creştere înregistrat de o
anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune deci descompunerea
pe factori de influenţă a sporului total ai PIB şi PNB, pe locuitor.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii
majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB
şi/sau PIB pe locuitor.
Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent,
înregistrează un nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea
cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă,
resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute, pe
un amplu efort investiţional realizat prin atragerea de capital din surse interne sau
externe (import, credite, asistenţă). Alte condiţionări decurg din limitarea
numărului populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic, care mecesită
un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi timp, sistemul economic aflat în
creştere extensivă nu este capabil, decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze
laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat.
Crearea şi utilizarea potenţialului propriu de inovare tehnologică este
crucială, deoarece creşterea extensivă poate fi susţinută doar un timp limitat, din
cauza caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau greu substituibil al resurselor cu
care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principal, crearea
aparatului tehnic ca suport pentru acumularea prealabilă a unei anumite
infrastructuri productive, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor
calitative pe termen lung într-un sistem economic mai integrat sub aspectul
complexităţii competitive.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu
o structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnic şi aflate într-
un echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri materiale şi servicii. În
asemenea condiţii activează mecanisme economice create prin politici adecvate
pentru antrenarea resurselor din latura lor calitativă, care pot să contribuie majoritar
la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice pe locuitor.
Creşterea intensivă este, în mult mai mare măsură, capabilă să se
autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efectele de conexiune inversă pozitivă.
Sistemele aflate în acest tip de creştere beneficiază, în general, de toate formele
impactului favorabil al inovării; societatea informaţională contemporană
beneficiază şi de efectele noilor tehnologii ale informaţiei, calculatoarelor şi
telecomunicaţiilor.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa
dintre ele se situează tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele
calitative, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate
macroeconomice.
Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe perioadă
mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura
mondială.
4.3 Modele de creştere economică

Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de
modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în
scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.
Modelele de creştere economică sunt, prin excelenţă, reprezentative pentru
valenţele multiple ale aplicării metodei modelării în ştiinţa şi practica economică.
Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi
parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de
creştere economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele
acestuia.
Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creştere
economică sunt următoarele:
a) modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional.
În acest sens, se remarcă faptul că această clasă de modele operează cu
indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate şi, de asemenea, reflectă
structura şi funcţionalitatea de ansamblu a sistemului economic;
b) modelele de dinamică economică, reflectând modificarea în timp a
valorilor diverşilor parametri specifici creşterii economiei, precum şi a
corelaţiilor dintre ei. Esenţial pentru caracterul dinamic al modelelor de
creştere este conceptul de traiectorie de creştere economică, semnificând
o succesiune de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfăşurarea
procesului de creştere pe un anumit orizont de timp. Modelele respective
permit deci construirea şi analiza de traiectorii de creştere în raport cu
diferite ipoteze şi opţiuni.
Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este

dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea
model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare şi
confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face
abstracţie de o serie de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale.
De aceea, apare cu atât mai justificat, cel puţin din punct de vedere practic,
să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare
corespunzătoare a creşterii economice.
Ca şi pentru oricare alte modele economico-matematice, viabilitatea celor
care se referă la procesul creşterii economiei trebuie să fie analizată în raport cu
înfăptuirea cumulativă a unui set de condiţii: să fie izomorfe cu sistemul real pe
care îl reprezintă, în sensul de a cuprinde în mod adecvat, veridic, esenţa acestuia
referitoare la conţinut, structură şi funcţionalitate; să fie operaţionale, în sensul de a
face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii şi previzionării, şi putând fi
determinaţi în mod curent şi interpretaţi univoc de utilizatorii modelelor; să fie
calculabile, în sensul de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor
numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin metode tradiţionale sau
prin calculatorul electronic. Pe această bază, modele pot fi folosite pentru a genera
variante de traiectorii de creştere sau pentru a testa diverse ipoteze.
În contextul economiilor de piaţă, modelele de creştere economică, chiar şi
atunci când sunt folosite în scopuri previzionale, au un caracter descriptiv, fiind
deci utilizabile pentru simulare. Utilizările în scop de optimizare sunt asociate
modelelor de creştere proprii unor economii de comandă, unde are sens o funcţie
scop unică la nivelul sistemului economic şi care conferă modelului caracter
normativ. Această diferenţă de principiu corespunde modelului real în care se
declanşează şi susţine creşterea în fiecare dintre cele două tipuri de sisteme
economice: în economia cu piaţă concurenţială – prin comportamente specifice ale
agenţilor economici autonomi în mediu competitiv, stimulată de politici adecvate
ale statului; în economia de comandă – prin decizii administrative care se aplică
economiei naţionale, gestionate similar unei mari întreprinderi.
Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creştere
economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu
diferenţiază pe ramuri economice intrările şi rezultatele, abstractizarea fiind mai
înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort şi rezultatele iau, în acest caz, expresia cea
mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeaşi natură pe
ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferenţiază pe ramuri atât funcţii
de transformare a factorilor de creştere în rezultate, cât şi contribuţia specifică
fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general,
asemenea modele operează cu variabile ca: produsul naţional brut pe locuitor şi
ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului şi al muncii,
coeficienţii de substituire a factorilor de producţie, înzestrarea tehnică a muncii,
volumul investiţiilor, importul şi exportul, soldul balanţei de plăţi externe etc.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui
R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei
ritmuri posibile de creştere a venitului naţional: unul, numit rata garantată, e
determinat de deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul,
numit rata naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei,
inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel de-
al treilea, care există în fapt şi pe care el îl numeşte rata turism sau rata de facto,
poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre
ele.
Fiecare dintre cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei
anumite ecuaţii.
Rata garantată se exprimă prin relaţia:

GW x Cr = s
în care:
Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie
şi care-i fac să menţină investiţiile Cr = coeficientul necesar al
capitalului care concordă cu necesităţile
întreprinzătorilor s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiţii
(I) şi venitul net (Δy)
Rata naturală este oglindită de relaţia:
Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s în care Gn reprezintă rata

de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale.
Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia:
GxC=s
în care:
G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea
venitului naţional (ΔY) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y0) C =
coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea
venitul (ΔY) s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi
venitul naţional (ΔY)
Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F. Harrod,
constituie ecuaţiile modelului sau de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să
explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie
stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată
(Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică:
G = Gw = Gn
În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea
naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de
boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata
garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă,
dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o
tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata
garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă
mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G =
Gn .
Starea de boom, în condiţiile în care G > Gw, sau de recesiune, în
condiţiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata
acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a lui
C sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piaţă oferta de bunuri de
investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile.
Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri
de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului.
Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de
autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de
capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului,
cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor.
Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă
că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata
acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul
capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o
parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.
CURSUL 5
DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ
5.1. Criza natural umană a dezvoltării actuale.

5.2. Dezvoltarea umană durabilă, o nouă viziune asupra
evoluţiei viitoare.
5. DEZVOLTAREA ECONOMICĂ DURABILĂ
5.1. Criza natural-umană a dezvoltării contemporane
Balanţa rezultatelor activităţii umane şi a eforturilor ce se depun pentru

obţinerea lor permite aprecierea măsurii în care ceea ce se produce în diferitelor
sectoare ale economiei corespunde aspiraţiilor de viaţă normală a oamenilor.
Atunci când parametrii normali de apreciere a evoluţiei vieţii se abat de la
limitele lor naturale înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea
condiţiilor de viaţă pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
Aspecte esenţiale ale crizei natural-umane a dezvoltării, la scara economiei
mondiale, sunt analizate şi dezbătute în lucrări ştiinţifice cu caracter
interdisciplinar, precum în rapoartele către Clubul de la Roma, rapoarte ale altor
organisme ori ale societăţii civile.
Întotdeauna omul priveşte rezultatele acţiunilor pe care le întreprinde prin
prisma modului în care răspund nevoilor sale de viaţă, în ele incluzând, în mod
normal, şi un mediu natural sănătos, în măsură să ofere condiţiile corespunzătoare
tuturor generaţiilor.
Când aceste rezultate se îndepărtează de nevoile prezente şi viitoare ale
unui număr din ce în ce mai mare de oameni, într-un timp relativ îndelungat, se
produce înstrăinarea (alienarea) acestora în activitatea pe care o desfăşoară, cu
consecinţe grave asupra echilibrului înaintării, caracterului pozitiv al dezvoltării.
În aceste condiţii, se produce o criză a dezvoltării, a compatibilităţii dintre
rezultatele acesteia şi exigenţele natural-umane pe care le presupune evoluţia
firească a vieţii oamenilor în mediul ecologic.
Criza natural-umană a dezvoltării pe Pământ poate fi interpretată ca un
proces complex, profund, de accentuare la scară globală a incompatibilităţii
mediului creat de om, cu exigenţele mediului natural, a profitului în sens monetar,
cu cel social-uman, ce pune în pericol echilibrele compatibilităţii dinamice dintre
eficienţă, în sens strict economic, cu justiţia socială şi egalitatea şanselor
generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în mediul natural-uman care ne este
dat.
Astăzi, multe lucruri arată că străbatem o perioadă de tranziţie, când se pare
că ceva este pe cale de dispariţie şi altceva se află în durerile facerii. Este ca şi cum
un lucru s-ar destrăma, s-ar descompune şi s-ar epuiza, în vreme ce un altul, încă
nedefinit, s-ar ridica din ruine.
Până în prezent, în Era Modernă, omenirea a experimentat două modele de
dezvoltare: cel al economiei concurenţiale, de piaţă, bazat pe dominaţia
proprietăţii private, pe libertatea de acţiune – motivată direct de profit, în sens
bănesc, monetar – în ţările astăzi considerate dezvoltate – şi cel al economiei
planificate centralizat, bazată pe dominaţia proprietăţii publice, alegerea de către
stat a căilor de alocare a resurselor – motivată de asigurarea justiţiei sociale în
cadrul colectivităţii – în fostele ţări comuniste.
În timp ce primul model se află încă în viaţă, cel de-al doilea s-a prăbuşit
din cauza ineficienţei economice directe şi a nivelului de trai scăzut pentru
majoritatea populaţiei. Astfel, a început un proces de tranziţie spre o nouă societate
şi economie care, în liniile lor generale, întruchipează trăsăturile civilizaţiei şi
activităţii din ţările astăzi dezvoltate.
Într-o asemenea situaţie mondială, când sistemele socio-economice
existente se prăbuşesc sau se află în pragul de a se transforma radical în perspectiva
trecerii la o nouă societate, este de neînţeles, după opinia lui David C. Korten, de ce
liderii noştri nu sunt în stare să depăşească faza în care îşi acuză oponenţii politici
şi promovează aceleaşi vechi soluţii inutile, cum sunt: accelerarea creşterii
economice prin liberalizare, reducerea impozitului, înlăturarea serviciilor
comerciale, acordarea mai multor stimulente şi subvenţii pentru industrie, obligarea
beneficiarilor de alocaţii sociale să muncească, angajarea mai multor poliţişti şi
construirea mai multor închisori9.
Până în prezent, dezvoltarea a fost subordonată preponderent profitului
bănesc, pentru cei care se numesc întreprinzători; acum, criza natural-umană a unui
asemenea tip de progres economic pune în evidenţă faptul că ea trebuie regândită,
în sensul de a fi centrată pe oameni, astfel încât aceştia, împreună cu colectivităţile
în care trăiesc, să poată controla utilizarea resurselor, în beneficiul lor prezent şi
viitor.
Tensiunea tot mai puternică care există între natura noastră spiritual-umană
şi mediul economic pe care se bazează viaţa economică şi socială demonstrează că
dezvoltarea de până acum, susţinută cu putere de Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional, de administraţiile ţărilor actualmente cu economie modernă
nu poate fi absolutizată şi permanentizată.
În aceste condiţii, cauzele crizei natural-umane a dezvoltării de până acum
nu trebuie căutate printre săracii lumii, ci în ţările care stabilesc standardele
mondiale ale extravaganţei risipitoare ce domină politicile globale care îndreaptă
lumea noastră spre autodistrugere socială şi ecologică.
Criza natural-umană a dezvoltării pe care o trăim este însoţită, aşadar, de
un proces de globalizare a activităţilor economice, sub comanda şi controlul
corporaţiilor mari şi instituţiilor financiar-monetare ale lumii şi tot mai departe de
controlul democraţiilor noastre, de controlul colectivităţii umane.
Analiza cauzelor crizei natural-umane a dezvoltării ne ajută să înţelegem că
un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele
de contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieţei concurenţiale.
Eficienţa pieţei concurenţiale şi legitimitatea ei pot fi un factor de progres
economic şi social-uman numai atunci când: concurenţa locală are la bază reguli
adoptate democratic, fără influenţa puterii financiare; există o moralitate a pieţei; o
serie de bunuri, cum sunt investiţiile pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală,
siguranţa publică şi justiţie, învăţământul public şi apărarea naţională nu sunt
furnizate pe piaţă; cel ce fabrică, comercializează şi consumă bunurile suportă în
întregime costul lor total, fiind eliminate posibilităţile de externalizare a costurilor
sociale şi ecologice; guvernele au forţa şi mecanismele de a restabili în orice
moment justiţia socială pe care forţele pieţei o erodează mereu, de a stabili nevoile
de viaţă normală, pentru asigurarea justiţiei sociale; se asigură compatibilitatea
mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, pentru păstrarea vie a
egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ.
Pentru ca acţiunea oamenilor, la scară globală, să poată realiza noua
alternativă a dezvoltării economice, este necesar să fie respectate principiile care
constituie pilonii înaintării noastre într-un viitor comun, în care omul şi nevoile
sale de viaţă normală să fie singurul judecător, astfel:
♦ Principiile asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie
a dreptului de proprietate al acestora faţă de bunurile existente. Respectarea acestui
principiu, în viziunea mediului natural de reproducere, presupune ca resursele
epuizabile folosite să nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui, intrările
poluante în mediul natural să nu depăşească capacitatea acestuia de asimilare şi
neutralizare.
♦ Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului
de a asigura generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi sănătoase,
sigure, împlinite şi productive, în dependenţă de deosebirile reale ce rezultă din
contribuţiile individuale şi sociale.
Corespunzător acestui principiu, este firesc ca, la contribuţii mai
importante la dezvoltarea economic-socială, să se primească mai mult, dar în
limitele exigenţelor pe care le presupune trăirea unei vieţi normale, altfel există
pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăruia, să fie defavorizate şansele
generaţiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice şi sociale să destabilizeze
echilibrul înaintării.
♦ Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a
respectării şi întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării noastre la
procesul evolutiv, corespunzător exigenţelor distrugerii creatoare, formulate cu
mult timp în urmă de J. Schumpeter.
♦ Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a
decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspiraţiilor
de a trăi o viaţă normală, astfel încât consecinţele deciziilor să fie suportate de cei
ce le-au luat.
♦ Principiul responsabilităţii reciproce, expresie a obligaţiei celor care
deţin sursele ecologice de a le administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a
celor care posedă cunoştinţe speciale, de a le împărtăşi celor care ar putea să
beneficieze de ele.
În unitatea lor, aceste principii ale dezvoltării economiei creează condiţiile
pentru a construi o societate bazată pe globalizarea descentralizată, dar capabilă să
distribuie echitabil atât puterea, cât şi responsabilitatea. Această unitate de principii
trebuie să creeze noi locuri de muncă şi să încurajeze viaţa biologică şi spirituală, în
toată diversitatea ei, să împiedice externalitatea inechitabilă a costurilor sociale şi
ecologice, dar şi să le internaţionalizeze ideile, cunoaşterea, arta, ospitalitatea,
călătoriile etc., concomitent cu asigurarea unui control considerabil asupra vieţii
economice şi sociale a colectivităţii.
Depăşirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de
durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziţie spre o nouă
societate, al cărui succes se află în: speranţa comună a oamenilor de a trăi mai bine,
în pace şi prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieţii şi naturii, în
egalitatea şanselor ce trebuie asigurată pentru toate generaţiile care există şi se
succed pe planeta Pământ.
Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a
produce şi consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut o serie de erori
umane ce au însoţit cunoaşterea, ca şi aplicarea rezultatelor ei în viaţa economică,
socială şi politică a colectivităţilor umane.
În ansamblul lor, erorile acţiunii umane se află la baza diminuării treptate a
perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale
echilibrului economic şi creând premise certe pentru dezechilibrarea balanţei
progresului, în dauna exigenţelor social-umane şi ecologice impuse de egalitatea
şanselor generaţiilor.
O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru
colectivităţile umane, fiind în permanenţă bombardată de efectele conjugate ale
limitelor progresului.
5.2. Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra dezvoltării

viitoare
Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la

scară planetară, globală, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai
vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum. Desigur,
aceasta nu înseamnă că, la nivel naţional, diferite ţări ale lumii nu au creat o serie
de elemente cu caracter juridic, economic-financiar şi educaţional care constituie
prezentul pentru viitorul dezvoltării durabile.
Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la
Stockholm şi până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale
conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele
mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Aria
acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al
Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creşterii economice – şi cea a
verzilor, care absolutizează rolul mediului natural.
În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în iunie 1992, dezvoltarea durabilă
este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o
nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri
şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat
Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă,
sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru
sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi. Pentru realizarea condiţiei de
compatibilitate a celor patru sisteme care se interacţionează, strategia dezvoltării
durabile include, ca un element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului
în toate cele patru dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea
faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma
părţilor componente, că modificările profunde, într-un subsistem sau altul
antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţelor
dinamice existente între componentele acesteia.
În această viziune, factorii care se interinfluenţează în procesul dezvoltării
sunt: populaţia; resursele naturale; mediul natural; producţia agricolă; producţia
industrială; poluarea.
Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai
adecvate de optimizare a raportului nevoie-resurse, obiective de atins, mijloace
necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a
concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale,
să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar şi cu
nevoile şi cu interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se
succed la dezvoltare.
De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune
naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este
compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate
ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspunsă direct nevoilor şi intereselor
prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed); de dimensiunea
naţional-statală, regională şi mondială (în sensul compatibilităţii criteriilor de
optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global, mondial).
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare, pun
problema omului şi, în general, a colectivităţii umane din perspectivele timpului şi
spaţiului; de aceea, apreciem că este mai potrivit să i se spună dezvoltare umană-
durabilă.
Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană-
durabilă, depind: de cultura omului, de experienţa sa din trecut, de actualitatea şi
dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de
dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi
internaţionale de dezvoltare, de responsabilitatea cu care îşi asumă libertăţile
natural-umane şi sociale. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi,
dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme
cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii
de viitor, în cadrul cărora prezentul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi
mai sigur.
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării umane-
durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor
naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:
a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate
directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de
colaborare cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a
dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele
dezvoltate economic ale lumii;
c) planificarea strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în
compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile de echilibru prin
schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor, la nivel individual,
naţional şi mondial;
e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile
tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate,
ceea ce face transformarea (tranziţia) disputată şi lentă, succesul fiind
asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de
schimbări radicale;
e) prin trecerea la dezvoltarea umană-durabilă noi sperăm să realizăm, nu
dacă vrem, ci, cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un
prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur;
f) în acest proces fundamental este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se
cerceteze pe sine – sun aspectul obiectivelor şi valorilor sale – tot la fel
pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;
h) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia problemei
dezvoltării umane-durabile nu este numai pentru a supravieţui specia
umană, ci chiar mai mult, dacă poate supravieţui fără a cădea într-o
stare de exigenţă lipsită de valoare .
Rezultă că dezvoltarea umană-durabilă (sustainable development) este un
gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a
compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.
În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele
elemente mai importante:
- compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul
natural;
- egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi
spaţiu;
- interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii,
ca scop al dezvoltării durabile, a securităţii ecologice în locul maximizării
profitului;
- mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca
urmare a interdependenţei tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic;
- capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează
organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în
timp şi spaţiu;
- - pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie
a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă: schimbarea tipului de creştere
economică; controlul poluării; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat
lor şi eficace; sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze
cunoaşterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze şi să asigure
resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază necesitatea
dezvoltării şi vieţii oamenilor.
Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte şi medii,
glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt
necesare politici la nivel regional, internaţional şi planetar, la nivel de stat şi la
nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp şi spaţiu, pe baza unor criterii ce
decurg din îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă normală a oamenilor. Concomitent cu
fundamentarea acestor politici, este esenţial ca, la fiecare nivel, să funcţioneze o
sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic şi informaţional,
care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.
În vederea evaluării mijloacelor de acţiune, sunt necesare criterii de
eficienţă economică şi socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate şi
compatibilitate instituţională.
Problema strategică a dezvoltării umane-durabile se pune la orice nivel al
societăţii, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere şi indicatori de măsură,
cu mecanisme de susţinere – juridice, economice şi spirituale-culturale – cu
managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viaţă, ca şi cu auditul
ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte
etc.
Atât teoria, cât şi practica dezvoltării umane-durabile trebuie să se bazeze
pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calităţii rezultatelor activităţii umane
cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în
desfăşurarea activităţilor umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această
viziune.
Carta afacerilor în viziunea dezvoltării umane-durabile trebuie să
conţină principii de urmat, de la costurile producţiei până la veniturile obţinute,
împreună cu managementul educaţional necesar, atât pentru cei ce produc, cât şi
pentru cei ce distribuie şi utilizează produsele şi serviciile necesare vieţii
oamenilor.
Trecerea la dezvoltarea umană-durabilă marchează intrarea omenirii în era
mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai
puternic sau chiar înlăturate. Această eră va fi sau nu va fi, era responsabilităţii
practice pentru viaţa natural-umană, privită ca întreg funcţional.
Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane-durabile îşi propune, mai întâi,
să modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieţii pe care o
trăiesc. Prin educaţie, cultură şi ştiinţă, oamenii pot depăşi un prag perceptual care
îi determină să observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung. În felul acesta,
omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că
problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în spaţiu şi timp.
Depăşirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea,
astfel încât comunităţile umane să-şi dea seama de ameninţările care planează
asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă.
Dezvoltarea umană-durabilă implică organic ameliorarea mediului
înconjurător.
Dezvoltarea umană-durabilă trebuie să stea la baza construirii unei societăţi
viabile, care să-şi satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generaţiilor
viitoare. Este vorba deci de aşezarea la baza dezvoltării umane-durabile a unui
concept profund moral – echitatea între generaţii.
Dezvoltarea umană-durabilă presupune un nou cod de valori, care să se
realizeze în cadrul unui proces general de tranziţie spre o societate viabilă, în cadrul
căreia oamenii pot fi atraşi de noi moduri de a-şi orândui viaţa şi, în aceeaşi
măsură, mânaţi de recunoaşterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-şi schimbă mediul
de viaţă.
Pilonii de rezistenţă a acestui cod natural-uman sunt formaţi din două
valori fundamentale ale tranziţiei prin viaţa umană: raţionalitatea şi speranţa.
Valoarea raţionalităţii îşi are rădăcinile în lupta necurmată a omului cu
limitele resurselor de care dispune, inclusiv cu cele ale timpului tranziţiei prin viaţa
umană la nivel individual-uman, în condiţii de incertitudine. În aceste condiţii,
criteriul suprem pentru alegerile pe care le facem este cel al raţionalităţii.
Valoarea speranţei decurge din consecinţele acţiunii legii coexistenţei şi
succesiunii generaţiilor umane în condiţiile nevoii de împlinire a vieţii trăite
individual şi social.
Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării
umane-durabile, presupune un alt sistem de criterii şi indicatori, care să ţină seama
de faptul că PIB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea umană,
deoarece piaţa apreciază eficienţa – ea nu are organe pentru a auzi, a simţi sau a
mirosi nici justeţea, nici viabilitatea.
Analizând lumea în care trăim, din punct de vedere economic şi
ecologic, studiile întreprinse constată următoarele două opinii contradictorii:
a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum
starea de sănătate a economiei mondiale, lumea se află într-o stare rezonabilă,
bună şi previziunile economice pe termen lung sunt promiţătoare. Economiştii cred
că tehnologiile avansate pot depăşi orice limită.
b) potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului
ambiant, fiecare indicator major arată o deteriorare a sistemelor naturale: păşunile
îşi micşorează suprafeţele, deserturile se extind, pământurile arabile îşi pierd
humusurile, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subţire, poluarea aerului
atinge niveluri care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de oraşe, iar degradările
produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent
Diferenţele dintre cele două puncte de vedere asupra lumii apar şi mai
pregnant, dacă facem o comparaţie între principalii indicatori economici şi
ecologici ai lumii în care trăim (vezi tabelul).
Cum este posibil ca un set important de indicatori ai vieţii noastre să fie
consecvent pozitiv, iar un alt set de indicatori importanţi ai vieţii noastre să fie
consecvent negativ?
O explicaţie ar fi că măsurarea progresului prin indicatori economici de
până acum nu ia în considerare datoriile pe care dezvoltarea economică le are faţă
de mediul natural.
Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim
ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere:
indexul dezvoltării umane (Human Development Index – HDI) propus de ONU;
indexul de prosperitate economică viabilă (Index or Sustainable Economic
Welfare – ISEW) propus de Herman Daly şi teologul John Cobb şi consumul de
cereale pe locuitor.
Cercetări româneşti recente au ajuns la concluzia că dezvoltarea umană-
durabilă poate fi exprimată printr-un sistem de indicatori cuprinzând trei grupuri de
parametri: a) indicatori ai durabilităţii economice; b) indicatori ai durabilităţii
sociale; c) indicatori ai durabilităţii mediului natural. Acest sistem poate măsura, pe
de o parte, amploarea procesului de dezvoltare durabilă ce se realizează în fiecare
ţară, iar pe de altă parte, permite comparaţii internaţionale în privinţa gradului
(nivelului) dezvoltării umane durabile.
Indexul dezvoltării umane (HDI) este format din trei indicatori: longevitate,
cunoştinţe şi control al resurselor necesare pentru o viaţă decentă. Pentru
longevitate se propune speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe – cifrele de
şcolarizare, iar pentru controlul resurselor – produsul intern brut (PIB) pe locuitor.
Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu
spune nimic despre degradarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o
îmbunătăţirea pe termen lung, când, de fapt, se înregistrează o înrăutăţire a
condiţiilor de mediu natural.
Principalii indicatori economici şi ecologici globali
Indicatori Observaţii
economici
Produsul mondial brut Producţia globală de bunuri şi servicii a totalizat aproximativ 2 x 107
milioane dolari în 1990, crescând faţă de 1980, când valoarea ei a fost de
1,5 x 107 milioane dolari (dolari cu valoare constantă la nivelul anului
1990).
Comerţul internaţional Exporturile mondiale ale tuturor bunurilor – agricole, industriale şi
minerale – au crescut cu 4% în timpul decadei '80, ajungând la mai mult de
3x10,6 milioane dolari în 1990.
Preţul acţiunilor Un indicator-cheie al încrederii investitorului este preţul acţiunilor. La
bursele din New York şi Tokyo aceste preţuri au urcat la înălţimi
nemaiîntâlnite până acum, la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului
1990.
Angajarea forţei Într-un an tipic, creşterea economiei globale creează milioane de locuri de
de muncă muncă, dar, din păcate, crearea locurilor de muncă se află cu mult în urma
numărului persoanelor care intră pentru prima dată în sfera forţei de
muncă.
Pădurile În fiecare an, suprafaţa împădurită a pământului se micşorează cu aproape
17 mii ha, deci aproape egală cu cea a Austriei. Pădurile sunt tăiate pentru
obţinerea de noi suprafeţe agricole. Producerea de cherestea şi lemn de foc
depăşeşte capacitatea naturală de regenerare a pădurilor, iar poluarea
atmosferei şi ploile acide devin tot mai distrugătoare pe fiecare continent.
Pământul Pierderile de pământ vegetal din terenurile agricole sunt estimate la 24

mld. tone, aproape jumătate din pământul destinat culturii grâului din
Austria. Degradarea pământurilor este un fenomen care se întâlneşte în
toate ţările Lumii a treia, în America de Nord şi Australia.
Clima Cantitatea de bioxid de carbon, principalul gaz din atmosferă responsabil
pentru efectul de seră, se află într-o continuă creştere, cu 0,4%/an, din
cauza arderii combustibililor din anii '80 ar putea să fie depăşite, cu valori
maxime ale temperaturii, de verile anilor '90.
Calitatea apei Poluarea atmosferei a atins valori periculoase pentru sănătatea oamenilor în
sute de oraşe ale lumii, precum şi pentru recoltele agricole, în nenumărate
regiuni ale Pământului. Progresul realizat de reducerea contaminării
biologice a apei de băut în unele ţări ale Lumii a treia a fost mai mult decât
anihilat de răspândirea contaminării chimice la nivelul pânzelor freatice de
apă şi, deci, a alimentării lor cu apă din puţuri, atât în ţările industriale, cât
şi în cele în curs de dezvoltare.
Viaţa plantelor şi Pe măsură ce numărul oamenilor care locuiesc pe această planetă creşte,
animalelor numărul speciilor de plante şi de animale se reduce continuu. Distrugerea
habitatului şi poluarea mediului ambiant au ca rezultat reducerea
diversităţii biologice a planetei. Creşterile de temperatură şi deteriorarea
stratului de ozon pot conduce, de asemenea, la creşterea pierderilor în
viitor.
Indexul de prosperitate economică viabilă (ISEW) se consideră a fi cel

mai cuprinzător indicator al mediului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară
atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea
acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la
calitatea mediului natural.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul
de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru
mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.
Era pe care a parcurs-o omenirea până în prezent este aceea a unei
economii mondiale neviabile din punctul de vedere al mediului ambiant, bazată pe
fenomenele de creştere nelimitată. Noua eră în care va trebui să intre omenirea va
avea ca numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor
generaţiei actuale, fără a compromite potenţialul viitoarelor generaţii de a-şi
satisface nevoile.
Era ecologică, care va trebui să se instaleze în evoluţia lumii, va trebui să
înceapă cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care să apeleze la energia
solară – ca o sursă regenerabilă care, probabil, îşi va pune amprenta asupra
modelului economic al viitorului, aceasta fiind după unii specialişti, economia
solară.
Trecerea la era ecologică a dezvoltării durabile va însemna şi reciclarea
materialelor, reducerea drastică a deşeurilor, schimbarea produselor şi reacţiei
oamenilor, renunţarea la risipă – ca elemente componente ale strategiei uşoare –
apropiindu-se astfel de scopul final al asigurării vieţii, după cum afirma E.F.
Schumacher, maximum de bunăstare cu minimum de consum.
În viziunea dezvoltării durabile se integrează organic şi strategia regândirii
transportului urban, ţinând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar
un rău stăpân, dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de
viaţă ale oamenilor, într-un mediu natural sănătos.
Alături de revoluţia tehnologiilor în infrastructură, este esenţial să se
realizeze un nou mod de concepte urbanizarea, astfel încât oraşele să fie create
pentru oameni, toate acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de
până acum. În strânsă legătură cu aceste componente, dezvoltarea durabilă mai
presupune şi trecerea la exploatarea regenerativă a pădurilor.
Realizarea noii ere a dezvoltării umane-durabile presupune un nou set de
valori şi principii care să aibă ca obiectiv prosperitatea şi protecţia generaţiilor
viitoare.
Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării umane-durabile
devine operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să favorizeze
compatibilitatea sistemelor ce se interacţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi
cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.
Plasând fiinţa umană în cadrul priorităţilor, dezvoltarea durabilă nu
constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a umaniza progresul economic şi
social, pentru a-i distribui cât mai echitabil efectele asupra generaţiilor care
coexistă şi se succed la viaţă.
Strategia dezvoltării umane-durabile trebuie abordată ţinând seama
de marile decalaje existente astăzi în lume, de împărţirea în ţări dezvoltate şi
ţări slab dezvoltate, ţări bogate şi ţări sărace, ţări producătoare de arme
nucleare antiecologice şi antiumane şi ţări fără nici o capacitate de apărare
etc. Obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru toate ţările,
dar problemele concrete diferă de la o ţară la alta.
În cadrul acestui proces, relativ îndelungat, vor apărea, pe lângă factorii
favorabili – naţionali şi internaţionali – şi factori frenatori, atât în ţările
dezvoltate, cât şi în ţările slab dezvoltate; esenţial este însă să existe o voinţă
comună şi puternică pentru realizarea unicului obiectiv final, în faţa căruia toţi
oamenii sunt egali de la natură.
Apărută iniţial ca un concept global, dezvoltarea umană-durabilă şi-a
amplificat aria de cuprindere asupra unei mari varietăţi de domenii, orientate pe
probleme şi politici macro şi mezoeconomice, cum ar fi cele referitoare la
dezvoltarea durabilă a industriei, agriculturii, turismului, transporturilor, aşezărilor
umane etc.
O direcţie nouă a cererii şi strategiei dezvoltării umane-durabile naţionale o
constituie componenţa spaţială (teritorială, regională) a acesteia, care pune în
corelaţie cel puţin trei segmente: externalităţile spaţiale (pozitive şi/sau negative)
ale unei operaţiuni economice (de exemplu, dezvoltarea infrastructurilor produce
externalităţi pozitive, prin sporirea posibilităţilor de deplasare în zona respectivă, şi
externalităţi negative, prin creşterea gradului de poluare, zgomot, accidente,
deteriorarea peisajului natural ş.a.; modul de utilizare a terenurilor dintr-o zonă;
dezvoltarea teritorială specifică.
În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile, într-o viziune nouă,
presupune realizarea pe un plan superior a unor corelaţii tot mai puternice între
dimensiunile sale, cum sunt: economică, ecologică, demografică, spiritual-
culturală, militară etc.
Pornind de la asemenea componente, se face distincţie între: dezvoltarea
umană-durabilă (atunci când se îmbunătăţesc toate funcţiile bunăstării, fără a
permite declinul nici uneia dintre ele), şi dezvoltarea umană durabilă slabă sau
fragilă (care poate conduce la o creştere a bunăstării la nivel naţional, dar funcţiile
bunăstării generale se substituie şi se compensează între zonele ţării); între
dezvoltarea interioară (este dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în cadrul unei
zone date) şi dezvoltarea durabilă exterioară (ca dezvoltare durabilă puternică sau
fragilă în zonele adiacente şi reflectând caracterul deschis al sistemelor spaţiale).
Realizarea dezvoltării durabile, simultan în plan social-economic şi spaţial,
reclamă asigurarea compatibilităţii dintre mobilitatea spaţială a activităţilor
economice şi sociale, a bunurilor şi persoanelor, fără a dăuna vieţii, asigurând
tuturor indivizilor accesul la serviciile necesare dezvoltării omului ca împlinire a
beneficiilor pe care le aduce aplicarea cuceririlor cunoaşterii pentru asigurarea
vieţii natural-umane.
Pentru succesul noii ere a dezvoltării ecologice, pe lângă construirea
strategiilor naţionale bazate pe resursele şi nevoile proprii, sunt deosebit de
importante strategiilor cu caracter regional, internaţional şi chiar mondial, care să
ţină seama nu numai de globalizarea dezvoltării durabile, ci şi de faptul că este
imperios necesar să se redistribuie eforturile şi după amploarea şi intensitatea cu
care au fost provocate daune progresului şi mediului natural de diferitele state ale
lumii.
Noua viziune a dezvoltării umane durabile va trebui să însemne strategii
noi de distribuire mai echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor la nivelul ţărilor lumii, o
ordine socială superioară – care este interesată de viaţa generaţiilor viitoare la fel
de mult ca şi de cea a generaţiilor prezente şi care se concentrează mai mult asupra
sănătăţii planetei şi a oamenilor decât asupra acumulării materiale şi a puterii
militare.
La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea umană-durabilă,
specialiştii aşează opt principii de bază: revigorarea creşterii economice; o nouă
calitate în creşterea economică; conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse;
asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei; reorientarea tehnologiei şi
controlul asupra riscurilor; integrarea mediului şi a proceselor economice în actul
decizional; reforma relaţiilor economice internaţionale
CURSUL 6 Fluctuaţiile activităţii economice.
6.1 Ciclicitatea – caracteristică a evoluţiei activităţii economice;
6.2 Diversitatea ciclurilor economice;
6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu;
6.4 Politici economice anticiclice
CURSUL 6 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Evoluţia principalelor laturi şi indicatori ai activităţii economice la nivel

micro, mezo şi macroeconomic permite constatarea că, în unele perioade, se
înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea
economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar situaţii dificile, având
forma unor crize.
6.1 Ciclicitatea - caracteristică a evoluţiei activităţii economice
Privită în timp, din perspectivă dinamică, activitatea economică nu are o

evoluţie uniformă, liniară, ci fluctuantă. În viaţa reală se constată - iar prin
generalizare - teoria economică a conceptualizat mai multe tipuri de fluctuaţii:
sezoniere, accidentale (întâmplătoare) şi ciclice.
Sub incidenţa unor factori naturali-climaterici, volumul producţiei, al ocupării,

al activităţii economice în general cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură,
construcţii, turism, în unele subramuri ale industriei etc. Variaţii sezoniere ale activităţii
economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii, sărbători
religioase sau laice ş.a.). Astfel, datele statistice evidenţiază că, în perioadele care
premerg importante sărbători religioase sau laice creşte volumul vânzărilor, producţiei
industriale şi transporturilor, se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de
producţie. Ulterior acestor evenimente au loc, pentru perioade mai mari sau mai mici,
reduceri ale desfacerilor şi producţiei, ale gradului de ocupare etc. Fluctuaţiile sezoniere
se explică prin influenţa factorilor naturali, psihologici şi prin preferinţele
consumatorilor, care au evoluţii specifice pe parcursul unui an, reproducându-se cu o
anumită regularitate de la un an la altul. Pentru unele activităţi, fluctuaţiile sezoniere şi
dinamica lor au la bază evoluţia fluctuantă, ciclică a ofertei, iar pentru altele, ele ţin în
special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii, a factorilor (condiţiilor) ce o determină.
Fluctuaţiile întâmplătoare, accidentale, sunt determinate de factori aleatori sau
de evenimente neaşteptate: cataclisme naturale, evenimente sociale şi politice deosebite,
decizii neaşteptate ale unor agenţi economici, o anumită stare de spirit a populaţiei etc.
Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea

activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile sale. Se poate spune că ele
ţin de mecanismele prin care se realizează reglarea şi corelarea unor componente
ale activităţii economice (atât economia reală cât şi cea nominal-simbolică) aflate
în interdependenţă. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită
regularitate, deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Asemenea
fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea, iar prin
cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi
contracţie a afacerilor, a activităţii economice în general, se derulează cu o
anumită regularitate în timp.
Analiza modernă a evoluţiei ciclice a activităţii economice este realizată în
mod sintetic de către Joseph Schumpeter în lucrarea Business Cycles (1939) prin
valorificarea şi aprofundarea lucrărilor şi tezelor unor economişti precum K. Marx,
C. Juglar, J. Kitchin, N. Kondratiev ş.a.
În caracterizarea ciclicităţii, ca formă de mişcare a activităţii economice, se
porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei
(numite faze ale ciclului) care seamănă, în linii generale, de la un ciclu la altul; în
fiecare fază, starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul PIB, al
producţiei industriale şi agricole, gradul de ocupare a forţei de muncă, dinamica
nivelului de trai, cursul de schimb, rata inflaţiei etc.) au anumite caracteristici,
diferite de la o fază la alta.
Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi, în unitatea lor,
pregătesc premisele care asigură activităţi economice continuitate, schimbări
calitative şi progres. De aceea, teoria economică a desprins concluzia că
ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice.
6.2 Diversitatea ciclurilor economice
Pe baza datelor statistice acumulate pentru diferite economii, au fost

identificate mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun şi se
întrepătrund. Se detaşează prin importanţa lor: ciclurile lungi „seculare”1, ciclurile
propriu-zise, numite decenale sau cicluri Juglar2 (de la numele economistului care
le-a studiat în mod special; ele au o durată care variază de la 4-6 ani la 10-12 ani, şi
se mai numesc ciclurile afacerilor); ciclurile scurte, cu o durată de la 6 luni la 3 ani,
din rândul cărora se detaşează ciclul inflaţionist şi cel al variaţiei stocurilor.
Ciclul scurt (Kitchin, minor)
Reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează majoritatea

industriilor dintr-o economie.
Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi încetinirea (reducerea)
creşterii economice, iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea
unei crize economice. În faza de expansiune, optimismul agenţilor economici, creşterea
producţiei, neînsoţită de creşterea corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea
stocurilor (uneori chiar cu obiective speculative). Când stocurile la producători, la
comercianţi şi consumatori ating un nivel considerat periculos, îngreunând desfăşurarea
normală a activităţii economice, începe operaţiunea de destocare, în care vânzările şi
consumul se efectuează într-o mare măsură pe seama stocurilor existente, ceea ce reduce
producţia curentă (sau îi încetineşte ritmul).
Nivelul critic al
stocurilor
Destocare.
Creşterea stocurilor
Încetinirea producţiei
Creşterea producţiei
Fazele ciclului scurt (Kitchin)
O formă particulară a ciclului scurt este ciclul Hanau, specific pieţei produselor
agricole în general, a celor zootehnice în special. Aici oferta se concretizează, în funcţie de
ciclul (durata) procesului de producţie, iar decizia de producţie (deci oferta ulterioară)
depinde de preţul (avantajos sau nu) al perioadei precedente (şi în mică măsură de
anticipările privind preţul şi cererea viitoare).
Ciclul Hanau se derulează de regulă pe trei faze: faza I, când investiţiile în
domeniu sunt insuficiente, cererea este mai mare decât oferta, preţurile şi profiturile sunt
ridicate; faza a II-a presupune o creştere a investiţiilor în domeniu, creşterea treptată, dar
fermă, a ofertei, care devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor
relative (uneori şi a celor absolute); faza a III-a, când apare un surplus de ofertă, ca urmare
a stocurilor şi a producţiei curente ajunse la maturitate, generând prăbuşirea preţurilor
relative şi reducerea drastică a investiţiilor noi. După o perioadă, preţurile revin la niveluri
remuneratorii pentru producători, marcând începerea unui nou ciclu, care are la bază un
nivel superior al producţiei faţă de ciclul anterior.
Ciclul lung (secular)
Evoluţia pe termen lung a vieţii economice, a stării şi eficienţei factorilor de

producţie arată că aceasta se desfăşoară sub forma unor unde lungi, cu o durată de
40-60 ani.
În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic

de producţie3. O perioadă de timp – experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă
circa 20-30 ani - modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător,
îşi dezvăluie capacităţile de progres, are un cadru adecvat de afirmare. După
aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse
economice pe baza cărora a fost edificat, apar semne de epuizare a capacităţilor
sale de afirmare a raţionalităţii economice, manifestându-se o tendinţă istorică de
scădere a eficienţei economice, a randamentelor de scară şi creştere a costurilor.
Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie, apt să ridice
eficienţa economică, ca urmare a unor niveluri calitative, structuri şi modalităţi de
combinare a factorilor de producţie, în concordanţă cu resursele disponibile şi
accesibile. Este o perioadă de 20-30 ani, în care limitele vechiului mod tehnic de
producţie sunt pregnante, dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali,
paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie.
Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a
economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei, marcând trecerea la un nou
stadiu calitativ al factorilor de producţie, la o nouă „undă” de dezvoltare
economică. Corespunzător acestei logici, în economiile mature se disting două
mari faze de evoluţie: una ascendentă (faza A), şi alta descendentă (faza B),
fiecare cu o durată de 20-30 de ani.
Exceptând unele deosebiri de opinii în evoluţia economiei mondiale, de-a
lungul ultimelor două secole, au fost puse în evidenţă patru cicluri Kondratiev
(lungi)
Faza ascendentă A se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate
economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor,
producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.
În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei,

investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.; anii de
recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în
economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.
Ţinând seama de opiniile unor specialişti în domeniu, pentru ultimele două
secole, undele ciclului lung s-ar putea prezenta după cum urmează.
Evoluţia ciclurilor lungi

Perioada ciclului lung din care:
faza ascendentă faza descendentă
1790-1848 (1850) 1790 – 1814 (1816) 1814 (1816) – 1848 (1850)
1848 (1850) – 1896 1848 (1850) – 1873 1873-1896 1920-1948 1974-
1896-1948 1949- 1896-1920 1949- 2006
2006 1973
Succesiunea celor două faze ale ciclului lung şi repetarea lor la intervale de
40-60 ani este explicată în mod diferit de către diferiţi specialişti. Unii explică
ciclul lung şi fazele sale prin ciclicitatea noutăţilor şi perfecţionărilor tehnice
profunde sau prin atragerea în exploatare a unor noi resurse, în special de materii
prime şi energetice. După alţi specialişti, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de
pregătirea şi ducerea războaielor; perioadelor de pregătire a războaielor le-ar
corespunde creşteri economice şi investiţii reale susţinute – mai ales pentru
înarmare; fazele descendente decurg din restructurările dificile şi din micşorarea
cheltuielilor militare care au loc în perioadele postbelice. Sunt şi cercetători care au încercat
să explice ciclul lung prin evoluţia producţiei şi a stocului de aur sau a producţiei agricole.
Asemenea puncte de vedere au avut o anumită rezonanţă, mai ales în perioadele când în
circulaţie se aflau banii de aur (sau convertibili în aur), iar agricultura era ramura principală
în majoritatea economiilor naţionale şi rolul pieţei mondiale a produselor agricole era
redus, în special ca urmare a limitelor impuse de mijloacele de transport.
Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular, este necesar să se pornească de la
faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori
endogeni şi exogeni: economici, tehnico-economici, social–politici şi naturali. Procesul
creşterii economice trebuie privit atât prin prisma influenţelor pe care volumul şi calitatea
factorilor creşterii economice le au asupra dinamicii producţiei, venitului naţional, calităţii
vieţii etc., cât şi a rolului pe care rezultatele creşterii economice le au asupra regenerării
factorilor de producţie, dar mai ales asupra perfecţionării lor calitative. De aceea,
evidenţierea cauzelor ciclului lung presupune surprinderea, din multitudinea determinărilor
şi factorilor, a acelora care au un rol determinant.
În prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teze după care cauza principală a
ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice,
în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.
Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 de ani a
structurii, calităţii şi modului de combinare a factorilor de producţie. Astfel, în faza
ascendentă a ciclului lung, inovaţiile se generalizează în economie prin investiţii
susţinute, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei
economice. Există tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de
producţie disponibili. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de
eficienţă al respectivelor inovaţii (dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie), ceea ce
marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa dificultăţilor economice se
intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic avânt
inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice
şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste
intervale sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au
declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care, prin mecanismul investiţiilor, scot economia
din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp.
După cum sublinia J. Schumpeter, acest stoc se grupează în buchetele de inovaţii
conexe, concretizate într-un mod specific de combinare a factorilor de producţie, a
structurii producţiei şi consumului şi care sunt baza unor salturi revoluţionare, periodice,
din economie. Fiecărui ciclu Kondratiev îi corespunde o mare familie de inovaţii; pentru
primul ciclu Kondratiev – inovaţiile din industria textilă şi metalurgie; inovaţiile din
domeniul căilor ferate şi siderurgiei au stat la baza celui de-al doilea ciclu Kondratiev. La
baza celui de-al treilea ciclu Kondratiev s-au aflat inovaţiile profunde aplicabile în
industria automobilului, electricitate şi chimie. Inovaţiile din electronică, robotică,
telematică, biotehnologie, dar mai ales celui din tehnologia informaţională şi de
comunicare, stau la baza actualului ciclu Kondratiev. Prin speranţele de profit pe care le
generează aceste inovaţii stimulează investiţiile, punerea în funcţiune a unor noi structuri
de producţie, de calificare profesională, de management etc., concomitent cu
devalorizarea celor vechi după un scenariu implacabil de „distrugere creatoare”.
Perioada de tranziţie de la vechiul mod tehnic de producţie la cel nou este marcată
printr-o criză structurală, a cărei durată se prelungeşte pe parcursul fazei descendente.
Caracteristic crizei structurale este, pe lângă durata sa, şi faptul că reprezintă cadrul unor
modificări fundamentale în tehnicile şi tehnologiile de fabricaţie, în locul omului în
activităţile economice, în special în producţie.
Are loc „sancţionarea” prin declin a unor subramuri şi produse legate de vechile
inovaţii şi propulsarea unor subramuri şi produse de viitor.
Crizei structurale, prin intermediul căreia are loc tranziţia la un nou aparat de
producţie, îi sunt caracteristice atât modificările structurii pe ramuri (a producţiei, venitului
naţional, ocupării forţei de muncă, capitalului fix şi investiţiilor etc.), cât mai ales
modificările în structura subramurilor şi chiar în structura sorto-tipo-dimensională a
producţiei; au loc modificări importante în conţinutul şi profilul calificărilor profesionale,
în structura consumului populaţiei. Criza structurală impune adaptări profunde în
comportamentul şi acţiunile agenţilor economici şi se soldează cu încetinirea pe termen
lung a creşterii nivelului de trai, iar pentru unele categorii ale populaţiei, cu scăderea
acestuia.
Ciclul decenal (Juglar) şi fazele sale
Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă

concurenţială este concentrată în primul rând asupra ciclului decenal, numit şi ciclul mediu
(Juglar sau ciclul afacerilor) căruia îi este dedicată o bogată literatură, conţinând4 o mare
varietate de puncte de vedere.
Fazele ciclului economic decenal

În tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa
aceloraşi faze, autorii folosesc termeni diferiţi. Uneori vorbesc de criză, depresiune şi,
respectiv, înviorare şi avânt: P. Samuelson foloseşte termenii: restrângere (contracţie),
înviorare, expansiune şi apogeu. După Grand Larousse Encyclopédique, fazele ciclului
economic sunt: criza propriu-zisă, depresiunea, palierul de refacere incompletă,
expansiunea; Francesco Forte subliniază că ciclul economic tipic constă în patru faze: o
fază ascendentă în care cresc susţinut producţia, gradul de folosire a forţei de muncă,
volumul afacerilor, preţurile şi speculaţiile; faza de maxim absolut sau relativ; o
perioadă de scădere (absolută sau relativă); un punct de minim de la care începe
refacerea. Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt:
expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură
inferior (de reluare, începere a refacerii, respectiv a expansiunii).
Alţi autori consideră că ciclul afacerilor de şase-opt ani este compus din
succesiunea a două faze (expansiunea şi depresiunea) şi două puncte de ruptură având
sens contrar: criza (ruptură cu sens negativ) şi relansarea (ruptură cu sens pozitiv).
Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, acesta poate fi reprezentat în
mod ideal sub formă grafică, în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau
indice) al activităţii economice (în mod alternativ, pot fi luate în considerare producţia
industrială, PIB, ocuparea forţei de muncă etc.), iar pe abscisă este surprinsă variabila
timp.
În cadrul unui ciclu decenal, se remarcă mai întâi faza de expansiune

(perioada de timp A-B, D-E şi G-H), în care conjunctura economică este
favorabilă, afacerile sunt prospere, cererea pentru bunuri de consum este dinamică,
cu perspectivă de consolidare, optimismul domină starea de spirit a agenţilor
economici.
Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte, are loc
un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie
existente şi crearea altora noi. Anticipările privind mărirea cererii de bunuri de
consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a
forţei de muncă, fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. Prin efectul de
antrenare a investiţiilor, se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a
ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor).
În această fază optimismul agenţilor economici este robust şi are loc
stimularea artificială a cererii pe multiple căi, remarcându-se sporirea investiţiilor
şi stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mari; băncile acordă credite
cu o oarecare uşurinţă, cererea agregată în creştere este stimulată artificial, şi
determină creşterea lentă, dar de durată, a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata,
iar apoi şi a celor cu amănuntul.
Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru
accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în
activitatea economică a noi factori de producţie, cu nivel calitativ şi de eficienţă
inferioare celor în activitate. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste, prin
politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru
frânarea cererii globale şi mai ales a investiţiilor, care se accentuează când
întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui
capacitate depăşeşte cererea solvabilă, ceea ce face ca rata efectivă a profitului la
noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală).
Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă situaţie, cea de cotitură
superioară, cu manifestări de criză ciclică. Preludiul acestei faze constă în faptul
că, în economie, apar, iar în unele domenii se consolidează fenomene care
determină o inversare a conjuncturii: tendinţa de reducere a ratei profitului; mărirea
stocurilor; încetinirea investiţiilor faţă de evoluţia economiilor; accentuarea cererii
de monedă pentru motivul precauţiei şi speculativ etc. Operaţiunile bursiere,
generează un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. În faţa noilor
fenomene, băncile tind să introducă mai multă rigoare în acordarea creditului,
măresc rata dobânzii, fapt ce frânează sau reduce investiţiile şi amplifică
sentimentul de incertitudine şi pesimism la numeroşi agenţi economici.
Crize „clasice” – Crize „moderne”

După 1973, când în ţările dezvoltate economic s-a manifestat cea mai puternică
recesiune ciclică postbelică, se utilizează tot mai mult conceptul de crize moderne (în
antiteză cu cele „clasice” de subproducţie sau de supraproducţie). Ele se manifestă prin
încetinirea sau cvasistagnarea ritmului creşterii economice, dezechilibre financiare grave
(deficit cronic al balanţelor comerciale şi de plăţi externe) cursuri de schimb incerte ca
evoluţie, şomaj persistent, indiferent de faza ciclului economic, tensiuni inflaţioniste
durabile ş.a.
Aceste fenomene pot marca trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice –

recesiunea (în grafic de la punctul B la C; de la E la F).
Recesiunea reprezintă încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale

ritmului creşterii economice.
„O recesiune are loc atunci când, din anumite motive, numărul şi

profunzimea dezamăgirilor sporesc, fără nici o creştere, în compensaţie, a calităţii
sau cantităţii de surprize plăcute… Venitul pierdut este cel care, în cele din urmă, îi
dezamăgeşte pe producători şi venitul în scădere este cel care îi determină pe
producători să reducă ritmul de producţie5.
Elementele de neîncredere se difuzează în sistemul economic;
întreprinderile mai slabe îşi restrâng sau îşi încetează activitatea. Altele întâmpină
dificultăţi din cauza diminuării cererii şi (sau) creşterii costurilor, ceea ce reduce
autofinanţarea. Cererea tinde să se contracte, mai întâi pe seama bunurilor de
folosinţă îndelungată şi apoi pe seama unor prodfactori (datorită încetinirii sau
reducerii procesului investiţional), dar şi a bunurilor de consum curent, generând
creşterea şomajului. Dinamica producţiei se încetineşte ori poate deveni negativă în
unele ramuri sau pe ansamblu6. Prin efectul acceleratorului se poate accentua
cumulativ tendinţa de reducere a producţiei. În faţa acestor dificultăţi, agenţii
economici sunt obligaţi să adopte măsuri drastice de reducere a costurilor şi de
promovare a vânzărilor, apelând masiv la reînnoirea capitalului fix, la
îmbunătăţirea calitativă a celorlalţi factori.
Realizarea unor asemenea ţeluri se asigură prin impulsionarea procesului
investiţional, inclusiv prin acţiuni guvernamentale, ceea ce generează o cotitură în
evoluţia economiei şi apoi o nouă fază de expansiune a ciclului.
Revigorarea procesului investiţional stimulează cererea de prodfactori şi
gradul de ocupare a forţei de muncă, mai întâi în sectoarele care produc bunuri de
capital, mai ales tehnologii informatice, software, comunicaţii etc, iniţiindu-se
astfel o nouă fază de expansiune
Ciclurile medii (Juglar, de afaceri) reale nu prezintă o evoluţie simplă şi
liniară, aşa cum au fost descrise mai sus, în formă schematizată. Nu sunt excluse
unele dereglări sau scăderi parţiale de producţie în faza de expansiune, însoţite de
recuperări rapide; şi invers, unele creşteri de producţie în faza de recesiune. Este un
fapt istoric că nici un ciclu economic nu s-a asemănat cu altul, pentru că diferite
sunt cauzele şi intensitatea cu care acţionează; la fel de diferite sunt şi terapiile
individuale, ale fiecărui agent economic, ori la nivel macroeconomic pentru
atenuarea manifestărilor şi consecinţelor negative ale fluctuaţiilor ciclice.
Totuşi, evoluţia ciclică, în marea diversitate a manifestărilor sale, reprezintă o
realitate a oricărei economii contemporane, iar fiecare fază a ciclului caracterizează
o anumită stare a economiei, îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de
ansamblu.
Ciclurile de afaceri decenale se derulează pe fondul celor seculare (lungi), iar

experienţa istorică a evidenţiat că, în ţările dezvoltate, o fază a ciclului lung a cuprins, de
regulă, doi-trei cicluri decenale – fiecare cu o configuraţie şi amplitudini proprii. Din
perspectivă istorică, apare relevant faptul că, în faza ascendentă a ciclului lung, în
ciclurile decenale sunt preponderente fazele de expansiune; crizele şi recesiunile sunt, de
regulă, reduse în timp şi de mică profunzime. Din contră, în faza descendentă a ciclului
lung, fazele de expansiune ale ciclului decenal manifestă o anumită slăbiciune. Se
constată un şomaj persistent şi o inflaţie „viguroasă”, numeroase ramuri şi domenii de
activitate se află într-un proces de redimensionare şi restructurare de lungă durată.
6.3 Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu
Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu, în literatura economică

se constată o amplă confruntare de idei, fiind prezente numeroase puncte de vedere.
Legea debuşeelor
Analiza acestor puncte de vedere permite următoarea concluzie: pentru o lungă
perioadă de timp, numeroşi economişti au respins ideea că în sistemul economic pot
apărea crize. A fost epoca în care dominantă era teza clasică, în formularea lui J.B. Say,
prin cunoscuta teorie (lege) a debuşeelor: marfa (oferta) îşi creează automat propria piaţă,
asigurându-se deplina folosire a resurselor şi echilibrul pe piaţa bunurilor; fenomenele
negative care s-ar manifesta într-un sector sau ramură s-ar corecta, după această teorie, în
scurt timp, prin mecanismele automate ale pieţei. „Acceptarea legii Say a reprezentat o
adevărată paradigmă pentru gândirea economică oficială. Toţi cei care o respingeau erau
consideraţi eretici, iar lucrările şi concluziile lor nu meritau nici un fel de atenţie”9
Fluctuaţiile tot mai frecvente, inclusiv crizele economice, i-au determinat

pe unii teoreticieni să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii
exogene mecanismului economic: cea propusă de W. S. Jevons, („teoria petelor
solare”) şi cea de ordin psihologic – alternanţa impecabilă a unor stări de optimism
şi de pesimism – elaborată de J. S. Mill care mai prezintă doar valoare istorică.
Marea Depresiune din 1929 – 1933, a spulberat convingerile privind capacitatea de

autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii, în
condiţii de deplină ocupare. Ca atare, în explicarea ciclului decenal, au apărut ca
determinante cauzele de tip endogen-exogen. După acestea, ciclurile rezultă din conjugarea
acţiunii unor factori interni sistemului economic, interdependenţelor din cadrul său şi a
unor circumstanţe exogene lui.
În baza lor, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care
generează fluctuaţii ciclice, iar factorii exogeni (condiţii naturale, sociale, politice etc.) pot
favoriza sau frâna acţiunea acestora.
Există unele teorii numite „exclusiv endogene”. Dintre ele, reţine atenţia „teoria
ciclului reinvestiţional”, elaborată de G. Haberler: care susţine că originea mişcării
ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului fix – a cărui înlocuire este amplă în
unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a
capitalului fix cu altele, când volumul reînnoirii lui este redus, ar explica evoluţia ciclică
şi fazele sale.
Alţi autori, adepţi ai teoriilor monetariste, încearcă să explice mişcarea ciclică prin
evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea, dar rupe echilibrul
economic, determinând faza de recesiune. Astfel, ciclul economic ar fi un fenomen pur
monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară.
Teoriile monetariste ale ciclului decenal s-au îmbogăţit şi diversificat, în special prin aportul
specialiştilor din şcoala monetaristă (M. Friedman, A. Schwartz, M. N. Rothbard). Unele
dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică drept rezultat al
politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii,
ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii
care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în
realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. Faza recesivă începe când întreprinzătorii,
fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate, îşi reduc investiţiile.
Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului,
după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea
veniturilor) frânează oferta şi creşterea producţiei, care atrag sporirea şomajului. Acesta
devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii, accentuând dezechilibrul pieţei,
cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. Ele
aveau o anumită semnificaţie pentru explicarea crizelor de supraproducţie.
Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile
investiţiilor. După acestea, creşterea investiţiilor stimulează cererea globală, generând un
proces cumulativ de expansiune economică. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei
resurselor investiţionale mai întâi în sectorul creator de bunuri de capital. Aceasta se
transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza
de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi
absorbite de cerere. Alţi autori explică manifestările de criză şi recesiunile ciclice prin
deteriorarea rentabilităţii investiţiilor. J. Schumpeter, în „Teoria dezvoltării economice”,
încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor prin aceea
că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa
să fie inundată de produse noi, pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici,
declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de
consum, care se va transmite tuturor sectoarelor economice.
După teoria marxistă, cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie
se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea
crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită, directă a contradicţiilor derivate (forme de
manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. Sunt de
reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii solvabile,
apariţia unor neconcordanţe între structura, ofertei şi a cererii, care conduc la formarea unei
„supraproducţii relative” şi reducerea tendenţială a ratei profitului.
În concepţia keynesistă, succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate
fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului, în
interdependenţă cu rata dobânzii. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană, P.
Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei
multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind
cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică10.
Şcoala monetarist friedmaniană apreciază că oscilaţiile ciclice sunt generate de
intervenţia care determină dereglări în domeniul circulaţiei monetare, manifestată prin
neconcordanţa dintre ritmul de creştere economică şi ritmul de creştere a masei monetare.
Un ritm mai înalt de creştere a masei monetare decât cel al produsului intern brut
generează inflaţie; în situaţia inversă, apar, apoi se accentuează: şomajul, capacităţile de
producţie nefolosite şi, în ultimă instanţă, stagnarea sau chiar scăderea producţiei. La
polul opus, se află adepţii intervenţiei statului în economie care explică fluctuaţiile ciclice
prin necorelarea intervenţiei şi ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politicilor
elaborate şi folosite de către stat. După aceste teorii, perfecţionarea, mai buna corelare a
unor asemenea politici şi instrumente şi aplicarea lor consecventă ar fi de natură să
prevină sau măcar să atenueze substanţial caracterul ciclic al creşterii economice.
Azi, în diferite analize se regăsesc sub o formă sau alta toate explicaţiile
privind evoluţia ciclică enunţate mai sus, dar accentul cade mai ales pe efectele
perverse ale intervenţiei statului în economie (adepţii economiei Ofertei – Supply Side
-) şi explicaţiile de tip monetarist (extinderea exagerată a creditului, necorelat cu procesul
creşterii economice reale, care „cosmetizează” artificial creşterea economică). Privite pe un
plan mai general principalele orientări în explicarea fluctuaţiilor ciclice contemporane sunt
de natură endogenă, generate de inadecvarea mecanismelor de influenţare şi reglare a
economiei reale, mecanisme care au funcţionat bine în perioada ’50 - ’70 când au fost puse
bazele societăţii „consumului de masă”. Dar aceste mecanisme nu s-au adaptat condiţiilor
tehnico-economice, interne şi internaţionale, care au apărut după anii ’70. În ultimul timp,
pe fondul fenomenelor de globalizare economică, fluctuaţiile macroeconomice din
principalele ţări sunt mai puternic corelate. Astfel, formarea pieţelor globale şi caracterul
mai deschis al economiilor accentuează impactul factorilor internaţionali (externi) asupra
randamentului factorilor de producţie şi a tuturor formelor de fluctuaţii economice; şi,
invers, fluctuaţiile macroeconomice dintr-un stat tind să afecteze fluctuaţiile din alte state
prin
mijlocirea comerţului exterior şi a globalizării financiare. Dinamica fluctuaţiilor
decenale îşi reduc durata conferind imaginea unei instabilităţi crescânde şi a unei
creşteri economice mai instabile şi incerte.
6.4 Politicile anticiclice (conjuncturale)
În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile, agenţii specializaţi şi

guvernele concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora; scopul declarat este
asigurarea unei mai mari stabilităţi a proceselor economice şi reducerea efectelor
negative ale evoluţiilor ciclice.
Politicile anticiclice sunt diverse şi îşi au sorgintea în modalităţile
fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice. Ele se pot grupa în
două mari categorii: politici de influenţare a cererii agregate (demand-side-
economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics).
Politicile anticiclice, având ca obiect influenţarea cererii agregate, pornesc de

la teoria lui Keynes, după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale economiei rezidă
în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii)
în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a ofertei agregate.
Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiilor ciclice se folosesc mai

multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de
impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc.
Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au
succedat, fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticilice), care au devenit
componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt corelate prin
decizii guvernamentale şi ale Băncii Centrale şi aplicate prin organismele sale, prin
instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în
funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice.
Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii:
politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală.
Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor
bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune – chiar cu preţul unui deficit
bugetar – cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula
producţia, pentru a depăşi recesiunea).
Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul
achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public şi
creşterea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitatea socială (ajutoare de şomaj, alocaţii
familiale, de reciclare profesională etc.). Ele permit ca, în faza de recesiune să fie
atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii
ale agenţilor economici. Astfel, este impulsionată cererea guvernamentală, cât şi
cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Disponibilitatea legiuitorului
pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le acceptă în
deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea
şi efectele pe termen mediu-scurt ale politicii cheltuielilor publice.
Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii,
creditul şi mase monetară. Ele se aplică diferenţiat, în funcţie de starea conjuncturii
economice.
Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi/sau, pericolul
apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de regulă, la o
politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice:
sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii monetare, majorarea rezervelor
bancare obligatorii, supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare.
Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii şi probabil a dinamicii masei
monetare şi implicit a cererii de satisfactori şi a investiţiilor. Pe această bază este
inhibată creşterea economică, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de
nefolosire a altor factori de producţie. În faza recesiune se poate acţiona în sens
invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru sporirea volumului
creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale
băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor
de stat şi a altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor
valutare, amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. Prin astfel de măsuri
are loc stimularea consumului şi investiţiilor, a cererii globale în general şi, pe
această bază, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.
Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri
anticiclice.
Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii
(gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă
procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, pentru a
încuraja cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale.
Practicarea în unele ţări a cotelor progresive de impozit permite ca plăţile
pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În
condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna
cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele şi taxele
sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Există perioade în care anumite
măsuri permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere
sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune.
Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca obiectiv
influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi
interdependenţe din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politică
economică sau altul şi în cadrul fiecăruia se apelează la instrumente şi pârghii specifice.
Stabilizatorii automaţi
Politicile anticiclice bazate pe influenţa cererii au fost aplicate în mod coerent
pentru prima dată în SUA prin programul administraţiei Roosevelt, pentru a depăşi marea
depresiune din anii ’30, cunoscut sub numele de New Deal.
După al doilea război mondial, asemenea măsuri au devenit jaloane curente de
politică economică în toate ţările din Europa Occidentală, Canada şi Japonia. Evoluţiile din
perioada 1950-1970 au marcat lipsa unor recesiuni profunde sau de durată, caracteristice
fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale activităţii economice între două perioade de
expansiune. Această situaţie s-a datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, dar şi unor
schimbări profunde în mecanismul de funcţionare a economiei din ţările dezvoltate, care au
favorizat atenuarea fluctuaţiilor cererii agregate, conferindu-i o mai mare stabilitate faţă de
evoluţia veniturilor curente. Aceste realităţi cunoscute sub numele de stabilizatori automaţi
ai cererii agregate, reprezintă mecanisme instituţionalizate care împiedică sau atenuează
fluctuaţiile cererii agregate în raport cu conjunctura economică.
Din rândul stabilizatorilor automaţi ai cererii agregate fac parte:
- sistemul tranşelor fiscale progresive;
- modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor pentru şomaj şi
asistenţă socială;
- modul de stabilire a salariilor şi al altor venituri nominale prin contractele colective de
muncă în perimetrul pieţei centrale a muncii în raport de starea conjuncturii economice;
- relativa stabilitate a preţurilor, investiţiilor, cheltuielilor de cercetare – dezvoltare şi a
producţiei în sectoarele economiei bazate pe structuri oligopoliste şi oligopsoniste;
- gestionarea anticiclică a datoriei publice;
- constituirea fondurilor de rezervă ale Trezoreriei pentru echilibrarea conjuncturală a
bugetului ş.a.
Prin persistenţa utilizării lor în politica conjuncturală pe termen mediu-scurt sunt
de reţinut:
- sistemul fiscal progresiv asupra veniturilor atenuează scăderea cererii şi consumului
agregat în perioadele de recesiune şi limitează creşterea cheltuielilor pentru consum în
perioadele de expansiune; şi într-un caz, şi în altul, sistemul fiscal progresiv stabilizează
relativ cererea globală;
- generalizarea asistenţei pentru şomaj şi de ajutor social pentru anumite categorii ale
populaţiei. Ele permit evoluţia divergentă a cotizaţiilor (salariaţilor şi patronatului),
respectiv a prestaţiilor şi alocaţiilor în raport cu starea conjuncturii: astfel, cotizaţiile pentru
sistemele de securitate şi asigurarea socială ale salariaţilor şi firmelor se diminuează când
se reduce nivelul veniturilor şi gradul de folosire a factorilor de producţie (în condiţii de
conjunctură nefavorabilă), în timp ce volumul prestaţiilor şi alocaţiilor sociale cunoaşte
creşteri în condiţii de recesiune. Din contră, în condiţii de boom, cotizaţiile pentru
sistemele de securitate şi asigurare socială cresc, în timp ce prestaţiile şi alocaţiile sociale
stagnează sau se reduc. În felul acesta, venitul disponibil pentru achiziţionarea bunurilor de
consum şi de investiţii îşi măresc gradul de stabilitate;
- creşterea rolului firmelor mari, puternice, care, prin politica de gestiune a stocurilor şi a
programelor de investiţii pe termen lung, a importantelor resurse de autofinanţare ş.a.,
menţin un trend relativ stabil investiţiilor, independent de faza ciclului decenal.
Începând cu anii ’70 sunt puse sub semnul întrebării politicile keynesiste de
influenţare a ciclului de afaceri. Aceasta pentru că: a) statul nu se poate substitui
iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi
mai eficiente; b) datorită amplificării producţiei internaţionale, şi a liberalizării
comerţului exterior evoluţia cererii agregate este influenţată într-o măsură
hotărâtoare datorită iniţiativei private – mai ales a companiilor transnaţionale –
ceea ce reduce potenţialul măsurilor de politică fiscală; c) acţiunile de politică
monetară ale autorităţilor dintr-o ţară îşi reduc eficienţa datorită liberalizării
contului de capital şi amplificării fluxurilor financiare externe.
În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate
pe stimularea ofertei (supply-side-economics).
Politicile bazate pe ofertă pornesc de la filozofia că pentru a influenţa
conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială
ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată.
Pentru aceasta pot fi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri
(politici):
a) Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea
concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică
(oligopluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri relativ
stabile independent de evoluţia ofertei reale. Factorul determinant pentru evoluţia
ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a
mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată,
instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii
economice este de a veghea la buna funcţionare a „pieţei libere, concurenţiale şi a
mecanismelor sale” în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin
reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată;
b) Folosirea pârghiilor economice care să îmbunătăţească perspectivele
de câştig ale producătorilor, stimulându-i să-şi menţină şi, după caz, să sporească
oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va
încuraja să producă mai mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de
agenţi economici vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii
agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi
proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe
care le folosesc statul şi instituţiile financiar-bancare. Prin mecanismele lor,
intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate
asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea
riscului.
Este un fapt că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii
economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în
forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un
curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii11,
fiind necesară o altă viziune asupra economiei izvorâtă din regândirea profundă a teoriei
economice pozitive şi normative.

7.1 Conţinutul şi spcificitatea pieţei muncii;
În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod

obiectiv factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său. Ca
şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei, care se constituie
într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială. Tranzacţiile pe această piaţă
au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa de muncă o înţelegem ca
totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în personalitatea vie a omului
şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri economice, înseamnă că
munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă. Ele formează un tot
coerent, astfel că folosirea sinonimă a celor două expresii, în teoria şi practica
economică, este benefică pentru managementul resursele umane, care decide
asupra planificării, organizării utilizării şi evaluării rezultatelor muncii într-un
anumit circuit economic1.
7.1 Conţinutul şi specificitatea pieţei muncii
Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul determinat al

muncii în dezvoltarea economico-socială şi cu exigenţele generale ale teoriei pieţei
şi preţului. Această piaţă relevă un complex de relaţii în care se regăsesc, în cea mai
mare parte, raporturile dintre oameni şi evoluţia lor în timp şi spaţiu, punându-şi
amprenta pe tipul de civilizaţie.
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de

muncă, a relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă
întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea, pe această bază, a condiţiilor pentru
angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele
lucrătorilor, realizarea moblităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme,
zone etc.
Omul este mai mult decât o marfă, astfel că piaţa muncii are un loc
deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă derivată şi cea mai
reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe
genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi
niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată, ea primeşte
influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în toate
sectoarele economico-sociale.
Piaţa muncii se comportă, pe de o parte, ca orice piaţă şi, pe de altă parte,
are caracteristici proprii, determinate de specificul uman al obiectului cu care
operează şi de cel al serviciilor generate de acesta şi pe care întreprinzătorii le
cumpără.
Experienţa istorică arată că, în esenţă, piaţa muncii implică întotdeauna
stabilirea de raporturi între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Aceasta
determină anumite specificităţi referitoare la ajustarea ofertei şi cererii, la formarea
preţului muncii, la existenţa unui sistem de norme şi valori sociale, precum şi de
instituţii specializate.
În acest sens, relevăm câteva caracteristici.
Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care
determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico-sociale care generează
cererea de muncă.
Piaţa muncii are un rol esenţial în cadrul interdependenţelor care asigură

dinamismul economiei. Dar nu trebuie absolutizată această relaţie, deoarece nu
întotdeauna şi peste tot există o corelaţie strânsă, liniară, între factorul muncă şi
creşterea economică. Unele resurse de muncă nu se manifestă pe piaţa muncii ca
atare, chiar dacă ele sunt creatoare de bunuri economice. Exigenţele juridico-
sociale, ca şi cele privind ocuparea şi protecţia socială nu soluţionează automat nici
problemele pieţei şi nici pe cele cu care se confruntă dezvoltarea economiei.
Piaţa muncii presupune negocierea permanentă între purtătorii ofertei de
muncă şi cei ai cererii de muncă, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural. Ea
facilitează întâlnirea între locurile de muncă disponibile şi lucrătorii disponibili,
fiind principalul model de parteneriat între patron şi angajat.
Munca este un atribut numai al omului, constituind un consum de energie

fizică şi intelectuală într-un scop concretizat, de obicei, în bunuri economice.
Aspectele demogarfice, de pregătire, de educaţie determină valoarea forţei de
muncă la un moment dat.
Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte
elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real al
economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională se foloseşte,
în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea concretizată
în angajarea omului ca salariat. Dar pe piaţa muncii nu se negociază întregul
potenţial de muncă al unei ţări, deoarece persoanele care au în posesie şi ceilalţi
factori de producţie îi combină pe toţi în mod direct fără a apela la mecanismul
pieţei muncii.
Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele
mai multe influenţe din partea multor factori.
Această caracteristică rezultă din specificul muncii, ca şi din cerinţa de a

asigura protecţia salariatului, de a controla competiţia loială prin intermediul
organizaţiilor sindicale, de a permite gruparea întreprinzătorilor care angajează
munca salariată. Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi
apreciată sub diverse forme ale acesteia. Astfel, concurenţa de tip oligopol este
exercitată de uniunile sindicale, iar concurenţa de tip oligopson de asociaţiile
patronale, atunci când ele fixează anumite standarde privind regulile de angajare şi
modalităţile de negociere a salariilor. Unele segmente ale pieţei muncii pot fi
caracteristice pieţei de tip monopson, în care, pentru un anumit domeniu, există un
singur cumpărător al factorului muncă. Sau, datorită influenţelor sindicatelor,
vânzătorii factorului muncă pot influenţa volumul ofertei de muncă prin existenţa
unor acorduri de tip closed shop, care limitează accesul persoanelor într-un
segment al ofertei de muncă (în cazul asociaţiilor medicale, uniunilor juriştilor,
asociaţiilor în domeniul financiar-contabil etc.).
Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.

În condiţiile actuale ale economiei cu piaţă concurenţială se adânceşte
considerabil diviziunea socială a muncii, astfel că nu se poate trata nevoia globală
de forţă de muncă, în relaţie cu nevoile capitalului. Forţa de muncă este structurată
pe vârste şi sex, pe categorii profesionale, pe grade de calificare, pe zone
geografice şi pe oportunităţi de ocupare.
În funcţie de parametrii de performanţă, pot fi delimitate: piaţa principală
a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de
muncă şi de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin
parametrii specifici activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată,
salarizare modestă etc.
De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii
caracteristică nivelului macroeconomic, drept vocaţie prioritară (care favorizează
formarea condiţiilor generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare
şi ierarhizare a salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă), şi piaţa
muncii caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret
cantitatea şi structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de
întreprinzători, precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,

sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri,

sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari
activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o
însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce
ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii. Toate acestea se corelează
cu funcţia formativ-culturală a forţei de muncă, ce se realizează prin calificare,
profesionalism, educaţie, ca şi prin recalificare şi reconversie. Aceasta asigură o
mai mare mobilitate şi o mai uşoară adaptare a forţei de muncă la exigenţele
dezvoltării economice, pe un trend accelerat al eficienţei ei.
Oferta şi cererea de muncă privite în interdependenţele lor complexe şi

multiple constituie forţele esenţiale ale pieţei muncii în toate timpurile.
Satisfacerea nevoii de muncă se asigură pe baza folosirii posibilităţilor de
muncă existente în societate, respectiv a cantităţii de muncă ce poate fi efectuată de
populaţia aptă de muncă a unei ţări într-o anumită perioadă. Oferta de muncă
include toate persoanele capabile să realizeze o muncă pentru ele sau pentru alţii,
adică angajaţii şi cei care caută de lucru.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un

moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea (remunerarea),
posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă, căutarea susţinută a
unui loc de muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane de a ocupa imediat un loc de
muncă, adică de a presta un serviciu.
Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în

oferta de muncă. Doar un anumit număr din aceste persoane, sub influenţa unor
factori specifici care ţin îndeosebi de multidimensionalitatea populaţiei, pot să
apară temporar pe piaţa muncii.
Oferta de muncă prezintă următoarele caracteristici:
a) are o dinamică influenţată de factori de natură demografică (vârstă,
stare de sănătate etc.), socială (educaţie, stare socială, calitatea vieţii
ş.a.), economică (conţinutul muncii, caracteristicile locului de muncă
etc.), psihologică (comportament, atitudine faţă de muncă etc.);
b) este eterogenă sub aspectele structural, profesional, ocupaţional;
c) are un grad redus de substituibilitate;
d) are caracter rigid deoarece se formează într-o perioadă îndelungată şi
prezintă o modalitate redusă în privinţa schimbării locului de muncă,
domiciliului, specializării profesionale;
e) posesorul forţei de muncă aşteaptă maximum de venit pentru serviciul
prestat patronatului.
Dinamica ofertei de muncă depinde de mai multe grupe de factori: -

factori ce ţin de salarizare
• tarifele de salarizare (Sh) care influenţează direct proporţional
oferta de muncă;
• dinamica tarifelor de salarizare pe alte segmente ale pieţei muncii;
• aspectele nemonetare ale locurilor de muncă, respectiv condiţiile
de lucru, specificul procesului de muncă, cultura organizatorială
etc.
- factori care ţin de productivitatea marginală a muncii. Aici trebuie
să se aibă în vedere costurile pregătirii pentru o anumită profesie (atât
pentru angajat, cât şi pentru angajator), numărul de persoane calificate
în această profesie şi efectele muncii lor;
- factori care ţin de individ şi climatul patronal. În această grupă se
pot include:
• durata studiilor;
• vârsta de pensionare
• durata săptămânii de lucru;
• relaţiile interumane la locul de muncă;
• concediile de odihnă etc.
Pe temeiul unor astfel de factori se poate calcula rata populaţiei active.

Aceasta reprezintă raportul procentual între numărul persoanelor care caută un loc
de muncă şi totalul populaţiei.
Oferta de muncă, deşi rigidă, nu este total inelastică, deoarece cu cât
durata de analiză a ofertei de muncă se măreşte, cu atât creşte elasticitatea acesteia.
Totodată, există un grad ridicat de mobilitate a ofertei de muncă, generat de
imobilitatea ocupaţională (în sensul că lucrătorii sunt neomogeni datorită
diferenţelor în privinţa duratei studiilor, aptitudinilor native, ca şi în ceea ce
priveşte disponibilitatea de a asimila cunoştinţe noi) şi de imobilitatea geografică
(determinată de diverse forme de bariere monetare sau nonmonetare, referitoare la
schimbarea domiciliului, ca şi de anumite raporturi sociale trainice cu familia, cu
prietenii etc.)
În literatura de specialitate se utilizează noţiunea de ofertă individuală de
muncă şi de decizia de participare la forţa de muncă, iar salariul minim la care
un individ este dispus să muncească se numeşte salariu de rezervare. Sub acest
nivel, individul nu participă la forţa de muncă.
Curba ofertei de muncă într-o economie reflectă ansamblul deciziilor alternative

privind cantitatea de muncă pe care omul este dispus să o presteze în funcţie de salariu.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată

înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care-
i permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă aproape de aspiraţiile sale.
O creştere a salariilor îi face pe indivizi mai înstăriţi. În această situaţie, ei
achiziţionează mai mult din toate bunurile. Unul din „bunurile” dorite din ce în ce
mai mult este timpul liber; deci vor munci mai puţin. Acesta este efectul de venit3.
Dar o creştere a salariilor modifică şi consumul. Renunţând la o oră în plus
din timpul liber, individul poate achiziţiona mai multe bunuri. Din această cauză,
indivizii sunt dispuşi să lucreze mai mult. Acesta este efectul de substituţie.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană
salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timpul
de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare.
Efectul de substituţie stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare,
iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. Mărimea relativă a acestor
două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Indivizii hotărăsc
atât asupra calităţii de muncă pe care o oferă, cât şi asupra calităţii acesteia.
Oferta de muncă, sub aspectul cantităţii, reflectă interesul omului de a
compara investiţiile pentru continuarea educaţiei, pentru sănătate sau pentru
formarea sa profesională, cu veniturile pe care le va obţine în viitor.
Oferta de muncă, sub aspectul calităţii, reflectă dorinţa omului de a investi
în el însuşi, adică de a dezvolta capitalul uman. Creşterea investiţiilor în capitalul
uman determină creşterea ofertei de muncă, deoarece oamenii mai calificaţi şi mai
educaţi sunt mai productivi în economie.
Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific,
reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se
dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica
pregătirea şi de a obţine un venit, ambele aspecte interesând atât pe lucrător, cât
şi pe patron. Astfel, deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe
baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a acestora.
Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă,
respectiv constituirea cererii de muncă, în acord cu mecanismul pieţei muncii.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează

într-o economie de piaţă concurenţial-funcţională la un moment dat sau pe o
anumită perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă. Condiţia
fundamentală pentru încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este
salarizarea sau remunerarea, astfel că persoanele care nu îndeplinesc această
condiţie nu se includ în cererea de muncă, la fel ca şi în cazul ofertei de muncă.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile

executate care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această
afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar
fluxul ei porneşte de la firme şi instituţii spre populaţie.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă

este acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce
înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care
utilizează o cantitate de muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să
influenţeze preţul ei, iar lucrătorii şi patronii au informaţii corespunzătoare despre
cererea de muncă. În acest model, cererea de muncă este într-o situaţie similară cu
a altui factor de producţie sau bun economic.
Pe piaţa muncii, firma poate obţine profitul maxim la acea cantitate de
muncă angajată ce presupune egalitatea între costul marginal al angajării unui
lucrător suplimentar şi venitul încasat de firmă pe baza producţiei marginale
realizate prin muncă respectivă. (CmgL = VmgL.).
Dar, pe măsură ce firma angajează noi salariaţi, începe să funcţioneze
principiul randamentului marginal descrescând. Aşadar, cererea de muncă
depinde de productivitatea marginală a muncii.
Curba cererii de muncă este o curbă cu pantă negativă, reflectând faptul

că firma va angaja mai multă muncă dacă salariile sunt mai mici şi invers. Curba
(dreapta) cererii este C-C’, reflectând relaţia inversă dintre cererea de muncă şi
nivelul salariului.
Cererea de muncă prezintă următoarele caracteristici:
a) este o categorie dinamică influenţată de dezvoltarea economico-socială,
de programele de investiţii etc.;
b) Este eterogenă sub aspect structural şi profesional-ocupaţional;
c) este rigidă deoarece se realizează într-o perioadă îndelungată şi un grad
redus de substituibilitate;
d) reprezentanţii cererii aşteaptă să obţină maximum de avantaj din
utilizarea factorului muncă;
e) elasticitatea ei este influenţată de dimensiunea şi evoluţia salariilor, a
nivelului productivităţii, de calitatea, cantitatea şi diversificarea producţiei de
bunuri, ca şi de ponderea cheltuielilor cu salariile în costul de producţie total;
f) prezintă un mod specific de stocare a muncii. Stocarea muncii se referă
la o situaţie specifică în care organizaţiile plătesc mai multe ore de muncă decât
sunt necesare pentru a executa producţia curentă de bunuri. Noţiunea de stocare a
muncii implică fie numărul de ore de muncă, fie numărul de persoane angajate,
atunci când timpul de muncă poate fi redus, fără ca aceasta să determine o
diminuare a producţiei.
Tipologia cererii de muncă este diferită, incluzând mai multe grupe

decupate după criterii ca: modul de evaluare (cerere potenţială şi efectivă);
orizontul de timp (pe termen scurt, mediu şi lung); volumul de muncă (de înlocuire,
de dezvoltare, de substituire); durata procesului de lucru (pe perioadă determinată
sau nedeterminată); spaţiul naţional-statal (internă, externă) etc.
Elasticitatea cererii de muncă este influenţată de un sistem de factori care

se includ: elasticitatea cererii de bunuri economice create de factorul muncă ce
acţionează pe o anumită piaţă; ponderea cheltuielilor cu salariile în costul total de
producţie; numărul factorilor de producţie care pot substitui munca. Coeficientul de
elasticitate a cererii de muncă, calculat în funcţie de salariul mediu orar, poate
releva o cerere elastică atunci când el este supraunitar, o cerere inelastică atunci
când este subunitar.
În prezent, oferta şi cererea de muncă implică tot mai mult conceptul de
capital uman (sau capital cultural sau capital intelectual) care ar constitui subiectul
predilect al lor.
Capital uman se defineşte ca stoc de cunoştinţe profesional – ştiinţifice, de

deprinderi, abilităţi şi de sănătate, care pot determina o persoană să crească
potenţialităţile sale creative şi, totodată, să sporească veniturile preconizate a se
obţine în viitor. Acest concept se află în strânsă relaţie cu investiţia în capitalul
uman şi rata de recuperare a acesteia. Teoria capitalului uman este invocată în
prezent pentru stimularea calitativă a mecanismului pieţei muncii, în sensul că, pe
baza ei, se explică procese legate de diferenţierea salarială, de migraţie, de căutare
a unor locuri de muncă compatibile cu gradul de pregătire şi cu aspiraţiile
persoanelor etc.5
Capitalul uman (spiritual) trebuie cunoscut şi înţeles având în vedere cel

puţin următoarele elemente: izvoarele biologice ale vieţii individului; izvoarele
sociale ale vieţii umane; gradul de educaţie profesională, culturală şi de moralitate;
credinţa şi speranţa fiecărei persoane. Astfel, capitalul uman (spiritual) are un
caracter dinamic, în sensul că apare în anumite circumstanţe specifice, evoluează
continuu cantitativ, calitativ şi structural, fiind în relaţie de reciprocitate cu
dinamica economică, socială şi culturală. El reprezintă elementul de mare
complexitate a cărei vreme a sosit odată cu noul secol şi mileniu în care societatea
umană devine societatea ştiinţei avansate, a cunoaşterii ştiinţifice profunde şi
generalizate, a informaţiei elevate.
Capitalul uman (spiritual), prin conţinut, structură şi dinamică se reflectă în
serviciile de muncă ce reprezintă o marfă importantă, un segment tot mai
important al ofertei de muncă, ce se tranzacţionează sistematic pe piaţa muncii
moderne atât în plan naţional, cât şi internaţional.
Locul şi rolul muncii în sistemul coerent al factorilor de producţie se

realizează printr-un mecanism specific de funcţionare a pieţei muncii, ce derivă din
conţinutul şi specialitatea acesteia.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reprezintă un ansamblu de legături

între parteneri individuali autonomi, ca viitori salariaţi, şi patronatele autonome care
solicită şi utilizează munca salarială, precum şi legăturile şi negocierile între
reprezentanţii acestor două părţi, adică între organizaţiile de sindicat şi organizaţiile
patronatelor, care se derulează după reguli predeterminate. Fiecare partener îndeplineşte
funcţii specifice, iar mecanismul, în ansamblul său, realizează funcţii proprii în
raporturile cu celelalte mecanisme din societate (economice, tehnico-ştiinţifice, social-
culturale, ecologice etc.).
Concretizarea mecanismului de funcţionare a pieţei muncii se realizează

prin contract de muncă ce exprimă drepturile şi obligaţiile părţilor, ca şi
modalităţile de transpunere a lor în economia reală, în funcţie de segmentarea
pieţei. Contractul de muncă prevede tariful orar de salarizare, durata legală de
muncă, indexarea la creşterea preţurilor de consum ş. a. Astfel, piaţa muncii este o
piaţă contractuală la toate nivelurile şi în toate locurile unde se manifestă relaţiile
între purtătorii ofertei şi cei ai cererii de muncă. Piaţa muncii apare într-o sinoptică
mai complexă decât celelalte pieţe libere, deoarece raporturile specifice ei se
desfăşoară atât pe temeiul legislaţiei din fiecare ţară cât şi a celei internaţionale,
care armonizează confruntarea de interese ale ofertanţilor şi solicitanţilor de muncă
prin consensul contractual.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii implică înfăptuirea sistematică a

relaţiilor între oferta şi cererea de muncă, pe de o parte, şi mărimea şi dinamica salariului,
în expresie concretă, pe de altă parte.
De aici nu trebuie să se înţeleagă că se înlătură orice neconcordanţă între

ofertă şi cererea de muncă prin mecanismul pieţei muncii.
Fricţionalitatea ce caracterizează factorul muncă face foarte dificilă
atingerea unei stări de echilibru perfect pe piaţa muncii. Pe lângă acest aspect,
factorii generatori de dezechilibru pe piaţa muncii sunt diverşi, cei mai importanţi
fiind: politica salarială, caracterul eterogen al muncii, segmentarea pieţei muncii,
modul de funcţionare a instituţiilor pieţei muncii într-un anumit cadru instituţional
şi legislativ, ca şi informarea pe această piaţă.
Piaţa muncii, ca unitate sistemică între oferta şi cererea de muncă
funcţionează în interdependenţă cu celelalte pieţe specifice, mai întâi cu piaţa
bunurilor economice, ca entitate dinamică a ofertei agregate şi cererii agregate de
bunuri economice (materiale, servicii, informaţii). Aceasta înseamnă că relaţiile
specifice pieţei muncii sunt reciproce cu relaţiile specifice pieţei bunurilor
economice, în sensul că toate împrejurările de timp şi spaţiu privind dezvoltarea
economico-socială constituie sursa cererii de muncă, iar evoluţia demografică este
sursa ofertei de muncă.
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii se reliefează faptul că
cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii salariaţi o
pot realiza şi pune la dispoziţia consumatorilor, prin intermediul patronatului
respectiv, ca utilizator al muncii.
Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că cererea de muncă pe termen

scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele de
investiţii ale producătorilor.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră
specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al
acesteia. Acest grad redus de mobilitate decurge din influenţa variabilelor independente
care ţin de demografie, de dezvoltarea culturală a omului, de sedentarismul specific
al unor persoane, de obligaţiile familiale etc. Asemenea influenţe fac ca oferta de
muncă să se modifice şi ea la intervale lungi de timp şi în mod inegal.
Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele foarte

diversificate între multiplele segmente sau forme ale acesteia. _____________________
Potrivit unor teorii recente, se accentuează diversitatea pieţei muncii atât în

cadrul fiecărei ţări, cât şi pe plan mondial. Unii specialişti decupează multiple
forme ale acestei pieţe şi susţin că se accentuează caracterul lor eterogen după
criterii specifice, ca: forma de proprietate (piaţa muncii în sectorul privat, public,
mixt); legislaţia naţională sau cea internaţională (piaţa muncii legală, piaţa
neagră, paralelă, subterană a muncii, piaţa gri a muncii etc); forţa economică a
patronatelor (piaţa muncii specifică întreprinderilor mici, mijlocii, mari, foarte
mari, gigant); apartenenţa statală a firmelor (piaţa muncii specifică firmelor
naţionale, firmelor străine, mixte, a societăţilor transnaţionale); calitatea şi
structura muncii în raport cu tipul de progres tehnic predominant (piaţa
muncii specifică producţiei tradiţionale de bunuri economice materiale, piaţa
serviciilor, piaţa informaţiilor, piaţa bunurilor culturale sau artistico-intensive ş.a.).
Funcţionarea pieţei muncii în condiţiile economiei actuale reflectă o
atomizare accentuată atât la scară naţională, cât şi internaţională, îmbinându-se tot
mai multe interdependenţe interne ale pieţei muncii cu cele ale regionalizării, ale
globalizării acesteia, ale migraţiei internaţionale a muncii etc.
În condiţiile integrării economice internaţionale şi ale globalizării trebuie să
se adapteze mecanismul pieţei muncii naţionale la exigenţe externe multiple, care
schimbă regulile jocului clasic pe piaţa muncii. Dintre acestea relevăm doar că se
accentuează treptat numeroase delocalizări, relocalizări şi internaţionalizări. În
principiu, sunt posibile trei modalităţi de a demonstra, de pildă, delocalizarea sau
fragmentarea proceselor productive care influenţează piaţa muncii:
■ investiţia în străinătate realizată de o firmă genereză o nouă configuraţie
a locurilor de muncă naţionale şi din străinătate;
■ mişcarea locurilor de muncă în cadrul firmelor multinaţionale
generează o strânsă complementaritate între folosirea forţei de muncă
în interior şi în străinătate de către firmele respective;
■ fragmentarea proceselor de producţie la scară internaţională
influenţează direct folosirea forţei de muncă.
În asemenea împrejurări, unii specialişti vorbesc de caracterul dual al
pieţei muncii, marcat prin existenţa a două categorii de cerere, good jobs şi bad
jobs atât în economie, cât şi în cadrul firmei. Prima categorie s-ar caracteriza prin
ineficienţă de ofertă, iar a doua prin excedent de ofertă.
CURSUL 8 Şomajul.
Ocuparea forţei de muncă în activităţile economico-socale şi şomajul
dovedesc cum funcţionează piaţa muncii într-o perioadă sau la un moment dat.
Raportul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă determină ocuparea sau şomajul
în anumite condiţii de timp şi de spaţiu. Problematica ocupării şi şomajului
constituie o latură importantă a echilibrului macroeconomic şi o componentă
indispensabilă a politicilor macroeconomice şi macrosociale.
Şomajul este analizat în literatura de specialitate din diverse unghiuri,
formulându-se opinii care constituie obiectul unor ample controverse. Pe parcurs,
au fost date diferite definiţii pentru şomaj, ţinând seama de gradul cunoaşterii şi de
posibilităţile de măsurare a lui. Deşi există diversitate în definirea conceptului de
şomaj, totuşi se pot desprinde elemente comune care se regăsesc, în proporţie mai
mare sau mai mică, în toate opiniile.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu

găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea
economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de
muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al
pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere globală de muncă şi oferta
globală de muncă.
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea

de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade. El a
înregistrat iniţial un caracter temporar, pentru ca în prezent să fie permanent, fără
să excludă însă total şi definitiv existenţa unei stări de ocupare optimală a forţei de
muncă.
Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care
doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit, deoarece nu au un astfel de
loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-au pierdut
locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă de muncă, care
nu găsesc unde să se angajeze.
În diverse reglementări naţionale sau internaţionale se utilizează şi alte

criterii pe baza cărora se delimitează şomajul ca: ajutorul de şomaj; disponibilitatea
de a începe lucrul; gradul de protecţie socială etc.
Şomerii, în conformitate cu criteriile Biroului Internaţional al Muncii
(BIM), sunt persoanele de 15 ani şi peste, care în cursul perioadei de referinţă
îndeplinesc simultan următoarele condiţii: nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o
activitate în scopul obţinerii unor venituri; sunt în căutarea unui loc de muncă,
utilizând în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la
agenţia de ocupare şi formare profesională sau la agenţii particulare de plasare,
demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunţuri şi
răspunsuri la anunţuri, apel la prieteni, rude, colegi, sindicate etc.; sunt disponibile
să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de muncă.
Sunt incluse, de asemenea: persoanele fără loc de muncă, disponibile să
lucreze, care aşteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă şi
urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referinţă; persoanele
care în mod obişnuit fac parte din populaţia inactivă (elevi, studenţi, pensionari),
dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibile să
înceapă lucrul.
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de
referinţă erau înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP),
indiferent dacă primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme de
protecţie socială.
În termenii pieţei muncii, şomajul este un fenomen macroeconomic opus
ocupării, reprezentând un surplus relativ de populaţie activă faţă de aceea care
poate fi angajată în condiţii de rentabilitate, impuse de piaţă.
Pe piaţa muncii se pot întâlni: o situaţie de echilibru, care reflectă o
ocupare optimă a forţei de muncă şi o situaţie de dezechilibru, care reflectă un grad
de subocupare sau de supraocupare a forţei de muncă.
Şomajul voluntar reprezintă persoanele care refuză salariul oferit sau se

află în imposibilitatea de a accepta acest salariu. Un asemenea şomaj arată că sunt
şi persoane care nu pot să se angajeze într-o activitate deoarece nivelul ridicat al
salariilor, determinat prin negocieri colective, generează diminuarea cererii de
muncă.
În şomajul voluntar se includ: persoanele care, deşi lucrează, preferă să

