Câteva cuvinte despre materie și examen:

- de ce este importantă materia? Se zice că procedura nu e la fel de importantă ca dreptul civil,

dar fără procedură nu am ști cum să vorbim despre nicio materie de drept privat;
- se va vorbi despre competență, forma actelor, dezbateri, căi de atac, etc. Cel mai bun apel sau
recurs nici nu este citit dacă nu este introdus în termen sau la instanță, deci procedura primește
din acest motiv un succes chiar nemeritat;
- forma are rostul ei – cu asta se ocupă procedura, fără ea ar fi un haos total, unde am avea o
adunare de profesioniști care nu ar ști ce să facă niciodată;
- nu este o materie ușor digerabilă, nefiind atât de intuitivă precum dreptul civil, care reprezintă o
replică a vieții de zi cu zi. În materie procesuală lucrurile nu sunt așa – de exemplu, este intuitiv
că într-un contract de vânzare vânzătorul trebuie să garanteze ceva (fără a ști neapărat care sunt
limitele garanției), pe când în procedură nu avem o asemenea logică. Această logică există, dar
nu este atât de apropiată de intuiție.
- trebuie să nu așteptăm mai mult de o lună până să ne apucăm de învățat și să nu ne închipuim
că putem învăța în ultima lună;
- partea proastă la procedură este că, spre deosebire de dreptul privat, nu se poate concretiza
nimic dacă nu știm tot. În dreptul privat, dacă știm ceva, trebuie să se concretizeze într-un fel sau
altul. De exemplu, dacă ne întreabă cineva ce cale de atac avem, trebuie să știm că avem apel în
termen de 30 de zile de la pronunțare. Degeaba știm două dintre aceste informații, putem pica
examenul dacă nu le știm pe toate trei. Mai mult, pentru că multe dintre informații seamănă între
ele, riscăm să generăm confuzii. Deci, învățarea nu se face în ultima parte a semestrului, ci din
timp.
- cum va fi examenul și de pe ce învățăm? Examenul nu va fi atât de greu pe cât se aude, dar
este mai greu decât ne așteptăm. Se aude că examenul este dificil de la persoane care l-au picat în
principiu. Pe de altă parte, nu poate fi nici ușor, deoarece examenul trebuie să respecte obiectivul
facultății – să ne introducă în profesie la un nivel mai înalt decât toate celelalte facultăți.
- bibliografie: vom avea un curs care va apărea pe piață în două – trei săptămâni, adus la zi. Este
al domnului Viorel Ciobanu, reactualizată de prof. Briciu și Dinu. Mai există și cursul
profesorilor Boroi și Stancu. Diferența între ele e următoarea: ele sunt compatibile, existând și
poziții diferite, care nu se dau la examen, dar se spun la curs – cu toate acestea, cursul
profesorilor Boroi și Stancu este extins, fiind inclusiv pentru practicieni, iar primul curs este
pentru studenți mult mai rezumativ: 700 de pagini vs. 1400 de pagini. Există și un cod comentat
coordonat de prof. Ciobanu și Marian Nicolae. Avantajul acolo este că găsim lucrurile pe cod,
dar poate fi și un dezavantaj, pentru că noi învățăm instituții, nu articole de cod.
 Considerații privind procesul civil

Vom avea trei părți:

1) forma și materia procesului civil;
2) pricipii;
3) normele de procedură.
Forma și materia procesului civil
Filosofia este că totul trebuie să aibă o relevanță practică. Evident, și această parte
introductivă va avea această relevanță.
Forma este importantă pentru a înțelege ce se întâmplă în proces. Procesul civil este
activitatea desfășurată de instanță, participanți la proces, alte organe, în vederea realizării sau
stabilirii drepturilor și intereselor civile, executării hotărârilor și celorlalte titluri executorii. De
aici se deduce că scopul este stabilirea drepturilor și intereselor legitime. Rezultă