înceteze munca temporar, considerând că prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj îşi
pot asigura un trai decent; şomerii care aşteaptă locuri de muncă mai favorabile
decât cele pe care le-au avut sau decât cele pe care le oferă unităţile economico-
sociale la un moment dat; persoanele casnice, care, deşi au hotărât să se angajeze
într-o activitate, totuşi tergiversează angajarea în condiţiile date, referitoare la
mărimea salariului, distanţa până la locul de muncă etc.
Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse să

lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul existent,
sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va creşte şi nivelul
ocupării.
De obicei, şomajul este analizat din perspectiva şomajului involuntar. Însă,

creşterea sau reducerea ocupării nu se identifică automat cu diminuarea sau
sporirea şomajului, deoarece şomajul trebuie apreciat mai complex, ţinând seama
de mutaţiile ce au loc în ansamblul populaţiei active, precum şi de distribuţia şi
durata şomajului într-o ţară, într-un context determinat de parametri economici,
sectoriali şi sociali.
Problema măsurării şomajului. Măsurarea şomajului este o problemă de
estimare a proporţiilor, structurii, intensităţii şi duratei lui. În toate ţările cu economie cu
piaţă concurenţială funcţionează instituţii specializate şi sunt aplicate modalităţi specifice
de înregistrare a şomajului, sub multiplele sale caracteristici. Principalele caracteristici
ale şomajului, despre care se culeg informaţii sistematice sunt: nivelul, mărimea sau
proporţia la un moment dat; intensitatea sau tăria de manifestare; durata medie; structura
sau componenţa.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator

statistic ce reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total
al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze.
Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici,
pe baza unei metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se
asigură cu ajutorul Balanţei forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de
muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia
ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se acordă o atenţie deosebită
calculării indicatorului „Populaţia ocupată”.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie
absolută, fie în expresie relativă.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate
din populaţia activă civilă.
În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului.
Rata şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al
şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul
şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.
În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă
anumită se poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.
Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica
forţei de muncă este atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are
o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare,
fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de decizie social-politică manifestă
uneori o tendinţă sau alta.
Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a persoanelor care
primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un
ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care
temporar nu au de lucru; persoane aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate,
în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce poate fi realizată de patru persoane
sunt angajate cinci persoane etc.
Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor
categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au
intenţia de a se încadra în muncă, aşa cum ar fi, de exemplu, persoanele care
îngrijesc copii; persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri,
întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe locuri de muncă,
determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă
neocupate din lipsă de oameni calificaţi; persoane care nu doresc să lucreze din
motive strict personale etc.
Măsurarea şomajului implică luarea în calcul a intensităţii şomajului.
Aceasta înseamnă realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod ştiinţific a ritmului
de lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de muncă şi
încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii depuse cu
diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea corespunzătoare a
salariului etc.
Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a
intervalului de timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii
intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata
şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel
că se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.
Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul
şomerilor şi ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne permite
să apreciem şomajul sub aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor
ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din şomaj.
Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele
statistice curente, în timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea
corelată a unor mărimi de intrare şi de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane
concediate, persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane casnice ş.a.
Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă, persoane care preferă
să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.
Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor
în punctul de pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu
cât intrările şi ieşirile în/din şomaj sunt mai mari.
Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei lui.
În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic
structurile şomajului pe domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi
meserii, pe vârste, pe sexe etc.
Şomajul, ca dezechilibru macrosocial, are multiple cauze, care pornesc de

la statutul economico-social, atât al celor care angajează forţa de muncă, cât şi al
celor care oferă forţa de muncă, în condiţiile pieţei.
Cauzele şomajului sunt examinate de specialişti, pornindu-se de la

gruparea lor în: cauze generatoare de şomaj de dezechilibru şi cauze generatoare
de şomaj de echilibru.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta agregate de

muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează. Folosind curba
cererii şi ofertei vom urmări posibilitatea formării şomajului de dezechilibru astfel
Curba cererii agregate de muncă relevă interesul patronului de a angaja un

număr mai mic de persoane sau de a înlocui forţa de muncă cu alţi factori de
producţie, pe măsură ce salariul practicat este mai mare decât salariul de echilibru.
Curba ofertei agregate de muncă relevă numărul persoanelor dispuse să se

angajeze, în funcţie de evoluţia salariului. Atunci când salariul practicat este la un
nivel mai ridicat decât salariul de echilibru, înseamnă că piaţa muncii este în
dezechilibru, apărând un excedent de forţă de muncă. Acest excedent de forţă de
muncă se numeşte şomaj de dezechilibru.
Cererea de muncă, relativ inelastică la modificarea salariului, se explică
prin mai mulţi factori de influenţă, între care acţionează şi costul marginal.
Aceasta înseamnă că dimensiunea cererii de muncă este influenţată de şansa pe
care patronul o are de a realiza din activitatea ultimei persoane angajate, încasări
mai mari decât cheltuielile efectuate. În scopul maximizării profitului, patronul
urmăreşte ca încadrarea de noi salariaţi să se realizeze la nivelul la care este costul
suplimentar al folosirii unei unităţi adiţionale de forţă de muncă, astfel ca aceasta
să fie egală cu productivitatea sa marginală.
De asemenea, şomajul de dezechilibru este cauzat şi de folosirea tehnicii
noi în cadrul unităţilor economice. Aceasta constă în faptul că patronul are
posibilitatea de a realiza economii la cheltuieli şi, deci, un profit mai ridicat în
situaţia în care cheltuielile pentru tehnica nouă sunt mai eficiente decât cheltuielile
pentru plata salariilor, ceea ce determină reducerea cererii de forţă de muncă.
Rezultă că cererea pe piaţa muncii ţine seama de modul în care se
realizează combinarea factorilor de producţie, prin substituirea factorului muncă cu
factorul de producţie capital, întreprinzătorii având astfel şanse de a fabrica bunuri
economice în condiţii de eficienţă superioară.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru reprezintă, aşadar, procese

economico-sociale complexe, cum ar fi: evoluţia nefavorabilă a activităţilor
economice sau substituirea muncii prin capital; presiuni din partea organizaţiilor
sindicale privind sporirea salariului minim; creşterea ofertei de muncă,
îndeosebi din partea noilor generaţii care au atins vârsta legală de muncă,
creşterea ce nu se corelează cu nivelul salariului; creşterea ofertei de muncă din
partea unor persoane de vârsta a doua etc.
În asemenea împrejurări pot apărea mai multe forme de şomaj, între care
relevant este şomajul ciclic, specific recesiunii economice. Acest şomaj depinde de
fluctuaţiile ciclice pe termen mediu, fără însă să fie excluse şi unele situaţii în care
el se manifestă pe un termen lung.
Cauzele generatoare de şomaj de echilibru provin îndeosebi din starea

activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic.
Şomajul de echilibru este acela care apare atunci când în activitatea

economică de ansamblu este echilibru, dar o parte din populaţia activă disponibilă
nu găseşte imediat un loc de muncă. De asemenea, un număr de persoane active
disponibile continuă să caute locuri de muncă pentru care să obţină salarii mai
mari, astfel că apare o ofertă suplimentară de forţă de muncă
Reiese din figură că, în punctul E numărul de salariaţi ceruţi şi oferiţi NE
concordă, la salariul de echilibru SE înregistrându-se un şomaj de echilibru.
Creşterea salariului la S1 face să se dezechilibreze cererea şi oferta. Astfel,
apare diferenţa între N1 şi NE, şi un nou punct de echilibru.
În a doua jumătate a secolului douăzeci, unii economişti, între care Milton
Friedman, susţineau că şomajul voluntar este şomajul natural.
Formarea şomajului de echilibru
Pentru ei, şomajul natural este şomaj de echilibru, deoarece rezultă dintr-o
alegere deliberată4.
Această formă de şomaj5 se numeşte şi şomaj natural, deoarece el este
determinat de cauze ce ţin de şomajul voluntar, cât şi de alte cauze, apreciate ca
normale într-o economie cu piaţă concurenţial-funcţională.
Cauzele care generează şomaj de echilibru provin, în esenţă, din necorelarea
cererii cu oferta de muncă în mai multe situaţii ca: în desfăşurarea anumitor activităţi; în
ocuparea unor locuri de muncă; în dezvoltarea unor entităţi teritoriale; în angajarea pe
diferite locuri de muncă a persoanelor care nu au calificarea corespunzătoare; în
transmiterea informaţiilor necesare privind existenţa diferitelor locuri de muncă etc.
În condiţiile în care o persoană sau un grup de persoane părăsesc, în mod

voluntar sau prin concediere, locul de muncă, devenind şomeri pentru un anumit
timp, acesta se numeşte şomaj fricţional. El este consecinţa dezutilităţii marginale
a folosirii forţei de muncă. Persoanele respective preferă mai mult să nu lucreze
decât să accepte un salariu a cărui mărime pentru ei s-ar situa sub un anumit nivel
minim. Astfel, persoanele care caută de lucru urmăresc un loc de muncă retribuit
cu un salariu mai mare, iar patronul nu doreşte să angajeze persoanele respective.
Modificările tehnologice, de modă şi de gust sunt specifice economiilor
dinamice, astfel că apare un excedent de forţă de muncă în industriile aflate în
declin, care trebuie să se deplaseze în industriile sau în sectoarele în ascensiune. În
condiţiile în care ar exista o cunoaştere şi o mobilitate perfectă pe piaţa muncii,
atunci o persoană ce devine şomer la un loc de muncă, s-ar muta imediat la un loc
nou de muncă.
Treptat, mulţi specialişti au ajuns să susţină teza potrivit căreia şomajul
existent în ultimele decenii din ţările dezvoltate este mai ales şomajul voluntar,
negând şomajul involuntar care este, de fapt, singurul ce trebuie să fie obiect
pentru politicile economice.
Şomajul structural este acela care se formează din cauze de natură

economică, ce acţionează în faza descendentă a unui ciclu economic pe termen lung,
atunci când nu se pot crea locuri de muncă durabile în acord cu creşterea ofertei de forţă
de muncă. Asemenea cauze privesc restructurarea economiei, pe fondul epuizării
valenţelor aparatului de producţie de a potenţa creşterea economică, precum şi pe fondul
manifestării evidente a crizei energetice şi a crizei de materii prime etc.
Mutaţiile structurale se pot ivi atât la nivelul macroeconomic, cât şi la cel

mezo sau microeconomic, generând discrepanţe între calificările cerute de
patronate şi cele ale ofertanţilor de forţă de muncă.
Geneza şi dinamica acestui şomaj se pot aprecia corect ţinând seama de
legătura dintre ritmul apariţiei schimbărilor în cererea şi oferta de bunuri materiale
şi servicii din economie; gradul de concentrare teritorială a activităţilor economice
sau inexistenţa diversificării producţiei de bunuri; mobilitatea relativ redusă a
ofertei de forţă de muncă etc.
Şomajul structural se referă deci nu numai la modificările economice
determinate de progresul tehnologic, ci şi la cele determinate de aspectele
structurale ale forţei de muncă.
Aşadar, şomajul se manifestă din multiple cauze, care ţin de esenţa
economiei de piaţă, ca şi de comportamentul specific al unor persoane. Şomajul se
manifestă ca urmare a perioadei trazitorii petrecute de unele persoane între două
locuri de muncă sau de cei nou-intraţi pe piaţă în căutarea unui loc de muncă, în
urma neconcordanţei care apare între aptitudinile solicitate şi cele ale şomerilor,
dar şi ca urmare a faptului că în anumite sectoare şomajul fluctuează, reflectând
anumite configuraţii sezoniere specifice.
O bună parte a şomerilor este formată din tineri şi femei, iar rata
şomajului la aceste categorii a crescut în decursul timpului.
Evident, accepţiunea şomajului structural nu trebuie limitată la
modificările economice, ci trebuie luate în calcul şi consecinţele concurenţei în alte
domenii, cum ar fi: schimbările în cerere ca urmare a mutaţiilor ce au loc în
preferinţele consumatorilor, declinul producţiei unor bunuri datorită restricţiilor în
domeniul materiilor prime specifice sau a unor măsuri guvernamentale privind
taxarea, contractarea, evoluţia monetară şi fiscală ş.a.
Şomajul tehnologic este şomajul generat de modernizarea vechilor

tehnici şi tehnologii de fabricaţie.
Aceasta se realizează prin evoluţia ramurilor propulsatoare ale unui nou

mod tehnic de producţie şi prin accentuarea procesului de concentrare a producţiei
şi capitalului.
Şomajul sezonier este şomajul care depinde de factorii naturali ce

influenţează puternic activitatea din anumite ramuri economice, ca agricultura,
construcţiile, turismul etc.
Acesta este un şomaj de durată relativ mică şi poate fi resorbit mai ales
prin pregătirea persoanelor respective pentru o activitate complementară, ce ar
putea fi efectuată în perioada critică.
Şomajul nu este o mărime omogenă, ci cunoaşte forme multiple şi

diverse, denumite, de obicei, în funcţie de cauzele ce stau la baza genezei lor.
În condiţiile actuale, specialiştii apreciază ca fiind formele predominante

următoarele: şomajul de conversiune, acela care afectează îndeosebi salariaţii ce
aveau locul de muncă stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă
sunt posesori ai unei calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul
la un ajutor de şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv, acela care include
persoanele ce cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând
mai ales tinerii şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa
profesională şi statutul lor social; şomajul de excluziune, acela care cuprinde
populaţia activă formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele
aflate în şomaj o perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.
Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o
însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de
diminuare a efectelor şomajului, pentru îmbunătăţirea gradului de ocupare a
forţei de muncă, precum şi statutul social-economic al şomerilor în contextul
naţional-statal şi internaţional.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele,

grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane

afectate de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi
aspecte morale, social-culturale şi chiar politico-militare. Aspectele de natură
economică privesc îndeosebi reducerea veniturilor şi, evident, a posibilităţilor de
consum pentru întreaga familie unde există şomeri. Trebuie precizat că
indemnizaţia (ajutorul) de şomaj nu asigură acoperirea totală a salariului avut de
şomer în perioada anterioară şi nici nu se raportează la salariile medii.
Indemnizaţia (ajutorul) de şomaj reprezintă totuşi modalitatea cea mai folosită
de garantare a unui venit minim pentru şomeri. Ponderea acestui ajutor în raport de
salariu, perioada pentru care se acordă, modalităţile de calcul şi condiţiile pentru a
fi încasat sunt specifice în diverse ţări sau grupe de ţări.
Aspectele noneconomice sunt mai dificil de măsurat cantitativ, însă ele
sunt evidente, pornind de la stresul nervos şi starea depresivă specifice nesiguranţei
şi aşteptării, până la atragerea cu uşurinţă a şomerilor în acţiuni sau organizaţii
antisociale.
Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de
complex şi cuprinzător. Aici se au în vedere aspecte cum sunt:
- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă, deoarece şomajul
reduce rolul determinant al muncii ca factor de producţie şi eludează
caracteristicile de neconservabilitate a muncii;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice, deoarece şomajul
întreţine o stare de nesiguranţă în rândul persoanelor angajate.
Totodată, subtilizarea forţei de muncă înseamnă un factor de reducere
a cantităţii producţiei cu mult sub cea potenţială, iar aceasta duce la
pierderi de salarii şi profituri, care determină minimizarea consumului,
cu efecte negative asupra dezvoltării economiei;
- scăderea veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat din cauza efectului
propagat al şomajului. Astfel, şomajul duce la reducerea generală a
veniturilor şi a încasărilor la buget (impozit pe venit, taxa pe valoarea
adăugată, accize etc.), iar aceasta determină reducerea cheltuielilor
bugetare;
- creşterea cheltuielilor statului pentru întreţinerea şi funcţionarea
instituţiilor publice din domeniul înregistrării şi urmăririi şomajului,
pentru plata indemnizaţiilor (ajutoarelor) de şomaj şi a altor cheltuieli
sociale privind reconversia forţei de muncă, îngrijirea sănătăţii
şomerilor etc.;
- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în condiţii de şomaj
etc.
Costurile mari pe care le implică şomajul pot fi apreciate şi prin gruparea
lor în: costuri directe şi costuri indirecte.
Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor

monetare către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor.
Acest fond se foloseşte, în principal, pentru plata ajutorului de şomaj,

alocaţiei de sprijin, a calificării şi recalificării şomerilor şi, în general, pentru
susţinerea proceselor de reconversie a forţei de muncă. De regulă, pentru
aprecierea costurilor sociale se iau în calcul estimările privind cheltuielile antrenate
de şomaj, ca factor de risc social major.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei

şi a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.
Ele apar sub forme ca: pierderi de producţie determinate de neutilizarea

unor capacităţi şi mijloace tehnice din dotare; reducerea resurselor de formare a
veniturilor bugetare; deteriorarea calificării şi capacităţii de muncă; descurajarea
personalului în plan profesional, social şi general-uman.
Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor
efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi
sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor,
astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională, pe baza căreia să caute
locuri de muncă mai sigure şi mai bine salarizate; pregătirea forţei de muncă pe
coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi, pentru a corespunde mai
bine atât mutaţiilor ce intervin în activitatea economică, cât şi exigenţelor de sporire
a eficienţei acesteia.
Corelarea pe termen lung a costurilor şomajului cu efectele sale permite
formularea concluziei incontestabile potrivit căreia şomajul este un fenomen
negativ, costurile lui fiind mai mari atât pentru persoanele lezate direct, cât şi
pentru economia şi societatea în ansamblu.
Pentru aprecierea cât mai bună a efectelor şi costurilor şomajului este util să avem
în vedere şi Legea Okun. Această lege exprimă interrelaţia negativă dintre nivelul şi
dinamica şomajului, pe de o parte, şi mărimea şi modificarea în termeni reali ale
Produsului Naţional Brut, pe de altă parte.
Denumirea vine de la economistul american Arthur M. Okun, cel care a

formulat-o. El a folosit ca premisă a analizei sale faptul evident, observabil prin
experienţă, potrivit căruia persoanele ocupate participă la producerea de bunuri
economice, iar şomerii nu participă la activităţile economice. De aceea, A. M. Okun
a formulat concluzia: se poate presupune că existenţa şomajului înseamnă pierderea
unor şanse de a crea producţie naţională sau de a asigura creşterea acesteia, ceea ce
constituie un factor de încetinire a măririi Produsului Intern Brut, sau de stagnare şi
chiar de scădere a lui.
Înţelegerea acţiunii acestei legi trebuie pusă în legătură cu ansamblul
efectelor pe care le are şomajul în economie, începând de la nivelul firmei până la
nivelul macroeconomic. Asemenea efecte sunt de natură economică, socială,
culturală, morală, psihologică etc.
Iată de ce se impun imperios politici raţionale de ocupare a forţei de muncă
în ansamblul economiei naţionale.
Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune

stăpânirea lor atât la nivelul microeconomici, cât şi la cel al economiei naţionale,
printr-un management al resurselor umane eficient sub aspect economic şi social-
cultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind resursele umane la
nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere
guvernamentală, însă nu ca o ingerinţă în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de
forţă de muncă.
Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui

economice şi constă în diverse acţiuni directe şi indirecte, prin care stimulează
crearea de noi locuri de muncă, în cadrul economiei moderne. Aceasta decurge
din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietatea privată,
nivelul şi structura acestora sunt determinate de antreprenori în mod liber, iar
guvernul participă într-o anumită măsură la aceste activităţi, întreprinderile
publice fiind conduse în acelaşi mod ca cele private, pe baza aceloraşi principii
ale pieţei libere.
În acest fel, economiile dezvoltate dispun de o tradiţie antreprenorială bine

stabilită, de o diversitate de calificări, de o structură economică, instituţională şi
financiară coerentă şi de o capacitate de adaptare dinamică, ce permit soluţionarea
problemelor ocupării în acord cu exigenţele eficienţei economice, sociale, ecologice
şi demografice. Într-un asemenea context, politicile de ocupare a forţei de muncă au
un rol important şi îi preocupă atât pe teoreticieni, cât şi pe practicieni.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat

pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de
muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al
asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se
astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării

considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de
resurse de muncă.
Aceste politici ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de

condiţiile generale din economie, reglate de piaţă, şi pun accentul pe protecţia
şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj şi pe convingerea unor
persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Măsurile ce compun aceste politici
au caracter defensiv şi vizează o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare
relativă, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se
corelează cu mărirea generală a productivităţii, ale cărei efecte permit acoperirea,
de către unităţile economice, a costurilor privind ajutorul de şomaj. Dar trebuie avut
în vedere că ridicarea productivităţii riscă să anuleze efectul creării de noi locuri de
muncă, ca urmare a reducerii duratei săptămânii de lucru, în cadrul unor unităţi
economice.
Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare relevăm pe cele mai

semnificative, cum sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de
pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; sporirea numărului
locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; descurajarea activităţilor
salariale feminine; restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri,

metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii

populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii.
Asemenea măsuri au caracter ofensiv şi favorizează adaptarea locurilor de muncă
la populaţia activă disponibilă.
Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt:
ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării
şcolare şi profesionale a tinerilor, aceasta corelându-se şi cu cerinţele reconversiei
forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de
muncă; încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-
sociale; extinderea măsurilor ecologice; amplificarea investiţiilor ca act economic
fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de muncă etc.
Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii
globale de forţă de muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei,
dovedesc că asemenea politici sunt: politica monetară; politica bugetară; politica
fiscală; politica de venituri ş.a.
În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile
structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările
structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea
forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-prospective pe termen
mediu şi lung.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului
dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici
proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi
mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor pentru a-şi crea
propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în
condiţii economice noi, tehnologico-ştiintifice, ecologice, manageriale,
educaţionale etc.
Modelele economice ce se pot folosi trebuie să fie fundamentate pe o

cunoaştere detaliată a realităţilor economiei şi să aibă obiective macroeconomice,
cum ar fi: o societate echilibrată liberă, în care ocuparea deplină, cuplată cu preţuri
stabile şi cu o relaţie satisfăcătoare între importuri şi exporturi, să fie aptă să ducă
la o rată de creştere economică rezonabilă, ca bază pentru asigurarea celei mai
ample prosperităţi posibile, într-un anumit orizont de timp.
Totodată, se va urmări asigurarea unei distribuiri echitabile a veniturilor,
în cadrul unei economii echilibrate prin politici fiscale, de salarii şi de preţuri.
Astfel, rolul guvernului se poate manifesta prin măsuri pentru creşterea ponderii
resurselor alocate investiţiilor, pentru ameliorarea calificării prin educaţie, formare
şi cercetare, pentru popularizarea tehnologiilor celor mai practice şi pentru a oferi
agenţilor economici previziuni economice pe termen lung.
Un aspect important al politicilor de ocupare constă în felul în care acestea
urmăresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare. Pe de o parte, o politică monetară şi
fiscală, menită să strunească mărirea preţurilor, poate să conducă la o rată a
şomajului inacceptabilă. Pe de altă parte, o politică monetară şi fiscală, menită să
satisfacă expansiunea economică, pentru a asigura un nivel redus al şomajului,
poate conduce la o creştere inacceptabilă a nivelului preţurilor.
Pentru a soluţiona această dilemă s-a renunţat la realizarea unui schimb
între un şomaj redus şi un minim de inflaţie, agreându-se ideea unui schimb între
aceste două fenomene şi libertatea sindicatelor şi managementului de a fixa salariile
şi libertatea firmelor de a fixa preţurile. În acest context s-a trecut treptat, în ţările
dezvoltate, la o politică de venituri.
Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie,

astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică
fiscală şi monetară de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.
Politica monetară şi fiscală este utilizată pentru reglementarea ciclurilor
economice, politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele
structurale ale şomajului, iar asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la
lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a obţine venituri.
În timp, în aproape toate ţările dezvoltate au fost aplicate diferite forme ale
politicii veniturilor, obţinându-se unele succese, dar s-a ajuns şi la concluzia
potrivit căreia politica de venituri trebuie să fie mai mult un supliment decât un
înlocuitor pentru alte reforme, menite să restrângă rata de creştere a preţurilor.
Există temerea că politica publică orientată spre diminuarea inflaţiei, concomitentcu
asigurarea unei ocupări mai mari, va duce la o mai accentuată concentrare a
problemelor economice.
Unii specialişti susţin că salariile minime trebuie să fie mărite, întrucât,
sporind salariile minime, se va reduce nivelul sărăciei. Atunci când lucrătorii sunt
plătiţi foarte prost, practicarea unui salariu minim mai înalt poate ameliora
standardul lor de viaţă la punctul unde ei pot să-şi mărească productivitatea muncii
şi deci valoarea produsului marginal la nivelul salariului minim. Atât timp cât
salariul minim oficial reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal al
muncii şi salariu, nu se va produce nici o diminuare a ocupării.
Un aspect important al politicii de ocupare îl reprezintă promovarea
ocupării în sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie
să se stabilească ştiinţific relaţiile între productivitatea muncii şi ocupare în fiecare
domeniu.
În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea
unei creşteri economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata
investiţiilor, îndeosebi a investiţiilor în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei,
de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia referitoare la dreptul de
proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăptuirea reformelor etc.
De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării
şi integrării forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe
întreprinderi, fără deosebire de calificări şi în funcţie de specificul industriilor.
Înţelegerea profundă a importanţei politicilor de ameliorare a ocupării este
impusă şi de mutaţiile ce se petrec în piaţa muncii sub incidenţa integrării
internaţionale şi globalizării. Salariaţii sunt primii care iau contact cu acele mutaţii,
care se concretizează în două aspecte majore: unul ţinteşte volumul şi diversitatea
exigenţelor specifice muncii referitoare la ritmicitate, termene calitate, complexitate
etc; al doilea priveşte aspiraţiile unor salariaţi de a li se acorda o mai mare autonomie,
în timp ce alţii vor mai puţină. Combinările posibile între aceste două aspecte
complexe permit înţelegerea corectă a complicării raporturilor în cadrul muncii.
Mai mult, se impune luarea în calcul, în cazul diferitelor decizii de politici
de ocupare, a grupării salariaţilor în mai multe categorii după specificul relaţiilor
de muncă actuale pe plan mondial, astfel:
■ o categorie cuprinde salariaţii satisfăcuţi de activitatea pe care o
realizează;
■ a doua categorie include salariaţii sub stres pentru că firma aşteaptă
mai mult de la ei, dar nu le acordă autonomia necesară şi nici resurse
suficiente;
■ a treia categorie cuprinde salariaţii care nu permit firmei să aştepte mai
mult de la ei, dar cărora li se poate cere rutină, oferindu-le resursele
corespunzătoare şi, prin urmare, locuri de muncă;
■ a patra categorie cuprinde salariaţii care reclamă condiţiile de muncă
precare, investiţiile insuficiente şi, în consecinţă, nu se cere mare lucru
de la ei.
Asemenea aspecte se corelează cu trebuinţele tot mai accentuate de
delocalizări, relocalizări şi multinaţionalizări, care complică mult regulile jocului
pe piaţa muncii.
CURSUL 9 Piaţa monetară

9.3 Dobânda
Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită
folosirea permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme
specifice. Acestea se corelează în timp şi spaţiu cu instumente proprii, într-un
ansamblu de relaţii ce se formează între agenţii economici şi monetari. Diferite
categorii de agenţi economici.
În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări, problematica
pieţei monetare este abordată în diverse modalităţi, fiecare având raţiunea ei
epistemologică sau pragamatică. O delimitare netă între fenomenul monetar şi cel
de capital nu se realizează şi nici nu se justifică întotdeauna.
Doctrina economică precizează, în principal, două modele de abordare:
modelul european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape
toate instrumentele monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se
foloseşte noţiunea numită generic piaţă financiară în care se delimitează piaţa
monetară şi piaţa de capital*.
Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează tranzacţiile
pe care le presupune moneda sub toate formele ei, împreună cu mecanismele de
confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei
mărfi. Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen
scurt, inclusiv acordarea sau obţinerea de credite. Ea are mai multe segmente,
fiecare fiind specializat în utilizarea unor instrumente specifice, iar principalii
operatori sunt băncile.
Banii reprezintă un activ special care, în baza unei convenţii general-
acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de măsurare a
activităţii economice. Ei sunt denumirea generică pentru toate felurile de monedă şi
semne ale valorii. Activul cu rol de bani are două trăsături definitorii: este general-
acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un spaţiu economic şi timp
istoric; are o lichiditate perfectă sau cvasiperfectă (cost de tranzacţie nul sau foarte
redus). Lichiditatea bancară prezintă mijloacele de plată pe care o bancă le poate
uziliza imediat pentru a onora un angajament financiar. Banii au apărut din
necesităţile schimbului, pentru depăşirea inconvenientelor trocului şi au cunoscut
de-a lungul istoriei profunde transformări, îndeplinind mai multe funcţii. Astfel, s-a
cristalizat, treptat, un gen specific de relaţii între ofertanţii de bani şi solicitanţii de
bani, care constituie conţinutul pieţei monetare sau a banilor. Activele monetare se
tranzacţionează pe termen scurt, până la un an, făcând obiectul pieţei monetare.
Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu
deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă
în economie în condiţiile unui preţ specific – rata dobânzii.
Tranzacţiile pe piaţa monetară au loc în fiecare ţară în legătură cu fluxurile
circuitului economic naţional şi în interdependenţă cu relaţiile economice
internaţionale. Cea mai mare piaţă monetară din lume este cea din New York, fiind
influenţată de cele mai mari bănci americane, japoneze şi europene. Alte pieţe
monetare majore sunt cele de la Londra, Tokio, Paris etc.
Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate
cu caracter lucrativ, comercial, realizată de agenţi economici specializaţi care
– Relaţiile de intermediere bancară

concentrează cererea şi oferta de monedă provenite de la agenţii economici primari.
Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi alte instituţii financiare asimilate lor
Băncile au fost create cu mult timp în urmă, îndeplinind la început rolul de a
păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia.
Treptat, activitatea băncilor s-a amplificat şi s-a diversificat1, prin apariţia

instituţiilor financiare şi societăţile de asigurări, care funcţionează în perioada
contemporană ca un agent economic monetar-financiar important, intermdiind în
mod specializat activitatea celorlalţi agenţi şi gestionând pârghiile monetar-
financiare, în acord cu interesele economice corespunzătoare.
Băncile îndeplinesc atât funcţiile clasice, cât şi funcţii moderne. Funcţiile clasice
pot fi grupate în două clase: active şi pasive.
Funcţiile clasice sunt acelea care se îndeplinesc de la apariţia băncilor şi,

până în prezent, la toate nivelurile economice.
Funcţiile active constau îndeosebi în acordarea de credite persoanelor
fizice şi juridice, care dovedesc bonitate financiară (capacitatea de a rambursa
creditele şi dobânzile aferente).
Funcţiile pasive constau, în principal, în activităţi de mobilizare şi păstrare
a disponibilităţilor monetare temporare din economie.
Funcţiile moderne (noi) se referă, mai ales, la operaţiuni macroeconomice
cum ar fi coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională.
Agenţii pieţei monetare sunt băncile.
Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de emisiune şi
bănci comerciale.
Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale care sunt,
de regulă, instituţii ce realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum ar fi
emisiunea şi reglarea masei monetare.
De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită bancă
centrală, bancă naţională, bancă de primă importanţă sau banca băncilor.
Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care
pun la dispoziţia agenţilor economici, bani-capital, pe baza resurselor monetare
atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din
economie şi toate conturile agenţilor economici.
Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a
avut această instituţie în activitatea de comerţ. Iniţial, băncile comerciale
au fost principalii creditori ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi în
prezent, în perioada contemporană însă, aceste bănci au dobândit un rol
important şi în acordarea creditelor pentru consum sau a împrumuturilor
ipotecare.
Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi
bănci ipotecare. Băncile comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură
resursele monetare de pe piaţa monetară, prin depunerile pe termen scurt
efectuate de clienţii lor. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură
resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.
În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe
piaţa monetară şi alte instituţii cum sunt: cooperativele de credit; fondurile
de pensii; societăţile de asigurări şi reasigurări; societăţile de investiţii.
Purtărorii primari ai cererii de monedă sunt toţi agenţii economici

care, temporar, înregistrează necesităţi de monedă mai mari decât
posibilităţile proprii de acoperire: menaje, firme, administraţii publice şi
private, instituţii financiare etc.
Purtătorii primari ai ofertei de monedă sunt cei care economisesc,
înregistrând temporar resurse monetare suplimentare peste nevoile proprii,
curente: Banca Naţională, alte instituţii financiare, menaje, firme etc.
Crearea de monedă nu trebuie înţeleasă în sensul fabricării de bani, ci în
sensul creşterii masei monetare în circulaţie.
Obiectul pieţei monetare este masa monetară privită în sens larg şi
se compune din: a) disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani
gheaţă, bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate
perfectă; b) disponibilităţi semimonetare (bani proximi), care reprezintă
instrumente monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă sau pot
îndeplini funcţiile acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate
generală.
Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot cerceta cu
ajutorul unei unităţi de măsură, denumită agregat monetar.
Agregatul monetar reprezintă un indicator sau o mărime statistică,

drept componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul
acesteia.
Fiecare agregat monetar îndeplineşte funcţii specifice şi este relevant

prin fluxurile reale pe care le intermediază, instituţiile financiar-bancare ce
îl gestionează şi prin informaţiile pe care le poate furniza. Agregatul
monetar se determină prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii
sau fluxuri în expresie monetară ca: numerar în afara sistemului bancar;
disponibilităţi la vedere; depozite ale populaţiei; depozite în valută ale
rezidenţilor etc. Agregatul monetar are rol cognitiv prin modul de calcul, prin
dimensiunea sa absolută, prin dinamismul său şi prin comparaţiile cu alte agregate.
Pentru operaţionalizarea masei monetare se folosesc o serie de instrumente şi

tehnici specifice.
În diferite ţări se folosesc anumite agregate monetare. La modul general2
putem releva următoarele forme:
Agregatul monetar M1
Regrupează toate mijloacele de plată efective şi
depunerile în conturi curente, deci toate
mijloacele băneşti în circulaţie curentă.
Este cel mai cuprinzător, incluzând în afară de M1
ansamblul plasamentelor la termen în valoarea
economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi,
într-o perioadă de timp.
Include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se
află certificatele de depozit, bonurile de casă.
Agregate monetare
Pe baza criteriului lichidităţii se poate construi agregatul L, care

înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe
termen mediu şi lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi.
Dintre toate agregatele ce se pot folosi, componenta M1 a masei monetare
este cea mai activă deoarece intermediază cel mai mare număr de tranzacţii de
vânzare-cumpărare din economie.
În România, masa monetară se poate analiza prin utilizarea următoarelor
agregate:
- masa monetară în sens larg (M2);
- masa monetară în sens restrâns (M1) care cuprinde: numerar în afara
sistemului bancar şi disponibilităţi la vedere;
- cvasibani în structura cărora intră: economiile populaţiei, depozitele în
lei, depozitele în valută.
Tot pentru analiza masei monetare se calculează de BNR agregatul baza

monetară, ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia se înscriu:
numerar în caseriile băncilor; numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi ale
băncilor la BNR.
Legătura între Baza monetară şi Masa monetară se realizează prin
Multiplicatorul monetar.
Dintre instrumentele pieţei monetare cele mai importante sunt:

a) Biletele de trezorerie reprezintă o formă a îndatorării statului pe
termen scurt, respectiv o componentă a datoriei interne. Acestea sunt
instrumente cu caracter popular, fiind achiziţionate în momentul emisiunii atât
de agenţi economici, cât şi de populaţie. După emisiune, aceste titluri sunt intens
comercializate pe piaţa monetară.
b) Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt, reprezentând
promisiunea făcută de o firmă, care urmăreşte atragerea de fonduri necesare
activităţii cotidiene, rambursabile la o anumită scandenţă.
c) Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar trimis
unei bănci spre acceptare.
d) Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri emise de
băncile comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în depozite. Prin aceste
titluri se stipulează că deponenţii vor primi anual dobânzi de o anumită mărime,
iar la maturitatea depozitului, acestora li se va restitui suma iniţială. Băncile
răscumpără unele certificate înainte de maturitate. Din motivul negocierii acestor
titluri, ele se numesc certificate de depozit negociabile.
e) Eurodolarii desemnează depozitele la termen, exprimate în dolari,
efectuate la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate.
f) Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă
împrumuturile pe termen scurt (uneori numai 24 de ore), acordate agenţilor
economici, guvernului sau altor entităţi economice, de către băncile comerciale
sau alte instituţii financiare.
Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux. Masa monetară ca

stoc relevă ansamblul instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor
economici nonfinanciari dintr-o ţară, la un anumir moment, destinate cumpărării de
bunuri economice, plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul efectuării de
investiţii sau altor plasamente. Masa monetară ca flux relevă produsul între
dimensiunea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia
naţională în decurs de un an. Ambele aspecte ale masei monetare se evaluează prin
volumul schimburilor de bunuri economice şi prin lichiditatea monetară.
Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de

active care îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în
medie într-un orizont de timp (ca flux).
În termeni reali, aşa cum arătam, cererea de monedă depinde, în primul

rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv, de monedă şi de viteza
de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de
operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le
intermediază într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct proporţională cu
cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ (PY) şi invers
proporţională cu viteza de rotaţie a monedei (V).
PY M= V
Pentru decizia economică de previziune şi de evaluare a cererii şi ofertei de
monedă este necesară cunoaşterea raportului dintre cantitatea de monedă aflată în
circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă.
Acest raport reflectă puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor, respectiv
cantitatea de bunuri economice care se poate cumpăra cu o unitate monetară într-o perioadă dată.
În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de amploarea

creditului de consum, respectiv de raportul între vânzările pe credit (pe datorie) şi
plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la termenul de achitare (scadenţă) în
perioada corespunzătoare.
Concepţia neokeynesiană apreciază că, pe lângă aceste elemente, cererea
de monedă depinde de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate
relevă raportul dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi mărimea
tranzacţiilor economice intermediate de monedă. Înclinaţia spre lichiditate se
întemeiază pe următoarele mobiluri: a) mobilul venitului, respectiv înclinaţia
populaţiei de a păstra asupra ei bani cash, de a nu-i cheltui imediat ce i-a obţinut,
de a păstra un stoc de monedă pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen
scurt; b) mobilul afacerilor, respectiv păstrarea unei cantităţi de monedă în
vederea unor plasamente mai profitabile în viitor; c) mobilul precauţional sau al
prudenţei, respectiv înclinaţia posesorului de monedă de a fi pregătit pentru a
depăşi anumite situaţii neprevăzute; d) mobilul speculaţiei, respectiv plasarea
economiilor în bani cash, care sunt în anumite împrejurări o alternativă a activelor
financiare, astfel că cererea de monedă înlocuieşte cererea de active financiare.
Curba cererii de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţia
directă dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii (vezi figura 20. 3).
Se observă relaţia directă dintre cererea de monedă (M) şi rata dobânzii (d').
Cererea de monedă în termeni reali se ajustează cu indicele general al preţurilor

sau cu indicele preţurilor de consum şi se obţine cererea de monedă în termeni nominali.
Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la
fundamentarea politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o
anumită perioadă.
Rata
dobânzii
d'1
d'0
C0 Curba cererii
d
M2 M0 M1 Cantitatea de monedă crerută
Curba cererii de monedă
Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura

activităţii pe care o desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât
resursele proprii. Din acest motiv, ei recurg la credite pentru a putea cu
ajutorul lor să-şi satisfacă interesele. Aşadar, cantitatea de monedă în
economie se află în relaţii directe cu mecanismul compensării excedentelor
cu deficitele de monedă, cu creşterea sau diminuarea volumului creditelor,
cu cantitatea de bunuri economice care se tranzacţionează pe piaţă, cu
normele obligatorii stabilite de banca de emisiuni pentru toate celelalte bănci
etc.
Oferta de monedă exprimă punerea în circulaţie de monedă nouă de

către instituţii monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa atunci
când resursele monetare ies din depozitele băncii de emisiune şi ale altor
instituţii emitente şi încetează să existe atunci când resursele revin în
depozitele emitentului.
În sistemele monetare moderne, ofertanţii de masă monetară sunt

banca centrală şi băncile comerciale. Banca centrală oferă numerarul sau
baza monetară, băncile comerciale creează monedă scripturală şi diverse
instrumente monetar-financiare. De regulă, oferta de masă monetară este
legată de o operaţiune de creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei
creanţe bancare.
Cauzele care determină creşterea ofertei de monedă sunt: sporirea

cantităţii, în expresie valorică, a bunurilor economice supuse vânzării; acoperirea
deficitului bugetului de stat pe calea intervenţiei băncii centrale, la sesizarea
Trezoreriei, care reprezintă casierul statului; scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; reţinerea din circulaţie a
unei cantităţi de monedă de către anumiţi agenţi economici sau populaţie.
Faţă de asemenea cauze care generează oferta de monedă se folosesc
diverse metode pentru creşterea masei monetare în circulaţie, cum sunt:
acordarea de credite de către orice bancă; emisiunea monetară realizată de banca
centrală; reducerea rezervei obligatorii instituite de banca centrală; realizarea
schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe monedă naţională.
Banca centrală este instituţia care controlează sistematic oferta de monedă,
din următoarele motive:
- banca centrală controlează oferta totală de numerar, în timp ce băncile
comerciale pot crea bani de cont numai în funcţie de numerarul de care dispun;
- băncile comerciale pot crea sau distruge depozitele numai în aria relaţiei
dintre numerar şi depozite. Băncile comerciale creează bani atunci când oferă cu
împrumut (creează un depozit), însă, concomitent se distruge o cantitate egală de
bani de cont când un împrumut se restituie băncii, adică se revine la situaţia
anterioară creării depozitului.
Curba ofertei de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţiile
inverse dintre cantitatea de monedă oferită şi rata dobânzii (vezi figura 20.4). Pe
termen scurt oferta de monedă este perfect inelastică.
Curba ofertei de monedă

Aşa cum rezultă din figură, atunci când cantitatea de monedă oferită (M)
creşte, rata dobânzii (d') scade şi invers, relaţie ce are relevanţă pentru sporirea sau
diminuarea ofertei pe o perioadă sau la un moment dat.
Multiplicatorul monetar sau al băncilor reprezintă coeficientul care arată câtă

monedă se creează de băncile comerciale pentru fiecare u.m. numerar. El relevă că
moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau al
bazei monetare.
Aceasta se mai numeşte şi multiplicator al monedei scripturale sau

multipilicator al creditului. Cu ajutorul lui se măreşte oferta de bani, astfel că
fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar permite sistemului să
amplifice cantitatea de monedă aflată în conturile de depozite bancare la vedere. În
esenţă, acesta este un aranjament monetar fundamentat pe un lanţ de datorii care îi
face pe indivizi să se comporte ca şi cum ar exista mai mulţi bani. Deşi sub aspect
material nu s-a creat nici un ban în plus, realitatea se desfăşoară ca şi când ar fi mai
mulţi bani-numerar. Aceşti bani, care materialiceşte nu sunt, dar “există” în plan
comportamental, sunt bani de cont.
Acest proces se încadrează în Creaţia monetară în care sunt implicate
băncile comerciale sau, în contextul mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte şi
Banca Centrală, pe de altă parte, folosind mecanismul creditelor. Banca Centrală
exercită controlul asupra acestui proces, deţinând monopolul prin moneda centrală,
denumită şi “moneda de prim rang”, în care se includ: suma bancnotelor aflate în
circulaţie şi activele ce aparţin băncilor şi trezoreriei şi care se regăsesc în pasivul
bilanţului Băncii Centrale.
Principalele instrumente de politică monetară folosite de majoritatea
băncilor centrale sunt: instrumente indirecte, instrumente directe, alte elemente de
conducere a politicii monetare.
Instrumentele indirecte sunt:
a) Facilităţile de refinanţare şi de depozit (standing-facilities) sunt
instrumentele prin care băncile comerciale au acces la resursele de finanţare ale
băncii centrale (refinanţare), respectiv au posibilitatea de a plasa la banca centrală
resursele băneşti disponibile (depozit). Ratele dobânzilor la aceste facilităţi creează,
de regulă, coridorul dobânzilor pieţei monetare (rata dobânzii la creditele de
refinanţare este limita superioară a dobânzilor practicate în sistem, iar rata dobânzii
la depozitele constituite este limita inferioară). Aceste operaţiuni sunt demarate de
băncile comerciale.
b) Operaţiunile de piaţă (open-market) sunt instrumentul predilect în
economiile dezvoltate incluzând: operaţiuni de refinanţare; operaţiuni de vânzare-
cumpărare de active eligibile (titluri de stat, certificate de depozit emise de banca
centrală) însoţite de contracte de răscumpărare (repo), când proprietarul iniţial al
titlurilor de stat revine, după derularea tranzacţiei, în posesia acestor operaţiuni de
vânzare-cumpărare definitivă (outright transactions), în care dreptul de proprietate
asupra titlurilor de stat tranzacţionate se schimbă în urma efectuării operaţiunii ş.a.
Operaţiunile open-market sunt iniţiate de banca centrală.
c) Rezervele minime obligatorii sunt, în esenţă, disponibilităţi ale
băncilor, în monedă naţională sau în valută, pe care acestea le păstrează în cont la
banca centrală. Astfel, banca centrală controlează oferta de bani, prin injectarea sau
absorbţia de lichidităţi din sistemul bancar.
Instrumentele directe sunt: controlul direct al volumului creditului
(plafoanele de credit); controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de dobânzi).
Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt: manevrarea
dobânzilor directoare ale băncii centrale (taxa scontului, repo rate); modificarea
cursului de schimb al monedei naţionale; modificarea nivelului rezervelor
internaţionale; persuasiunea (moral suasion) adică instrumentele prin care banca
centrală îşi foloseşte autoritatea pentru a convinge băncile şi celelalte instituţii
financiare de necesitatea modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii
acestora sau a marjelor dintre ele şi în privinţa politicii de creditare a clienţilor.
Rezultă că piaţa monetară implică mai multe segmente ca: piaţa scontului
(cumpărarea-vânzarea de cambii), piaţa interbancară (băncile se împrumută
reciproc), piaţa certificatelor de depozit (atragerea de resurse băneşti prin emiterea
de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi răscumpărate de bănci la
o anumită dobândă), piaţa efectelor de comerţ (băncile, marile firme sau alte
instituţii financiare emit titluri de credit, respectiv bilete la ordin sau cecuri în
vederea creditării agenţilor economici), piaţa eurovalutelor (atragerea şi plasarea de
fonduri în valută în afara ţării de origine a fiecărei valute).
Realitatea monetară are deci o mare complexitate, astfel că ea este urmărită
sistematic prin instituţiile bancare specializate, care reglează (ajustează) masa
monetară, operând asupra cererii şi ofertei de monedă în relaţie cu circulaţia
bunurilor pe piaţă. Astfel, se urmăreşte echilibrul pieţei monetare.
Echilibrul pieţei monetare este influenţat de mai mulţi factori, între care
rata dobânzii deţine o pondere însemnată. La o anumită dimensiune a ratei
dobânzii, presupunând celelalte condiţii neschimbate, mişcarea cererii şi mişcarea
ofertei de monedă tind spre obţinerea echilibrului pieţei monetare.
Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită
mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă, ambele fiind
egale cu cantitatea masei monetare de echilibru (vezi figura 20.5).
Starea de echilibru pe piaţa monetară
Presupunem valorile masei monetare (M1, M2 .... Mn); ele intră în relaţie cu
valorile procentuale ale ratei dobânzii (d'1, d'2 ......... d'n) astfel că prin concurenţa
specifică ele devin egale, însă întâmplător şi vremelnic deoarece factorii care le
influenţează se schimbă cantitativ şi ca intensitate de acţiune. Cunoaşterea stării de
echilibru are importanţă deosebită pentru determinarea anticipărilor privind
deciziile manageriale bancare şi pentru evaluarea stării masei monetare la un
moment dat.
Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă însă, continuu,
ajungându-se la dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism
concurenţial ce presupune schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină
noi curbe ale cererii şi ofertei
Realitatea pieţei monetare prezintă un grad ridicat de complexitate,
demonstrând interesul agenţilor intermediari monetar-financiar de a manevra rata
dobânzii atât la depozite, cât şi la credite, în aşa fel încât să se coreleze profitabil
operaţiunile monetare privind cererea şi oferta de monedă.
Mutarea punctului de echilibru E ca urmare a măririi
cererii de monedă
Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât
sporirea cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând
punctul de echilibru. Totodată, trebuie să ţinem seama de faptul că dacă
angajamentele de plată se realizează într-un ritm mai scăzut, ceea ce relevă
diminuarea vitezei de rotaţie a monedei, atunci cresc atât cererea de monedă, cât şi
oferta de monedă, modificând, de asemenea, punctul de echilibru.
Mutarea punctului de echilibru E ca urmare a reducerii

ofertei de monedă
Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel: mărirea ofertei de monedă
determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare tranzacţionate pe piaţă; cantitatea
de monedă suplimentară nu poate fi absorbită decât dacă se reduce rata dobânzii, care, la rândul ei,
duce la creşterea cererii de monedă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii
şi scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea, mărirea ratei dobânzii este
generată de lipsa acută de monedă care să se vehiculeze cu o rată redusă a dobânzii, lipsă ce
influenţează tot mai puternic în direcţia sporirii ratei dovânzii.
Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii mecanismului în care se
corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care manevrează rata dobânzii, în funcţie de
interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.
Iată de ce pentru aprecierea echilibrului pieţei monetare trebuie să se aibă în vedere şi următoarele
aspecte: interesele agenţilor economici de a poseda moneda şi a o utiliza în tranzacţii protejate de
risc; urmărirea cu prioritate de către agenţii economici a puterii de cumpărare a încasărilor lor în
raport cu expresia nominală a acestora, ceea ce înseamnă că cererea de monedă reprezintă o cerere
de încasări reale; costul oportunităţii deţinerii banilor lichizi, în raport cu plasamentul acestora cu o
anumită dobândă; încasarea monetară ca funcţie crescătoare de venit şi funcţie descrescătoare de
mărimea ratei dobânzii, adică elasticitatea pe termen lung a
cererii de monedă, în raport de venit şi de rata dobânzii; relaţia dintre stocul de masă
monetară, viteza de rotaţie a monedei şi creşterea preţurilor.
Echilibrul pieţei monetare are un rol însemnat ce decurge din semnificaţia tot mai mare
pe care o dobândeşte moneda în economia contemporană.
9.3 Dobânda
Dobânda şi rata dobânzii sunt concepte de mare expresivitate pentru caracterizarea stării
şi dinamicii economiei în spaţiu şi timp. În decursul timpului, dobânda a fost definită sub diverse
forme şi sensuri, în relaţie cu gradul cunoaşterii ştiinţifice. Ţinând seama de acumulări ştiinţifice
pozitive, ca şi de limitele diferitelor interpretări, putem să definim dobânda în condiţiile actuale,
în sens larg şi în sens restrâns.
Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat într-o activitate
economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv avansat. Ea se justifică prin serviciul
obişnuit adus de un capital folosit în condiţii normale, iar când utilizarea capitalului are loc în condiţii de
risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se termenul
de falsă dobândă.
Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme: remunerare pentru orice

împrumut bănesc (credit) în condiţii de garanţie; venit adus de o obligaţiune sau orice altă valoare
mobiliară cu aceleaşi garanţii; venit obţinut prin serviciul realizat cu orice element de capital real
pe orice piaţă concurenţială, când există un risc normal sau când toţi factorii de risc suplimentar
au fost deja plătiţi cu prime speciale.
Dobânda ca un venit plătit proprietarului, peste dimensiunea capitalului utilizat, reflectă o
formă de venit ce se poate realiza numai într-o activitate economică eficientă, adică aduce un
efect mai mare decât efortul.
Dobânda, în sens restrâns, reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului împrumutat,
respectiv răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe un timp determinat. Conceptul
de dobândă a apărut cu această accepţiune, în condiţiile în care creditul avea ca destinaţie consumul.
Creditul cu destinaţie productivă era folosit rar, însă în condiţiile economiei cu piaţă
concurenţial-funcţională, mai ales în economiile superdezvoltate, a devenit precumpănitor.
Astfel, dobânda are următoarele forme de existenţă:
a) dobânda de pe piaţa monetară adică aceea care se utilizează în general în cazul
creditelor pe termen scurt, contractate între băncile comerciale, precum şi între ele şi
banca centrală;
b) dobânda bancară de bază adică aceea care se practică pentru certificatele de depozit
sau pentru bonurile de trezorerie;
c) dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii financiare;
d) dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la operaţiunile
de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca taxă de reescont;
e) dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi mediu ce se practică
de casele de economii sau de bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru
construcţia de locuinţe etc.;
f) dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru plasamentele pe

termen lung.
Dobânda poate fi apreciată şi în funcţie de factorul timp (pe termen scurt, mediu şi lung).
Indiferent de forma pe care o reprezintă, dobânda are o mărime ce se determină în
funcţie de cererea şi oferta de capital, ca şi de celelalte condiţii ale pieţei (conjunctură,
comportament, climat economico-social etc).
Mărimea dobânzii se calculează prin masa şi rata dobânzii. Masa este mărimea absolută a
dobânzii, iar rata dobânzii este mărimea ei relativă (d') şi se calculează ca raport procentual între masa
dobânzii (D) şi capitalul utilizat în condiţii normale (Cr).
D
d = ---- 100
Cr
Aceasta poate fi apreciată ca preţul - plătit pentru utilizarea sumei de 100 de unităţi
monetare pe o perioadă de un an. Dimensiunea ratei dobânzii diferă în funcţie de conţinutul
operaţiunilor de creditare, de durata creditului, de aspectele cantitative şi calitative ale creditului.
Dobânda este cunoscută ca dobândă simplă şi dobândă compusă. Dobânda simplă (Ds) se
calculează ca produs între mărimea creditului (Cr), rata dobânzii (d') şi timpul pentru care se
calculează (n).
Ds = Cr⋅d ⋅n Aceasta se utilizează rar.
Dobânda compusă (Dc) rezultă din diferenţa între suma ce revine proprietarului după n ani (Sn)
şi creditul acordat (Cr).
Dc = Sn-Cr, iar:
Sn = So(1 + d)-So D= Sn-So
Dobânda brută este un venit contractual şi forfetar. Dacă din acesta se scad o primă de
risc de insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale băncii, ceea ce rămâne se
numeşte dobânda netă.
Aşadar, dimensiunea şi evoluţia dobânzii se pot aprecia cu ajutorul masei dobânzii şi

ratei dobânzii. În realitatea economiei se calculează şi se utilizează mai multe forme ale ratei
dobânzii, delimitate după criterii care ţin de conţinutul pieţelor specifice, de termenele de plată
sau durata creditelor, de fiscalitate etc. Astfel, se calculează rata nominală a dobânzii, adică
procentul efectiv plătit pentru o sută de unităţi monetare reprezentând creditul contractat; rata
reală a dobânzii, adică rata nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei; rata netă a dobânzii,
adică rata nominală a dobânzii din care s-a dedus impozitul respectiv; rata dobânzii pe termen
scurt, mediu, lung etc.
Cererea şi oferta de credit influenţează rata dobânzii, ceea ce poate stimula sau
descuraja agenţii economici. Cererea de credit, adică de capital bănesc, se diminuează când rata
dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii este un cost pentru solicitanţii de credit. Oferta de
credit, adică de capital, se măreşte atunci când rata dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii
este o remuneraţie a creditorului pentru sacrificiul pe care îl face, schimbând o satisfacţie actuală
pe o satisfacţie viitoare.
Rata dobânzii, ca variabilă dependentă, este influenţată de un sistem de factori, dintre
care unii influenţează îndeosebi comportamentul agentului economic deponent, iar alţii
influenţează preponderent decizia creditorului bancher.
În esenţă, în acest sistem de factori se includ: oportunităţile de producţie şi rata de
rentabilitate pe care producătorii speră să o obţină pentru capitalul investit; preferinţa
consumatorilor şi a celor care fac economii pentru consumul curent, comparativ cu consumul
viitor, respectiv perioadele de timp preferate pentru consum; rata previzionată a inflaţiei. Aceşti
factori se pot detalia în factori stimulatori ai creşterii sau ai descreşterii ratei dobânzii.
Factorii care determină creşterea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt: creşterea
costurilor serviciilor, implicit a serviciilor bancare; emigrarea capitalurilor flotante şi a capitalurilor
speculative; mărirea înclinaţiei spre investiţii datorită apariţiei de noi nevoi economice; convulsiile
sociale şi conflagraţiile militare etc.
Factorii care determină reducerea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt: sporirea
generală a economiilor; diminuarea relativă a productivităţii capitalului; politicile
antiinflaţioniste; creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor pe baza unei părţi din profit
etc.
Asemenea factori se corelează în diverse feluri pe baza tendinţei generale a economiei pe
termen lung şi a conjuncturii economice, sociale, politice, culturale şi morale. Acţiunea lor
contribuie, în ultimă instanţă, la distribuirea şi ajustarea masei monetare într-o anumită perioadă.
CURSUL 10 PIAŢA DE CAPITAL
Piaţa de capital s-a format şi evoluează în relaţie cu dezvoltarea economiei de piaţă
concurenţial-funcţională şi cu celelalte pieţe specifice din economie. Tot mai
frecvent pentru piaţa de capital (capital market) se foloseşte sinonimul de piaţă a
valorilor mobiliare (securities market).
Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele internaţionale,

societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca orice persoană fizică sau
juridică, pot investi sume de bani pe termen mediu şi lung. În accepţiunea anglo-
saxonă, această piaţă este concepută ca o componentă a pieţei financiare, alături de
piaţa monetară.
Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung

pentru activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de
un an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă
mai mare de un an, acţiuni, obligaţiuni şi titluri de ipotecă.
Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile băneşti pe

care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri de venituri în viitor.
Cea mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale, reale,
tangibile) şi activele financiare.
Activele fizice (corporale, reale, tangibile) reprezintă o parte a
patrimoniului unei întreprinderi, constând în bunuri de capital fix şi circulant,
bunuri de consum de folosinţă îndelungată, creanţe, titluri de plasament şi
disponibilităţi băneşti etc.
Activele financiare reprezintă depozitele monetare şi semimonetare,
implicit titlurile financiare pe termen scurt şi pe termen lung. Ele pot fi: active
financiare bancare, care generează dobânzi, au un grad redus de risc, însă nu sunt
negociabile; şi active financiare nebancare, care se concretizează în titluri
financiare, negociabile pe piaţa financiară secundară.
Pieţele de active financiare sunt acelea în care se tranzacţionează acţiuni,

obligaţiuni, bilete la ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale.
Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai
folosite sunt:
a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt: pe termen
scurt, acelea care favorizează plasamente pe perioade mai mici de un
an (titluri comerciale, certificate de depozit, bilete de trezorerie); pe
termen lung, acelea care mijlocesc finanţări externe, adică asigură
plasamente pe perioade mai mari de un an sau fără termen. În această
grupă, se includ acţiunile şi obligaţiunile.
b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc: active cu venituri
fixe (acţiuni privilegiate şi obligaţiuni); active cu venituri variabile
(acţiuni ordinare).
Instrumentele principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile,
titlurile de ipotecă. În mod corespunzător, pieţele de capital cuprind mai multe
forme, ca: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor (emise de firme mari, emise de stat,
emise de unităţile administraţiei publice locale); piaţa titlurilor de ipotecă.
a) Piaţa acţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează sistematic acţiuni.
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia posesorului

la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise.
Suma înscrisă pe acţiune este valoarea sa nominală şi reprezintă o parte a

capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o
parte din profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit dividend. Acesta este
direct proporţional cu profitul disponibil al societăţii pe acţiuni şi cu numărul de
acţiuni deţinute în momentul încheierii exerciţiului financiar, adică al întocmirii
bilanţului.
Acţiunile pot fi: privilegiate, acelea cărora li se acordă un dividend fix;
ordinare, acelea cărora li se acordă un dividend variabil, în funcţie de mărimea
profitului societăţii comerciale pe acţiuni.
Spre deosebire de alte instrumente, acţiunile nu au maturitate, durata
lor de viaţă fiind dată de perioada în decursul căreia firma emitentă
desfăşoară activitatea sa. Din acest motiv, existenţa unei pieţe dezvoltate a
acţiunilor este imperativă.
b) Piaţa obligaţiunilor este o piaţă a activelor financiare pe termen
lung emise de firme mari, de stat sau de unităţile administraţiei publice
locale.
Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are

valoarea nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat
de către subscriptor (creditorul).
Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit

(scadenţă), valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial),
până la scadenţă, o dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari reprezintă piaţa pe care

se tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare.
Funcţiile obligaţiunilor pe piaţă sunt foarte importante pentru

adoptarea deciziilor de finanţare de către firme. Durata de viaţă a acestor
titluri este, în general, cuprinsă între 10 şi 30 de ani, fiind comercializate pe
pieţele interdealeri sau O.T.C. („over the counter”). Multe dintre
obligaţiuni cuprind unele clauze, prin care devin mai profitabile pentru
firmele emitente. Primii cumpărători ai acestor titluri sunt societăţile de
asigurări, fondurile de pensii, organizaţiile nonprofit. În general, cei care
achiziţionează aceste titluri nu urmăresc o lichiditate sporită.
Piaţa obligaţiunilor emise de stat este piaţa titlurilor prin care se

acoperă deficitele bugetare.
Pentru emisiunea acestor titluri sunt antrenate banca centrală şi

băncile comerciale. Banca centrală aplică politica sa prin cumpărarea şi
vânzarea de titluri guvernamentale, în funcţie de aceste operaţiuni reglându-
se masa monetară.
Pe piaţa obligaţiunilor de stat mai apar, în calitate de participanţi, şi
societăţile comerciale, instituţiile financiare şi nefinanciare, persoanele
fizice şi investitorii străini. Pe pieţele ţărilor care se confruntă cu deficite
bugetare, volumul tranzacţiilor cu titluri de stat este enorm.
Piaţa obligaţiunilor emise de unităţile administraţiei publice locale

este piaţa titlurilor folosite pentru finanţarea investiţiilor de capital (şcoli,
poduri, canalizări, aeroporturi, transport subteran etc.), care intră în
competenţa lor.
Achiziţionarea acestor titluri financiare este realizată de către băncile de
investiţii, care le revând băncilor comerciale, societăţilor de asigurări-reasigurări şi
investitorilor individuali.
c) Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiară emise pentru a

evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprietăţi
(imobile, terenuri etc.). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu proprietăţile
achiziţionate.
Piaţa titlurilor de ipotecă este o componentă importantă a pieţei de capital,
înregistrând o amploare deosebită în ţările cu economie cu piaţă concurenţială,
începând cu SUA. Prin intermediul acestei pieţe sunt finanţate majoritatea
construcţiilor de locuinţe, de apartamente, de sedii pentru firme, de imobile
destinate afacerilor.
Activele financiare pe termen lung sunt cerute preponderent de gospodării
(menaje) şi de unele instituţii financiare (casele de pensii, societăţile de asigurări-
reasigurări).
Cererea pentru aceste active financiare se dimensionează pe baza
previziunilor ce le fac cumpărătorii potenţiali, referitoare la următoarele criterii:
randamentul activelor financiare pe termen lung sau câştigul potenţial; riscul
investiţiilor în active financiare pe termen lung; lichiditatea activelor financiare pe
termen lung.
Randamentul sau câştigul activului financiar pe termen lung reprezintă
venitul preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu preţul lui. El este
câştigul asociat plasamentului într-un activ financiar, având două componente: ca
flux şi ca stoc. Ca flux cuprinde câştigul, aferent perioadei de deţinere a activului
financiar respectiv. Ca stoc cuprinde diferenţa dintre preţul activului financiar în
momentul vânzării acestuia şi preţul activului financiar respectiv, în momentul
cumpărării lui. Vânzarea şi cumpărarea sunt decalate în timp.
Schimbarea preţului titlului financiar declanşează interesul pentru
tranzacţii speculative, care pot fi încadrate în două grupe: tranzacţii „bear”, care
se bazează pe previziunea reducerii preţului titlului financiar până la scadenţă;
tranzacţii „bull”, care se bazează pe previziunea creşterii preţului titlului financiar
până la scadenţă.
Riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung reflectă gradul de
nesiguranţă pe care îl prezintă aceste investiţii pentru solicitanţii lor (investitori) şi
care dă dreptul la venituri mai mari, în cazul unui activ financiar mai riscant.
Astfel, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.
Lichidarea activelor financiare pe termen lung înseamnă previziunea
şansei vânzării acestora în mod rapid şi cu cheltuieli cât mai mici. În esenţă,
activele financiare pe termen lung listate la bursă au un grad de lichiditate mai
mare decât cele nelistate.
Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe

secundare.
a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi.

Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de
economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a capitalului
bănesc, devenind astfel investitori.
Pieţele primare sunt pieţele pe care firmele achiziţionează capital nou şi
unde se emit noi valori mobiliare. Veniturile obţinute din vânzările efectuate pe
această piaţă primară se vor vira firmelor care emit acţiunile.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este reprezentat
de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm. În
anumite condiţii, cursul perceput la plasarea titlurilor poate fi stabilit sub sau peste
valoarea nominală, răscumpărarea urmând să se facă la valoarea nominală.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul
băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum
şi alte probleme specifice care se ivesc.
b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori mobiliare
emise anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi vândute
în prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între aceştia. De asemenea,
există pieţe secundare pentru ipoteci şi alte active financiare.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori mobiliare.
Există două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel: pieţele organizate de
valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri); pieţele cel mai puţin formalizate
de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri)
sunt unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valori imobiliare listate (permise).
Părţile contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează
tranzacţii prin intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută
ordinele clienţilor lor, prin respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi
bine cunoscute. În fiecare ţară se stabilesc ştiinţific condiţiile ce trebuie respectate
pentru ca titlurile unui emitent să fie listate sau admise la bursă, condiţii cărora
trebuie să li se supună toţi operatorii, toate tipurile de operaţiuni şi mecanismul
reglării acestora.
De obicei, bursele sunt organizate ca societăţi pe acţiuni, având un
organism de conducere operativă ales, numit Consiliul bursei sau Comitetul de
guvernatori.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea
cursului (preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de valoarea
nominală a acestora. Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită cotare) şi
serveşte la realizarea a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la vedere; la
termen.
Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele
interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţionările de
valori mobiliare, care nu au loc pe pieţele bursiere organizate. Asemenea facilităţi
sunt: un număr relativ mic de brokeri care posedă stocuri de valori mobiliare
O.T.C. („over the counter” sau „peste tejghea”) şi despre care se spune că sunt
„creatori de piaţă” în sectorul valorilor mobiliare în care tranzacţionează; un număr
mare de alt gen de brokeri, care acţionează ca agenţi între primul tip de brokeri şi
investitori; computere, terminale şi reţele electronice, care înlesnesc comunicarea
dintre brokeri.
Funcţionarea pieţelor de capital presupune un ansamblu de corelaţii între

diverse reglementări, uzanţe, instrumente, decizii ş.a. menite să asigure îndeplinirea
rolului şi funcţiilor multiple ale acestor pieţe, ca expresie a confruntării permanente
între cererea şi oferta de titluri financiare.
Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare de către

posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta, investitori.
Cererea de titluri financiare poate fi ierarhizată astfel: cererea structurală

de titluri financiare, concretizate de investiţii productive şi pentru acţiuni sociale,
ca şi împrumuturi pentru achiziţionarea de bunuri de investiţii; constituirea
titlurilor financiare ale societăţilor publice sau private, respectiv a instituţiilor
financiar-bancare şi de asigurări naţionale şi internaţionale; finanţarea unor
programe de dezvoltare şi cererea legată de factori conjuncturali tranzitorii, cum ar
fi disponibilitatea resurselor financiare interne pentru finanţări externe; cererea
generală de impunere a unor restricţii excesive de credite; necesităţi financiare
determinate de deficitele bugetare şi ale balanţelor de încasări şi plăţi etc.
În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două criterii:
activitatea economică şi scopul urmărit. După activitatea economică distingem:
guvernele centrale şi locale; întreprinderile publice şi private nonfinanciare; băncile
comerciale şi alte instituţii bancare; instituţiile monetare centrale; alte instituţii
publice şi private cu caracter financiar; organismele internaţionale etc.
După scopul urmărit de debitori distingem: industrie şi gospodărie
comunală; petrol şi gaze naturale; resurse naturale; transport şi servicii publice;
bănci şi finanţe; organisme internaţionale; debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar fi:
organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de asigurări-reasigurări;
populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora

de a genera venituri în viitor. În acest sens prezintă importanţă indicatorul valoarea
economică a unui activ, care relevă capacitatea lui de a genera, pentru posesor,
venit în viitor. Trebuie avut în vedere faptul că o cantitate de bani obţinută în
prezent are o valoare mai mare decât o cantitate egală de bani care se obţine în
viitor. De aceea, se realizează actualizarea valorii economice a unui activ
financiar, adică estimarea valorii prezente a unui venit viitor, pe baza unei rate de
actualizare. Astfel, valoarea economică a unui activ financiar, altul decât un
depozit monetar sau semimonetar, are relevanţa unui cost de oportunitate.
De regulă rata dobânzii se utilizează ca rată de actualizare. Astfel, valoarea
prezentă a unui venit (Vp) ce se va obţine peste cinci ani (V5) este dată de formula:
V5
Vp = , în care r reprezintă rata dobânzii. 1+
r
Valoarea prezentă este o potrivire cu mărimea unui depozit monetar care,
constituit în prezent, asigură peste cinci din venitul V5, venit ce include şi dobânda
acumulată la venitul iniţial, respectiv:
Vr = Vp + rVp = (1+ r)Vp
Prin generalizare, înseamnă că mărimea prezentă (Vp) a unui anumit venit

care va fi obţinut prin n ani (Vn), reiese din formula
VnVp =Vp
(1+ r)
Această valoare este egală cu depozitul monetar care, constituit în prezent, asigură
peste cinci ani venitul ce însumează dobânda compusă la suma iniţială.
Decizia de a investi într-un activ pe termen lung este influenţată de diferiţi
factori, cum ar fi: preţul activului, în sensul că acesta se compară cu valoarea
economică a activului; valoarea economică netă, care se determină ca diferenţă
între valoarea economică a activului şi preţul lui; randamentul activului, care se
realizează prin compararea valorii economice a activului, cu preţul lui; starea de
siguranţă sau riscul activului. Starea de siguranţă reflectă situaţiile în care
anticipările sunt unice sau cuprinse între limite foarte strânse. Riscul reflectă
situaţiile în care anticipările nu sunt unice, însă pot fi apreciate probabilităţile de
realizare a fiecărei valori posibile.
Toţi aceşti factori constituie un fundament ştiinţific pentru evaluarea
cererii şi ofertei de active financiare pe termen lung, contribuind la elaborarea şi
aplicarea unor decizii profitabile pentru vânzătorii şi cumpărătorii care operează pe
pieţele de capital.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică a
transferurilor de capital1, între cei care economisesc şi cei care necesită capital.
Acestea se pot realiza în mai multe feluri, dintre care mai folosite sunt următoarele:
a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când o
firmă vinde anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod
direct posesorilor de economii pentru investiţii, fără a se apela la un
intermediar;
b) transferul de active financiare indirecte printr-un intermediar,
numit dealer, care facilitează emisiunea de active financiare. Prin
mecanismul său special, acest transfer reprezintă o tranzacţie proprie
pieţei primare;
c) transferul de active financiare printr-un intermediar financiar,
cum ar fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul
financiar obţine fondurile de la posesorii de economii, prin emisiunea
propriilor sale active financiare şi apoi foloseşte fondurile băneşti,
astfel obţinute, pentru a cumpăra active financiare ale altor firme.
Transferul direct de fonduri de la investitori la firme este posibil în mod
teoretic şi chiar practic, însă, în general, este mai profitabil pentru orice firmă să
apeleze la serviciile unor instituţii financiare specializate numite case de
intermediere sau de investiţii.
1
vezi Paul Halpern, J. Fred Weston, Eugene F. Brigham, Finanţe manageriale, Bucureşti, Editura
Economică, 1998, p. 56-61 ş.a.
Pentru înţelegerea mai uşoară a mecanismului acestor transferuri este
relevantă următoarea schemă
Existenţa intermediarilor în cadrul acestor transferuri face ca sumele
totale de bani rulate în cadrul economiei să crească considerabil şi, în acest
fel, să se amelioreze eficienţa pieţelor de capital. Funcţionarea pieţelor de
capital necesită prezenţa mai multor instituţii specifice, cum ar fi: comisia
titlurilor financiare; casele de brokeraj; bursa de valori.
Mecanismul de formare a cursului titlurilor financiare este o
problemă complexă, ţinând seama de sistemul factorilor care îl influenţează.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin
economic şi extraeconomic, dintre care subliniem:
- raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare. Acesta
ţine seama de dimensiunile cererii şi ale ofertei, ca şi de ordinele
formulate de solicitanţi şi de ofertanţi în ceea ce priveşte cursul
(adică minim la vânzare, maxim la cumpărare sau cursul pieţei);
- dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare

(dividendele) şi perspectivele de viitor ale acestora. Indicatorul utilizat
pentru aceasta este o funcţie de minim şi se numeşte număr-ani
dividend, determinându-se ca raport între preţul titlului financiar şi
mărimea dividendului;
- rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor
financiare;
- rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor
financiare calculându-se ca raport procentual între venitul anual adus
de titlul financiar şi rata dobânzii.
La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de ansamblu a
conjuncturii economiei; climatul, social şi politic, intern şi internaţional; psihologia
participanţilor la tranzacţiile de bursă ş.a.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de titluri

financiare (de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni, care se includ în două
mari tipuri: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe

bani în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării (To),
adică al înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea cursului
şi la scadenţă, se separă de momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are loc
ulterior, la ziua de scadenţă. Unul dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar
celălalt pierde, în funcţie de evoluţia cursului contractat (ferm) până la scadenţă.
Vânzătorul speră că va scădea cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind
considerat un jucător „à la baisse”. Cumpărătorul speră că se va mări cursul
titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător „à la hausse”.
Realitatea economiei cu piaţă concurenţială demonstrează că funcţionează
deci două categorii de pieţe: pieţele „spot” şi pieţele „futures”.
Aceste categorii diferă prin modul în care titlurile financiare sunt
cumpărate sau vândute, adică, fie cu livrare pe loc (de fapt, în câteva zile), fie cu
livrare la o dată viitoare, cum ar fi şase luni sau un an de la data tranzacţionării.
Pieţele futures (care pot să includă şi pieţele de opţiuni – „options”) au o
importanţă din ce în ce mai mare.
Funcţionalitatea pieţelor de capital ţine seama de tendinţele ce au loc în cadrul

lor, sub influenţa unor factori interni şi externi specifici perioadei actuale, care decurg din
evoluţia economică, pe baza progresului tehnico-ştiinţific, de perfecţionările legislative şi
de reglementare, ca şi din modificările fundamentale în natura relaţiilor economice şi
financiare.
Asemenea tendinţe sunt:

Globalizarea vieţii economice. Aceasta înseamnă că pieţele de capital au
devenit internaţionale, iar pentru a fi competitive la acest nivel este nevoie de sume
semnificative de capital financiar. Generarea sumelor de capital sporite este foarte
dificilă, exclusiv din surse interne. Totodată, competiţia existentă între ratele
comisioanelor percepute pentru serviciile de brokeraj este din ce în ce mai dură.
Aceste împrejurări au dus la crearea unor intermediari mari (investment dealer) sau
mari firme de brokeraj, de obicei, prin fuziuni între firmele mai mici. Crearea unei
instituţii mai mari duce la creşterea sumei de capital disponibile pentru ca firmele
să penetreze noi pieţe şi să ofere servicii.
Tranzacţionarea computerizată. Aceasta se corelează cu schimbările
majore, petrecute în toată lumea, în vederea introducerii sistemelor computerizate,
care vor înlocui complet arena tradiţională de tranzacţionare (ringul). Concomitent
cu sporirea importanţei sistemelor computerizate, este posibilă introducerea
tranzacţionării automate a activelor ordinare.
Creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale. Aceasta trebuie
să o apreciem ţinând seama de faptul că baza de capital necesară pentru a finanţa
tranzacţii de subscriere mai mari, atât pe plan intern, cât şi internaţional, este mult
mai ridicată decât suma care poate fi generată intern. Pentru aceasta sunt necesare
dereglementări semnificative, prin dezintegrarea barierelor artificiale dintre
diferitele instituţii puternice ale pieţelor de capital, ca şi realizarea chiar a unor
fuziuni între acestea.
În prezent, pieţele de capital se confruntă cu schimbări fundamentale.
Reglementările se schimbă, iar forţele economice şi financiare explodează în
direcţii diferite, ceea ce influenţează profund deciziile de investiţii şi finanţare ale
societăţilor comerciale. În acest context, funcţionalitatea pieţelor de capital devine
tot mai importantă, pe măsură ce mecanismul este tot mai dinamic şi complex.
În România, după 1989, s-a trecut la înfăptuirea unui important program de

reformă care a urmărit reconstruirea pieţei de capital şi a instituţiilor acesteia. Piaţa
de capital trebuie să devină o alternativă credibilă de finanţare a macroeconomiei şi
a proiectelor administraţiei centrale şi locale.
Înţelegerea corectă a conţinutului şi funcţiilor multiple ale pieţei de capital
în România presupune delimitarea cât mai bună a caracteristicilor acestei pieţe.
Aceste caracteristici ar putea fi reţinute astfel:
a) Natura pieţei de capital decurge din esenţa noului sistem economic de
piaţă liber, bazat pe preponderenţa proprietăţii private în cadrul pluralismului
formelor de proprietate. Această piaţă reprezintă spaţiul economic de întâlnire între
nevoile de capital financiar global deficitare şi posesorii de disponibilităţi
financiare global excedentare, care se corelează prin intermediul vânzării-
cumpărării de titluri financiare la un anumit curs.
b) Piaţa de capital financiar în România se cristalizează treptat, în
principal, în două mari etape: 1992-2001 (generarea instituţiilor fundamentale ale
pieţei de capital); 2002-2007 (consolidarea instituţională şi restricţionarea pieţei de
capital). În prima etapă, au fost cunoscute mai multe momente cheie, dintre care
reţinem anul 1994, când a fost adoptată Legea nr. 52/1994, privind valorile
mobiliare şi bursele de valori, lege care a stabilit cadrul juridic general şi a permis
apariţia unor instituţii specifice pieţei de capital, cum sunt Comisia Naţională de
Valori Mobiliare (CNVM), Bursa de valori etc.
Din cea de-a doua etapă subliniem anul 2002 care marchează dezvoltarea
pieţei de capital în contextul pregătirii şi organizării negocierilor de aderare a
României la Uniunea Europeană când a fost declanşată reforma legislativă şi
instituţională a pieţei de capital în România.
c) Consolidarea pieţei de capital. În acest scop prezintă o mare importanţă
Legea consolidată a pieţei de capital în contextul accelerării procesului de integrare
a României în Uniunea Europeană, adoptată în 2004. Potrivit prevederilor acestei
legi, în ţara noastră se asigură formarea unei pieţe de capital viabile care să permită
tranzacţionarea unor instrumente financiare moderne, catalizatori ai refinanţării
economiei şi, totodată, permite accesul intermediarilor pieţei de capital din
România pe piaţa unică europeană.
Prin această lege se stabilesc condiţiile care trebuie îndeplinite de furnizorii
de investiţii, societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF) şi societăţi de
administrare a investiţiilor (SAI), pentru a beneficia de „Paşaportul unic european”.
Acesta reprezintă instrumentul ce stă la baza procesului de integrare a pieţelor
financiare în Uniunea Europeană.
d) Reglementările financiare actuale permit intermediarilor (SSIF şi
instituţiilor de credit, precum şi echivalentului acestora din statele membre sau
nemembre) să presteze servicii de investiţii financiare, în baza unei autorizaţii emise de
CNVM sau BNR în cazul instituţiilor de credit. De asemenea, autorităţile competente
din statele de origine pot presta servicii de acest gen cu oricare din instrumentele
financiare definite în conformitate cu prevederile din legislaţia comunitară.
e) Fondul de compensare a investitorilor se constituie sub forma unei
societăţi pe acţiuni ai cărei acţionari sunt membrii acestuia, respectiv intermediarii
serviciilor de investiţii financiare.
f) În cadrul unei pieţe reglementate pot fi tranzacţionate oricare din
instrumentele financiare definite de lege, în funcţie de decizia emitentului de a
alege o anumită piaţă, precum şi de organizarea şi reglementările pieţei respective.
Societatea pe acţiuni este forma unică de organizare a unui operator de piaţă care
administrează una sau mai multe pieţe reglementate.
Asemenea aspecte, precum şi altele reflectă unicitatea reglementările
privind piaţa de capital, ceea ce asigură o bună supraveghere a acestei pieţe în ţara
noastră şi favorizează ameliorarea competitivităţii pieţei de capital româneşti, în
perspectiva integrării în Uniunea Europeană.
Pe piaţa de capital din România funcţionează mai multe instituţii specifice,
dintre care cele mai importante sunt bursele de valori.
Bursa de valori din România a fost reînfiinţată în anul 1995 ca o
componentă a „economiei simbolice”, având atribuţii importante în formarea şi
utilizarea capitalurilor. Ea a luat fiinţă pe baza deciziei Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare (CNVM). Activitatea bursei se desfăşoară în conformitate cu
prevederile legale, în scopul realizării unei pieţe organizate pentru negocierea
valorilor mobiliare admise la cotare.
Calitatea de membru al bursei poate fi dobândită de orice societate de
servicii de investiţii financiare (SSIF) autorizate de CNVM şi care îndeplineşte
anumite condiţii privind intermedierea de valori mobiliare, proporţia activelor
societăţii (ca active financiare), prezentarea unui proiect de act constitutiv şi unui
plan de afaceri, existenţa unui minim de capital net.
Indicele oficial al bursei este alcătuit în funcţie de nevoile
analizei şi pe măsura diversificării cotei bursiere. În România se
foloseşte indicele BET, cu diverse variante. Acesta este INDICELE
BURSEI DE VALORI BUCUREŞTI (BUCHAREST EXCHANGE
TRADING). El reprezintă un indice ponderat cu capitalizarea bursieră şi
este creat pentru a reflecta tendinţa de ansamblu a preţurilor celor mai
lichide zece acţiuni tranzacţionate la Bursa de Valori Bucureşti. Prin
construcţie (metodologie de calcul, reguli de selectare a acţiunilor şi
actualizare), el are şi scopul de a furniza o bază adecvată pentru
tranzacţiile derivate pe indici. Acestea sunt: options şi futures şi
combinaţii ale acestora.
O altă componentă a pieţei de capital în ţara noastră o constituie
sistemul RASDAQ.
Sistemul de tranzacţionare RASDAQ este un sistem electronic,
de tranzacţionare, funcţionând ca segmentul cel mai important al
pieţei extrabursiere, înmatriculat ca societate cu răspundere limitată.
Activitatea sa constă în operarea şi menţinerea sistemului electronic
de tranzacţionare a valorilor mobiliare.
Piaţa RASDAQ a fost creată în România în 1996. Legea
consolidată a pieţei de capital din 2004 stipulează unificarea pieţei
bursiere cu piaţa RASDAQ şi asigurarea unui cadrul legislativ unic
pentru ambele pieţe secundare.
Pentru eficientizarea în continuare a activităţii pieţei de capital
sunt necesare acţiuni concertate în acord cu evoluţia economiei
româneşti şi cu exigenţele ce rezultă din înaintarea ţării pe traseul
integrării organice în Uniunea Europeană şi al globalizării.
CURSUL 11 PIAŢA VALUTARĂ
11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare Operaţiuni valutare
Afacerile economice tot mai numeroase şi diversificate care au loc între
parteneri din diferite ţări se reglează sistematic prin schimbarea unor
monede naţionale între ele pe piaţa schimburilor valutare.
Piaţa valutară este un sistem de relaţii financiare prin care se

desfăşoară vânzările şi cumpărările de valută 1 (efectivă şi în cont) şi de
devize2 (trate, bilete de ordin, cecuri etc.) exprimate în monedă străină.
Această activitate reprezintă un gen specific de comerţ, iar monedele şi
devizele sunt tratate ca bunuri economice marfare şi negociate ca atare.
Piaţa valutară sau a schimburilor valutare reprezintă totalitatea

tranzacţiilor de vânzare-cumpărare de diferiţi bani naţionali, inclusiv
reglementările şi instituţiile aferente. Această piaţă se realizează
oriunde se întâlnesc cererea şi oferta de diferiţi bani naţionali, având
rolul să atragă mijloacele de plată internaţionale sub formă de
bancnote, monede divizionare, instrumente de plată şi credit emise în
monedă străină.
Elementele specifice pieţei schimburilor valutare sunt: agenţii

economici autorizaţi să realizeze operaţiuni cu valută; normele legale
privind organizarea, desfăşurarea şi controlul operaţiunilor cu valută;
metodologia de determinare a cursului valutar şi de protecţie a acestora
prin acţiunea băncii naţionale; timpul în care funcţionează piaţa valutară;
riscul şi profitul pe piaţa valutară.
Piaţa schimburilor valutare sau piaţa valutară implică un ansamblu de

relaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor, ce se formează pe
pieţele internaţionale unde au loc operaţiuni cu valută sau devize ca expresie a
întâlnirii cererii şi ofertei acestora.
Pieţele valutare naţionale, privite în totalitate şi în interdependenţa

lor, formează piaţa internaţională valutară. Aceasta serveşte interese nelocalizate
pe un anumit spaţiu.
Amploarea pieţei valutare derivă din volumul activităţii bancare şi a
celorlalţi operatori care acţionează în fiecare ţară, potrivit normelor stabilite de
autorităţile statale într-o perioadă de timp.
În cadrul pieţei valutare naţionale acţionează mai mulţi agenţi sau

operatori astfel:
a. participanţii, adică băncile, firmele, instituţiile, persoanele fizice
din ţara respectivă care ordonă direct sau prin intermediari
efectuarea de
către instituţiile specializate a operaţiunilor de vânzare-cumpărare,
în numele lor;
b. instituţiile specializate, adică instituţiile specializate în astfel de
operaţiuni, ca şi bursele şi agenţiile de schimb valutar. Clientela
privată, care nu participă direct pe această piaţă, poate să intervină
doar prin
intermediul băncilor.
c. instituţiile de supraveghere, adică, în general, băncile centrale care
urmăresc promovarea politicii valutare naţionale şi corelarea ei cu
cea internaţională.
Pieţele valutare se supun legislaţiei specifice din fiecare ţară şi care se

corelează cu legislaţia internaţională.
Piaţa valutară are ca obiect un ansamblu de fluxuri cum ar fi:
vânzarea-cumpărarea de valute convertibile; schimbarea unei valute efective pe
valută în cont sau invers; vânzarea-cumpărarea de efecte de comerţ exprimate
în euro, pe efecte exprimate în valuta aflată în cont etc.
Euro (€) reprezintă moneda unică în cadrul Uniunii Europene,
introdusă la 1 ianuarie 1999. Prin euro sporeşte considerabil rolul Uniunii
Monetare în cadrul Uniunii Europene. România a adoptat euro ca monedă de
referinţă începând cu 3 martie 2003, ceea ce presupune că toate calculele
economice se raportează la moneda unică europeană.
Pe piaţa schimburilor valutare s-au folosit anterior şi alte instrumente, ca

ECU (European Currency Unit), DST (Drepturi Speciale de Tragere) etc., având
mecanisme proprii, cu avantaje şi limite inerente, reflectate în derularea
interdependenţelor internaţionale.
Piaţa valutară are un important rol în dezvoltarea schimburilor

economice internaţionale, fiind la rândul ei influenţată de acestea prin diverşi
factori de natură economică, monetar-financiară, tehnico-ştiinţifică etc., ceea ce
se reflectă în cererea şi oferta valutară.
Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce ţin

de evoluţia economiilor naţionale şi relaţiilor economice internaţionale. Ele îşi au
sorgintea în funcţiile banilor şi a mecanismului de acţiune a sistemului economico-
valutar.
Cererea exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin actele de

cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea cursului
de schimb. Cererea de valută se formează de către agenţii economici în
următoarele împrejurări: pentru extinderea activităţilor economice; pentru
interese speculative de profit; pentru scopuri de protejare sau apărare împotriva
unei dinamici nefavorabile a cursului de schimb al diverselor monede naţionale.
Cererea de valută reiese din operaţiunile de import, din prestările de servicii
realizate în ţară de agenţii economici străini, ca şi din ieşirile de capital
naţional.
Oferta exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute, în

condiţiile unui anumit curs de schimb. Oferta de valută se formează pe baza
depozitelor bancare şi a numerarului persoanelor fizice şi juridice ca agenţi
economici, care acţionează în comerţ, agricultură, industrie, asigurări, turism
etc., numerarul fiind nesemnificativ în procesul de constituire a ofertei
valutare. Pe piaţa naţională a schimburilor valutare, oferta rezultă îndeosebi de
la exportatorii de bunuri, de la agenţii economici care execută servicii în altă
ţară şi din intrările în ţară, sub diverse forme ale capitalului străin. Oferta se
transpune în fapt prin transferul valutei din depozitele bancare la ordinul
vânzătorului, la dispoziţia cumpărătorului. Banca operează atât în contul
propriu, cât şi în contul clienţilor săi.
În prezent, au loc mutaţii importante privind structura, dimensiunile şi
dinamica pieţei valutare, în corelaţie cu cerinţele şi posibilităţile diferiţilor
subiecţi ai acesteia, interesaţi de furnizarea sau obţinerea instrumentelor de
plată şi de credit mondial actual
Teorie economică generală • Macroeconomie
Extinderea
activităţilor
economice Depozite bancare
şi bani
ai agenţilor
Interese speculative economici
de profit
Exportul
Apărarea de de bunuri
cursul de schimb economice
nefavorabil al
unor monede
naţionale Servicii executate
de agenţii
economici în
altă ţară
Operaţiuni de
import
PIAŢA
Intrări în ţară de
VALUTARĂ capitaluri străine
Servicii realizate
în ţară de agenţii
economici străini
Ieşiri de capital
naţional
CURSUL DE
SCHIMB
Factori interni: Factori internaţionali:

- factori ce ţin de activitatea - raportul dintre cererea şi
economică producătoare oferta de bani pe piaţa
de bunuri economice externă
- factori monetari - starea balanţei de plăţi
- factori social-politici externe
- factori psihologici. - factori economici,
financiari, sociali, politici,
psihologici, caracteristici
economiei mondiale.
Piaţa valutară
Agenţii economici dintr-o ţară, având monedă convertibilă, pot apela mai
intens la piaţa valutară ca subiecţi de diferite categorii, obţinând valuta de care au
nevoie pentru stingerea unor obligaţii reieşite dintr-o afacere economică. În funcţie
de interesul ce-l are de satisfăcut, agentul economic optează pentru o anumită
modalitate de valorificare a valutei pe care o deţine.
În acest fel, prin intermediul pieţei valutare se pot obţine valutele solicitate
de decontările în cadrul interdependenţelor economice internaţionale. De aceea,
funcţionează pieţele importante în ţările cu economie cu piaţă concurenţială
dezvoltată, cum sunt, de exemplu, cele din: New York, Chicago, Detroit, Londra,
Frankfurt, München, Paris, Milano, Napoli, Bruxelles, Amsterdam, Zürich,
Montreal, Tokyo, Singapore etc.
Pieţele valutare au un puternic caracter integrat, datorită mijloacelor
moderne de telecomunicaţii, care permit cunoaşterea informaţiilor de piaţă şi
influenţarea deciziilor privind formarea cererii şi ofertei de valută. Viteza de reacţie
pe piaţa valutară este foarte mare, iar influenţele ei se propagă la scară mondială.
Piaţa valutară se implică în operaţiuni de credit internaţional, în
mecanismele societăţilor multinaţionale, reflectând convenirea valutară sistematică
între parteneri. Ea influenţează şi, totodată, este influenţată cantitativ, calitativ şi
structural de integrarea internaţională şi globalizare.
11.2 Mecanismul pieţei valutare. Cursuri valutare

Operaţiuni valutare
Mecanismul pieţei valutare reprezintă ansamblul de norme, principii,

operaţiuni, cursuri şi instrumente interdependente care servesc la corelarea
intereselor purtătorilor cererii şi ale purtătorilor ofertei de valută, în timp şi spaţiu.
Acest mecanism este influenţat substanţial de convertibilitatea internaţională a
monedelor naţionale.
În prezent, în accepţiunea Fondului Monetar Internaţional, convertibilitatea

reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba moneda naţională cu altă
monedă străină, în mod liber, prin vânzarea-cumpărarea pe piaţă fără nici o restricţie.
Aceasta înseamnă că moneda convertibilă are proprietatea legală de a se schimba liber
prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, nelimitat şi fără restricţii privind cantitatea
schimbată, scopul schimbului, adică pentru plăţi sau transferuri specifice tranzacţiilor
comerciale ori necomerciale, precum şi fără restricţii privind subiectul care realizează
schimbul.
În contextul sistemului monetar actual, convertibilitatea nu mai presupune
nici o legătură cu un etalon de raportare, adică este abandonată legătura cu
schimbarea în aur. Convertibilitatea implică însă un ansamblu de cerinţe
economice, monetare, juridice, organizatorice care trebuie realizate de fiecare ţară
pentru moneda proprie, astfel încât aceasta să fie acceptată pe piaţa valutară
internaţională.
Convertibilitatea nu este un scop în sine, ci se corelează cu starea şi evoluţia

economiei naţionale, fiind o latură esenţială şi o pârghie economico-financiară principală
pentru economia cu piaţă concurenţială.
Mecanismul pieţei valutare implică schimburi sistematice de valute.

Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare
naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rată de schimb valutar, curs de
schimb, raport de schimb sau curs valutar3.
Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale

exprimat în altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de
spaţiu şi timp. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul
unei unităţi de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o
unitate de monedă străină, în condiţiile asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel
valoarea monedelor respective.
Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii, în funcţie de cerinţele

analizei şi proiecţiei economice, avându-se în vedere mai multe criterii, începând
cu modul de formare.
Problema formării cursului valutar este esenţială. Aceasta trebuie să ţină
seama de un sistem de factori între care se înscriu: paritatea monetară, puterea de
cumpărare a monedei naţionale etc. Paritatea este expresia raportului valoric
dintre două monede naţionale, care se determină prin raportarea lor cantitativă pe
baza definirii legale a fiecăreia. Paritatea valutară se exprimă într-o valută de
rezervă cu funcţii de bani internaţionali.
Cursurile valutare oscilează zilnic, în funcţie de un ansamblu de factori
legaţi de tehnicile valutare, de politica valutară promovată de statele lumii, de
psihologia partenerilor valutari ş.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie în
deprecierea unor valute, adică o pierdere a puterii de cumpărare, fie în aprecierea
unor valute, respectiv o creştere a puterii de cumpărare, ceea ce influenţează
evoluţia schimburilor economice internaţionale4.
Banca Naţională a României publică, chiar în absenţa licitaţiilor, un curs
propriu cu caracter orientativ, calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor
încheiate în ajun de băncile comerciale.
Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde valută
nelimitat, de la bănci pentru clienţi.
Prin crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se
realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în
monede integral convertibile.
Exprimarea cursului valutar5 se face într-o manieră specifică, denumită şi
metoda de cotare. Aceasta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite
monede, în funcţie de variaţia cererii şi ofertei pe piaţă. Cotarea poate fi: cotare
directă şi cotare indirectă. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi
fixe de valută străină, adică 1, 10, 100, 1.000 etc., se exprimă în monedă naţională.
Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare.
Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în
valută străină. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din
Anglia, Canada etc.
Multiplele aspecte privind cursul valutar dintr-o ţară sunt prevăzute în
regimul valutar al acestei ţări.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a

reglementărilor adoptate dintr-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la
convertibilitatea, organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.
O componentă esenţială a oricărui regim valutar o reprezintă tipul de curs

valutar. În ultimii ani s-au manifestat următoarele variante ale acestuia:
a) flotarea independentă, cu diferite grade de libertate sau administrare:
SUA, Japonia;
b) flotarea limitată sau evoluţia în cadrul unei marje prestabilite: SME;
c) fluctuarea controlată (managed float) sau cursul legat (peg) de o valută
forte sau de un coş valutar: ţările cu economia în tranziţie.
Ca situaţii extreme, dar devenite modele teoretice, relevăm
inconvertibili-tatea externă totală, ceea ce implică monopolul statului
asupra valutei, şi flotarea pură, în cazul în care singurul angajament al
băncii centrale este acela de a nu interveni, cursul de schimb fiind
determinat în exclusivitate de piaţă. Flotarea pură, departe de a permite o
ajustare automată suplă, este însoţită de fenomene de supraajustare, foarte
nefavorabile pentru întreprinderi. Cel mai adesea flotarea este impură, chiar
şi fără a fi obligate, băncile centrale intervin pentru a menţine un anumit
nivel al parităţii.
Operaţiuni pe piaţa valutară. Acestea constituie elementul central
al mecanismului ce contribuie decisiv la îndeplinirea funcţiilor specifice ale
pieţei valutare în cadrul sistemului economic.
Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr mare şi într-o

gamă diversificată. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci.
În scopul efectuării operaţiunilor cu monedele convertibile, băncile
determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională,
pe care le aduc la cunoştinţa publicului prin afişarea cu ajutorul
echipamentelor electronice moderne şi, totodată, se fac cunoscute prin
telefon clienţilor.
Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula, după caz,

vânzarea sau cumpărarea de valută, obţinând câştig din diferenţa dintre
cursul de vânzare şi cursul de cumpărare.
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor,
sunt: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai
numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât teoria şi
practica schimburilor valutare apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe,
una la vedere şi alta la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărare sau

vânzare de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele de maximum
48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai
numesc şi operaţiuni curente, fiind cele mai numeroase în cadrul
schimburilor de valută în cont.
Operaţiunile la vedere facilitează relaţiile de export-import, deoarece

fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să
cumpere sau să vândă o valută, în corelaţie cu o nevoie imediată, rezultată
dintr-o afacere de import sau de export. De asemenea, operaţiunile la vedere
contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile
directe, investiţiile de portofoliu (titluri de valoare), anumite plasamente de
capital pe termen scut, schimbarea dimensiunilor sau structurii unor
operaţiuni etc.
Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi

cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul
contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen
ulterior (scadenţă) mai mare de 48 de ore lucrătoare, fixat atunci când s-a
încheiat contractul.
Asemenea operaţiuni sunt, în principal, operaţiuni prin care un agent

economic se asigură, din momentul încheierii contractului, că la data plăţii
va dispune de sume în valută necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele
iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar. Ca excepţie apar şi
tranzacţiile speculative de acest gen, care urmăresc doar câştigul din
diferenţa de curs.
Băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează
eficienţa proprie, lichiditatea la diferite niveluri economice, starea datoriei
externe etc.
În condiţiile economiei româneşti, piaţa valutară se creează şi se

maturizează prin contribuţia hotărâtoare a Băncii Naţionale, care împreună
cu alte instituţii publice asigură reglementările corespunzătoare şi
respectarea acestora. Ea autorizează agenţii pieţei valutare şi urmăreşte
modul în care îşi îndeplinesc atribuţiile, ca intermediari financiari-valutari
pentru ceilalţi agenţi economici.
Piaţa valutară în ţara noastră a început să se formeze în anul 1990,

printr-un proces complex al cărui efect a fost trecerea la convertibilitatea
leului, la început în condiţii foarte restrictive. Ulterior, unele restricţii au
fost înlăturate, îndeosebi după luna august 1994, iar în prezent se
înregistrează apropieri vizibile de caracteristicile pieţei valutare veritabile.
În România piaţa valutară se compune din:

1) piaţa valutară interbancară rezervată operaţiunilor de
vânzare-cumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice;
2) piaţa caselor de schimb valutar rezervată operaţiunilor de
vânzare-cumpărare de valută, desfăşurate de persoane fizice.
Piaţa valutară interbancară reprezintă o piaţă continuă în care se
efectuează vânzări şi cumpărări de valute la vedere (spot) şi la termen
(forward), contra monedei naţionale, la cursuri de schimb determinate liber
de intermediari autorizaţi de Banca Naţională să participe în nume şi cont
propriu sau în nume propriu şi în contul clienţilor.
Mecanismul de vânzare-cumpărare de valută se realizează la nivelul

băncilor comerciale, respectându-se anumite principii, cum sunt:
concentrarea ordinelor de vânzare-cumpărare de valută de băncile
comerciale autorizate, adică funcţionarea unei pieţe descentralizate;
responsabilitatea băncilor de a pune la dispoziţia clienţilor, la cererea lor,
preţuri de vânzare şi de cumpărare pe care le-au calculat, adică obligaţia
băncii de „a face piaţa”; lărgirea sferei de cuprindere a operaţiunilor
valutare, atât a celor la vedere (spot), cât şi a celor la termen (forward),
operaţiunile la termen trebuind să fie cel puţin pentru 1, 3 şi 6 luni.
În conformitate cu regimul valutar, piaţa valutară este flexibilă şi
cuprinzătoare. Clienţii au posibilitatea să solicite băncilor autorizate
vânzarea sau cumpărarea, beneficiind de informaţia de preţ de vânzare
(preţul cerut) pentru cei care cumpără şi de informaţia de preţ de cumpărare
(preţ oferit), pentru cei care vând valută băncii respective, putând să
motiveze o operaţiune de cont curent pentru a participa pe piaţa valutară.
Băncile pot funcţiona, după caz, ca brokeri (în nume propriu, însă în
contul clientului) şi ca dealeri (în nume propriu şi pe cont propriu).
Piaţa caselor de schimb valutar funcţionează paralel cu piaţa

interbancară, pentru vânzare-cumpărarea de către populaţie.
România realizează deocamdată convertibilitatea limitată internă a
leului. Aceasta înseamnă că leul se poate schimba liber pe orice valută
numai în interiorul ţării noastre. Convertibilitatea leului este limitată la
operaţiuni de cont curent.
Întărirea şi consolidarea monedei naţionale, precum şi trecerea la

convertibilitatea deplină a leului depind de amploarea şi perfecţionarea
pieţei valutare. În acest context se impune dezvoltarea pieţei valutare,
acordându-se prioritate pieţei interbancare. Pentru atingerea unor astfel de
obiective sunt necesare acţiuni eficace pentru consolidarea economiei
naţionale, creşterea capacităţii ei de a produce bunuri materiale, servicii şi
informaţii de calitate, într-o structură modernă, competitive pe piaţa
mondială.
În esenţă, cursul valutar în România, aşa cum arată experienţa

mondială, reflectă gradul de competitivitate a economiei naţionale,
întemeiat pe un nivel corespunzător de eficienţă, productivitate,
rentabilitate, începând de la nivelul microeconomic.
De aceea înfăptuirea consecventă a reformei economice, fundamentată mai
ales pe privatizare, restructurare şi eficientizare, determină puterea şi stabilitatea
monedei naţionale, obţinerea unor performanţe economico-sociale validate de
competitivitatea internaţională.
Trecerea la EURO ca monedă de referinţă pentru cursul leului implică
realizarea obiectivelor înscrise în capitolul special de negociere cu Uniunea
Europeană cum sunt: consecvenţa României în coordonarea reformelor economice,
politica fiscală, monetară şi a cursului de schimb, adoptarea acquis-ului comunitar
în privinţa armonizării prevederilor referitoare la independenţa băncii centrale, la
eliminarea finanţării directe a deficitelor temporare ale trezoreriei de către BNR şi
a accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele financiare. Toate acestea
ţin şi de politica valutară.
Politica valutară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor,
măsurilor, metodelor şi procedeelor stabilite pe baza unei teorii coerente prin care
statul influenţează cererea şi oferta de valută şi devize.
Politica valutară a României constituie astfel un segment esenţial al
politicii economice generale. Ea are un grad ridicat se senzitivitate publică şi o
specificitate deosebită, datorită deschiderii din ultimul deceniu a economiei noastre
la schimbările internaţionale tot mai ample şi mai diversificate. De funcţionarea
pieţei valutare, în acord cu politica valutară, depind în mare măsură capacitatea
firmelor româneşti de a-şi ameliora competitivitatea externă, precum şi
atractivitatea pieţei româneşti pentru investitorii străini şi însăşi continuarea
procesului de integrare benefică în Uniunea Europeană.
CURSUL 12 INFLAŢIA
Procesele inflaţioniste reprezintă realităţi preocupante pentru toate
categoriile de agenţi economici, fiind o componentă a vieţii cotidiene şi a
funcţionării economiilor contemporane.
La nivelul percepţiei, ca fenomen economic, inflaţia este receptată ca o

creştere generalizată (şi de durată) a preţurilor şi de reducere a puterii de
cumpărare a unităţii monetare.
Chiar dacă preţurile nu cresc la absolut toate sortimentele şi categoriile de

bunuri, totuşi procesul este prezent la marea majoritate a acestora: bunuri de
consum şi de capital, salarii, preţuri ale activelor financiare şi monetare, preţul
banilor etc. Sunt şi unele creşteri de preţuri care nu sunt expresia inflaţiei: dacă
creşte calitatea intrinsecă a unor bunuri economice marfare pe care cumpărătorii o
percep; intervin şocuri vremelnice asupra cererii şi/sau ofertei agregate; apare un
accident de aprovizionare pe o piaţă sau câteva etc. preţurile cresc, iar apoi revin la
nivelul anterior etc.
Inflaţia s-a manifestat mai intens sau intermitent din cele mai vechi
timpuri; după cel de-al Doilea Război Mondial, inflaţia a devenit o realitate
persistentă, durabilă, dar de intensitate diferită, în toate economiile: rebelă în
economiile slab dezvoltate şi în cele aflate în tranziţie de la sistemul de conducere
planificat-centralizată la cel de economie cu piaţă concurenţială, lentă, aflată sub
control, în economiile capitaliste dezvoltate.
Inflaţia este un dezechilibru macroeconomic monetaro-marfar, un
fenomen economic care a însoţit cea mai mare parte a istoriei omenirii: ea a avut o
evoluţie modestă atâta timp cât a funcţionat sistemul monetar aur (practic, secolul
al XVIII-lea - jumătatea secolului al XX-lea). După cel de-al Doilea Război
Mondial, inflaţia a fost continuă, permanentă şi de durată, fără perioade
deflaţioniste1. Banii contemporani, bani simbol, sunt mai uşor de multiplicat decât
Deflaţia este procesul de scădere generalizată a preţurilor; dezinflaţia înseamnă

reducerea ritmului de creştere a preţurilor.
banii care-şi aveau suportul material într-o cantitate determinată de metal preţios
sau în bunurile marfare supuse tranzacţiilor pe piaţă.
Ca regulă, în ţările dezvoltate preţurile cresc rapid în perioadele de expansiune

economică şi îşi diminuează ritmul în cursul recesiunilor sau stagnării creşterii
economice.
În România, potenţialul inflaţionist s-a acumulat treptat în anii economiei

de comandă, dar el a „explodat” odată cu trecerea la liberalizarea preţurilor din
1990. Este de menţionat că la potenţialul „moştenit" de la economia de comandă,
inflaţia galopantă din România a fost alimentată atât de procesele de autoîntreţinere
care o generează cât şi de modul în care a fost proiectată şi promovată Reforma
economică într-un context economic internaţional nefavorabil.
Deşi, în ultimii ani, se observă fenomenul dezinflaţionist, un procent de
creştere a preţurilor are o semnificaţie economică tot mai amplă, iar efectele asupra
agenţilor economici sunt încă de mare întindere.
Deşi inflaţia este percepută de către toţi participanţii la viaţa economico-

socială cu intensităţi şi semnificaţii diferite, există modalităţi convenite instituţional
pentru a-i calcula nivelul şi evoluţia, pe baza unui indice al preţurilor care
reprezintă o medie ponderată a preţurilor unui anumit număr de bunuri materiale şi
servicii. Pot fi alese: indicele preţurilor de consum (IPC), indicele general al
preţurilor sau deflatorul PIB (PNB), indicele preţurilor bunurilor de capital,
indicele costului vieţii, scăderea puterii de cumpărare a banilor, coeficientul
de devansare a creşterii indicatorilor macroeconomici rezultativi (PIB, PNB)
de către masa monetară aflată în circulaţie şi disponibilă pentru
achiziţionarea mărfurilor2. Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura
inflaţia este IPC. El se determină de organisme autorizate pe baza unui „coş de
bunuri" (materiale şi servicii) de consum care cuprinde: alimente, bunuri de uz
curent şi folosinţă personală (îmbrăcăminte, încălţăminte, articole de toaletă, pentru
sport şi excursii) servicii de transport, culturale, de ocrotire a sănătăţii şi de
învăţământ, bunuri de folosinţă îndelungată ş.a.
.
Creşterea generală a preţurilor de consum cu 25,67% rezultă din creşterile
diferenţiate ale preţurilor fiecărei grupe de satisfactori (iar în cadrul grupei, de majorarea
preţurilor şi tarifelor individuale pentru sortimentele care intră în compoziţia grupei) şi
din ponderile pe care fiecare grupă de mărfuri o deţine în bugetul de familie tip sau în
„coşul” reprezentativ de mărfuri.
Calcularea IPC nu este o chestiune neutră din punct de vedere social-

economic şi politic. Ea are elemente tehnice asupra cărora se convine sau cu privire
la care ştiinţa statistică a fundamentat concluzii indubitabile; în acelaşi timp
între guvern, patronate şi sindicate se constată dispute, chiar contradicţii
asupra unor aspecte ce ţin de determinarea IPC, respectiv ratei inflaţiei. Ele
izvorăsc din interesele pe care le urmăreşte fiecare participant la acest proces.
Guvernul care a obţinut sufragiul pentru a administra aspectele esenţiale
ale societăţii şi economiei are interesul să demonstreze că face acest lucru bine,
iar un criteriu relevant pentru o atare apreciere îl constituie nivelul şi evoluţia ratei
inflaţiei; este interesat ca rata inflaţiei să fie cât mai mică, chiar sub cea reală.
Patronatul este interesat să rezulte dinamici cât mai mici ale preţurilor
şi inflaţiei pentru a atenua revendicările sindicatelor şi salariaţilor.
Sindicatele ar dori să obţină prin metoda de determinare a IPC niveluri
cât mai ridicate, dacă ar fi posibil mai mari decât cele efective, pentru a obţine
sporuri salariale mai mari în urma indexării.
Disputele trilaterale guvern, sindicate, patronat vizează: lista mărfurilor
reprezentative din fiecare grupă, ponderile atribuite fiecărei grupe în bugetul
de familie reprezentativ, intervalul la care sunt observate diferite categorii de
preţuri etc.
Dincolo de aceste dispute trebuie remarcat şi faptul că IPC
reprezintă în ultimă instanţă o evaluare (şi nu o măsurare riguroasă) a
dinamicii preţurilor pentru că se calculează pe baza unui număr limitat de
bunuri de consum şi observaţii ale evoluţiei preţurilor.
Forme ale inflaţiei în funcţie de intensitate
În funcţie de intensitatea inflaţiei în mod convenţional se disting:

Inflaţia târâtoare (moderată, liniştită) – caracterizată prin creşterea
generalizată a preţurilor din coşul de referinţă cu 2-3% anual. Ea este un
fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. În condiţiile
acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă; agenţii
economiei au tendinţa să încheie contracte pe termen lung, fiind convinşi că
preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii
previzibile şi moderate; se manifestă o preocupare redusă dacă plasarea
economiilor să se realizeze în active reale sau în titluri. Ca regulă generală,
productivitatea factorului muncă creşte mai intens ca salariile, iar PIB-ul
(PNB) real cunoaşte evoluţii ascendente pe fondul unor anticipări pozitive
din partea agenţilor economici.
Inflaţia deschisă – relevată prin creşterea anuală a preţurilor mai
mică de 10%, dar superioară celei de 3%. Evoluţia economiei devine
preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. În ţările dezvoltate
ea se manifestă doar episodic fiind însă un criteriu de performanţă pentru
ţările slab dezvoltate şi în tranziţie de la sistemul de comandă la cel
concurenţial. Când ea se manifestă în ţările dezvoltate, guvernele pun în
aplicare măsuri şi programe antiinflaţioniste pentru a proteja populaţia de
unele efecte negative, deşi ele nu sunt relevante.
Inflaţia galopantă sau inflaţia cu două cifre – expresie şi sursă a
unor ample dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită în ţările în
curs de dezvoltare din Africa, America Latină şi doar episodic în ţările
dezvoltate. Prezenţa unei atare inflaţii impune indexarea contractelor cu
indicele preţurilor sau într-o valută considerată relativ stabilă; moneda
naţională cunoaşte o pierdere rapidă a valorii economice (puterii de
cumpărare), rata dobânzii creşte rapid, viteza de rotaţie a banilor se
accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitatea
de monedă strict necesară tranzacţiilor cotidiene; o parte din economii
părăsesc economia naţională, plasându-se în străinătate, iar altele sunt
sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative sau
plasamente în active reale (case, obiecte de artă, terenuri etc.).
Hiperinflaţia caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor;
cererea de monedă naţională scade considerabil, o parte importantă din
tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă
alternativă. Se manifestă demonetizarea evidenţiată în Capitolul 4. Preţurile
relative devin deosebit de instabile, iar salariul real al unei persoane se
reduce lunar cu circa 30%; este produsul unor schimbări radicale în viaţa
economică şi politică a ţărilor în cauză. După cel de-al Doilea Război
Mondial, hiperinflaţia a fost un fenomen izolat întâlnit în unele dintre fostele
ţări socialiste în procesul tranziţiei (Polonia 1988-1990, când indicele
preţurilor a fost circa 1.000%, Rusia 1994, cu un indice al preţurilor cu patru
cifre şi în unele ţări din America Latină, cum ar fi Chile, Brazilia etc.), din
Asia şi Africa, mai ales cele angajate în conflicte militare, convulsii sociale
şi interetnice de amploare şi de durată. Ca regulă, hiperiflaţia s-a manifestat
în ţările şi perioadele cu un stat slab şi unde se produce o convergenţă de
interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (puternic
monopolizate sau cu structuri oligopoliste pentru a-şi proteja reciproc
interesele pe seama celorlalte categorii de agenţi economici).
Tipuri de creştere economică în relaţie cu inflaţia
În legătură cu relaţia dintre creşterea economică şi fenomenul inflaţionist

se pot contura mai multe tipuri de creştere economică:
- creştere economică „neinflaţionistă" caracterizată printr-o dinamică
relativ înaltă a creşterii economice şi o inflaţie târâtoare (moderată). Inflaţia
moderată este un factor stimulativ pentru creşterea economică: în perspectiva unei
creşteri moderate şi stăpânite a preţurilor sunt impulsionate investiţiile vizând
modernizarea şi retehnologizarea, ceea ce asigură creşterea PIB-ului şi PNB-ului
real în special pe seama sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie. Ritmul
creşterii PIB/locuitor depăşeşte rata inflaţiei. Este o formă sănătoasă de evoluţie a
economiei caracteristică ţărilor dezvoltate în anii '50-'60;
- creşterea economică inflaţionistă relevă că dinamica (ritmul) creşterii
economice este depăşit de rata inflaţiei; PNB-ul şi PIB-ul real, de regulă, se reduc;
- în perioada actuală, numeroase economii se confruntă cu fenomenele de
stagflaţie şi slumpflaţie.
Stagflaţia caracterizează acea situaţie din economia unei ţări concretizată
prin inflaţie rapidă (de regulă inflaţie deschisă) însoţită de stagnare economică.
PIB-ul şi PNB-ul real stagnează sau se reduc (fenomenul de recesiune) în condiţiile
când preţurile cresc, masa monetară stagnează sau chiar sporeşte, iar rata şomajului
este foarte ridicată.
Slumpflaţia defineşte situaţia cea mai critică dintr-o economie naţională:
stare de hiperinflaţie şi reducerea drastică a PNB-ului şi PIB-ului real, şomaj
cronic, de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne şi externe. Slumpflaţia
s-a întâlnit temporar în economiile dezvoltate în cursul primului şoc petrolier, în
unele economii în curs de dezvoltare şi în toate fostele ţări socialiste în unii ani ai
perioadei de tranziţie spre economia cu piaţă concurenţială.
De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial până la jumătatea anilor '60,
inflaţia n-a fost o problemă pentru teoria şi practica economică. A fost epoca în care
preţurile creşteau în limite acceptabile (majorări de 2-3% anual). Era inflaţie moderată
conjugată cu o creştere economică viguroasă, apreciată în linii generale ca
neinflaţionistă. Politicile de stimulare a cererii agregate prin bani ieftini pentru a încuraja
ocuparea acceptabilă a factorilor de producţie, creşterea producţiei şi refacerea
economică conduceau la performanţe economice scontate, bune. În aceste condiţii,
venitul (produsul) de echilibru tindea să se identifice cu venitul (produsul) deplinei
ocupări (potenţial). În atare circumstanţe, preţurile au fost relativ stabile, dar treptat s-au
acumulat o serie de dezechilibre care au răbufnit în anii '70.
Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a

generat o amplă dezbatere între specialişti, preocupări pentru practicieni şi
în rândul populaţiei privind cauzele ce o generează şi mecanismele care o
întreţin pentru ca astfel să se identifice şi soluţiile viabile pentru stăpânirea
şi încorsetarea fenomenului.
În prezent nu există o teorie general-acceptată a inflaţiei: cauzele
procesului inflaţionist sunt numeroase – de ordin economic, psihologic,
social-politic, intern şi extern, induse prin mecanismul relaţiilor
economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre
economiile naţionale etc.
În anumite împrejurări inflaţia provine şi primeşte şocul iniţial din

partea cererii, alteori, din partea ofertei. Nu puţine sunt situaţiile când şocul
declanşator al unei inflaţii deschise 1-a constituit evoluţia contradictorie a
cererii şi ofertei agregate sau măsuri de politică monetară insuficient
corelate cu realităţile economice etc.
Creşterea nejustificată, fără fundament economic, a veniturilor
băneşti ale unor categorii de agenţi economici, deficitele bugetului de stat şi a
conturilor curente care reflectă relaţiile economice cu străinătatea, sporirea
costurilor şi a masei monetare, deprecierea monedei naţionale şi reducerea
ofertei de bunuri marfare etc. pot fi tot atâtea împrejurări care pot declanşa,
amplifica şi întreţine procesul inflaţionist.
O caracteristică esenţială a inflaţiilor moderne este că ele au o

dinamică internă şi sunt greu de oprit după ce s-au declanşat. Este ceea
ce specialiştii numesc inflaţia inerţială, anticipată sau fundamentală,
adică acea rată a inflaţiei pe care agenţii economici o anticipează şi o iau în
calcul la încheierea contractelor private şi acordurilor oficiale; inflaţia
anticipată fiind un punct de reper pentru cea efectivă în viitor care are
tendinţa să dureze atâta timp cât un şoc n-o face să crească sau să se
diminueze.
Din aceste motive, putem vorbi de numeroase cauze parţiale din

a căror concertare apare procesul inflaţionist, ca dezechilibru marfaro-
bănesc concretizat în existenţa în circulaţie a unui exces de masă
monetară în raport cu volumul bunurilor marfare, supuse
tranzacţiilor. Acest excedent de masă monetară în raport de volumul
bunurilor marfare reflectă în ultimă instanţă existenţa unui exces de
cerere totală în raport cu oferta totală, o cerere agregată solvabilă
(pentru care există mijloace de plată) nesatisfăcută.
Forme ale inflaţiei în funcţie de cauza principală
Din perspectiva cauzelor care o declanşează, inflaţia este

tipologizată tradiţional în:
- inflaţie prin cerere;
- inflaţie prin costuri;
- inflaţie structurală.
În toate aceste cazuri apare o cerere agregată suplimentară, care
depăşeşte oferta globală. În cele trei forme de inflaţie, excesul de cerere are
cauze şi resorturi diferite.
Inflaţia prin cerere
Inflaţia prin cerere are la bază creşterea cererii globale (brusc,

sub formă de şoc sau treptat) în faţa căreia oferta este inelastică sau
indiferentă.
Aşa cum rezultă din figura, prin creşterea cererii sub impulsul unui
şoc, indicele preţului (IP) şi cantitatea de echilibru sporesc de la IP0, PNB0
la IP1, PNB1, ca expresie a modificării echilibrului de la E0 la El, care se
adaptează atât prin preţuri, cât şi prin cantităţi.
PNBn PIB
t^li, real
Diagrama inflaţiei prin cerere

Premisa inflaţiei prin cerere este ca masa monetară să crească
mai repede decât PNB-ul (PIB) sau, cu alte cuvinte, oferta de monedă
(respectiv, veniturile agenţilor economici) creşte mai intens decât oferta de
bunuri economice (respectiv, decât productivitatea).
În acest sens, M. Friedman apreciază că inflaţia este totdeauna şi
pretutindeni un fenomen monetar, excesul de monedă reprezentând
rădăcinile acesteia. El îşi găseşte expresie în ecartul inflaţionist - absolut şi
relativ.
Ecartul inflaţionist absolut se determină ca diferenţă, la nivelul
economiei naţionale, între cererea solvabilă nominală – conferită de masa
monetară aflată la dispoziţia agenţilor economici nonbancari, – şi oferta
reală de bunuri economice marfare. El reflectă excesul de monedă
neacoperit cu bunuri aflate pe piaţă.
Ecartul inflaţionist relativ se măsoară prin raportul procentual
dintre ecartul inflaţionist absolut şi oferta reală de bunuri marfare. El
indică câte unităţi monetare sunt în plus la 100 de unităţi de ofertă reală.
~~ Împrejurările care fac ca M > Q să fie un
fenomen de durată sunt foarte
numeroase. Ele ţin mai întâi de mecanisme intenţionate (se creează mai
multă monedă decât nevoile circulaţiei). Apare astfel o cerere solvabilă
suplimentară, în exces, iar majorarea preţurilor este soluţia imediată pentru
echilibrarea pieţelor.
Alături de acest mecanism direct declanşator de inflaţie, ar mai

exista şi altul indirect relevat de Wiecksell, Marshall, Keynes şi
Friedman. După aceştia, între creşterea masei monetare şi a cererii finale
se interpune scăderea ratei dobânzii care explică de ce prima o declasează
pe cea de a doua. De exemplu, dacă banca centrală achiziţionează bilete de
tezaur sau alte titluri de pe piaţa deschisă, particularii şi băncile vor deţine
mai multă lichiditate. În mod natural, cursul titlurilor va creşte, iar rata
dobânzii se reduce, ceea ce îi incită să achiziţioneze alte active reale
(pentru că cele financiare deja s-au scumpit); este fenomenul din România
în anii 2004 şi în special 2005. Elasticitatea producţiei, în special cea de
bunuri durabile şi de capital, este decisivă pentru instalarea stării de
inflaţie prin cerere. Dacă oferta este elastică sau de elasticitate unitară
în raport cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanşează
inflaţie. Dacă oferta producţiei de bunuri durabile şi de capital este
inelastică (pentru că întreprinzătorii nu au posibilitatea de a spori oferta
sau pur şi simplu acest lucru nu se poate face imediat) procesul inflaţionist
prin mecanismul indirect s-a declanşat şi se autoîntreţine.
Importantă pentru declanşarea sau nu a procesului inflaţionist este şi
categoria de agenţi economici în a căror posesie ajunge excesul de masă
monetară pusă în circulaţie. Dacă sporul de masă monetară ajunge în
special la producători, investiţiile sunt stimulate, creşte produsul global, iar
posibilităţile procesului inflaţionist sunt reduse.
Când sporul de masă monetară ajunge, mai ales, la consumatori şi
speculatori, creşte cererea de satisfactori şi de active financiare şi monetare,
efectul de creştere a preţurilor este preponderent, iar procesul inflaţionist se
declanşează cu intensitate.
Explicaţia keynesiană a inflaţiei prin cerere ţine de ceea ce Keynes

a numit „privilegiu al economiilor cu ocupare deplină"3. Keynes demonstra
că, dacă factorii de producţie sunt pe deplin ocupaţi (sau acest lucru se
întâmplă cu cel mai restrictiv dintre ei) şi se încearcă totuşi o creştere a
producţiei se declanşează un puseu inflaţionist, graţie dezechilibrului care
apare între produsul potenţial şi cel efectiv (mai mare). Randamentul
factorilor de producţie se reduce (s-a intrat în zona descrescătoare a legii
randamentelor de scară), iar veniturile obţinute de posesorii factorilor de
producţie supraocupaţi sunt superioare productivităţii marginale în valoare
a respectivilor factori.
Inflaţia prin costuri
Inflaţia prin costuri se fundamentează pe legăturile care există

între nivelul costurilor, comportamentul întreprinzătorilor şi eficienţa
utilizării factorilor de producţie, a resurselor în general.
Ipoteza de lucru este că nivelul costurilor unitare (medii şi

marginale) primeşte un impuls de creştere. Ipoteza este plauzibilă şi
împrejurările posibile sunt foarte numeroase:
- deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale, scumpeşte

importurile;
- pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce
conduce la creşterea costului mediu fix;
- atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai
rari ale căror preţuri sunt superioare în raport cu productivitatea
marginală în valoare ca urmare a unei alocări inadecvate a
resurselor;
- existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină
revendicări din partea sindicatelor şi patronatului pentru a-şi
conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor
nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe, chirii etc.),
soldate cu majorarea costurilor unitare (figura 21.2).
Creşterea costurilor şi inflaţia autoîntreţinută
Pe pieţele concurenţiale sau neconcurenţiale majorarea costului mediu şi

marginal conduce la restrângerea ofertei şi reducerea PNB-ului efectiv sub cel
potenţial, şi apariţia unui echilibru nou, E1 caracterizat printr-un PNB efectiv mai
mic şi preţuri de piaţă generalizate la un nivel superior
Inflaţia prin costuri poate apărea şi ca urmare a politicilor guvernamentale,

când guvernarea este interesată să menţină o cerere înaltă, promovând politici
monetare şi fiscale expansive.
În felul acesta se poate ivi situaţia ca cererea globală susţinută artificial de
către autorităţi (vezi de pildă în preajma încheierii ciclului electoral) să sporească
producţia potenţială, ceea ce conduce la reacţii inflaţioniste ale întreprinzătorilor
care în condiţii de deplină ocupare a factorilor, în special a forţei de muncă, se
soldează cu creşteri salariale, creşteri de costuri, apoi de preţuri ş.a.m.d.
Inflaţia structurală
Inflaţia structurală reflectă o situaţie gravă din economie în care cererea şi oferta
agregate se modifică în sens contrar, cererea agregată creşte, iar oferta agregata scade.
Este atât o combinaţie între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi componente
specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ
birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale
concomitent cu reducerea altor elemente ale ofertei globale.
Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra

structurii viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordaţe între structura materială
a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât
oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor care, prin mecanismele de
autoîntreţinere, se generalizează în întreaga economie. Cererea excedentară poate
proveni de la factori guvernamentali, agenţi particulari şi externi.
Când nu intervin şocuri asupra cererii şi ofertei globale, inflaţia tinde să
rămână constantă (inflaţia de inerţie).
Pe termen scurt, evoluţia inflaţiei este influenţată de relaţia dintre
dinamica cererii globale şi cea a ofertei globale. Ca regulă generală, cererea este
mai sensibilă la creşteri (elastică la factorii creşterii) şi inelastică la scădere, în timp
ce oferta este elastică la scădere şi inelastică în faţa majorităţii factorilor de
creştere. Din această cauză, când creşte cererea globală are loc atât creşterea
ofertei, cât şi a ratei inflaţiei (pentru că oferta creşte mai încet decât cererea).
Concluzie:
Inflaţia este un proces care reflectă stări de lucruri şi dezechilibre
comportamentale ale oamenilor; oamenii sunt cei de la care pleacă, asupra
cărora se răsfrânge şi prin ale căror acţiuni se autoîntreţine procesul
inflaţionist. Iar oamenii au memorie: când în calitate de agenţi economici ei se
aşteaptă la majorarea preţurilor, la un puseu inflaţionist, ei integrează această
anticipare în comportamentele lor viitoare. Iar dacă fiecare anticipează inflaţia, ea
se produce efectiv. Aceasta înseamnă că fiecare are partea sa de vină în
declanşarea şi întreţinerea procesului inflaţionist: guvernul, firmele, instituţiile
financiar-bancare, salariaţii, pensionarii, speculatorii etc. Sunt ei în egală măsură
responsabili de inflaţie? Evident, nu. Vinovăţia depinde de forţa pe care o au
diferiţi agenţi economici şi de consecvenţa de a-şi urmăresc propriul
interes, ignorând pe ale altora şi abordând un comportament bazat pe
obiective pe termen scurt.
De aceea, cauzele secvenţiale ale inflaţiei prezentate mai sus au

valoare didactică. Toate cauzele amintite, şi altele, se întrepătrund, se
influenţează, în cele mai diverse modalităţi, în timp şi spaţiu.
Inflaţia are efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei

şi a intereselor tuturor categoriilor de agenţi economici, asupra
categoriilor populaţiei, asupra climatului social-politic din interiorul ţării
cât şi a relaţiilor economice dintre partenerii aparţinând unor economii
diferite. Descifrarea tuturor acestor consecinţe este o operaţiune dificilă
pentru că:
- amploarea şi plaja efectelor depinde de intensitatea inflaţiei,
de tipurile acesteia;
- efectele inflaţiei sunt contradictorii: sub anumite aspecte
ea favorizează anumiţi agenţi şi îi defavorizează sub alte aspecte;
- unele categorii de agenţi economici sunt, pe ansamblu,
câştigători de pe urma inflaţiei, iar alţii sunt, pe ansamblu,
perdanţi.
Cu toate acestea, inflaţia este temută de către întreaga

populaţie fiind considerată inamicul public numărul unu din cauza
costurilor şi pericolului potenţial pe care le conţine pentru viaţa
economică şi structurile sociale.
Înainte de a prezenta o schiţă succintă a celor mai reprezentative
consecinţe şi costuri pe care le generează inflaţia se impune o precizare:
dacă la contractele încheiate toate categoriile de preţuri s-ar majora
concomitent şi cu un procent identic, nimeni nu ar câştiga sau pierde de pe
urma inflaţiei, pentru că preţurile relative nu se modifică deşi cele absolute
sporesc.
Câştigători şi perdanţi ai inflaţiei
În fapt, inflaţia modifică preţurile absolute în ritmuri şi la

momente diferite, ceea ce schimbă preţurile relative; în felul acesta
inflaţia redistribuie avuţie şi proprietate de la cei ale căror preţuri relative
s-au redus spre cei ale căror preţuri relative cresc. Un caz particular este
trasferul de avuţie de la creditor la debitor dacă contractul de împrumut n-a
fost prevăzut cu o clauză de indexare a
ratei dobânzii şi a amortizării creditului, corelată cu rata inflaţiei. Aceasta,
pentru că creditul a fost acordat în monedă cu o putere de cumpărare
(valoare) mai ridicată decât cea a monedei prin care se restituie.
Referindu-se la rolul redistributiv al inflaţiei, Edmund Phelps

sublinia: „există o identitate matematică aşa de trivială pentru economist
precum este de misterioasă pentru omul de pe stradă: fiecare dolar
suplimentar pe care trebuie să-l plătească un cumpărător din cauza inflaţiei,
generează venituri suplimentare de un dolar pentru vânzător"4. Sau, mai
concret spus, „orice modificare a preţurilor nominale (absolute - n.n.)
implică modificarea veniturilor pentru cel puţin doi agenţi economici...,
deci o modificare a repartiţiei şi o altă configuraţie a veniturilor celor doi”5.
Ca regulă, inflaţia redistribuie patrimoniu de la cumpărător în

favorarea vânzătorului, de la cel care economiseşte în favoarea celui care
investeşte sau speculează cu resursele celui dintâi.
Inflaţia este cea care distruge puterea de cumpărare a
economiilor,
banilor, hârtiilor de valoare, conturilor de economii, contractelor de
asigurare şi pensiilor etc. dacă ele nu au preţuri - şi nu pot avea într-o
economie concurenţială -indexabile cu rata inflaţiei.
În contracte diferite, fiecare membru al societăţii şi agent economic
este şi debitor şi creditor, ceea ce face ca fiecare să beneficieze de pe urma
inflaţiei în postura de debitor şi să piardă în cea de creditor: rezultatul
final depinde de raportul dintre cele două ipostaze.
În condiţii de inflaţie pierd, de regulă, mai mult vârstnicii decât
tinerii
pentru că primii deţin mai multe active nominale (în total patrimoniu) care
sunt mai vulnerabile în faţa procesului inflaţionist (chiar dacă unele ajutoare
sociale şi rente sunt de regulă indexate, pierderea tot rămâne).
În condiţii de inflaţie moderată preţurile cresc adeseori mai repede
decât salariile. Ca atare, inflaţia determină şi redistribuire de venituri în
favoarea deţinătorilor de capital şi a celor care obţin venituri din profit la
dauna salariaţilor6.
Dacă impozitele şi taxele nu sunt indexate, plătitorii acestora îşi
diminuează povara fiscală, după cum şi obligaţiile statului pentru datoria
publică neindexată sunt diminuate. De aceea, inflaţia este, adesea,
premediată de către autoritatea publică pentru a reduce valoarea reală a
datoriei publice favorizând rambursarea ei cu bani cu o putere de cumpărare
mai redusă şi la care plăteşte o dobândă reală negativă.
Ori de câte ori inflaţia nu este anticipată riguros (lucru de altfel imposibil) şi
evoluţia ei nu este inclusă în contractele cu execuţie viitoare va genera efecte
redistributive de avuţie şi venituri ample, iar unele categorii de populaţie şi de agenţi
economici sunt serios afectate: mulţi, în sens negativ şi, puţini, în sens pozitiv.
În condiţii de inflaţie, nu toate veniturile monetare cresc identic şi

concomitent cu creşterea preţurilor. Inflaţia penalizează anumite grupuri sociale,
în special pe cei cu venituri fixe şi îi avantajează pe cei care trăiesc din venituri
variabile, dependente de performanţe, de nivelul activităţii şi de alte criterii pe care
reuşesc să le impună.
Inflaţia introduce un grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri:
întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de investiţii ample şi de lungă durată, cu
risc ridicat. Ei preferă investiţii cu orizont scurt şi risc redus. Inflaţia persistentă şi
generalizată în timp inhibă procesul de economisire şi de investiţie
transformând un număr mare de întreprinzători în speculatori care azi
cumpără mai ieftin pentru a vinde mâine mai scump; activitatea de producţie
este sacrificată în favoarea operaţiunilor comercial-speculative, procesele de
economisire şi investiţionale sunt inhibate.
Creşterea economică stagnează sau înregistrează regrese cu o întreagă
pleiadă de consecinţe negative: şomaj, deficit bugetar, creşteri şi mai substanţiale
de preţuri, deficite ale balanţei de plăţi, climat social-politic nefavorabil, scăderi
evidente şi substanţiale ale nivelului de trai şi calităţii vieţii pentru categorii largi
ale populaţiei, numeroase falimente în rândul firmelor mici şi mijlocii,
marginalizarea clasei de mijloc, mergându-se până la ample procese de
dezagregare a vieţii şi relaţiilor economice. Economia în ansamblul său devine
mai instabilă, fragilă la şocurile externe şi la relaţiile de interdependenţă pe
care le generează diviziunea naţională şi internaţională a muncii.
Deşi inflaţia este generalizată în lumea contemporană, ea nu este identică
în toate economiile naţionale. Acelea care înregistrează inflaţie mai intensă sunt
sancţionate imediat prin deteriorarea (deficitul) balanţei comerciale. În acelaşi
plan al analizei nu trebuie pierdută din vedere tendinţa de „fugă” a capitalului spre
economiile mai puţin inflaţioniste cu efecte ample asupra balanţei de plăţi, gradului
de ocupare, creşterii economice şi cursului monedei naţionale.
Inflaţia tinde să ameninţe pacea socială sau să accentueze conflictele
sociale acolo unde acestea existau în mod potenţial sau vizibil: în condiţii de
inflaţie practic fiecare categorie socială se simte frustrată şi lezată din punct de
vedere economic, ceea ce face ca fiecare să revendice ceva, mai mult sau mai
puţin violent prin manifestaţii, greve, schimbări politice etc.
La nivel microeconomic, inflaţia distorsionează preţurile şi veniturile
agenţilor economici, rupe preţurile relative de evoluţia costurilor şi a cererii,
realocă resursele şi reorientează spre anumite activităţi întreprinzătorii pe baza unor
avantaje relative (competitive), care sunt foarte instabile.
Datele statistice relevă că, în condiţia de inflaţie deschisă, cotele de
amortizare a capitalului fix stabilite legal sunt insuficiente pentru regenerarea
valorică a elementelor de capital fix, costurile contabile fiind mai mici decât
cele efective. În felul acesta profitul este supradimensionat, firmele pot cunoaşte
fenomenul de reproducţie restrânsă a capitalului fix pe seama amortizării, paralel
cu diminuarea importanţei acesteia în investiţia brută.
Concluzie. Redistribuirile de venituri şi de patrimoniu,

convulsiile sociale, înrăutăţirea nivelul de trai pentru unele categorii
ale populaţiei, deprecierea valorii economice a certificatelor de depozit
şi altor titluri de valoare cu venit fix, distrugerea informaţiei economice
exprimată prin intermediul preţurilor, inhibarea înclinaţiei spre
economisire şi spre investiţii, pierderea de producţie şi creşterea ratei
şomajului sunt principalele elemente care conturează costurile sociale
ale inflaţiei.
Generalizată în economiile contemporane, inflaţia a impus ample dezbateri

teoretice şi experienţe practice pentru a fi redusă şi pusă sub control în vederea
menţinerii în limite considerate normale: să favorizeze creşterea economică reală
cu sacrificii minime din partea agenţilor economici.
Având în vedere dimensiunile diferite ale inflaţiei, condiţiile concrete ale
diferitelor ţări şi economii naţionale şi politicile antiinflaţioniste pot fi abordate sub
numeroase unghiuri: după şcoala (doctrina) economică, ce reprezintă fundamentul
programelor antiinflaţioniste, după obiectivele imediate urmărite, după instrumentele
(pârghiile) folosite prioritar în vederea reducerii şi stăpânirii sale etc.
După obiectivele imediate urmărite putem distinge: A. programe pentru
prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă anumiţi agenţi
economici de pe urma inflaţiei; B. programe şi măsuri pentru reducerea
inflaţiei prin minimizarea costurilor sociale ale acesteia.
A. Din rândul primei categorii de măsuri se detaşează prin importanţă
indexarea totala sau parţială a salariilor şi altor categorii de venituri.
Indexarea reprezintă o componentă antiinflaţionistă, având ca obiectiv
compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariaţii şi alte categorii de
persoane cu venituri fixe. Indexarea (salariilor, pensiilor, burselor, alocaţiilor de
şomaj, numite generic venituri fixe) reprezintă o tehnică ce permite evoluţia veniturilor
în funcţie de creşterea preţurilor pentru a influenţa puterea de cumpărare a veniturilor.
S-a constatat că în ţările care au practicat indexarea totală (100%), aşa
cum a fost cazul Italiei şi Braziliei, spirala inflaţionistă are tendinţa să se amplifice.
Indexarea parţială înseamnă indexarea veniturilor cu o anumită cotă
procentuală din rata inflaţiei, dacă sunt îndeplinite mai multe condiţii. Se practică
mai multe forme de indexare parţială.
Indexarea este, în consecinţă, o măsură de protecţie socială..
B. Strategiile antiinflaţioniste pentru reducerea inflaţiei au ca
obiectiv stoparea inflaţiei sau cel puţin micşorarea acesteia, cu cele mai
mici costuri sociale posibile.
Reducerea ratei inflaţiei vizează acţiuni de politică economică
diferite în funcţie de opţiunile doctrinare şi condiţiile concrete din
economie: reducerea cererii agregate, prin micşorarea masei monetare şi
creşterea costului banilor, stimularea ofertei agregate, un mixt între cele
două tipuri de politică economică.
Strategia standard promovată de FMI s-a bazat şi se bazează pe

reducerea cererii agregate prin cooperarea politicilor fiscale şi
monetare restrictive pentru a determina o redimensionare a masei
monetare aflate la dispoziţia agenţilor economici pentru cumpărări,
corelată cu oferta de bunuri marfare. În fond, ea vizează reducerea
ecartului inflaţionist absolut şi relativ.
Acestea se bazează pe măsurile clasice de reducere a masei monetare

(creşterea rezervelor obligatorii, a ratei rescontului, a restricţiilor în
acordarea creditelor, politici de open-market promovate de banca centrală,
acţiuni pe piaţa schimburilor etc).
Măsurile de politică bugetară şi fiscală vizează: reducerea
cheltuielilor bugetare reale sau menţinerea celor nominale la niveluri strict
controlate, creşterea obligaţiilor fiscale pentru firme şi a fiscalităţii, pentru
menaje, în special pe seama impozitării indirecte.
Măsurile de politică monetară şi fiscală restrictive pot fi:
- lente, de mici proporţii, graduale;
- bruşte, dure, rapide şi de mari proporţii.
Prima opţiune va duce la restrângerea creşterii economice,

creşterea lentă a ratei şomajului peste cea naturală, iar inflaţia se poate
reduce lent, în timp.
Cea de-a doua opţiune duce la reducerea bruscă şi substanţială a
inflaţiei (strategia cold turkey - „curcanul rece”), o recesiune de mari
proporţii, sporirea rapidă, dar pentru o perioadă scurtă a ratei şomajului,
urmând ca, după o perioadă de timp, producţia şi ocuparea să revină la
niveluri anterioare, dar inflaţia să rămână restrânsă.
Pentru care din cele două categorii de măsuri se optează? Nu există

soluţii tip: depinde de gradul de suportabilitate a economiei şi de climatul
social din ţară. Ambele soluţii au fost experimentate în diferite ţări. Ca
regulă, în ţările dezvoltate au dat rezultate mai bune măsurile de cea de a
doua categorie.
Pe lângă măsurile incluse în strategia standard a FMI sunt posibile şi
alte măsuri care să completeze soluţiile de politică monetară şi bugetară.
a) Politica veniturilor care presupune acţiuni directe asupra
salariilor şi preţurilor, mergând, în situaţii extreme, până la îngheţarea
acestora (practicată, spre exemplu, în SUA pentru o perioadă de trei luni în
intervalul 1973-1974). Politica veniturilor poate da rezultate parţiale doar
dacă este conjugată cu măsuri care vizează stimularea ofertei totale (dar lasă
neschimbată alocarea resurselor şi preţurile relative) şi reducerea cererii
totale, mai ales reducerea sau eliminarea deficitului bugetului de stat. De
regulă, ea presupune încheierea unui pact social guvern-sindicate-patronate.
b) Practicarea unor stimulente fiscale pentru cei care realizează
sporuri de productivitate şi nu măresc preţurile şi salariile peste un anumit
procent (deşi controlul aplicării unei asemenea măsuri este foarte dificil).
Esenţiale şi definitorii sunt acele măsuri şi pârghii economico-
financiare care stimulează creşterea productivităţii factorilor de
producţie şi reducerea costurilor, care conciliază aspiraţia firească de
creştere a cererii agregate, însoţită de majorarea producţiei şi a ofertei
pe cale intensivă. În economiile puternic racordate la schimburile
internaţionale şi la care în mod inevitabil inflaţia importată ar genera
sporirea costurilor de producţie (şi pe această bază a preţurilor) singura
soluţie de fond pentru reducerea sau prevenirea procesului inflaţionist este
obţinerea unei dinamici a productivităţii factorilor de producţie care să
devanseze potenţialul de creştere a costurilor, ceea ce înseamnă
consolidarea economiei reale, printr-o creştere a ofertei şi îmbunătăţirea ei,
calitativă şi structurală.
CURSUL 13 INTERDEPENDENŢE ECONOMIEI INTERNAŢIONALE.

13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice internaţionale
13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe. Datoria externă
Fiecare economie naţională face parte din contextul economic mondial,
neputându-se dezvolta autarhic, ci promovând continuu schimburi cu alte economii
şi având un anumit loc în competiţia internaţională. Interdependenţele economice
internaţionale sunt concomitent cauză şi efect în raport cu progresul globalizării,
care implică transformări esenţiale în conţinutul activităţilor economice şi în cel al
pieţei, în interiorul fiecărei economii şi în raporturile dintre ele.
13.1 Caracteristici generale ale interdependenţelor economice

internaţionale
Dinamica dezvoltării economiei naţionale presupune o amplă deschidere

spre economia mondială, printr-o participare activă la fluxurile economice
internaţionale.
Evoluţia economiei naţionale în termeni reali, de normalitate, se poate
asigura printr-un comportament competiţional adecvat în cadrul economiei
mondiale.
Economia mondială reprezintă totalitatea economiilor naţionale privite ca

ansamblu de interdependenţe între ele, concretizat într-un schimb mutual permanent de
activităţi, de la formele simple la cele complexe.
Interdependenţele economice internaţionale între statele lumii există din

cele mai îndepărtate timpuri, parcurgând până acum un proces continuu şi
contradictoriu. Acest proces poate fi definit prin mai multe noţiuni, care
sintetizează tot atâtea straturi economice calitative cum sunt: schimbul mutual de
bunuri între ţări, piaţa mondială, economia mondială. Asemenea straturi formează
în prezent un pluralism economic deosebit de dinamic, ce reflectă în fond
macroeconomia deschisă, interdependenţele din economia mondială.
Schimbul de bunuri între ţări este un proces care însoţeşte evoluţia societăţii
umane pe fiecare treaptă de dezvoltare.
Aceasta înseamnă că el a devenit o reflectare a economiei mondiale atunci

când a dobândit o sferă cuprinzătoare de manifestare şi a început să influenţeze tot
mai vizibil dezvoltarea economiei fiecărui stat.
În perioada postbelică, multe ţări, de regulă cele în curs de dezvoltare, care
nu dispuneau de resurse valutare, au apelat la schimburi simple – marfă contra
marfă – ceea ce a rămas în istoria relaţiilor economice internaţionale sub denumirea
de „cliring” sau „barter”. În cadrul acestui sistem, schimburile se prevedeau
echilibrate valoric, iar dacă într-un an nu se realiza echilibrul, diferenţele se reglau
în anul următor sau erau compensate sub alte forme. Deficienţa acestui sistem
decurgea din faptul că paleta schimburilor bilaterale era totuşi restrânsă ca urmare a
profilului unor economii naţionale, iar ţările erau tentate să includă în asemenea
schimburi mărfuri nu de cea mai bună calitate. Acestea din urmă erau rezervate
pentru schimburile în valută convertibilă, care stimulau calitatea şi concurenţa pe
piaţa mondială.
Creşterea eficienţei activităţii economice, apariţia şi sporirea surplusului de
bunuri, trecerea acestora în proprietate privată, în condiţii de concurenţă, au
influenţat din ce în ce mai evident schimbul mutual între ţări.
Piaţa mondială reprezintă acel strat calitativ economic întruchipat în relaţiile de

schimb ce se realizează între agenţi economici din diverse ţări, inclusiv societăţi
transnaţionale, purtători ai cererii şi ofertei. Ea este spaţiul economic de manifestare a
diviziunii mondiale a muncii şi a efectelor acesteia. Formarea statelor naţionale în secolul
al XIX-lea a influenţat puternic maturizarea relaţiilor de schimb, care constituie substanţa
pieţei mondiale.
Înţelegerea conceptului complex al pieţei mondiale contemporane necesită

informaţii multiple obţinute din operaţiuni specifice cum sunt: aprecierea ştiinţifică
a capacităţii de absorbţie a pieţei mondiale; multiplicarea tranzacţiilor tradiţionale
de export-import, concomitent cu identificarea unor tranzacţii noi; cercetarea
legăturilor dintre conjunctura economiei mondiale şi raportul cerere-ofertă pe
termen scurt şi pe termen lung; evaluarea realistă a locului şi rolului participanţilor
la mecanismul concurenţial specific pieţei mondiale, în prezent şi în perspectivă,
prin măsurarea ştiinţifică a forţei lor economice efective şi potenţiale; evaluarea
corectă, în dinamică, a relaţiilor sistemice dintre toate componentele pieţei
mondiale.
Economia mondială este stratul calitativ superior al schimbului
mutual de activităţi desfăşurat pe piaţa mondială, între economii naţionale
independente şi specializate, în acord cu diviziunea mondială a muncii.
Conţinutul complex al conceptului de economie mondială se reflectă prin

mai multe trăsături fundamentale cum sunt:
> entităţile de bază ale economiei mondiale sunt economiile
naţionale, care se dezvoltă independent, nicidecum autarhic. Dar,
economiile naţionale înregistrează schimbări calitative majore, în
contextul globalizării;
> interdependenţele specifice economiei mondiale formează un
sistem în care fiecare entitate îndeplineşte funcţiile sale (de
subsistem) şi toate împreună au funcţii cu caracter de sistem
integrator regional sau global (planetar);
> economia mondială este unică, în sensul că toţi participanţii la ea se
supun aceloraşi legităţi specifice relaţiilor dintre cerere şi ofertă;
> pe teritoriul unei ţări operează agenţi economici naţionali, ca rezidenţi,
precum şi agenţi economici străini, care sunt însă consideraţi rezidenţi
în situaţia când operează în interiorul unei ţări, de cel puţin un an;
> economia mondială este eterogenă, din punctul de vedere al
economiilor ţărilor lumii. Ea include ţări bogate sau sărace, mari sau
mici, superdezvoltate sau subdezvoltate. În acest context, este relevant
faptul că nivelurile de dezvoltare ale economiilor naţionale
înregistrează o asimetrie evidentă, care influenţează interdependen-
ţele economice internaţionale;
> economia mondială are caracter dinamic, adică nu constituie un proces
finit, imuabil, ci se află în permanentă evoluţie sub aspectul
conţinutului, al structurii, al calităţii relaţiilor de schimb, sub influenţa
unui ansamblu de factori;
> parteneriatul în economia mondială poate fi bilateral sau
multilateral, funcţionând pe baza unor instrumente juridice proprii
(tratate cu caracter general, acorduri de colaborare, convenţii,
protocoale şi liste de mărfuri, contracte economice ş.a.) şi într-un
cadru instituţional adecvat (comisii, comitete, asociaţii etc).
Instituţionalizarea multilateralismului cunoaşte mai multe forme, între care

cele mai răspândite sunt organizaţiile economice internaţionale, cum ar fi:
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Conferinţa Naţiunilor Unite pentru
Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD), Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor
(UIT), Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică (AIEA) etc.
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), care a înlocuit Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), şi-a început activitatea la 1 ianuarie 1995
şi reprezintă forumul mondial cel mai prestigios pentru negocieri comerciale
multilaterale.
În funcţie de limitele naturale ale planetei Pământ, ca şi în raport cu
posibilităţile pe care le oferă cunoaşterea umană, este posibil ca treapta economiei
mondiale actuale, caracterizată prin globalizarea libertăţii de alegere şi asigurarea
egalităţii şanselor, să se integreze într-un proces de proporţii cosmice. La început
acesta s-ar realiza pe microzone cosmice, pentru ca apoi să se extindă nelimitat în
spaţiul Universului posibil, fie în actuala formă de viaţă, fie într-o altă formă, greu
de imaginat astăzi. În orice caz, o asemenea economie umană ar putea să se
numească economie cosmică, cu diferite grade de extindere.
Desigur, ordinea economică mondială reflectă felul în care sunt
ierarhizate şi organizate în timp şi spaţiu componentele economiei mondiale,
precum şi starea calitativă a lor, determinată de raportul de forţe pe plan economic
mondial.
Un element definitoriu pentru economia mondială şi pentru interdependenţele dintre

economiile naţionale îl constituie diviziunea mondială a muncii. Aceasta reflectă sintetic
tendinţele de specializare internaţională competitivă în scopul participării eficiente la
circuitul economic mondial.
Diviziunea mondială a muncii s-a cristalizat treptat în decursul timpului,

începând cu trecerea la maşinism şi la marea industrie.
În condiţiile actuale, în lume se înregistrează un model foarte eterogen al
diviziunii mondiale a muncii, cu grade diferite de specializare internaţională.
Realitatea arată că specializarea internaţională este necesară şi posibilă pentru că:
permite ţărilor dezvoltate să-şi valorifice superior factorii de producţie şi să vândă
avantajos pe piaţa mondială bunurile lor; încurajează ţările slab dezvoltate să
participe la piaţa mondială pentru a obţine prin exportul de resurse economice, în
special, instrumentele valutare necesare finanţării importului unor bunuri
economice la care se înregistrează neajunsuri pe piaţa internă.
Diviziunea mondială a muncii este influenţată de mai mulţi factori cum ar
fi: condiţiile naturale diferite ale ţărilor lumii; dimensiunile teritoriului şi ale
populaţiei ţărilor; cantitatea, structura şi calitatea factorilor de producţie naţionali;
disponibilităţile de capital; complexitatea bunurilor în diferitele ţări; obiceiurile
şi comportamentele economice specifice diferitelor popoare; conjunctura
social-politică internă şi internaţională ş.a.
Diviziunea mondială a muncii stă la baza interdependenţelor
economice internaţionale, influenţându-le în direcţii importante care privesc
restructurarea lor, reorientarea activităţii ramurilor economice, regruparea
ţărilor, accesibilitatea la resursele economice, conţinutul schimburilor
economice pe piaţa mondială, participarea economiilor naţionale la circuitul
economic mondial etc. Astfel este favorizată şi o ordine economică
mondială cu caracter dinamic.
Fluxurile economice internaţionale reprezintă mişcări de bunuri

materiale, servicii sau informaţii, ca şi de valori băneşti de la o ţară sau
grupă de ţări la alta. Ele sunt dependente organic de diviziunea mondială a
muncii, pe piaţa mondială manifestându-se prin forme diferite în timp şi
spaţiu.
Fluxurile economice internaţionale au o tendinţă generală de

multiplicare şi diversificare într-un cadru economico-juridic bine
determinat. Astfel, se disting următoarele forme principale ale fluxurilor
economice internaţionale: fluxul de bunuri materiale şi servicii sau comerţul
exterior; fluxul internaţional de capitaluri şi monetar, fie ca investiţii directe,
ca împrumuturi internaţionale sau ca tranzacţii cu titluri de valoare pe piaţa
mondială; fluxul mondial al muncii, generat de migraţia forţei de muncă
dintr-o ţară în alta; fluxul mondial valutar, reflectat de vânzarea-cumpărarea
de valute convertibile; fluxul internaţional de bunuri economice care sunt
rezultatul unei munci de înaltă calificare, al unei cercetări ştiinţifice
eficiente asimilate sistematic în activitatea economică; fluxul informaţional
internaţional etc.
Circuitul economic mondial reprezintă ansamblul fluxurilor

economice internaţionale privite în unitatea şi interdependenţa lor. El
reflectă îngemănarea formelor schimbului mutual de activităţi între
diferitele economii naţionale, referitoare la activităţile producătoare de
bunuri economice, de distribuţie, de cercetare ştiinţifică etc. În condiţiile
actuale deţin o pondere tot mai importantă fluxurile monetare, financiare,
de servicii şi informaţii etc.
Circuitul economic mondial are un caracter istoric concret şi

dinamic, în sensul că formele sub care se manifestă, se multiplică şi se
diversifică în dependenţă de: gradul dezvoltării economiilor naţionale şi al
economiei mondiale în ansamblul ei; nivelul diviziunii mondiale a muncii;
stadiile şi direcţiile în care evoluează conjunctura politică internaţională.
Totodată, circuitul economic
mondial poate influenţa, la rândul său, economiile naţionale, economia mondială şi
relaţiile politice internaţionale.
Asemenea caracteristici se manifestă în contextul globalizării, fiind atât
cauze, cât şi efecte în raport cu aceasta.
Definirea comerţului internaţional
În contextul interdependenţelor economice internaţionale, comerţul

internaţional se distinge printr-un rol esenţial, care s-a manifestat încă de la apariţia
sa. El s-a dezvoltat în decursul timpului sub influenţa unui sistem de factori
naturali, economici, ştiinţifico-tehnici, social-politici, culturali, interni şi externi.
Exportul reprezintă o vânzare de bunuri economice unui agent economic
dintr-o altă ţară în schimbul unei sume de bani cu circulaţie pe plan internaţional.
Exportul are funcţia principală de a asigura piaţă de vânzare pentru o parte din
bunurile create în economia naţională, diminuând corespunzător consumul final.
Importul reprezintă o cumpărare de bunuri economice de la un agent economic din
altă ţară, în schimbul unei sume de bani convenite. Astfel, importul contribuie la
sporirea de bunuri economice care intră în consumul personal şi la asigurarea
factorilor de producţie pe care importatorul nu-i posedă sau are şanse de a-i crea cu
efort exagerat.
Comerţul internaţional reflectă totalitatea tranzacţiilor de export şi de import,

ierarhizate pe ţări, pe grupe de ţări, pe zone sau regiuni, pe categorii de pieţe sau de
bunuri materiale şi servicii ş.a. Acesta se măsoară cu ajutorul mai multor indicatori cum
ar fi: procentul exportului în totalul producţiei vândute a unei ţări; procentul importului în
totalul producţiei utilizată într-o ţară; procentul comerţului internaţional în produsul
intern brut (PIB) sau în produsul naţional brut (PNB); volumul exportului sau importului
pe locuitor ş.a.
Pentru evaluarea comerţului internaţional şi pentru adoptarea deciziilor

corespunzătoare în ceea ce priveşte exportul sau importul are o semnificaţie
informaţională deosebită determinarea capacităţii de export a pieţei şi a capacităţii
de import a pieţei. Aceste faţete ale capacităţii pieţei sunt investigate, la rândul lor,
cu ajutorul înclinaţiei medii şi a înclinaţiei marginale de a exporta şi de a importa.
În cazul înclinaţiei medii de a exporta sau de a importa se determină raportul
dintre exporturile, respectiv importurile unei ţări şi venitul sau produsul ei global pe o
anumită perioadă.
În cazul înclinaţiei marginale de a exporta sau a importa se determină raportul
dintre modificarea exporturilor suplimentare, respectiv modificarea importurilor
suplimentare şi modificarea venitului sau produsului global al ţării respective pe o
anumită perioadă.
Pentru adoptarea deciziei de export în scopul pătrunderii pe piaţa externă,

producătorul trebuie să evalueze în mod ştiinţific şi realist: capacitatea firmelor de a
exporta, bunurile economice destinate exportului, precum şi modalitatea de export.
Pentru decizia de import trebuie să se respecte mai multe exigenţe care se
referă la: plata preţului stipulat în contractul de vânzare, obţinerea pe cheltuiala şi
riscul său a licenţei de import, îndeplinirea obligaţiilor vamale de import, preluarea
mărfii, transferul riscului ş.a.
În sensul unor astfel de decizii are o importanţă deosebită înţelegerea
elasticităţii cererii şi ofertei pentru export şi pentru import. Aceasta poate lua
următoarele forme: a) elasticitatea cererii pentru export; b) elasticitatea cererii
pentru import; c) elasticitatea ofertei de export. Fiecare dintre aceste forme
influenţează substanţial fluxurile internaţionale de bunuri economice.
Elasticitatea cererii pentru export. În situaţia în care se reduc preţurile
exporturilor noastre pentru a spori încasările în valută, este necesar ca cererea
pentru exporturi să fie elastică.
În cazul în care cererea pentru bunurile noastre va fi inelastică, situaţia va fi
nefavorabilă deoarece efortul nostru suplimentar de a vinde o cantitate ceva mai
mare de bunuri va fi mai mult decât inutil întrucât încasările mai mici în valută
pentru fiecare livrare înseamnă că noi vom încasa de fapt mai puţină valută în total.
Elasticitatea cererii pentru import. Situaţia este aici foarte asemănătoare cu
cea anterioară, dar funcţionează în sens invers.
Elasticitatea ofertei de export. Dacă exporturile trebuie să fie vândute în
cantităţi tot mai mari, ele trebuie să fie disponibile pentru vânzare. Aceasta înseamnă
că ar putea fi necesară reducerea cererii interne pentru ele, dacă oferta de exporturi
este inelastică. Orice acţiune care duce la reducerea cererii interne va mări oferta
de export. Această relaţie trebuie optimizată însă, ţinând seama de interesele
populaţiei, de puterea de cumpărare a banilor, de calitatea şi sortimentul bunurilor,
de preţurile de pe piaţa externă etc.
Caracteristicile principale ale comerţului internaţional actual s-
au cristalizat treptat într-un mediu economico-social tot mai complex. Se
pot releva următoarele caracteristici:
Comerţul internaţional a evoluat în perioada contemporană, într-un

ritm mai mare, în comparaţie cu dinamica producţiei.
Această caracteristică vizează atât devansarea ritmului producţiei,

cât şi devansarea ritmului creşterii produsului naţional brut, respectiv a
produsului intern brut. Un asemenea decalaj se explică prin creşterea
volumului fizic al exporturilor şi prin sporirea preţurilor pe piaţa mondială,
ce au avut loc în perioada postbelică, dovedind că o pondere relativ
crescândă din producţia naţională este orientată spre export, iar o pondere
tot mai mare a importului contribuie la acoperirea nevoilor de consum ale
ţării.
Comerţul internaţional a înregistrat mutaţii calitative, structurale

însemnate, regăsite atât la export, cât şi la import.
Acestea sunt expresia schimbărilor adânci ce s-au realizat în

structura economiei mondiale, mai ales, sub impactul revoluţiei ştiinţifico-
tehnice contemporane şi dezvoltării diviziunii mondiale a muncii. Astfel, în
componenţa obiectului exportului, îndeosebi al ţărilor dezvoltate, se află
produsele manufacturate, cu grad înalt de prelucrare.
Comerţul internaţional este influenţat din ce în ce mai mult de

evoluţia conjuncturii economiei internaţionale.
Această caracteristică trebuie apreciată în complexitatea sa, deoarece

riscurile şi alte procese specifice crizei economice, monetar-financiare sau
valutare mondiale se regăsesc în evoluţia conjuncturii economice
internaţionale contemporane.
Comerţul internaţional se caracterizează prin derularea sa în

proporţia cea mai însemnată între ţările dezvoltate economic.
Un procent relevant al comerţului internaţional se înregistrează între

ţările dezvoltate economic, având ca obiect bunuri superior prelucrate,
precum şi între filialele societăţilor multinaţionale, având ca obiect bunuri
intermediare.
Comerţul internaţional cunoaşte forme noi de alianţe şi cooperări internaţionale.
Pe lângă organismele şi acţiunile cu vocaţie mondială şi regională, create în

perioada postbelică pentru a stimula comerţul internaţional, cum ar fi Organizaţia
Mondială a Comerţului şi Uniunea Europeană, se întăresc tot mai mult în prezent
forme şi tehnici noi de afaceri internaţionale. Acestea depăşesc cadrul strict al
schimbului de bunuri materiale şi termenele specifice contractelor de export-import
tradiţionale, înscriindu-se în categoria mai cuprinzătoare a cooperării economice
internaţionale şi categoria mai nouă a alianţelor strategice şi de transfer
internaţional de tehnologie1, pe trasee specifice globalizării.
Alianţele strategice sunt:
> alianţe competitive: producţia sub licenţă (licenţierea), adică
acordarea, cu titlu oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de
produs sau proces, care a făcut anterior obiectul unui brevet, de la
licenţiat la licenţiator. Brevetul este însoţit de multe ori de know-how,
adică elemente tehnice şi tehnologice nebrevetabile; distribuţia sub
francizare (franchising), adică acordarea de o persoană (cedent) unei
alte persoane (franchiser) a permisiunii de a se folosi în afaceri de
drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului;
> cooperarea industrială: subproducţia internaţională, adică toate
operaţiile bazate pe un contract între o firmă principală (ordonator) şi
una sau mai multe firme executante de produse sau subansamble ce se
livrează contra cost ordonatorului, care le vinde pe piaţa mondială sub
marca sa;
> coproducţie internaţională, adică înţelegerea între două firme din ţări
diferite de a produce autonom anumite subansamble şi de a-şi livra
reperele create în scopul asamblării pentru obţinerea produsului finit;
> societăţi mixte, adică un acord între două sau mai multe părţi pentru a
lucra împreună la un proiect de afaceri economice.
În acest context apare şi se dezvoltă comerţul internaţional electronic
sub influenţa directă a implementării echipamentelor electronice pentru tranzacţii şi
transferuri de bunuri economice, mai ales noncorporale.
Politici privind comerţul internaţional
În relaţie directă cu stadiul dezvoltării economice a unei ţări şi cu

exigenţele unor teorii economice predominante într-o perioadă de timp,
referitoare la comerţul internaţional, statul elaborează o politică comercială
corespunzătoare.
Politica comercială reprezintă ansamblul reglementărilor de natură

economico-juridică, administrativă, fiscală, bugetară, financiară, bancară,
valutară ş.a., adoptate de stat pentru extinderea sau diminuarea
schimburilor externe şi protejarea economiei naţionale de concurenţa
străină. Această politică este un segment important al politicii economice
a unei ţări, privind relaţiile ei economice internaţionale.
Pe termen lung, obiectivul politicii comerciale constă în stimularea

dezvoltării economiei fiecărui stat, în condiţii de concurenţă internaţională.
Pe termen scurt sau mediu, obiectivele politicii comerciale
constau, în principal, în modernizarea structurii relaţiilor comerciale
internaţionale.
În ansamblul lor, obiectivele politicii comerciale se deosebesc în
timp şi spaţiu sub influenţa unor împrejurări naţionale şi internaţionale
specifice. În prezent, se întăreşte tendinţa spre instituţionalizarea relaţiilor
economice internaţionale, concomitent cu multilateralizarea acestora prin
acorduri care vizează codificarea unor norme şi principii referitoare la
utilizarea anumitor instrumente proprii politicii comerciale în schimburile
economice mutuale.
Ţinând seama de conţinutul instrumentelor, putem aborda politica
comercială sub trei forme ca: politică vamală sau tarifară; politică
comercială netarifară; politică comercială promoţională şi de stimulare.
Politica vamală reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale referitoare

la intrarea şi ieşirea bunurilor economice într-o ţară sau dintr-o ţară; ea
este o componentă importantă a politicii comerciale promovate de un stat.
Instrumentul principal, legal şi eficient pentru înfăptuirea politicii vamale
sunt taxele vamale.
Taxele vamale reprezintă un tip specific de impozite indirecte ce se

percep asupra bunurilor economice care formează obiectul comerţului
internaţional, în special al importului. Ele se aplică mărfurilor care trec
frontierele vamale ale unei ţări, constituind o sursă de natură fiscală la
bugetul ţării, influenţând direct preţul bunurilor care circulă în comerţul
internaţional. Ca o pârghie a politicii comerciale, taxele vamale
restricţionează sau stimulează schimburile comerciale internaţionale.
Politica comercială netarifară reprezintă ansamblul
instrumentelor, reglementărilor şi măsurilor publice sau private menite să
restricţioneze comerţul internaţional în scopul protejării pieţei interne de
concurenţa străină sau să contribuie la echilibrarea balanţei de încasări şi
plăţi externe. Politica comercială promoţională şi de stimulare
reprezintă ansamblul instrumentelor şi măsurilor publice şi private menite
să stimuleze exporturile unei ţări. Aceste instrumente şi măsuri se
înfăptuiesc în două direcţii: măsuri promoţionale şi măsuri de stimulare a
exporturilor.
Măsurile promoţionale sunt acelea care urmăresc influenţarea

partenerilor externi potenţiali pentru a cumpăra unele bunuri economice ce
există deja sau care vor fi disponibile pentru export într-un viitor apropiat
(negocierea şi încheierea de acorduri comerciale şi de plăţi, organizarea de
agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate, publicitate externă etc.).
Măsurile de stimulare a exporturilor sunt acelea care urmăresc
mărirea competitivităţii bunurilor economice destinate exportului şi
ridicarea gradului de motivaţie a producătorilor şi exportatorilor la nivel
microeconomic şi macroeconomic în vederea impulsionării exporturilor.
Aceste măsuri pot avea conţinut: bugetar (subvenţii directe şi indirecte de
export, prime de export); fiscal (facilităţi fiscale pentru bunurile exportate);
financiar-bancar (credite de export, asigurarea şi garantarea acestor
credite); valutar (prime valutare, deprecierea monedei naţionale).
Comerţul internaţional necesită încheierea sistematică de tratate,

acorduri şi diverse convenţii economice între parteneri din ţări diferite.
Realitatea comerţului internaţional demonstrează că, de regulă,

odată cu stipularea în tratat a problemelor comerciale se stipulează şi
aspectele referitoare la transportul internaţional al bunurilor economice
respective pe cale maritimă şi fluvială, astfel că aceste instrumente se
numesc tratate de comerţ şi navigaţie.
Clauza naţiunii celei mai favorizate reprezintă acea prevedere

înscrisă, de regulă, în tratatele de comerţ şi navigaţie sau în acordurile
comerciale şi de plăţi, potrivit căreia părţile semnatare se obligă să-şi
acorde reciproc toate avantajele pe care le-au acordat sau le vor acorda în
viitor ţărilor terţe în domeniul relaţiilor comerciale.
În general, clauza naţiunii celei mai favorizate se aplică în

următoarele domenii: perceperea taxelor vamale de import, export şi
tranzit; eliberarea licenţelor de import-export; tranzitul de mărfuri; navigaţia
maritimă şi fluvială; situaţia juridică a agenţiilor şi reprezentanţelor
comerciale şi a persoanelor juridice ale unei ţări care realizează acte de
comerţ pe teritoriul celeilalte ţări semnatare.
Măsurarea gradului şi evoluţiei comerţului internaţional, pe de o parte, şi
dezvoltarea economică, pe de altă parte, constituie un demers ştiinţific fundamental
şi de mare complexitate în timp şi spaţiu. Această relaţie implică determinarea
riguroasă şi sistematică a eficienţei fiecărei operaţiuni de comerţ internaţional care
intră în structura actuală a acestuia.
Eficienţa economică a comerţului internaţional reflectă incidenţele pe care

exportul şi importul le au asupra activităţii economice, asupra economiei naţionale în
ansamblul ei.
Ea se calculează pe termen scurt, mediu sau lung, în funcţie de informaţiile

necesare pentru deciziile de prognoză şi/sau de evaluarea activităţii de comerţ
internaţional.
Pe termen scurt, eficienţa demonstrează modul în care ea îşi îndeplineşte
funcţia de menţinere a unei situaţii economice sau de a contribui la asigurarea
echilibrului între cererea şi oferta agregate de bunuri economice.
Eficienţa activităţii de comerţ internaţional, apreciată prin indicatorii
macroeconomici, este cu atât mai mare cu cât agenţii economici obţin mai multă
valută din export, cu ajutorul căreia pot să importe bunuri economice necesare.
Calcularea eficienţei comerţului internaţional la nivel microeconomic şi pe
fiecare operaţiune de export şi de import este necesară, dar nu şi suficientă pentru
aprecierea eficienţei totalităţii relaţiilor economice internaţionale, în corelaţie cu
eficienţa globală a activităţii economice dintr-o ţară.
De aceea, eficienţa comerţului internaţional trebuie evaluată pe ansamblul

componentelor acestuia privite în interdependenţa lor.
Astfel, preţul naţional trebuie comparat sistematic cu preţul mondial al

mărfurilor ce intră în operaţiuni de export sau de import. Atunci când preţul
naţional al mărfurilor exportate este mai mic decât preţul plătit pentru mărfurile
importate, înseamnă că eficienţa comerţului internaţional este mai mare.
În aprecierea eficienţei comerţului internaţional este necesar să se ţină
seama şi de starea de convertibilitate sau neconvertibilitate a monedei naţionale,
deoarece, într-o stare de convertibilitate, comparabilitatea corespunzătoare se
asigură în mod direct, în timp ce într-o stare de neconvertibilitate intervin indicatori
intermediari de cuantificare a eficienţei operaţiunilor de comerţ internaţional.
Pe termen mediu şi lung, eficienţa comerţului internaţional are o
sferă mai cuprinzătoare, deoarece reflectă efectele totale asupra evoluţiei
de ansamblu a economiei unei ţări, aflată în echilibru dinamic. Aceasta
înseamnă că, prin influenţele sale multiple, comerţul internaţional schimbă
componenţa materială a indicatorilor de rezultate macroeconomice, cum ar
fi produsul global brut (PGB); de asemenea, comerţul internaţional
influenţează ritmul de creştere al produsului naţional net (PNN), precum şi
expresia monetară a acestuia. Astfel, eficienţa comerţului internaţional
trebuie evaluată atât din perspectiva obţinerii efectelor imediate, directe, cât
şi din cea a obţinerii efectelor imediate, agregate. Această exigenţă poate
conduce la aprecierea potrivit căreia contribuţia eficienţei comerţului
internaţional la sporirea produsului naţional net (PNN) este un criteriu
totalizator de mare importanţă, care trebuie prognozat şi urmărit
permanent în fiecare ţară, pe baza diviziunii mondiale a muncii, adică a
specializării ei.
În consecinţă, relaţia dintre comerţul internaţional şi dezvoltarea

economică devine mai complexă şi mai cuprinzătoare, în sensul că ea
trebuie să vizeze nu numai creşterea eficienţei economice într-o anumită
ţară, ci în ansamblul ţărilor partenere la operaţiunile tot mai diversificate
de comerţ exterior. În contextul integrării economice internaţionale şi al
globalizării, se pune tot mai acut problema creşterii eficienţei atât în
economiile ţărilor membre ale diverselor organisme integraţioniste, cât şi
în economiile care aspiră să devină în viitor membre ale acestora.
13.3 Balanţa comercială. Balanţa de încasări şi plăţi externe.

Datoria externă
Toate operaţiunile de comerţ internaţional sunt reflectate în balanţa

comercială, care relevă şi gradul racordării unei ţări la fluxurile economice
internaţionale.
Balanţa comercială reprezintă un tablou economico-statistic în care se

înregistrează şi se compară sistematic valoarea totală şi pe grupe de mărfuri a exportului
şi a importului unei ţări, pe o anumită perioadă, de regulă un an. Gruparea bunurilor
economice exportate şi importate se realizează în modalităţi diferite de la o ţară la alta.
Fiecare ţară urmăreşte, cu ajutorul balanţei comerciale, modul cum

participă ea la comerţul internaţional, în scopul valorificării pe piaţa externă a
rezultatelor activităţii la scară naţională. Exportul constituie activul în care se
înscriu operativ sumele încasate din vânzarea bunurilor economice, într-o valută
convenită. Importul constituie pasivul în care se înscriu sumele plătite pentru
bunurile economice importate, într-o valută înscrisă în contractul de import.
Balanţa comercială poate să se înfăţişeze sub mai multe forme, determinate
pe baza unor criterii necesare deciziilor pentru întocmirea, urmărirea sau evaluarea
balanţei. Astfel, după numărul partenerilor, balanţa poate fi: balanţă
comercială generală, atunci când în balanţă se cuprind schimburile de mărfuri ale
unei ţări cu toate celelalte ţări; balanţă comercială parţială, atunci când în balanţă
sunt cuprinse schimburile de mărfuri ale unei ţări cu agenţi economici dintr-o
singură ţară sau dintr-o singură grupare de ţări.
După raportul dintre export şi import, balanţa poate fi:
⎦ excedentară (activă) este atunci când valoarea exportului este mai
mare decât cea a importului, ţara respectivă realizând venituri suplimentare în
valută. O asemenea balanţă este recomandabilă pentru ţările care au datorii externe
şi cele care doresc să treacă la convertibilitatea monedei. O balanţă comercială
excedentară se poate realiza prin relaţii de comerţ exterior cu orice altă ţară;
⎦ deficitară (pasivă) este atunci când valoarea exportului este mai mică
decât cea a importului. Echilibrarea acestei balanţe se poate face prin folosirea
rezervelor valutare proprii sau prin credite externe rambursabile;
⎦ echilibrată (soldată) este atunci când valoarea exportului este egală
cu cea a importului. Aceasta se poate realiza în fiecare an sau în mod cumulativ pe
mai mulţi ani.
Starea balanţei comerciale (excedentară, deficitară sau echilibrată) este expresia,

îndeosebi, a gradului de eficienţă economică înregistrată în ţara respectivă şi care
determină forţa concurenţei mărfurilor ei pe piaţa mondială.
În situaţia în care o balanţă comercială este deficitară (pasivă) în mod

cronic, înseamnă că evoluţia economică este necorespunzătoare; însă, o stare
benefică nu presupune neapărat o balanţă comercială excedentară continuu, ci
necesită o balanţă comercială echilibrată în dinamică, pe orizonturi medii de timp
şi pe ansamblul relaţiilor de export-import. Pentru evaluarea corectă a situaţiei
balanţei comerciale trebuie să se ţină seama şi de mecanismul şi nivelul preţurilor
utilizate pentru bunurile economice care fac obiectul comerţului internaţional.
Balanţa comercială este o componentă principală a balanţei de încasări şi
plăţi externe.
Balanţa de încasări şi plăţi externe
Între instrumentele economice, valutar-fincaniare folosite pentru evidenţa,

analiza şi controlul interdependenţelor externe ale unei ţări, un rol deosebit are
balanţa de încasări şi plăţi externe. Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-
financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată, de
regulă un an.
Balanţa de încasări şi plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se

includ şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară, din relaţiile sale economice,
financiare şi monetare cu alte ţări, pe o anumită perioadă de timp, de obicei un an.
În balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări se înscriu fluxurile

valorice cu străinătatea. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar-
valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. Potrivit
metodologiei Fondului Monetar Internaţional, balanţa de încasări şi plăţi externe
reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective, cu
privire la fluxurile valorice ce trebuie să se efectueze în termenul pentru care se
întocmeşte balanţa, indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.
Rezultă că balanţa de încasări şi plăţi externe exprimă felul în care economia unei
ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale,
conferind monedei naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-
financiare internaţionale.
Balanţa de încasări şi plăţi externe a unei ţări cuprinde sintetic

totalul încasărilor şi plăţilor valutare reieşite din operaţiunile cu bunuri
materiale, servicii şi capitaluri efectuate între agenţii economici din ţara
de referinţă şi cei străini, ordonate într-o anumită grupare.
Capitolele principale ale balanţei de plăţi externe privesc input-urile

şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele
activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale, servicii internaţionale
(transport, turism, asigurări, expediţii etc.), fluxul de capital, constituirea şi
folosirea rezervelor valutare ş.a. Având în vedere conţinutul ei, o numim
balanţa de încasări şi plăţi externe, deşi în practică se foloseşte
termenul de balanţă de plăţi externe.
În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa
uniformizării grupării posturilor în balanţele de încasări şi plăţi externe ale
ţărilor, în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional, după
cum urmează
Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea
echilibrului balanţei de încasări şi plăţi externe.
Modalitatea de echilibrare a balanţei de încasări şi plăţi externe

determină starea acesteia, astfel că balanţa în totalitatea ei, reflectând
situaţia posturilor care o compun, poate fi: echilibrată, atunci când
încasările sunt egale cu plăţile din relaţiile cu toate ţările partenere în anul
sau perioada de referinţă; excedentară sau activă, atunci când încasările din
relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul
acestora; deficitară sau pasivă, atunci când încasările din străinătate sunt
mai mici decât plăţile către străinătate.
O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie

înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de încasări şi plăţi
externe, concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări.
Privită în ansamblul ei, balanţa de încasări şi plăţi a avut, în

perioada postbelică, în numeroase ţări, deficite cronice care se explică
prin dezechilibrele produse de criza economică mondială, în unele cazuri
de cursa înarmărilor, dar cel mai adesea ca urmare a presiunii inflaţiei
monetare. Un deficit prelungit al balanţei de încasări şi plăţi impune
adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. În cazul ţărilor în curs
de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi
concesionarea bogăţiilor naturale. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc
rezervele monetare, se devalorizează moneda pentru a creşte
competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe
termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională.
Prin urmare, problemele interdependenţelor internaţionale sunt
deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale,
cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii.
Datoria externă a unei ţări reprezintă împrumuturile primite de o
ţară sau de agenţi economici particulari, în cadrul interdependenţelor
internaţionale, precum şi alte obligaţii financiare, rezultate din globalizarea
economică.
În cadrul interdependenţelor economice internaţionale se practică o
diversitate de credite care pot fi grupate astfel: după destinaţie; după durată;
după natura creditorului; după natura beneficiarului2.
Noţiunea de datorie externă este cuprinzătoare şi poate fi abordată
ca: datorie externă brută în sens larg; datorie externă în sens restrâns;
datorie externă în accepţiunea Băncii Mondiale; datorie externă netă3.
Un aspect important privind datoria externă îl constituie indicatorii

care exprimă gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare şi
efortul valutar ce îl implică această îndatorare.
Gradul de îndatorare faţă de străinătate a ţărilor debitoare se

determină prin următorii indicatori: dimensiunea absolută a datoriei externe;
dimensiunea medie a datoriei externe pe locuitor; raportul dintre datoria
externă şi produsul intern brut.
Efortul valutar angajat de datoria externă a ţărilor debitoare se
reflectă prin mărimea absolută a serviciului datoriei externe (rambursarea
creditelor şi plata dobânzilor aferente) şi prin raportul dintre serviciul
datoriei externe şi încasările din exportul de bunuri materiale şi servicii.
Problema datoriei externe se pune în termeni diferiţi pentru ţările

dezvoltate care au moneda convertibilă, faţă de ţările slab dezvoltate şi în
tranziţie.
Printre organismele financiare internaţionale creditoare se numără şi Banca

Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) denumită şi Banca
Mondială, înfiinţată în 1944, care are ca principală funcţie acordarea de credite
pentru construcţie şi dezvoltare, adică pentru finanţarea agriculturii, energiei,
transportului, industriei ş.a. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), înfiinţat în
1944, are ca funcţie principală acordarea de credite pentru asigurarea echilibrului
balanţei de încasări şi plăţi.
În privinţa scadenţei creditelor externe se ţine seama de trei aspecte: termenul de
folosire a împrumutului; termenul de graţie, adică timpul în care nu se efectuează
plăţi pentru rambursarea creditului; termenul de rambursare efectiv al creditului.
Se au în vedere disponibilităţile valutare, creditele acordate, investiţiile directe şi
investiţiile de portofoliu.
În cazul ţărilor dezvoltate, aspectele datoriei externe se reduc în cea mai
mare parte la datoria publică. Ele pot recurge, după oportunitate, la devalorizarea
monedei naţionale, în scopul stimulării exportului şi calmării importului. De altfel,
în locul conceptului de datorie externă în ţările cu economie de piaţă concurenţială
dezvoltată şi cu moneda convertibilă se utilizează acela de „dezechilibru valutar
financiar" sau de „mişcare de capital".
Amortizarea datoriei externe înseamnă rambursarea ei în conformitate cu

condiţiile convenite. Aceasta ţine seama de indicatorii arătaţi şi de evoluţia dobânzilor,
realizându-se în corelaţie directă cu dezvoltarea economiei şi cu efîcientizarea activităţii
economice, ca şi a comerţului exterior. Prin amortizarea datoriei externe se urmăreşte
rambursarea în aşa fel încât încasările din export să favorizeze restituirea creditelor şi plata
dobânzilor corespunzătoare lor, asigurându-se în continuare resursele pentru achitarea
importului de bunuri materiale şi servicii destinate creşterii economice şi satisfacerii
cerinţelor sociale într-o anumită perioadă.
Conţinutul inegalităţilor şi decalajelor
Economia mondială contemporană evoluează în contextul unor evidente

inegalităţi şi decalaje ce se manifestă pe diferite planuri. Problema inegalităţilor a
fost analizată în toate timpurile. În gândirea economică s-au cristalizat, în timp,
două curente opuse: liberalismul clasic sau neoclasic (care a minimalizat
importanţa inegalităţilor, punându-le, în special, pe seama varietăţii naturii umane)
şi gândirea socială (care ţine seama de proprietatea privată şi de folosirea muncii
salariate remunerată deficitar).
În prezent, se conturează o nouă viziune ce se încadrează între acestea,
adică gândirea privind egalitatea şanselor, care are rolul de a concilia egalitatea cu
pluralismul şi cu diversitatea stilurilor de viaţă.
Inegalităţile reprezintă relaţii cantitative, calitative şi structurale între
mărimi, entităţi, fenomene sau procese ce au dimensiuni, sfere de cuprindere,
intensităţi de manifestare diferite în timp şi spaţiu; ele se exteriorizează sub diferite
forme de decalaje economice.
Decalajele economice sunt discrepanţe cantitative, calitative, structurale
între nivelurile şi intensităţile dezvoltării economice a ţărilor, evaluate prin
compararea indicatorilor de rezultate sau structurilor macroeconomice.
Inegalităţile şi decalajele se bazează, pe diviziunea muncii şi se manifestă
atât în interiorul unei ţări, cât şi în relaţiile dintre ele. Pentru a reflecta cât mai bine
nivelurile de dezvoltare a diferitelor ţări şi discrepanţele dintre ele, O.N.U.
foloseşte din anul 1990 un sistem de indicatori economici şi sociali denumit
Sistemul indicatorilor dezvoltării umane (Human Development Index – HDI).
În scopul aprofundării cunoaşterii ştiinţifice şi al măsurării veridice a
evoluţiei economice, decalajele se pot grupa în mai multe categorii astfel: decalaje
cantitative – discrepanţe numerice, de mărime între indicatorii comparaţi; decalaje
calitative – discrepanţe între laturile esenţiale ce definesc indicatorii respectivi;
decalaje absolute – discrepanţe între indicatori, manifestate prin deosebiri
comparabile în privinţa ponderii şi ritmurilor înregistrate de indicatorii
macroeconomici ce se compară.
Pentru obţinerea unor informaţii ample şi elevate, în analizele economice
se mai folosesc şi alte categorii de decalaje, având în vedere un anumit criteriu de
referinţă cum ar fi: starea economiei (boom sau recesiune), structura tehnică,
tehnologică sau economică, timpul pentru care se realizează analiza etc. Subliniem
în continuare unele dintre acestea.
Decalajaul recesionist reprezintă inegalitatea ce se determină ca diferenţă
între produsul intern brut actual efectiv şi produsul intern brut potenţial. Acest
decalaj este generat de şomajul ciclic, adică acela care se formează în faza de
recesiune (criză, depresiune) a ciclului economic sau care derivă nemijlocit din
diminuarea activităţii economice în anumite anotimpuri.
Decalajul tehnologic reflectă inegalitatea în nivelul dezvoltării ştiinţei,
tehnicii şi tehnologiei, în gradul înzestrării tehnice a muncii, al utilării producţiei
cu tehnici şi tehnologii moderne, concretizate în mărimea productivităţii sau
randamentului înregistrat într-un anumit timp. De asemenea, acest decalaj se
manifestă între diferite firme privind nivelurile eficienţei tehnologice, exprimate
fizic sau eficienţei economice, exprimate în termenii costurilor.
Decalajul tehnologic poate fi măsurat cu ajutorul unor indicatori ca:
ponderea cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în produsul intern brut; ponderea
operaţiilor mecanizate, automatizate, robotizate în totalul activităţilor din
economie; nivelul şi rata tehnologiilor moderne folosite în totalul tehnologiilor
utilizate etc.
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, de exemplu, se concentrează
peste 90% din numărul total al cercetătorilor ştiinţifici, circa 97% din stocul
mondial de brevete şi licenţe, circa 95% din capacitatea de prelucrare electronică a
informaţiilor şi aproape întreaga producţie de circuite integrate din lume.
Decalajul temporal (lag) reprezintă perioada dintre momentul elaborării şi
momentul în care un set de politici macroeconomice devin evidente, incontestabile
în viaţa economică a unei ţări. În cazul unei politici macroeconomice de orice tip
se armonizează mai multe decalaje cum sunt: a) decalaje de recunoaştere, care
relevă timpii utili pentru ca executivul ţării să recepteze imperativul adoptării unei
anumite politici macroeconomice; b) decalaje de decizie, care relevă timpii utili
pentru ca executivul ţării să conceapă şi să aplice o decizie referitoare la politica ce
va fi implementată; c) decalaje de implementare, care relevă timpii utili pentru ca
o politică macroeconomică să fie efectiv transpusă în practică de către executivul
ţării, într-un anumit moment al ciclului electoral; d) decalaje de efecte, care relevă
timpii utili pentru evaluarea efectelor proiectate.
Asemenea decalaje trebuie cunoscute şi folosite în toate momentele
managementului economic guvernamental, deoarece ele ţin şi de incertitudinea şi
riscul activităţilor economice. În prezent, mai mult ca oricând, se constată că
incertitudinea este sursa potenţială a riscului, iar riscul este forma concretă pe care
o îmbracă pierderile în afaceri. De aceea, activităţile economice se stabilesc ex-
ante şi se măsoară ex-post, şi în raport cu precizia de a fi prevăzute şi urmărite
sistematic diferitele forme de decalaje.
Inegalităţile în condiţiile contemporane
Problematica amplă a inegalităţilor şi decalajelor, în special a celor din

domeniul repartizării veniturilor, a căpătat o importanţă deosebită în ultimele
decenii, în corelaţie cu globalizarea economiei. Deşi nu există încă un consens
general privind asemenea aspecte, totuşi s-au acumulat suficiente informaţii
potrivit cărora amplificarea inegalităţii în contemporaneitate decurge din
participarea diferenţiată a ţărilor la globalizare, potrivit gradului lor de
dezvoltare economică. Globalizarea produce efecte diferite pentru participanţi şi
non-participanţi: dacă în rândul participanţilor există semne clare de convergenţă
economică, în acelaşi timp ea produce un fenomen invers de divergenţă între
aceştia şi non-participanţi, cei care rămân izolaţi de pieţele globale4.
Inegalităţile au o istorie îndelungată şi nu au conotaţii strict negative.
Cauzele care generează interesul sporit pentru cunoaşterea şi folosirea
informaţiilor despre inegalităţile economice pot fi sistematizate astfel: valoarea pe
care participanţii la tranzacţii o atribuie bunurilor pe care le schimbă care este
subiectivă şi inegală; valoarea pe care fiecare subiect o acordă bunului ce îl doreşte
este superioară valorii bunului la care este dispus să renunţe; inegalităţile între
indivizi cu privire la capacităţile fizice şi intelectuale ale acestora; atitudinea faţă
de risc şi poziţia pe piaţă a agenţilor economici; capacitatea de negociere sau de
impunere a condiţiilor de schimb; corupţia aproape instituţionalizată, într-o serie
de state, şi gradul de apropiere a agenţilor economici de factorul politic.
Asemenea aspecte se întâlnesc în mod diferit în toată lumea, dar paradoxal
poate, cele mai multe astfel de semnale nu vin din statele aflate la periferia pieţei
mondiale, ci din cele situate în topul dezvoltării.
Inegalitatea economică, îndeosebi în repartizarea veniturilor, a devenit o
problemă globală a omenirii din cauze care ţin de: mecanismele pieţei, implicit
eşecurile ei; ratele diferite de creştere economică; erodarea capitalului uman, mai
ales prin şomaj; discrepanţele dintre bogaţi şi săraci; subţierea clasei de mijloc;
politici sociale inadecvate, îndeosebi politici redistributive.
Forme de inegalităţi
Aceste forme sunt multiple şi dinamice. Ele constituie atât premise, cât şi
efecte ale dezvoltării economice. Formele principale ale inegalităţilor sunt:
inegalităţi în interiorul ţărilor şi inegalităţi între ţări (internaţionale); inegalităţi în
PIB pe locuitor; inegalităţi în venituri; inegalităţi în indicatori ai dezvoltării
umane: rata natalităţii şi mortalităţii, speranţa medie de viaţă, educaţie, accesul la
cultură şi inegalităţi în servicii de calitate etc.
Efectele inegalităţilor sunt deosebit de puternice deoarece diversele forme
ale lor se intersectează şi se intercondiţionează în permanenţă în plan naţional şi
internaţional.
În interiorul ţărilor, relaţia dintre gradul de deschidere a ţării şi
inegalitatea din interiorul ei este controversată. Unii specialişti descoperă o relaţie
negativă (creşterea deschiderii determină reducerea inegalităţii), în timp ce alţi
specialişti indică o relaţie pozitivă. Diversele elemente ale deschiderii economiei
(comerţ, migraţie, pieţe de capital) par a avea efecte diferite asupra inegalităţii,
greu de măsurat cu precizie.
Inegalitatea între ţări este însă mult mai mare într-o lume parţial
globalizată, decât într-una în care integrarea economică va fi deplină.
O creştere a integrării în ultimii zece ani, manifestată prin apariţia unor
forme incipiente de integrare economică, în America – atât în Nord, prin NAFTA,
cât şi în partea Centrală şi de Sud, prin MERCOSUR sau ANDEAN, în Asia –
ASEAN, APEC, dar şi prin adâncirea şi lărgirea integrării în spaţii deja consacrate,
precum Europa, a avut efecte benefice, în primul rând asupra statelor în dezvoltare:
rata medie anuală de creştere economică a fost dublă faţă de cea a statelor
dezvoltate; mai mult, unele state din rândul celor în dezvoltare au intrat în
clubul statelor dezvoltate în acest interval.
Rezultă din toate acestea că inegalităţile au caracter permanent,
trebuie cercetate atent în funcţie de mişcarea generală a economiei
mondiale. Inegalităţile nu se confundă cu nedreptăţile, dar nici echitatea cu
egalitatea participării la distribuirea rezultatelor. Egalitatea şi dreptatea sunt
interdependente, dar ele nu trebuie confundate. Atacarea fără discernământ
a inegalităţilor riscă să producă mari nedreptăţi, tocmai în numele dreptăţii.
Asimilarea corectă a unor asemenea aspecte este benefică pentru elaborarea
şi înfăptuirea unor strategii globale privind inegalităţile în care să se aibă în
vedere atât conţinutul lor profund, cât şi efectele multiple (cu favorabilităţi
şi limite) în ansamblul dinamicii ordinii economice mondiale.
CURSUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRAREA REGIONALĂ.

14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare în planul funcţionării economiei
14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN), promotori şi
beneficiari ai globalizării
internaţională
Existenţa contemporană se află într-un amplu proces de schimbare care,

printre multe alte faţete, marchează tranziţia contradictorie spre o nouă civilizaţie şi
economie – cea globală. Creşterea economică din orice ţară, toate componentele
vieţii economice resimt pe multiple planuri incidenţele tranziţiei spre economia
globalizată.
Pe lângă problematica şi condiţiile specifice fiecărei ţări şi zone

geografice, omenirea, în general, şi, implicit, activitatea economică au şi
numeroase coordonate esenţiale comune:
a) se confruntă cu diverse probleme globale care reverberează asupra
întregii planete (poluarea, instabilitatea economică şi financiară, decalajele
economice, stresul ş.a.);
b) resursele materiale, financiare, informaţionale şi umane prezintă o
deosebită mobilitate, favorizată de mijloacele moderne de transport şi comunicaţie,
de revoluţia în domeniile informaticii, comunicaţiilor şi transporturilor;
c) omenirea tinde spre un sistem economic global de natură liberală în
care proprietatea privată liber accesibilă, democratizarea, drepturile omului sunt
garantate legal şi supravegheate de sistemul juridic şi societatea civilă;
d) are loc tranziţia spre un nou tip de valori economice, culturale, morale;
e) o gamă de produse (cola, autoturisme, electrocasnice, computere, blue-
jeans, pizza etc.), create de câteva mii de companii transnaţionale sau
multinaţionale (CTN/CMN), se regăsesc în consumul cvasitotalităţii populaţiei,
indiferent de ţara de rezidenţă.
Astfel, 30-40% din produsele de strictă necesitate consumate la nivel
planetar sunt furnizate de câteva duzini de CTN; 60-70% din populaţia globului
consumă CocaCola şi PepsiCola asigurate de două CTN; 80% din nou născuţii de
pe glob folosesc scutece de hârtie produse şi compercializate prin marca Pampers;
un miliard de persoane consumă zilnic hamburgheri McDonald's, iar 60-70% din
fetiţele de pe glob în vârstă de trei-zece ani au ca parteneri de joacă păpuşile
produse de CTN Mattel (J. L. Levet, La mondialisation, Ed. Du Sevile, Paris,
1999).
Procesul prin care omenirea tinde spre o entitate cu trăsături comune şi un
sistem social global de natură liberală este definit prin termenul de globalizare (sau
mondializare în literatura de limbă franceză). În plan economic, reprezintă procesul
de multiplicare şi consolidare a interacţiunilor dintre componentele sistemului
economic global. Globalizarea desemnează atât o nouă realitate, cât şi un nou mod
de acţiune şi gândire, caracteristice perioadei pe care o parcurgem.
Datorită complexităţii sale, globalizarea nu poate fi succint definită. Ea

este privită în primul rând ca extinderea activităţilor economice, sociale şi politice
peste graniţă, astfel că evenimentele, deciziile, acţiunile şi fluxurile de toate
genurile sunt interconectate transnaţional, devin permanente şi se intensifică în aşa
fel, încât produse într-o zonă a lumii reverberează asupra unor regiuni şi zone
îndepărtate de pe glob.
Curente economice în teoria globalizării
Deşi este o tendinţă evidentă a contemporaneităţii şi un concept larg
utilizat, problematica sa este extrem de nuanţat abordată. Din literatura abundentă
consacrată domeniului (numai în anii 1998, 1999 şi 2000, la nivel mondial i-au
fost consacrate 2822 studii ştiinţifice şi 589 cărţi) se conturează trei curente
(şcoli) (vezi David Held ş.a., Transformări globale. Politică, economie şi cultură,
Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 575).
1. Hiperglobaliştii – privesc globalizarea ca o nouă eră în care popoarele
de pretutindeni sunt supuse tot mai mult capriciilor şi sancţiunilor pieţei globale,
tradiţionalele state naţiune devenind cadru nenatural de derulare a afacerilor; ea
generează denaţionalizarea activităţii economice (prin instituirea unor reţele
transnaţionale de producţie, de comerţ şi financiare) care devine fără graniţe,
guvernele fiind reduse la rolul de simple „curele de transmisie” pentru capitalul
global, autoritatea lor în declin fiind difuzată între alte instituţii şi asociaţii. În
viziunea hiperglobaliştilor (adepţi şi promotori fără rezerve ai globalizării,
reprezentaţi de elitele unor cercetători şi mass-media uniţi la nivel transnaţional
de ortodoxia economică şi politicii neoliberale), evoluţia firească este spre o
civilizaţie globală, bazată pe mecanisme globale de guvernare – FMI, alte
autorităţi globale sau regionale – ceea ce prefigurează o nouă ordine economică
internaţională în care statul naţiune ar dispărea. Globalizarea ar reprezenta o
reconfigurare fundamentală a cadrului acţiunii umane.
2. Scepticii – apreciază că globalizarea este un mit: o economie globalizată
ar fi una perfect integrată în care prevalează legea „preţului unic”, ceea ce nu se
întâmplă azi. Mai degrabă are loc regionalizarea activităţii economice prin
extinderea a trei blocuri economice – financiare – comerciale majore (Triada),
guvernele fiind principalii arhitecţi ai regionalizării. Aceasta a accentuat
inegalităţile Nord-Sud, iar lumea, în loc să se globalizeze, se fragmentează în trei
blocuri şi enclave: etnice, culturale şi de civilizaţie fundamentalistă ori de
naţionalism agresiv. Pentru ei, globalizarea este lozinca şi proiectul prin care se
urmăreşte menţinerea primatului şi privilegiilor Occidentului în economia,
finanţele, comerţul şi politica mondială.
3. Transformativiştii – consideră globalizarea ca un proces de
schimbare profundă a statelor şi economiilor într-o lume tot mai interconectată
şi incertă. Integraţi în acest curent, marxiştii consideră globalizarea ca un proces
de extindere a imperialismului capitalist şi a monopolurilor, o nouă formă de
capitalism global, fenomen social diferenţiat şi profund inegal în care activităţile
economice, desprinse de elementul naţional (teritorial) îşi mută rădăcinile acolo
unde are fertilizanţi.
Se constată că divergenţele din majoritatea lucrărilor consacrate
globalizării gravitează explicit sau implicit asupra locului şi rolului statului în
societate şi economie, conturându-se două direcţii extreme:
Globalizarea este o altă faţetă a negării statului; la baza argumentelor se
află prezumţia unei economii globale, integrată de către capitalul transnaţional şi de
către piaţă. „Viziunea dominantă astăzi preconizează o eră a convergenţei globale
în care guvernele naţionale sunt din ce în ce mai irelevante şi neputincioase ca să
influenţeze bunăstarea economică a cetăţenilor lor”1. În profunzime, globalizarea ar
semnifica tranziţia omenirii spre un mod de organizare economico-socială
necunoscut până acum de istorie.
Sub aspect economic, formularea tip care consacră globalizarea este aceea
după care fluxurile de bunuri materiale, servicii şi financiare, investiţiile de capital
şi tehnologia, depăşind graniţele creează o singură piaţă mondială. Locul statului
naţional urmează a fi luat de către CTN aliate cu structurile de decizie (orăşeneşti,
regionale, conglomerate teritoriale ş.a. – deci nu statale) în care se vor „scinda”
actualele economii şi structuri statale.
La cealaltă extremă este curentul după care globalizarea reprezintă o

prelungire, dar cu importante schimbări cantitative, ale procesului de
internaţionalizare a vieţii economice.
Finalul procesului de globalizare economică ar fi, astfel, adâncirea

diviziunii internaţionale care măreşte interdependenţele dintre celulele care
formează economia mondială şi care tind să se reunească în grupări economice sub
standardul unor interese comune (sau măcar convergente).
Din această perspectivă, globalizarea este atribuită acţiunii unor autorităţi

statale puternice în încercarea de a extinde capitalismul la scară mondială şi de a-şi
externaliza propriul model de economie de piaţă (şi de societate), statul fiind, în
acest caz, „moaşa” globalizării, o parte a acestui proces.
Considerăm că problema reală a acţiunii practice privind globalizarea o
reprezintă tipul de economie mondială spre care se îndreaptă umanitatea: este o
economie de tip transnaţional sau de tip puternic internaţionalizat. Dacă tipul de
economie mondială spre care ne îndreptăm este de tip transnaţional înseamnă că
reţelele naţionale, regionale şi internaţionale de interacţiune sunt înlocuite cu „un
ceva neclar, nebulos şi imprecis definit”, după expresia lui Marin Dinu2, care ar fi o
structură transnaţională de decizie greu de precizat cu siguranţă astăzi: pe cine
reprezintă şi cine le mandatează cu prerogative pe respectivele structuri
transnaţionale de decizie. Din contră, dacă tipul de economie mondială spre care ne
îndreptăm este unul „puternic internaţionalizat” statele îşi păstrează un loc şi un rol
important în fixarea şi supravegherea regulilor de joc, chiar dacă modalităţile în
care se exercită funcţiile lor şi chiar raportul dintre aceste funcţii sunt în schimbare.
Însăşi avantajul competitiv obţinut direct de către o firmă (sau prin filialele unei
CTN) îşi poate avea sursa în chiar relaţiile pe care le întreţine cu guvernul3.
În opinia noastră, până în prezent şi din perspectiva unui orizont de timp
previzibil, se poate vorbi de globalizare slabă, respectiv de o internaţionalizare
puternică, în care funcţiile, rolul şi mecanismele statului sunt puternic modificate
şi adaptate la noile condiţii. Declanşarea noii faze a globalizării are la bază starea
obiectivă a economiei spre evoluţie, spre restructurare şi destructurare, ca formă
de existenţă a însuşi universului din care societatea umană şi, implicit,
economia fac parte.
14.2 Incidenţe ale tendinţelor de globalizare

în planul funcţionării economiei
Globalizarea conţine potenţialul de a genera o nouă formă interacţiunilor

dintre state, economii şi indivizi: interacţiunile sunt mai ample ca volum şi
intensitate; mult mai stabile şi diverse. Ele se realizează în contextul
liberalizării şi dereglementării pieţelor naţionale, prin reducerea atribuţiilor şi
responsabilităţilor sau retragerea statului din cadrul multor activităţi economice şi
sociale, inclusiv în ceea ce priveşte ampla şi controversata problematică a
bunăstării sociale.
Globalizarea înseamnă, în primul rând, o nouă viziune asupra pieţei.
Pieţele capătă un aspect global, sunt integrate şi în cea mai mare parte
dereglementate în domeniul financiar, bancar, de asigurări şi transporturi, cu
funcţionare continuă în plan global de-a lungul celor 24 de ore ale rotaţiei
pământului în jurul axei sale. Dereglementarea pieţelor reprezintă, în primă
instanţă, restrângerea intervenţiei directe a statului în mecanismele pieţei, dar şi
abrogarea unor reglementări şi alte acte normative ale administraţiei, având
caracter birocratic şi restrictiv în ceea ce priveşte unele aspecte ale pieţelor:
formarea şi evoluţia preţurilor, intrarea şi ieşirea de pe piaţă, felul în care se
derulează concurenţa ş.a. Dereglementarea nu înseamnă lipsa regulilor şi
normelor, ci, din contră, menţinerea celor considerate esenţiale pentru a
stimula concurenţa, iniţiativa, creşterea eficienţei şi apărarea intereselor
consumatorilor. Pe fondul amplelor măsuri de dereglementare adoptate de către
fiecare guvern, asistăm la convergenţa, la nivel regional sau chiar mondial, a
regulilor de funcţionare a pieţelor şi concurenţei, reguli care emană de la interesele
principalilor actori ai vieţii economice internaţionale.
Astfel, pe întregul glob activitatea economică tinde să devină un melanj
între acţiunile pieţei şi cele ale statului. Axioma care se impune la nivel planetar
este aceea că intensificarea, diversificarea şi liberalizarea tranzacţiilor, mai
ales în plan internaţional, devine un factor de bunăstare.
Actuala undă a globalizării aduce în prim planul activităţii economice noi
actori: CTN, OMC, FMI şi Banca Mondială, grupările economice regionale care
dobândesc o influenţă sporită în economia mondială şi care amplifică relaţiile
reciproce (UE, ASEAN, MERCOSUR), grupurile de coordonare a politicilor
mondiale (Grupul celor 7 + 1, Grupul celor 10, OCDE, Grupul celor 77), fondurile
de risc şi în primul rând cele private de pensii care dirijează un flux important de
investiţii financiare. Ea a fost favorizată de apariţia unor reguli şi norme noi în
relaţiile economice internaţionale, mai întâi între statele dezvoltate şi apoi
generalizate la nivelul tuturor statelor: filozofia liberalizării economice şi
prioritatea acordată privatizării; încheierea la nivelul mondial şi regional a
numeroase convenţii şi aranjamente prin care se acordă o atenţie deosebită
mediului – ca problemă globală prioritară – dar şi tranziţiei spre un nou tip (model)
de creştere şi dezvoltare economică durabilă.
Globalizarea reprezintă, în ultimă instanţă, un nou mod de interacţiune
dintre state, economii şi indivizi. Înfăptuirea acestei speranţe reprezintă un proces
de durată care amplifică, diversifică şi dă noi dimensiuni legăturilor economice
obiective în plan internaţional. La o primă percepţie, fenomenul impune ca un
număr mai mare de firme să se implice în afaceri pe piaţa mondială, paralel
cu sporirea riscurilor şi a fragilităţii relaţiilor în care sunt angrenate; dar paşii
spre globalizare oferă, fără rezerve, mai multe posibilităţi de alegere pentru
consumator.
În domeniul politicilor, al planului doctrinar, tendinţa de restrângere până la

eliminare a perceptelor keynesiste şi neokeynesiste este evidentă în favoarea
orientărilor neoliberale: se aprecizează libertatea acordată firmelor în materie de
investiţii, ocupare, nivel al salariilor, preţuri, influenţă asupra creşterii economice
şi nivelului general de bunăstare.
În mod potenţial, globalizarea economică creează un cadru mai
favorabil pentru afirmarea competiţiei pe plan intern şi internaţional, iar
funcţiile ei se afirmă mai amplu. Globalizarea creează premise competiţiei pentru
că măreşte numărul agenţilor economici (producători şi consumatori), iar
dimensiunile pieţei se amplifică: pe baza ei apar şi se dezvoltă firmele globale. În
procesul globalizării şi pe fondul măsurilor de liberalizare se accentuează
mobilitatea forţei de muncă, dar mai ales a capitalului şi mărfurilor, care în
condiţiile unor restricţii mai reduse au tendinţa de a se orienta spre locaţii mai
favorabile, valorificând mai bine avantajul competitiv şi economiile de scară
permise de noile dimensiuni ale pieţelor pe care acţionează: forţa de muncă se
deplasează spre locaţiile cu salarii mai mari, iar capitalul de la cele cu rate ale
profitului mai scăzut spre cele care asigură o profitabilitate mai ridicată, spre
economiile cu perspective să obţină avantaje competitive consolidate.
La nivelul percepţiei imediate, globalizarea se identifică cu transformarea
rapidă a lumii spre un spaţiu economic comun, astfel că evoluţiile dintr-o zonă a
lumii pot avea consecinţe profunde asupra indivizilor şi comunităţilor din alte părţi
ale lumii; se realizează lărgirea, adâncirea şi accelerarea interconectării la scară
mondială, în toate aspectele vieţii sociale, de la economie la poluare, de la cultură la
criminalitate, de la finanţe la sfera spirituală. Creşterea exponenţială a schimburilor
economice şi a investiţiilor externe, liberalizarea economică şi mobilitatea ridicată a
factorilor de producţie amplifică procesul de internaţionalizare a vieţii economice
şi a rolului factorilor externi asupra creşterii şi conjuncturii economice din orice
regiune. În acest cadru se conturează:
- un nou tip (model) de relaţii economice internaţionale, care îmbină
până la întrepătrundere şi condiţionare fluxurile de mărfuri cu cele
tehnologice, de servicii (manageriale, informaţionale, financiare) şi de
investiţii;
- internaţionalizarea producţiei marchează un nou salt prin constituirea
reţelelor globale, unitar coordonate, în care actorii principali sunt
CTN şi firmele globale; firmele globale concentrează capitaluri de
provenienţă extrem de diversă, elaborează şi promovează strategii
globale, iar plasamentul geografic se realizează pe criterii stricte de
performanţă economică;
- se pun bazele unui nou mod tehnic de producţie şi începe tranziţia spre
Noua Economie. Ea se bazează pe: extinderea şi multiplicarea
utilizării resurselor neconvenţionale, reproductibile, nonmateriale,
bazate pe inovare şi gândire umană creativă; transformarea informaţiei
în resursa definitorie pentru depistarea, formarea, conservarea,
perfecţionarea, utilizarea şi combinarea eficientă a celorlalţi factori de
producţie; accesul la informaţie se realizează în timp real, iar cei care o
concentrează deţin adevărata putere;
- relaţiile şi aranjamentele dintre state tind să aibă un rol marginal în
comparaţie cu cele iniţiate, întreţinute, filtrate şi selectate de
companiile cu vocaţie globală;
- interdependenţele dintre părţile economiei naţionale, deşi încă puternice,
încep să fie subminate prin: libera circulaţie a capitalului şi a forţei de
muncă; performanţele (dar şi contraperformanţele) macroeconomice
sunt influenţate în măsură decisivă de prezenţa CTN, iar politicile
economice nu mai pot fi elaborate fără conlucrarea cu CTN şi firmele
globale;
- se reduce eficienţa şi rolul a numeroase pârghii utilizate în promovarea
politicilor economice (rata dobânzii, masa monetară, cursul de schimb,
fiscalitatea etc.) care sunt grevate de „balastul” influenţelor externe.
14.3 Companiile trans(multi)naţionale (CTN, CMN),

promotori şi beneficiari ai globalizării
Agenţii iniţiatori şi promotori ai globalizării sunt numeroşi; din rândul lor

se detaşează CTN care îşi consolidează locul şi rolul în mondializarea economică.
Uneori se face distincţie între firmele (companiile, societăţile)

multinaţionale, transnaţionale şi globale. Delimitările dintre ele sunt dificile, iar
ceea ce le apropie sau le aseamănă prevalează. Tuturor le sunt comune unele
elemente: se constituie prin investiţii directe în străinătate (ISD); sunt alcătuite
dintr-o structură centrală (societatea mamă) şi ramificaţii aflate în străinătate
(birouri, sucursale, filiale, societăţi mixte); funcţionează în mai multe medii, iar
întreaga structură este coordonată centralizat; sunt firme ce au potenţial economic
ridicat (mărimea capitalului şi a altor factori de producţie, cota de piaţă, volumul
producţiei). Între ele sunt şi ample deosebiri: provenienţa celor care deţin
acţiunile; gradul de centralizare/descentralizare financiară şi a componenţelor
decizionale; logica internă care stă la baza formării lor (industrială sau financiar-
speculativă); gradul de autonomie/interdependenţă între funcţiunile pe care le
exercită structurile componente ş.a.
În cele ce urmează, pornind de la ceea ce au în comun, vom folosi termenul
de societate (companie) transnaţională (multinaţională) – CTN/CMN/STN/SMN –
prin care desemnăm o realitate marcantă a peisajului economic contemporan,
beneficiar primar şi subiectiv al globalizării, emitentul principal al fluxului de ISD
şi al relaţiilor comerciale şi financiare pe plan internaţional.
În sens larg, prin CTN (CMN) sunt vizate societăţile (companiile)

comerciale, private, publice şi cu capital mixt, a căror activitate se realizează prin
mijlocirea implantărilor aflate în afara teritoriului naţional unde-şi au sediul social.
Orice CTN (CMN) are participaţiuni de proprietate (filiale, sucursale, societăţi
mixte etc.) în diferite regiuni ale globului, realizând localizări şi delocalizări în
căutarea şi realizarea avantajului concurenţial (AC) la scară globală.
Dar, pe lângă rolul covârşitor în structurile patrimoniale, în procesele

investiţionale internaţionale şi în schimburile mondiale, locul şi poziţia CTN în
economia mondială sunt conferite şi de alte componente prin care îşi pun pecetea
asupra evoluţiei fluxurilor internaţionale şi a economiei contemporane:
subcontractarea, acordurile de licenţe, fabricaţia sub contract, franchesing,
leasing, poziţiile deţinute în instituţiile financiare cu vocaţie globală. La acestea
se adaugă poziţiile cheie ce le deţin în componentele moderne, decisive ale
activităţii economice contemporane: cercetarea ştiinţifică, culegerea, stocarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiei, noile tehnologii etc. CTN sunt şi lideri ai
exporturilor pentru bunurile comerciale cele mai dinamice, care concentrează
cea mai mare valoare adăugată prin aportul creanţei tehnico-ştiinţifice,
informaţionale şi a metodelor manageriale şi organizaţionale moderne. Datorită
resurselor performante alocate CD, CTN sunt principalii generatori şi deţinători de
progres tehnologic, managerial şi organizaţional. Prin strategia globală realizată la
nivelul întregului ansamblu de unităţi ce formează CTN, ele au fost promotoarele
producţiei internaţionale. CTN au conştientizat mai întâi şi mai consecvent decât
alte categorii de agenţi economici rolul internaţionalizării şi liberalizării activităţii
economice, acţionând pe lângă factorii de decizie pentru a favoriza procesul de
globalizare economică.
CTN şi statele naţionale
În literatura economică şi politilogică există numeroase aprecieri, uneori

tranşante, după care CTN (CMN) ar fi subiecţii principali ai globalizării
economice. Se pierde din vedere că statele continuă să fie subiecţii de drept în
lumea contemporană, iar reglementările care au favorizat globalizarea economică
au fost elaborate şi convenite de către state în cadrul bilateral, regional şi la nivel
mondial. CTN (SMN) pot fi comparate cu albinele lucrătoare, un fel de cărăuşi
care au fost atât prompţi, cât şi capabili să beneficieze de noile oportunităţi oferite
de schimbările tehnico-economice şi politice din lumea contemporană. CTN dispun
de capabilităţi economico-financiare şi de progres tehnic colosale. Ele prezintă
numeroase elemente de transnaţionalitate, dintre care nu pot fi omise: structurile
de vânzări, fluxurile de producţie şi de investiţii, condiţiile de piaţă şi mediile
culturale în care activează, sursele din care provin input-urile de factori de
producţie, economiile care se constituie în surse ale investiţiilor şi ale creditelor de
care beneficiază, prerogativele decizionale de coordonare şi de control ale
societăţii-mamă în raport cu filialele ş.a.m.d.
Dar sub numeroase aspecte ele sunt mai puţin transnaţionale,
rămânând, în principal sau în cea mai mare parte, naţionale. CMN au o locaţie
naţională principală: nu există CTN fără o ţară de origine şi nici o firmă puternică
nu şi-a rupt dependenţa faţă de locaţia de origine, rămânând în ultimă instanţă
firme americane, engleze, germane, franceze, elveţiene, olandeze, japoneze sau
ruseşti. Dintre elementele naţionale ale CTN, relevante sunt: proprietatea asupra
capitalului, managementului strategic şi locaţia de unde se face coordonarea
sistemului internaţional de producţie şi strategia financiară. În respectiva locaţie
este coagulat în ultimă instanţă fluxul principal de valoare adăugată, iar standardele
de viaţă şi soliditatea economiei din locaţia naţională de provenienţă sunt
influenţate în cel mai înalt grad de forţa şi performanţele CMN. Acestea sunt
motive pentru care statul apără CTN şi le sprijină prin acţiuni bi şi
multilaterale. De aceea SMN nu sunt independente faţă de statul de origine al
societăţii mamă şi de locaţie al filialelor. În ciuda acestora, rămâne incontestabilă
separaţia dintre sfera de autoritate a unui stat (sau a oricărui stat) şi aria geografică
(spaţială) a sistemelor de producţie, repartiţie şi schimb de care dispun şi pe care le
deţin CTN.
Formarea sistemelor internaţionale de producţie
Etapei actuale de globalizare economică îi corespunde şi o formă

avansată în activitatea corporaţiilor concretizată în apariţia şi apoi
amplificarea sistemului producţiei internaţionale integrate (S.P.I.I.). Ea
reuneşte într-un sistem integrat şi unitar coordonat la scară globală componentele
lanţului de creare a valorii, dar având localizări geografice diferite; reunirea
componentelor diferite funcţional şi locaţional se realizează pe criteriile avantajului
concurenţial specific (de cost sau de diversificare) al fiecărei componente: S.P.I.I.
reprezintă activităţile desfăşurate în diferite ţări din care rezultă bunuri materiale şi
servicii, dar activităţile respective sunt orientate de firme (centre de decizie) având
sediul în alte ţări.
Azi, pe pieţele tot mai globalizate, concurenţa se duce nu atât între
uzinele sau firmele individuale x, y, z,.... care produc anumite bunuri (materiale,
servicii, informaţie), ci între sistemele internaţionale de producţie controlate şi
coordonate unitar de firme puternice A, B, C, ... care realizează acelaşi tip de
bun sau bunuri substituibile. Promotorii şi coordonării sistemelor internaţionale de
producţie sunt firmele mari, puternice, companiile multinaţionale care localizează
în diferite ţări filiale ale lanţului (sistemului) valorii – filiale create prin ISD – şi
atrag într-un sistem complex de subcontractare, pe baze durabile şi clauze precise
de calitate, preţ şi termene, o amplă reţea de firme independente juridic, în special
întreprinderi mici şi mijlocii.
Procesele de delocalizare şi localizare internaţională a unor activităţi din
sistemul producerii a numeroase bunuri relevă că prin investiţiile directe în
străinătate, CTN participă cu resurse performante la constituirea filialelor şi
stimulează procesele din economia receptoare; dar, totodată, prin sistemul
producţiei internaţionale ele obţin din surse externe nu doar alţi factori de
producţie, necesari obţinerii produselor complexe, dar, mai ales, factori de
producţie performanţi care le consolidează AC. Tocmai de aceea, localizarea
diferitelor activităţi şi funcţiuni ale sistemului valorii CTN are un caracter selectiv.
Încă de la apariţie CTN şi-au desfăşurat activitatea în mai multe spaţii sau
locaţii: cel al societăţii mamă, cel al filialelor şi cel în care se derulează relaţiile
dintre filialele şi dintre acestea şi alţi cooperanţi. Dar, sistemului producţiei
internaţionale i se pot decela unele elemente calitative:
- integrarea mai adâncă în sistemul de creare a valorii a unor activităţi,
diferite dar complementare, la scară internaţională (regională sau globală) şi
selectate pe criterii de AC specific;
- eficienţa este evaluată şi la nivelul sistemului global de producţie, al
întregii reţele, iar rezultatele se repartizează între componente în funcţie de aportul
la sistemul valorii şi de strategia generală promovată de către societatea mamă, ca
expresie a intereselor celor care deţin pachetul acţiunilor de control;
- practicarea generalizată între filiale a preţurilor de transfer (ridicate
sau scăzute), în limitele permise de legislaţia fiecărei locaţii şi strategia financiară
globală a CTN, preţuri reglementate şi care nu au legătură cu cele practicate în mod
obişnuit în tranzacţiile de piaţă;
- se bazează pe un sistem de comunicaţii moderne şi ramificate care
permit supravegherea în timp real a modului cum funcţionează verigile sistemului
şi coordonarea lui unitară, în contextul unei largi autonomii decizionale în aspecte
operative ce ţin de situaţia concretă a mediului în care fiecare acţionează;
- concurenţa dintre CTN se duce nu atât între uzine şi alte unităţi de
producţie, de cercetare-proiectare, de comercializare etc., reprezentând filiale ale
acestora, ci global între sistemele de producţie integrate ale fiecăreia. Dar
concurenţa trebuie privită atât ca o competiţie, cât şi ca o cooperare bazată pe
interesele fiecărui participant. În acest spirit, odată cu amplificarea sistemelor
internaţionale de producţie se creează şi reţele de alianţe strategice (fuziuni şi
achiziţii de firme în comun, societăţi mixte, acorduri de cesionare reciprocă de
licenţe, cercetarea, producţia şi comercializarea în comun a unor bunuri), prin care
corporaţiile împart riscul pe care-l comportă producţia şi cererea pe pieţe tot
mai fluide şi imprevizibile. Alianţele strategice sunt dirijate de către societăţile
mamă şi vizează acţiuni în mediul internaţional, la care fiecare participă cu resurse,
sub formă de ISD, în funcţie de care îşi asumă riscul, dar beneficiază şi de
rezultate.
Specialiştii care studiază sistemele internaţionale de producţie, ca temă
distinctă apreciază că producţia internaţională este expresia sintetică a efectelor
ISD şi a globalizării economice impulsionate de CTN. Dimensiunile producţiei
internaţionale în anul 2001 au depăşit cifra de 3495 miliarde USD, reprezentând
circa 11% din Produsul Mondial Brut, înregistrând o creştere de circa şase ori faţă
de 1982. Producţia internaţională este în ultimă instanţă răspunsul CTN la
schimbările tehnologice, liberalizarea relaţiilor economice internaţionale, creşterea
competiţiei şi tendinţa spre globalizare economică.
Conceptul de integrare a fost folosit pentru prima dată în ştiinţa economică,

în relaţie cu organizaţiile industriale. Prin această noţiune se urmărea exprimarea
unui ansamblu de acorduri între firme pentru formarea de carteluri, concerne,
trusturi sau fuziuni pe o direcţie verticală, în sensul punerii în relaţie a furnizorilor
cu utilizatorii şi pe o direcţie orizontală, cu privire la înţelegerile între firme
concurente1.
În accepţiunea de combinare a unor economii naţionale distincte, noţiunea
are o istorie relativ scurtă, în literatura de specialitate semnalându-se după 1940. În
sensul strict al cuvântului, ea înseamnă unirea unor părţi într-un întreg funcţional.
La nivel internaţional aceasta se realizează cu acordul statelor respective, fiind o
integrare internaţională.
Integrarea economică interstatală este procesul complex al dezvoltării
economiei mondiale, bazat pe intensificarea interdependenţelor între economiile
mai multor state, ţintind constituirea unor ansambluri economice puternice într-o
anumită zonă a lumii. Interdependenţele sunt consimţite de statele respective şi
determinate de dezvoltarea diviziunii internaţionale a muncii, a specializării
internaţionale. Astfel, integrarea economică interstatală necesită o complementaritate
bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător, în aşa fel încât părţile articulate să

constituie un întreg coerent.
Integrarea economică interstatală este apreciată de unii specialişti ca un

proces şi ca o stare de lucruri2. Ca proces, integrarea presupune măsuri menite să
contribuie la eliminarea discriminărilor între unităţile economice care aparţin unor
state naţionale diferite. Ca stare de lucruri, integrarea reflectă absenţa diverselor
forme de discriminare între economiile naţionale.
Alţi specialişti consideră că noţiunea de integrare este mai cuprinzătoare,

ajungându-se la noţiuni ca: integrarea naţională, integrarea regională, integrarea
globală.
Având în vedere, drept criteriu, gradul de integrare în evoluţia sa, de la
simplu la complex, se pot distinge următoarele trepte şi forme (tipuri) de integrare
economică interstatală ca: zona de comerţ liber (Free Trade Area), adică integrarea
a două sau mai multe ţări, înlăturându-se barierele comerciale între ele (de
exemplu, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb – AELS, Acordul de Comerţ
Liber Nord-American – NAFTA); uniunea vamală (Custom Union), adică
integrarea prin care ţările membre înlătură barierele în comerţul derulat între ele şi
adoptă, concomitent, un tarif vamal comun faţă de toate celelalte ţări nemembre;
piaţa comună (Common Market), acel stadiu de integrare în care se asigură libera
circulaţie a bunurilor economice, a persoanelor şi a capitalurilor între ţările
membre; uniunea economică, adică integrarea în care, pe lângă elementele
specifice pieţei comune, se realizează un anumit grad de armonizare a politicilor
economice naţionale pentru a se reduce discriminările ce apar din cauza
disparităţilor între aceste politici.
În condiţiile actuale, acest proces la scară mondială se manifestă printr-un

spectru foarte larg de forme de integrare, ce reflectă diferite grade de integrare
internaţională, existând forme simple şi forme complexe de integrare.
Formele simple includ zone de comerţ liber, uniunile vamale, integrarea
pe unu-două produse, iar formele complexe includ piaţa comună, uniunea
economică, uniunea monetară, uniunea politică etc.
Ca esenţă a integrării, în funcţie de gradul respectiv de intensitate, se

constată că ţările cuprinse în acest proces cedează unele atribuţii statale unor
organisme superstatale. Deci, într-o formă sau alta sunt afectate independenţa şi
suveranitatea statelor, în etapa superioară acestea putând fi pierdute aproape în
totalitate.
În legătură cu acest aspect, extrem de controversat, trebuie făcute două
precizări: mai întâi, faptul că ţările respective integrate realizează aceasta de
bunăvoie – dovadă că forma superioară de integrare este supusă referendumului. A
doua precizare constă în aceea că pierderea unei părţi din independenţă şi
suveranitate nu înseamnă şi pierderea fiinţei naţionale, a culturii naţionale şi a
tradiţiilor respective, a limbii şi, în general, a particularităţilor fiecărui popor.
Cauzele integrării economice internaţionale sunt multiple, în funcţie de normele

şi etapele de integrare.
În acest sens subliniem:

a) internaţionalizarea factorilor de producţie. Desigur, această internaţio-
nalizare poate explica procesul de integrare pentru ţările dezvoltate, ceea ce nu este
cazul pentru ţările în curs de dezvoltare; în fond, revoluţia tehnico-ştiinţifică, care
generează caracterul internaţional al factorilor de producţie, al vieţii economico-
social-politice, se manifestă profund în ţările dezvoltate şi prea puţin în cele în curs
de dezvoltare;
b) multilateralismul tot mai amplu în practica relaţiilor economice
internaţionale. Acesta presupune accentuarea fluxurilor economice între state
suverane;
c) adâncirea diviziunii mondiale a muncii ar fi o altă cauză, în condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi a tendinţelor recente de industrializare a unor state.
Aceasta determină mai întâi o puternică dezvoltare şi diversificare a relaţiilor
economice internaţionale, inclusiv forma superioară a acestora – cooperarea
economică internaţională în producţie şi tehnico-ştiinţifică;
d) concurenţa tot mai puternică pe plan mondial între diferiţi agenţi, mai
ales dacă ne gândim că lupta concurenţială se desfăşoară între cei mai puternici.
Acestea sunt societăţile transnaţionale, adevăraţi giganţi, cu o forţă economico-
ştiinţifică, tehnologică şi financiar-valutară mai puternică decât a multor state. O
regrupare a unora faţă de altele necesită intervenţia statelor respective pentru a crea
cadrul instituţional-politic şi mecanismele necesare pentru a se întări forţa colectivă
în faţa concurenţilor;
e) cauze politice; însăşi intervenţia statelor în acest proces de integrare
economică internaţională reprezintă şi o acţiune politică. Dar, mai importante sunt
împrejurările politice exterioare. De pildă, a fost chiar mărturisit faptul, cu ocazia
formării Pieţei Comune din 1958 (prin Tratatul de la Roma din 1957), când
cancelarul de atunci al R.F.G., Konrad Adenauer, îşi exprima grija faţă de pericolul
sovietic.
Am putea afirma că, în multe împrejurări, cauzele economice sunt
amestecate cu cele politice. De pildă, formele integraţioniste apărute în
ţările în curs de dezvoltare, pe fondul insuficientei dezvoltări a factorilor de
producţie, au la bază şi unirea respectivelor ţări, pentru a fi mai puternice şi
în negocierile purtate cu ţările dezvoltate, deoarece fiecare ţară negociind
separat are mai puţine şanse de a-şi apăra interesele.
Luat în ansamblu, procesul de integrare economică internaţională,

prin esenţa sa, are o largă recunoaştere şi manifestă o atracţie tot mai
puternică, datorită existenţei lui reale şi tendinţei de creştere în economia
mondială, a amplificării factorului internaţional, a unei tot mai puternice
influenţe asupra economiilor naţionale ale statelor, în pofida afectării
independenţei şi suveranităţii ţărilor.
Astfel, observăm că se înmulţesc organizaţiile integraţioniste, că în

unele existente intră sau vor să intre noi state.
Atracţia exercitată de integrarea economică internaţională se

datorează, evident, unor avantaje pentru ţările şi popoarele respective şi
ignorarea acestei tendinţe de pe plan mondial ar fi o miopie politică.
Trebuie însă precizat că într-o formă superioară de integrare

economică internaţională, de constituire a pieţei unice europene, paşii
trebuie făcuţi cu prudenţă. Este necesar ca economia şi populaţia să fie
pregătite, pentru aceasta subliniindu-se că trebuie atins nivelul de dezvoltare
al partenerilor, trebuie realizată o anumită aliniere legislativă, instituţională
a sistemului financiar etc., pentru ca, astfel, o ţară să beneficieze, realmente,
de avantajele integrării.
Tocmai din acest motiv, ţările mai puţin dezvoltate trebuie să treacă
mai întâi prin forme pregătitoare ale procesului de integrare economică
internaţională. De aceea, prezintă importanţă teoretică şi practică
cunoaşterea preliminariilor şi etapelor integrării economice internaţionale.
Mai întâi, sesizăm că şi unele ţări dezvoltate au plecat de la forme

mai mult sau mai puţin simple de integrare.
Imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial s-au

format, pentru o perioadă scurtă de timp, înţelegeri de tip interogatoriu cum
ar fi: Frantita (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), Fritalux (Franţa,
R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi Benelux (Belgia, Olanda,
Luxemburg).
Benefice sunt şi zonele de comerţ liber. Astfel de zone sunt mai
multe pe plan regional şi interregional şi se preconizează formarea altora
noi.
Asemănător uniunii vamale, zona de comerţ liber presupune că
taxele vamale se desfiinţează total sau parţial la toate produsele sau numai la
unul dintre ele, dar tariful vamal naţional se păstrează de către fiecare ţară,
neexistând un tarif vamal comun faţă de terţi.
Benelux a fost o Uniune vamală care consta în desfiinţarea taxelor
vamale între ţările respective şi crearea unui tarif vamal comun faţă de terţi.
Rezultă că ţările respective au renunţat la tariful vamal internaţional.
Evident, rezultatul economic este variat pentru consumatori şi pentru
producători; mărfurile schimbate între ţările respective nu mai sunt încărcate
în preţuri şi costuri cu taxe vamale, ele devenind mai ieftine pentru
consumatori, iar relaţiile de schimb se intensifică.
Este recunoscută, în acest caz mai ales AELS (EFTA) – Asociaţia
Economică a Liberului Schimb, atestată prin Tratatul de la Stockholm
(1959), care la început a avut nouă membri (Anglia, Austria, Danemarca,
Elveţia, Norvegia, Portugalia, Finlanda (1963), Islanda (1973), Suedia) ca
apoi să rămână mai puţine state prin intrarea Angliei, Danemarcei şi
Portugaliei în CEE, iar din 1995 au rămas şi mai puţine prin intrarea în
Uniunea Europeană a Austriei, Finlandei şi Suediei. Între timp însă, a
aderat la AELS – Liechtenstein (1990).
O zonă de comerţ liber şi mai largă ca număr de membri şi zonă
geografică este SEE (Spaţiul Economic European) format din CEE la
început, iar azi Uniunea Europeană şi AELS, iniţial cu prevederi
asemănătoare din AELS (adică specifice zonelor de comerţ liber).
Semnarea însă de către cei 12 a tratatului de la Maastricht în anul
1992 a făcut ca înţelegerea Uniunii Europene cu AELS, respectiv SEE să-
şi lărgească treptat obiectivele, mergând până la libera circulaţie a
bunurilor materiale, serviciilor, forţei de muncă şi capitalului.
În 1992, ia naştere o altă mare zonă de comerţ liber – NAFTA
(North American Trade Agreement) prin înţelegerea dintre SUA, Canada
şi Mexic (act semnat la San Antonio – Texas şi intrat în vigoare în 1993).
NAFTA intensifică relaţiile dintre cele trei state, cu circa 400
milioane de locuitori, taxele vamale reducându-se până la desfiinţare, într-
o perioadă de 15 ani.
În vara anului 1994, la propunerea SUA, a fost creat Forumul
ţărilor din Asia, tot ca o zonă întinsă de comerţ liber, care alături de SUA
cuprinde şi alte 14 state, inclusiv Dragonii şi Japonia.
Se poate aprecia că apariţia acestei zone nu este întâmplătoare, dată
fiind deplasarea centrului comerţului mondial din Atlantic în Pacific.
Totodată, împreună cu NAFTA se formează o contraforţă faţă de Uniunea
Europeană şi SSE, preconizându-se o ascuţire a concurenţei dintre aceşti
poli.
În sensul mai deplin al procesului de integrare economică
internaţională este Comuniunea Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Formată
din Franţa, RFG, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, funcţionează din
1952 până în prezent, atestând necesitatea şi credibilitatea procesului de
integrare pentru cei şase. Scopul comunităţii respective este de a stabili
cote de producţie pentru fiecare ţară, preţul celor două produse,
desfiinţarea taxelor vamale pentru acestea, contingentările la import.
Caracterul suprastatal este arătat de mecanismul de funcţionare pus
în mişcare de organele de conducere care sunt: Înalta Autoritate, ca
iniţiator al politicii comunitare pentru cele două produse; Adunarea
comună care dă orientarea generală a politicii; Consiliul special de
miniştri (de specialitate) ca organ decizional; Curtea de justiţie şi Curtea
de conturi, care exercită funcţiile specifice cunoscute ale unor asemenea
organisme.
Desigur, în condiţiile formării Pieţei Comune din 1958 şi integrării
CECO mai târziu, ca o comunitate în cadrul comunităţii mai largi (CEE –
12 ţări membre), s-au produs unele completări care însă nu schimbă
caracterul de integrare, ci dimpotrivă.
Asemănător, funcţionează şi comunitatea numită EUROATOM
integrată în CEE (în Uniunea Europeană de azi); denumirea de Euroatom
ne scuteşte de a intra în descrierea obiectului de integrare.
Cea mai avansată formă de integrare economică internaţională de până

acum este Uniunea Europeană, apărută mai întâi sub denumirea de Piaţă Comună
în 1958, pe baza tratatului din 1957 de la Roma (semnat de cei şase din CECO),
apoi a Comunităţii Economice Europene (pentru că include şi CECO şi
Euroatom), sau, pe scurt, Comuniunea Europeană cu 12 membri (celor de la
CECO li s-au adăugat pe parcurs Anglia, Danemarca, Spania, Portugalia, Grecia,
Irlanda).
În fond, denumirile succesive menţionate arată etapele de adâncire a
integrării economiilor statelor respective.

internaţională
Un moment esenţial în devenirea Uniunii Europene a fost Tratatul asupra

Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht) semnat în februarie 19924, numit aşa
după denumirea localităţii olandeze unde a avut loc evenimentul. Tratatul a intrat
în vigoare la 1 noiembrie 1993, astfel că cele 12 ţări membre al Comunităţii
Europene au creat o Uniune Europeană, marcând o nouă etapă superioară a
integrării europene. În prezent, Uniunea Europeană cuprinde 15 ţări, iar pe baza
hotărârilor Summitului de la Copenhaga din decembrie 2002, acest număr s-a
mărit cu încă zece ţări de la 1 ianuarie 2004 (Polonia, Ungaria, Republica Cehă,
Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Cipru).
Tratatul stipulează că Uniunea este fondată pe comunităţile economice

europene, completate cu politici şi forme de cooperare precizate prin prevederile
tratatului. Structura instituţională a Uniunii Europene este asemănătoare cu cea statală.
Astfel, există: Consiliul ministerial, care este instituţia dominantă, având

competenţa să influenţeze implementarea legislaţiei prin intermediul comitetelor
consultative şi al comitetelor manageriale; Consiliul european este cel mai înalt for
de adoptare a deciziilor pentru Uniunea Europeană în ansamblul ei; Comisia
europeană este componenta executivă, decizională. Ea are rolul principal similar
cu cel al unui guvern naţional; Parlamentul european este un organism cu funcţii,
în cea mai mare parte similare cu cele ale unui corp legislativ naţional, fiind
abilitat să realizeze controlul parlamentar al aprobării execuţiei bugetare, să
aprobe acordurile internaţionale şi să supravegheze mecanismele executivului.
Obiectivele Uniunii Europene sunt: promovarea progresului economic şi

social echilibrat şi durabil prin crearea unui spaţiu fără frontiere interioare, prin
întărirea coeziunii economice şi sociale, prin stabilirea unei Uniuni Economice şi
Monetare; afirmarea identităţii sale pe scena internaţională, prin promovarea unei
politici externe şi de securitate comune, inclusiv a unei politici comune de
apărare; întărirea protecţiei şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instaurarea unei cetăţenii a Uniunii; dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniile
justiţiei şi afacerilor interne; menţinerea integrală a legislaţiei comunitare şi
dezvoltarea acesteia, în scopul examinării măsurii în care politicile şi formele de
cooperare instituite prin Tratat vor trebui revizuite pentru a asigura eficacitatea
mecanismelor şi instituţiilor comunitare.
Tratatul Uniunii prevede că aceste obiective se realizează în condiţii şi
ritmuri prestabilite, pe baza respectării principiului subsidiarităţii.
Uniunea Europeană respectă identitatea naţională a statelor membre, în care
sistemele de guvernare sunt fondate pe principii democratice, precum şi drepturile
fundamentale ale omului, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia Europeană
de apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, semnată în noiembrie
1950, la Roma.
În tratatul Uniunii Europene sunt stipulate obiective concrete privind
taxele vamale, politicile economice, uniunea monetară etc.
În spiritul Tratatului a fost iniţiată Conferinţa Interguvernamentală a
Uniunii Europene, ca forum în care pot fi determinate amendamentele de la
tratatele existente sau pot fi elaborate noi tratate.
Prin procesul constituirii sale, prin conţinutul obiectivelor ei, prin specificul
mecanismelor utilizate, ca şi prin efectele obţinute până acum, Uniunea Europeană se
dovedeşte a fi o formă avansată de integrare economică internaţională.
Pentru susţinerea acestei aprecieri surprindem unele coordonate majore ale Uniunii
Europene.
Uniunea Europeană este expresia mai multor trepte evolutive de integrare,
pe care le-au parcurs regionalismul şi multilateralismul în viaţa economică
internaţională. De aceea, Uniunea Europeană pune mai bine în corelaţie
componente esenţiale cum sunt: interesele strategice ale autorităţilor
guvernamentale din ţările implicate, grupurile de interese din ţările membre,
grupurile de interese şi autorităţile din ţările terţe. Corelarea acestora ţine seama
de ceea ce specialiştii numesc integrarea negativă şi integrarea pozitivă.
Integrarea negativă înseamnă eliminarea obstacolelor şi este relativ mai
simplă deoarece vizează reglementarea structurală, liberalizarea comercială etc.
Integrarea pozitivă înseamnă crearea de condiţii egale pentru funcţionarea
componentelor economice integrate, ceea ce este mai dificil deoarece implică
forme mai complexe de intervenţie şi armonizare a politicilor guvernamentale.
Uniunea Europeană se caracterizează printr-un proces superior de

conlucrare între statele participante referitor la procedurile de armonizare
a intereselor, obţinerea consensului, elaborarea şi aplicarea noilor forme
de conduită economică etc. Fiind o formă avansată de înţelegere, Uniunea
Europeană demonstrează că armonizarea instituţională devine insuficientă,
impunându-se necesitatea transferării unor abilităţi decizionale de la nivel
naţional la nivelul unor instituţii unionale. În acest fel, se creează instituţii
decizionale integraţioniste comune de tipul organismelor internaţionale,
diminuându-se unele competenţe ale decidenţilor macroeconomici din
ţările membre. Aceasta duce la evidente efecte favorabile, dar nu trebuie
scăpate din vedere şi anumite efecte nefavorabile.
Construcţia Uniunii Europene relevă un proces complex realizat
concomitent prin accentuarea integrării în plan intern şi prin extinderea ei în plan
extern, datorită aderării ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Astfel, se au în vedere
mai multe alternative de genul Europei cu o geometrie variabilă, al Europei
cercurilor concentrice, al Europei cu mai multe viteze de înaintare spre integrare.
Uniunea Europeană utilizează în mod benefic o ierarhie specifică în
politicile de conlucrare5, cum sunt: informarea, în sensul că partenerii convin să se
informeze reciproc în privinţa instrumentelor şi mecanismelor de politică
economică pe care urmează să le pună în operă; consultarea, în sensul că partenerii
îşi exprimă acordul cu privire la obligaţia lor atât pentru a se informa reciproc, cât
şi pentru a solicita sprijinul celorlalţi referitor la setul de decizii pe care
intenţionează să le adopte; coordonarea, în sensul că partenerii se obligă să fie de
acord cu privire la pachetul de acţiuni cerute de elaborarea şi aplicarea unor politici
comune coerente; unificarea, adică fie eliminarea instrumentelor naţionale şi
înlocuirea lor cu instrumente comune pentru întreaga zonă, fie adoptarea unor
instrumente identice de către toţi partenerii; armonizarea, adică îmbinarea perfectă,
prin bună înţelegere, a intereselor partenerilor în toate domeniile convenite.
Uniunea Europeană realizează obiectivele sale complexe cu beneficii mai

mari decât costurile.
Beneficiile decurg dintr-o mai bună alocare comună a factorilor de

producţie, din politicile de stabilizare a creşterii economice şi de redistribuire
echitabilă a veniturilor. În acest fel, prin unificarea şi armonizarea deciziilor se au
în vedere aspecte ca: posibilitatea de a echilibra veniturile cu cheltuielile bugetare
în acord cu nevoile interne; posibilitatea finanţării inflaţioniste a deficitului
bugetar; posibilitatea utilizării deprecierii monetare, ca modalitate de impulsionare
a exporturilor şi descurajare a importurilor; posibilitatea utilizării unei protecţii
secvenţiale a consumatorilor, a unor politici naţionale de sănătate şi de redistribuire
a veniturilor; posibilitatea folosirii unei politici naţionale externe costisitoare.
În acest context, un rol deosebit revine şi instituţiilor specializate ale
Uniunii Europene, care contribuie direct la funcţionarea cu efecte favorabile a
activităţii în diverse medii economico-sociale.
Uniunea Europeană este o formă avansată de integrare economică
internaţională, demonstrată prin efectele sale multiple: economice, sociale,
culturale, financiar-monetare, de stabilitate regională etc.
Integrarea pieţelor naţionale ale forţei de muncă şi capitalurilor determină

câştiguri semnificative de bunăstare pentru ţările participante. Integrarea pieţelor
naţionale de mărfuri dinamizează considerabil comerţul intra-industrial prin
valorificarea economiilor de scară, prin diversificarea obiceiurilor de consum între
ţările membre, prin adaptarea treptată a unor standarde uniforme la scară
comunitară, ceea ce încurajează practicile industriale comunitare uniforme.
Mecanismele pieţei unice a bunurilor materiale, serviciilor şi factorilor

de producţie favorizează reducerea costurilor atât în sectorul privat, cât şi în cel
public, creşterea nivelului general de eficienţă prin restructurarea sectorială şi
prin asigurarea unui mediu economic şi organizaţional mai concurenţial.
Piaţa unică stipulează activitatea firmelor pentru impulsionarea

restructurării inter şi intra-sectoriale, pentru creşterea volumului producţiei în
corelaţie cu nivelurile mai înalte ale cererii intracomunitare şi cu accentuarea
concurenţei extracomunitare prin preţuri.
Uniunea Europeană facilitează sporirea posibilităţilor firmelor de
colaborare cu partenerii din ţările membre, în privinţa cercetării ştiinţifice,
dezvoltării tehnologice şi introducerii progresului tehnic. În acest sens, sporesc
abilităţile manageriale, se accentuează transferul de know-how şi ridicarea
calificării forţei de muncă deoarece lucrătorii în calitate de executanţi ai producţiei
şi managerii vor învăţa metode moderne de organizare, programare şi conducere a
producţiei.
Uniunea Europeană impulsionează, prin liberalizarea serviciilor monetar-
financiare, dinamica investiţiilor în domeniul pieţei unice şi creşterea fluxurilor de
capital într-un mediu concurenţial tot mai puternic.
De asemenea, sporeşte substanţial rolul uniunii monetare, prin

introducerea, la 1 ianuarie 1999, a monedei unice – EURO, cu valenţe de
eficienţă valorică substanţiale pentru parteneri.
Tratatul de la Maastricht stipula că stabilitatea preţurilor constituie ţinta

esenţială a Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Astfel, s-a pus
accentul pe sporirea anuală a Indicelui Agregat al Preţurilor de Consum (IAPC)
sub 2%, care se poate înfăptui numai pe termen mediu. O asemenea ţintă este axată
pe
zona EURO ca un sistem convergent, implicând menţinerea şocurilor sectoriale sau regionale
într-un ecart rezonabil
Toate acestea dovedesc utilitatea deosebită a Uniunii Europene atât pentru ţările membre,
cât şi pentru întreaga regiune. Totodată, ea constituie un centru important de putere economică,
un pol de referinţă pentru întreaga economie mondială. Unii analişti surprind, însă, şi faptul că în
efortul integrării trebuie să se ţină seama de realitatea că Europa este o arhitectură mult prea
eterogenă, mult mai sensibilă decât SUA, în raport cu şocurile economice specifice acestui proces
complex de integrare.
În condiţiile economiei contemporane se accentuează fenomenele de mondializare
reflectate tot mai mult de existenţa şi funcţionarea societăţilor transnaţionale, care au o forţă
economică puternică, rivalizând cu aceea a unor ţări dezvoltate.
Societăţile transnaţionale sunt firme gigantice care desfăşoară activităţi economice

multiple şi diversificate dincolo de graniţele naţionale, constituind un subsistem mondo-
economic. Ele au fost create iniţial, cu prioritate în industrie, dar s-au extins repede în aproape
toate domeniile mari ale economiei contemporane (comerţ în ansamblul său, cu precădere în
servicii, domeniul bancar-financiar, agricultură, investiţii etc.).
Bibliografie
1. Abraham-Frois, G; 1994, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti;
2. Aglietta, M., 2002, Macroeconomie financiară, Editura CNI „CORESI” SA,
Bucureşti;
3. Anghelache, G., 2009, Piaţa de capital în context european,Editura
Economică,Bucureşti;
4. Anghelache, C., Isaic-Maniu, A., Mitruţ, C., Voineagu, V., 2005, Sistelul
conturilor naţionale, Editura Economică, Bucureşti;
5. Bakker, A.F.P., 1997, Instituţiile financiare internaţionale, Editura ANTET,
Bucureşti;
6. Băcescu, M., Băcescu, A., 1993, Macroeconomie. Bazele macroeconomiei,
Editura ALL, Bucureşti;
7. Băcescu, M., Băcescu – Cărbunaru, A., 1998, Macroeconomie şi politici
macroeconomice, Editura ALL Educaţional, Bucureşti;
8. Beud, M., Dostaler, G., 2000, Gândirea economică după Keynes, Editura
Euroseng Book, Bucureşti;
9. Bezbach, Pierre, 1992, Inflaţie, dezinflaţie, deflaţie, Editura Humanitas,
Bucureşti;
10. Brăileanu, T., 1998, Monetarismul în teoria şi practica economică, Institutul
European. Iaşi;
11. Burda, M., Wyplosz, C., 2002, Macroeconomie: perspectiva europeană, Editura
ALL Beck, Bucureşti;
12. Ciobanu, Gh. (coordonator), 2005, Macroeconomie, Editura Imprimeria
Ardealului, Cluj-Napoca;
13. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., 1999, Economie. Manual universitar, Editura
Economică, Bucureşti;
14. Dobrotă, N., 1997, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti;
15. Dornbusch, R., Fischer, S., 1997, Macroeconomia, Editura Sedona, Timişoara;
16. Dornbusch, R., Fischer, S., Startz, R., 2007, Macroeconomie, Editura Economică,
Bucureşti;
17. *** Economie, 2009, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie
Generală, Catedra de economie şi politici economice, Ediţia a VIII-a, Editura
Economică, Bucureşti;
18. Frisch, H., 1997, Teorii ale inflaţiei, Editura Sedona, Timişoara;
19. Genereux, J., 2000, Economie politică 2. Macroeconomie şi contabilitate
naţională, Editura ALL Beck, Bucureşti;
20. Genereux, J., 2000, Economie politică 3. Macroeconomie în economia deschisă,
Editura ALL Beck, Bucureşti;
21. Hardwick, Ph., Langmead, J., Khan, B., 2002, Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, Iaşi;
22. Husted, S., Melvin, M., 1992, International Economics, Second Edition. Harrper
Collins College Publishers;
23. Hyman, N.D., 1989, Economics, Richard, D., Irwin, Homewood., Boston;
24. Iancu, A., 1998, bazele politicii economice, Editura ALL Beck, Bucureşti;
25. Ignat, I., Clipa, N., Pohoaţă, I., Luţac, Gh., 1997, Economie politică, Editura „Gh.
Zane”, Iaşi;
26. Ioviţiu, M., 2006, Economie: microeconomie şi macroeconomie, Ediţia a II-a,
Editura ASE, Bucureşti;
27. Keynes, M.J., 2009, Teoria generală a ocupării forţei de muncă,a dobânzii şi a
banilor,Editura Publica, Bucureşti;
28. Krugmar, P.R., Obstfeld, M., 2006, International Economcs. Theory and Policy,
Seventh Edition, Boston;
29. Lipsey, R.D., Chrystal, K.A., 1999, Economia pozitivă, Editura Economică,
Bucureşti;
30. McConnell, C.R., Brue, S.L., 1990, Economics. Priciples, problems and politics,
Eleven Edition, McGraw-Hill;
31. Merce, E., 2010, Macroeconomie.Note de curs, Universitatea Alma Mater, Sibiu;
32. Oprescu,Gh., 2010, Macroeconomie avansată, Editura ASE, Bucureşti;
33. Popescu, C., Ciucur, D.,Gavrilă, I.,2008, Teorie economică generală,vol. II.
Macroeconomia , Editura ASE, Bucureşti;
34. Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., 2000, Economie politică, Editura Teora,
Bucureşti;
35. Stancu, S., Mihail, N., 2009, Macroeconomie.Modele statice şi dinamice de
comportament.Teorie şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti;
36. Stiglitz, J.E., Walsh, C.E., 2005, Economie, Editura Economică, Bucureşti;
36. Taşnadi, A., Doltu, C., 1996, Monetarismul, Editura Economică, Bucureşti.
TESTE c) Ambele
1.În structura cererii agregate intră:
a) Oferta agregată 11.PIB calculat prin metoda producţiei
b) Importul net cuprinde:
c) Formarea brută de capital fix a) Valoarea adăugată brută
b) Formarea brută de capital fix
2.Pe termen scurt, oferta agregată: c) Salariile
a) Scade
b) Creşte datorită creşterii stocului de capital 12.Munca prestată de personalul casnic
c) Se adaptează la nivelul cererii agregate intră în calculul:
a) PIB
3.În Sistemul Conturilor Naţionale, contul b) Economiei subterane
“producţia” cuprinde subcontul: c) Autoconsumului
a) Consum de capital fix
b) Venituri 13.Cel mai frecvent folosit indicator în
c) Activităţi comparaţiile internaţionale este:
a) P.I.B.
4.Contul “acumulare” din cadrul SCN cuprinde, b) P.N.B./loc.
printre altele: c) V.N./loc.
a) Finanţarea cheltuielilor pentru creşterea stocurilor
b) Cheltuielile făcute pentru consumul public 14.De regulă, situaţia în care PNB >PIB
c) Veniturile realizate în sectorul serviciilor este specifică:
a) Ţărilor dezvoltate
5.Injecţiile în fluxul circular al venitului pot fi: b) Ţărilor în dezvoltare
a) Exporturile c) Ţărilor cu economie de comandă
b) Importurile
c) Exportul net 15.Venitul naţional se mai numeşte:
a) P.N.N. în preţurile factorilor de producţie
6.În fluxul circular al venitului intră agenţi economici b) P.N.N. în preţurile pieţei
cum ar fi: c) P.I.B.
a) Bunurile şi serviciile
b) Piaţa muncii 16.În structura V.N. intră, printre altele:
c) Menajele a) Veniturile din proprietate
b) Consumul de capital fix
7.Retragerile din fluxul circular al venitului se c) Subvenţiile de exploatare
concretizează în:
a) Cheltuieli personale 17.În calculul deflatorului PIB la numitor
b) Capital uman se află:
c) Impozite şi taxe a) PIB nominal
8.Printre altele, politica economică expansionistă 87

implică, de regulă:
a) O rată de creştere a PIB constantă
b) Un exces al injecţiilor faţă de retragerile din fluxul
circular
c) Micşorarea ponderii sectorului primar în producerea
PIB
9.Diferenţa între P.I.B. şi P.I.N. este dată de:

Balanţa schimburilor cu străinătatea
Consumul de capital fix
Consumul intermediar
10.Impozitele indirecte se includ în:
a) Preţurile factorilor de producţie
b) Preţurile pieţei
a) Modificarea politicii fiscale
b) PIB real b) Dorinţa oamenilor de a-şi creea rezerve
c) VN real pentru situaţii neprevăzute
c) Modificarea ratei dobânzii
18.Printre componentele PIB calculat prin metoda
cheltuielilor, se numără: 28.Printre factorii subiectivi care
A)Variaţia stocurilor influenţează înclinaţia spre consum se
b)Deflatorul PIB numără:
c)Consumul populaţiei a) Previziunile privind bogăţia
b) Dorinţa oamenilor de a-şi ridica standardul
19.În calculul PIB prin metoda veniturilor intră: de viaţă
a) Consumul de capital fix c) Variaţia ratei dobânzii
b) Dobânda obţinută de deponenţi la depozitele bancare
c) Pensiile 29.Conform legii psihologice fundamentale
a lui Keynes:
20.În anul curent, PIB nominal este, faţă de PIB real: a) Suma înclinaţiilor medii spre consum şi
a) Mai mare economii este 1
b) Mai mic b) Pentru firme, venitul este suma
c) Egal economiilor şi consumului
c) Înclinaţia marginală spre economii este
21.Preţurile bunurilor de import se pot regăsi în S/Y
calculul:
a) IPC-ului 30.Conform legii psihologice fundamentale
b) Deflatorului a lui Keynes:
c) Ambilor indicatori a) Oamenii îşi măresc consumul odată cu
creşterea venitului
22.PIB-ul potenţial se poate obţine în condiţii de: b) Creşterea venitului antrenează creşterea
a) Nivel stabil al preţurilor consumului dar în măsură mai mică
b) Fluctuaţii ale cererii agregate c) Oamenii îşi măresc consumul la produsele
c) Subutilizare a capacităţii de producţie superioare
23.Venitul disponibil este: 31.Pentru a calcula propensiunea

a) Venitul personal – impozitele pe venitul personal marginală spre consum se au în vedere:
b) Venitul naţional după procesul distribuirii a) Variaţia venitului
c) Venitul bugetar b) Modificarea investiţiilor
c) Rata şomajului
24.După obiect, consumul poate fi:
a) Privat 88
b) Nematerial
c) De uz îndelungat
25.Pentru a cunoaşte costul vieţii, un instrument

folosit este:
a) Consumul/loc.
b) Puterea de cumpărare a populaţiei
c) Bugetele de familie
26.Conform studiilor lui Engel cheltuielile cu

îmbrăcămintea şi locuinţa cresc în raport cu creşterea
venitului:
a) Proporţional
b) Mai puţin decât proporţional
c) Mai mult decât proporţional.
27.Printre factorii obiectivi care influenţează

înclinaţia spre consum se numără:
32.Înclinaţia spre investiţii este determinată de: c) Consum intermediar
a) Previziuni
b) Eficacitatea marginală a capitalului 39.În ţările dezvoltate ale lumii cheltuielile
c) Rata dobânzii pentru consum ocupă, în cadrul cererii
agregate, circa:
33.Principiul multiplicatorului evidenţiază d) 20%
interacţiunea între: e) 40%
a) Creşterea consumului şi creşterea economiilor f) 60%
b) Creşterea venitului şi creşterea consumului
c) Creşterea venitului şi creşterea investiţiilor 40.În teoriile recente ale creşterii
economice este luată în considerare şi
34.Principiul acceleratorului evidenţiază componenta:
interacţiunea între: a) schimbări instituţionale
a) Venit şi investiţii b) progres tehnic
b) Creşterea venitului şi creşterea investiţiilor c) resurse umane
c) Creşterea venitului şi investiţii
41.Modelul “învăţare prin practică”
35.În teoria venitului permanent pentru consum şi evidenţiază că:
economii, se susţine că: a) Organizarea producţiei este cheia
a) Consumul şi economiile se modifică în funcţie de succesului firmei
fluctuaţiile ciclului economic b) Schimbările tehnologice sunt produs
b) Venitul indivizilor are o componentă stabilă – venitul secundar al producţiei de bunuri
permanent alocat consumului şi economiilor c) Capitalul uman este fundamental în
c) Consumul şi venitul mediu obţinut pe o perioadă lungă creşterea economică a unei ţări
de timp sunt direct proporţionale
42.Funcţia de producţie, la nivel
36.Prin efectul de clichet se apreciază că: macroeconomic, stabileşte legătura dintre:
a) indivizii economisesc pentru bătrâneţe a) Producţie, muncă, capital
b) ratele de economisire descresc în situaţia micşorării b) Muncă, capital, timp, management
puterii de cumpărare c) Muncă, capital, progres tehnic, producţie
c) atât familiile cât şi guvernele fac economii, se
influenţează reciproc, ajungând într-un raport de 43.În modelele clasice, creşterea
ajustare economică este descrisă având în vedere:
a) Schimbările tehnologice
37.Principala componentă a investiţiilor din cadrul b) Creşterea demografică
unei economii este: c) Creşterea gradului de satisfacţie a
a) Investiţiile imobiliare consumatorului
b) Investiţiile pentru afaceri 44.Printre factorii direcţi care constituie

c) Investiţiile în capital uman sursele creşterii economice se numără:
a) Mediul competiţional
38.Cheltuielile făcute de familii pentru bunurile de uz b) Tehnologia
îndelungat sunt considerate: c) Mediul demografic
a) Consum net
b) Economii 89
45.Printre factorii indirecţi care constituie sursele b) Ieftinirea creditului de consum
creşterii economice se numără: c) Scăderea nivelului producţiei
a) Mediul competiţional
b) Resursele umane 55.Conform politicii fiscale, ca politică
c) Relaţiile cu alte ţări anticiclică:
a) în perioada de boom fiscalitatea trebuie
46.Conform modelului Keynesist, venitul naţional majorată
creşte pe baza: b) cererea pentru bunuri de consum trebuie
a) Creşterii cererii agregate moderată
b) Creşterii ofertei agregate c) investiţiile sunt principalul factor al creşterii
c) Schimbărilor tehnologice economice
47.Una dintre cele 3 probleme evidenţiate în 56.În situaţia în care politica anticiclică – de
modelul de creştere economică al economiştilor influenţare a cererii agregate - utilizează ca
Harrod şi Domar este: mijloc politica monetară şi de credit, în faza
b) corelaţia creştere economică-inflaţie de recesiune economică se acţionează prin:
c) posibilitatea creşterii economice susţinute a) Reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale
d) corelaţia stabilitate economică-şomaj băncilor comerciale
b) Diminuarea creditului
48.Creşterea economică 0 semnifică: c) Creşterea gradului de ocupare
a) Menţinerea nivelului absolut al creşterii economice
b) Menţinerea nivelului creşterii economice pe locuitor 57.Creşterea rolului oligopolurilor este un
c) Scăderea nivelului relativ al creşterii economice instrument folosit în politica ofertei ca
politică anticiclică:
49.Ciclul economic sezonier se poate datora, printre a) Adevărat
altele, şi: b) Fals
a) Factorilor psihologici
b) Scăderii ritmului de creştere a venitului naţional 58.Criza, fază a ciclului economic, creează
c) Creşterii şomajului premisele progresului economic:
a) da
50.Ciclului economic Kondratief, finalizat în 1948, b) nu
îi corespunde şi familia de inovaţii din domeniul:
a) electronicii 90
b) metalurgiei
c) căilor ferate
51.În perioada 1949-1973 s-a manifestat, în cadrul

ciclului economic finalizat în 2005, faza:
d) de depresiune
e) ascendentă
f) de criză a petrolului
52.În cadrul ciclului economic scurt se ajunge la o

acumulare de stocuri prea mari în faza de :
a) Criză
b) Expansiune
53.Unul dintre instrumentele folosite în politica

ofertei ca politică anticiclică este:
a) Diminuarea concurenţei
b) Contracararea, prevenirea riscului în afaceri
c) Reducerea ratei fiscalităţii
54.În faza de expansiune a ciclului decenal

stimularea cererii se poate realiza şi prin:
a) Creştere demografică
59.Rata şomajului se calculează asupra: 66.Una dintre politicile anti-şomaj conform
a) Populaţiei totale căreia trebuie corelată investiţia de
b) Populaţiei active productivitate cu investiţia de capacitate
c) Populaţiei ocupate este:
a) Politica ofertei agregate
60.Şomajul voluntar poate fi: b) Politica fiscală
a) Conjunctural c) Politica cererii efective
b) Structural
c) Tranzitoriu 67.”Le plein emploi” se poate obţine prin
ocuparea populaţiei în proporţie de:
61.Şomajul conjunctural se datorează: a) 100%
a) Creşterii salariilor peste nivelul productivităţii b) 95-98%
muncii c) 90-95%
b) Dezechilibrului ofertă de forţă de muncă – cerere de
forţă de muncă 68.În cadrul politicii ofertei, ca politică anti-
c) Refuzului indivizilor de a presta o activitate şomaj, se consideră că:
salarizată sub nivelul pregătirii acestora a) progresul tehnic este central în reducerea
şomajului
62.Reducerea fiscalităţii înteprinderilor face parte b) pe termen scurt moneda trebuie să rămână
dintr-o reţetă anti-şomaj, care poartă numele: neutră în economie
a) Stimularea cererii efective c) consumul trebuie stimulat
b) Politica ofertei
c) Politica fiscală 69.Unul dintre tipurile de şomaj poate avea
tendinţa de a creşte în fazele de expansiune
63.Conform opticii lui J.Schumpeter, o politică economică. Acesta este şomajul:
anti-şomaj adecvată prezentului constă în: a) fricţional
a) Crearea de locuri de muncă prin creşterea b) voluntar
productivităţii muncii c) structural
b) Implicarea progresului tehnic în direcţia creşterii
productivităţii muncii 70.Stimularea cererii efective, pentru a
c) Implicarea progresului tehnic în vederea creşterii contracara şomajul, trebuie completată, în
productivităţii tuturor factorilor de producţie primul rând, cu:
a) folosirea judicioasă a forţei de muncă
64.Şomajul fricţional se poate manifesta şi în cazul: b) mai buna organizare a producţiei
a) Indivizilor care manifestă o mare înclinaţie pentru c) creşterea volumului investiţiilor
schimbarea frecventă a locului de muncă
b) Dezechilibrelor dintre ramurile şi subramurile 71.În economiile eficiente:
economiei naţionale a) Creşterea salariilor < creşterea productiv.
c) Introducerii progresului tehnic muncii
b) Creşterea salariilor > creşterea productivităţii
65.Mărimea şomajului este influenţată în principal muncii
de : c) Creşterea salariilor = creşterea productivităţii
a) Sistemul de învăţământ muncii
b) Ritmul creşterii economice
c) Sistemul fiscal 72.Dacă la nivelul unei economii lipsa
resurselor naturale impune
91
schimbarea unui mod tehnic de producţie cu altul a) creşterea cererii de monedă,
se poate instala şomajul: datorată........................
a) Conjunctural b) scăderea cererii de monedă,
b) Structural datorată..............................
c) Voluntar c) cererea de monedă nu va fi influenţată
73.Divizarea procesului schimbului în 2 faze a fost 82.În analiza cererii şi ofertei globale se iau
posibilă datorită funcţiei banilor de: în considerare interdependenţele dintre:
a) Mijloc de plată a) piaţa bunurilor şi serviciilor – piaţa monetară
b) Mijloc de schimb b) piaţa bunurilor şi serviciilor – piaţa monetară
c) Calcul, măsură a valorii – piaţa muncii
c) oferta agregată-cererea agregată-inflaţie-
74.Nivelul mediu anual al masei monetare şi cel al şomaj
tranzacţiilor mijlocite de monedă intră în calculul:
a) Agregatului monetar M1 83.Disponibilităţile semi-monetare sunt:
b) Ratei lichidităţii a) instrumente monetare
c) Ratei scontului b) bani cu viteză de rotaţie mare
c) plafonate de banca centrală
75.Politica open market are ca scop:
a) creşterea ofertei de bani din economie 84.Rescontarea este o operaţiune efectuată:
b) diminuarea nivelului şomajului a) de populaţia care deţine efecte comerciale la
c) reglarea lichidităţii monetare în funcţie de nevoile bănci
sistemului economic b) prin transformarea monedei naţionale în
valută
76.Valabilitatea hârtiei-monedă şi a monedei din c) înainte de scadenţa efectelor de comerţ
metal ordinar este dată de:
a) Banca centrală 85.O politica monetară sănătoasă trebuie să
b) Acoperirea în aur urmărească concomitent:
c) Cursul forţat a) dezvoltarea tuturor ramurilor economiei şi
creşterea exporturilor
77.În condiţiile fluctuaţiilor mici ale preţurilor este
pusă în evidenţă una dintre funcţiile banilor: 92
a) Mijloc de schimb
b) Conservare a valorii
c) Măsură a valorii
78.Cererea de monedă depinde de rata dobânzii:

a) Direct proporţional
b) Invers proporţional
79.Oferta de monedă este realizată şi de trezorerie

prin:
a) Emisiune monetară
b) Creare de monedă scripturală prin acordare de
credite
c) Lansare de obligaţiuni
80.Funcţia banilor care evidenţiază utilizarea

acestora pentru măsurarea cheltuielilor, veniturilor,
etc. este funcţia de:
a) bani universali
b) mijloc de plată
c) măsură a valorii
81.Dacă pe piaţă se anticipează, la un moment dat,

reducerea preţului unor acţiuni, efectul va fi:
b) Reducerii importurilor
b) nivelul importurilor şi creşterea cursului de schimb c) Manevrării taxei scontului
al monedei naţionale
c) stabilitatea puterii de cumpărare a monedei şi 95.Dezvoltarea exagerată a creditului bancar
expansiunea economică conduce la inflaţia monetară:
a) Da
86.Accelerarea vitezei de rotaţie a monedei reflectă, b) Nu
printre altele:
a) creşterea vitezei cu care circulă veniturile 96.Indicele general de creştere a preţurilor se
b) formarea de stocuri monetare inactive poate calcula cu ajutorul indicelui Paasche,
c) creşterea disponibilităţilor băneşti propriu-zise conform căruia se utilizează în calcul:
a) cantitatea din perioada curentă
87.În situaţia în care cantitatea de bani din b) preţul din perioada de bază
economie este prea mare comparativ cu cantitatea c) preţul din perioada curentă
mare de bunuri şi servicii, inflaţia este:
a) Absolută 97.Politica ofertei este considerată reţetă:
b) A abundenţei a) Anti-şomaj
c) Rapidă b) Anti-inflaţie
c) Nu are legătură directă cu acestea
88.Starea negativă a economiei, inflaţie >10%,
şomaj masiv, caracterizează starea de: 98.În anii ’80 reţeta anti-şomaj propusă de
a) Creştere economică inflaţionistă Keynes a condus la:
b) Slumpflaţie a) atenuarea inflaţiei şi a şomajului
c) Inflaţie galopantă b) creşterea inflaţiei
c) creşterea şomajului
89.Una dintre cauzele inflaţiei prin cerere poate fi
excedentul balanţei comerciale: 99.Promotorul politicii anti-inflaţioniste prin
a) Da progres tehnic este:
b) Nu a) P.Samuelson
b) J.Robinson
90.Spirala inflaţionistă este rezultatul: c) J.Schumpeter
a) Simultaneităţii inflaţiei prin cerere cu inflaţia
monetară 100.Creşterea nivelului dobânzilor poate
b) Simultaneitatea inflaţiei prin cerere cu inflaţia prin contribui la realizarea deflaţiei:
costuri a) Prin costuri
c) Importului de materii prime mai scumpe decât b) De credit
preţul celor indigene c) Bugetare
91.Una dintre consecinţele inflaţiei este: 101.Resursele informaţionale, ca obiect al

a) Creşterea economiilor pe termen scurt economiei, sunt active:
b) Revalorizarea capitalurilor d) Tangibile
c) Diminuarea veniturilor statului pe termen scurt
93
92.Creşterea impozitelor şi taxelor directe face
parte din măsurile antiinflaţioniste:
a) Prin costuri
b) Prin cerere
c) Prin ofertă
93.Deflaţia monetară presupune:

a) Reducerea cheltuielilor publice
b) Restrângerea masei monetare în circulaţie
c) Reducerea creditelor
94.Ieftinirea exportului poate fi rezultatul:

a) Devalorizării monedei naţionale
a) reforma relaţiilor economice internaţionale
e) Intangibile b) diminuarea corupţiei
f) Nu sunt active c) creşterea nivelului de trai al populaţiei
102.Piaţa informaţiei prezintă un grad de 106.Printre obiectivele economico-sociale

segmentare: necesare realizării obiectivelor dezvoltării
a) Ridicat durabile se numără:
b) Scăzut a) Diminuarea creşterii demografice
b) Restructurarea tehnologică
103.O caracteristică fundamentală a civilizaţiei c) Trecerea tuturor statelor lumii la sistemul
postindustriale este: economiei de piaţă
a) Dematerializarea activităţii economice
b) Creşterea preţului produselor energetice 107.România se plasează, din punct de
c) Multiplicarea numărului ţărilor slab dezvoltate vedere al HDI, în grupa ţărilor cu dezvoltare
umană:
104.Una dintre caracteristicile actuale ale pieţei a) mare
mondiale a informaţiei este: b) medie
a) Dificultatea obţinerii informaţiei c) scăzută
b) Imposibilitatea protejării produselor informatice
împotriva contrafacerii 108.Printre elementele care definesc
c) Creşterea facilităţilor de utilizare a produselor dezvoltarea durabilă se numără:
informatice a) O nouă ordine economică
b) Incompatibilitatea dintre mediul creat de
105.Unul dintre principiile dezvoltării durabile
este:
Recapitulare Parțial Macroeconomie.
Fabrica Unități de Costul reducerii

câh/poluare emisiilor de câh,
emise lunar per unitate
A 15.000 1RON
B 30.000 2RON
C 45.000 3RON
Agenția de Protecție a Mediului urmărește să reducă poluarea cu 45.000 de unități.
Dacă agenția de protecție a mediului aplică o taxă de 2.5 RON/unitate poluare. Ce se va
întâmpla cu activitatea fabricilor?!
a. Ce vor face Fabrica A, B, C?
b. Care sunt costurile poluării celor 3 fabrici?
c. Câți bani va încasa Agenția de Protecție a mediului?
d. Care va fi costul depoluării dacă fiecare fabrică are voie să emită cel mult 20 de mii
de unități de poluare?
e. Ce se va întâmpla dacă APM introduce o taxă de 4.5 lei pe unitate de poluare?! Cu cât
vor scădea emisiile?
Guvernul intenționează să reducă emisiile poluante la 60 de unități în total și oferă astfel 20
de permise de poluare fiecărei fabrici.
1. Care fabrică va vinde permise de poluare și câte permise de poluare va vinde?

2. Cine va cumpăra permisele de poluare și câte permise de poluare va cumpăra?
3. Care este costul total al reducerii poluării dacă nu există posibilitatea de a
comercializa permisele de poluare?
- Dacă fiecare fabrică trebuie să reducă emisiile de poluare cu 20?
- Dacă fiecare fabrică trebuie să-și înjumătățească nivelul de emisii de poluare?
- Dacă APM le permite fabricilor să emită doar 20 de unități de poluare?!
Capitolul 12. Măsurarea performanței globale și a sistemelor economice
Presupunând ca într-o economie națională se produc doar trei bunuri, A,B,C, cu datele
din tabelul de mai jos,
2019 2019 2020 2020
cantitate (q 1 preț (p 1 )
cantitate (q 0 preț (p 0 )
)
)
A 10.000 10 9000 15
B 15.000 12 10.000 20
C 40.000 15 39.000 20
Atunci:
1. Calculați PIB nominal pentru anii 2019 și 2020.
2. Calculați PIB real pentru anii 2019 și 2020.
3. Calculați Deflator PIB pentru ambii ani.
4. Calculați cu cât au crescut prețurile în anul 2020 față de anul 2019.
PGB – exprimă valoarea totală a bunurilor materiale și serviciilor obținute într-o anumită
perioadă de timp, de regulă un an.
PGB = PIB+Ci
PIB – reprezintă valoarea brută de piață a producției de bunuri și servicii finale, produse în
cursul unei perioade de timp de către agenții economici ce își desfășoară activitatea în
interiorul unei granițe.
PIB = PGB-Ci
Sau
După cheltuieli.
PIB = Cper. +Cpub. + FBC + (E-I)
Unde:
Cper. – Consum privat;
Cpub. - Consum public
FBC – Formarea Brută a capitalului și variația stocurilor
(E-I) – Export – Import.
Sau
PIB= CF+FBCF+VS+(E-I)
Unde:
CF – consum final
FBCF – formare brută de capital fix;
VS -Variația Stocurilor
E – Exporturi
I – Importuri
1. PGB = PIB+Ci
PIN – Produsul Intern Net – exprimă valoarea adăugată netă de piață a bunurilor materiale și
serviciilor finale produse de agenții economici autohtoni și străini în interiorul unei țări, într-o
anumită perioadă de timp, de regulă un an.
PIN=PIB-CCF
Unde:
CCF- Consum de Capital Fix.
PNB - Produsul Național Brut – reprezintă valoarea adăugată brută la prețurile pieței a
tuturor bunurilor materiale și serviciilor finale obținute de către agenții economici autohtoni
care acționează atât în interiorul țării, cât și în afara teritoriului național, într-o perioadă de
timp determinată, de regulă, un an.
PNB = PIB+Vaas-Vasi
Unde:
Vaas – reprezintă valoarea adăugată brută a agenților economici autohtoni din străinătate la
prețurile pieței;
Vasi – valoarea adăugată brută a agenților economici străini în interiorul țării la prețurile
pieței;
PNN – Produsul Național Net – reprezintă valoarea adăugată netă a bunurilor materiale și
serviciilor finale obținute de agenții economici autohtoni, în țară sau în străinătate, într-o
perioadă de timp determinată, de regulă, un an.
PNN=PNB-CCF
VN – Venitul Național – reprezintă mărimea agregată a veniturilor obținute de către

proprietarii factorilor de producție ca recompensă pentru aportul acestora la producerea de
bunuri materiale și serviciilor. Ele exprimă atât veniturile din muncă (salarii și retribuții), cât
și cele din proprietate (dobânzi, dividende, rente, chirii). Exprimat la prețurile factorilor de
producție.
VNp=VNpp-Iin
Unde:
Iin – reprezintă Impozitele Indirecte.
Sau
VNp = PNBpp-CCF-Iin+S (Subvenții)
PIB calculat după costul factorilor sau după venituri:

PIB = R+EBE+IPRI-SE
R – Remunerarea salariaților
EBE – Excedentul brut de exploatare
IPRI – Impozite Legate de producție și de import;
SE – Subvențiile de exploatare și de import.
PIB exprimat prin Cheltuieli (prețul pieței) PIB exprimat prin Venituri. (prețurile
factorilor)
PIB=C+I+Cg+(E-I) PIB (plățile/prețul factorilor)= Venitul din
angajare+Venitul din munca pe cont
propriu+Renta+Profiturile
C=cheltuieli a tot ce consumăm. Servicii și bunuri Venitul din angajare - salariile
vândute utilizatorilor finali în anul respectiv. (Tunsori,
îngrijiri medicale, flori, îmbrăcăminte etc).
I=reprezintă cheltuieli pentru obținerea producției de Venitul din muncă pe cont propriu – oameni care
bunuri care nu sunt destinate consumului imediat, ci câștigă venituri vânzându-și serviciile sau
utilizării în viitor. Aceste cheltuieli de investiție sunt producția, dar care nu sunt angajați într-o
împărțite în 3 mari categorii: organizație.
1. Cheltuieli pentru formarea stocurilor (consum
intermediar).
Stocuri de bunuri/produse finite pentru utilizări
viitoare. De exemplu aprovizionarea unui magazin.
2. Cheltuieli pentru formarea capitalului fix;

Întreagă producție utilizează bunuri de capital, și se
referă la mijloace fabricate pentru producție cum ar
fi fabrici, mașini, unelte, calculatoare, clădiri.
Producerea de noi bunuri de capital este un act de
investiție, numit investiție fixă sau formarea de
capital fix. O locație este o investiție fixă dar de
asemenea și școlile și clădirile.
3. Cheltuieli pentru construcția de locuințe
rezidențiale;
O casă, un apartament este întotdeauna o proprietate
durabilă care-și păstrează utilitatea o perioadă lungă
de timp. Astfel, cheltuiala pe o proprietate
imobiliară este socotită drept cheltuială de investiții
și nu cheltuieli de consum.
Cheltuielile totale de investiții sunt numite investiții

brute sau formarea brută de capital. Investițiile
brute sunt divizate în: investiții de înlocuire (acele
investiții care mențin nivelul stocului de capital
existent – înlocuiesc echipamentele scoase din uz,
amortizări de capital) și investiții nete. Investițiile
brute minus investițiile de înlocuire reprezintă
investițiile nete.
Cheltuieli guvernamentale Renta – plata folosită pentru folosirea pământului
Toate cheltuielile efectuate pentru bunurile și serviciile sau a factorilor închiriați.
produse curent și excludem toate plățile guvernamentale
de transfer.
Bunuri publice;
Export-Import Profiturile – venituri nete din afaceri, după ce au
Export >Import=Excedent comercial; fost plătite forța de muncă angajată și inputurile
Exportul<Importul=Deficit comercial; materiale.
Suma celor patru componente ale plății factorilor –
salarii+venituri din muncă pe cont
propriu+rentă+profit – este numită Produs Intern
Brut la costul factorilor.
Când utilizăm veniturile pentru a calcula PIB-ul,

trebuie să facem distincția între venitul total
evaluat la costul factorilor și venitul total
evaluat la prețurile pieței. Diferența între cele
două se datorează taxelor indirecte și
subvențiilor.
Impozite indirecte – o masă la restaurant costă 100
RON, însă proprietarul restaurantului va încasa
doar 81 de RON restul de 19 RON vor constitui o
taxă sub forma de TVA.
Subvențiile – când prețul de piață poate fi egal sau
mai mic decât câștigurile totale ale factorilor.
Subvenția este o taxă negativă. De exemplu, un
produs costă 120 de RON pentru a-l produce, dar se
vinde cu în magazine cu 100 de RON, atunci cei 20
de RON sunt acoperiți de guvern.
Produsul Intern Brut la prețurile pieței – adăugând
impozitele indirecte la cele 4 componente ale
veniturilor factorilor și scăzând subvențiile se
obține mărimea bazată pe venit a produsului intern
brut la prețurile pieței. Astfel
Produsul Intern Brut la prețurile pieței = suma
salariilor + veniturile din muncă pe cont propriu
+ rentele + profiturile + impozitele indirecte –
subvențiile.
PIB (exprimat prin venituri la prețul factorilor) = CF+FBCF+VS+(E-I)

Unde:
CF – consum final
FBCF – formare brută de capital fix;
VS -Variația Stocurilor
E – Exporturi
I – Importuri
12.1 Ocupație și Șomaj
Șomajul devine o problemă atunci când crește peste nivelul fricțioanal.

Nivelul fricțional – șomaj care nu pune probleme pentru că reprezintă o schimbare obișnuită
pe piața muncii.
Șomeri și persoane neangajate.
Șomerii – sunt oameni care își caută loc de muncă, doresc să aibă un loc de muncă. Totuși ei
pot refuza un loc de muncă pentru un alt loc de muncă mai bine plătit.
Caracteristicile unui șomer:
1. Să facă parte din populația neinstituționalizată;
2. Să nu fi avut de lucru în săptămâna în care s-a efectuat studiul;
3. Să fi făcut eforturi specifice de a găsi de lucru în timpul lunii precedente;
4. Să fie în prezent disponibil să muncească;
Populație instituționalizată – populația cu vârsta sub 15 ani.
Populația neinstituționalizată – toți cei care nu au împlinit vârsta de 16 ani și nu au
domiciliul într-o instituție (penitenciar sau spital). Apoi fiecare persoană din populația
neinstituționalizată este clasificată în trei categorii:
1. Populație ocupată;
2. Populație neocupată;
3. Populație inaptă
Populație ocupată + șomeri (populație neocupată) = Populație activă.
Cum măsurăm șomajul?
1. Angajați
2. Șomeri
3. Nu constituie forța de muncă (forța de muncă include atât angajații cât și șomerii).
Această categorie reprezintă, studenții de exemplu.
Forța de muncă = Numărul angajaților (populația ocupată) + Șomerii (Populația

neocupată).
Numărul șomerilor
Rata șomajului = ∗100
Forța de muncă
Rata șomajului reprezintă procentul din forța de muncă care nu sunt angajați/care nu au un
job.
1. Dacă avem o populație ocupată de 10 milioane de persoane iar 1.2 milioane sunt
șomeri atunci, rata șomajului este de?
2. În Ectania avem în momentul de față 150 de șomeri și 850 de persoane au un job.
Care este rata șomajului dacă cele două categorii reprezintă populația activă?
3. Dacă avem 2 milioane de șomeri iar 18 milioane de persoane reprezintă populația
ocupată atunci, rata șomajului este de?!
4. O tara cu o populație de 20 mln. locuitori are o populație activa (aptă de munca) de 11
milioane. PIB pe cap de locuitor este de 12.500 $. Daca rata șomajului este de 6%,
valoarea adăugată brută de piața pe populație ocupata este de?! Cu cât contribuie
fiecare cetățean (care muncește) la PIB-ul statului respectiv?
5. Dacă populația totala a unei tari este de 80 de milioane de locuitori, cea activa (forța
de munca civila in termenii din manual) de 50 de milioane, iar cea ocupata 47 de
milioane. Care este rata șomajului?
6. În capitala Victoria trăiesc 1000 de oameni. 400 dintre ei lucrează full-time, 200
dintre ei lucrează part-time dar ar prefera să lucreze full-time, 100 dintre ei își caută
de lucru, 100 dintre ei nu sunt încă interesați de lucru pentru că ei sunt studenți, alții
100 sunt descurajați de inegalitățile sociale și au renunțat demult să mai caute de lucru
și 100 dintre ei s-au retras. Care este numărul șomerilor (rata șomajului)? Care este
forța de muncă/populația activă?

10 13grileformule

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

10 13grileformule

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap.

 Departamentul de Economie şi Relaţii Internaţionale

Unități de Costul reducerii emisiilor/unitate

 Rolul ridicat al arbitrariului în procesul de legiferare;

Concluzie: externalitățile se mențin atâta timp cât costurile

 Abordarea reducerii emisiilor bazată pe taxe este

11. PIEŢELE ŞI GUVERNUL

 Există păreri conform cărora externalităţile ar fi rezultatul eşecului pieţei, în

 Dar ce ne garantează că oficialii guvernamentali vor dispune de informaţii

 James Buchanan: Economiştii care se focalizează pe eşecul pieţei au

 Corelaţiile uzuale sunt: piaţă - sector privat,

 Dar... indivizii îşi urmăresc propriile interese

 Deşi, aparent, numai piaţa este un sector concurenţial,

 Individualismul nu este o trăsătură specifică doar

 Toţi participanţii la viaţa socială vor să-şi urmeze propriile

 Nu există acel caracter impersonal al guvernului

 Guvernul posedă un drept exclusiv şi general (nu

 Oare chiar este necesară coerciţia?

 Trăsătura esenţială a unor servicii (oferite, de

 Oportunişti – persoane care acceptă beneficiile fără să

 lege şi ordine; Costuri şi beneficii

 apărarea naţională; Produsul marginal

 Oamenii îşi schimbă caracterul atunci când renunţă

 Ignoranţa raţională apare atunci când aflarea

 Dar reprezentanţii aleşi sunt imparţiali?

 Logica proceselor politice democratice este de a concentra

 Politicile guvernamentale au la bază nu atât atât

Nu există vreo ţară în care totul poate fi oferit prin

Venit total creat în Valoare Totalul achizițiilor

In comparatie cu un roman, un luxemburghez produce o valoare adaugata de 14,4 ori

Similar, in Romania, comparativ cu Germania, costul vietii este la jumatate, iar

• Raportul dintre numărul de șomeri și forța

• Modificările prețurilor tuturor bunurilor

DEFLAȚIA: creșterea valorii sau puterii de cumpărare a

DEZINFLAȚIA: încetinirea ritmului de creștere a

• Stagflație: recesiune și inflație simultan

• PIB reflectă performanța economică, nu

13. AVUŢIA NAŢIUNILOR:

De ce unele sisteme au performanţe mai mari decât altele?

Ţara PIB/locuitor PIB/locuitor Mărimea Ritm

Coreea de Sud (1960-2006):

Ţara Modificarea procentuală a PIB/

Ţara PIB/locuitor (2006)

utilizarea ineficientă a sprijinului financiar primit din străinătate (cazul

Criticii globalizării susţin că acesta duce la:

Cercetările arată limpede că eliberarea oamenilor din punct de vedere

Problema serviciilor care nu fac obiectul unor tranzacţii pe piaţă:

Bibliografie: la alegere (lucrari de economie, relatii internationale, politici economice;

Economia închisă are următoarea identitate economică:

Economia deschisă include toate sectoarele unei economii

Există următoarele metode de calcul a PIB: metoda producţiei, care se

Metoda fluxului de venituri, unde PIB reprezintă suma tuturorveniturilor create

Metoda valorii adăugate:

Produsul naţional net (PNN) Formula de calcul este:

Venitul naţional (VN) Exprimat în preţurile pieţei va fi (VNpp):

Venitul personal (VP)

Venit personal mai poate fi calculat ca suma dintre salariu,

Venitul personal disponibil (VPD)

Raportul dintre PIBn şi PIBr va constitui deflatorul PIB sau

Ecuaţia Legii lui Okun este:

Indicele Laspeyres: I^L = p1Q0 / p0Q0;

Îndicele preţurilor bunurilor de consum (IPC) exprimă

Pe termen lung, practica economică demonstrează că r dobânzii reale tinde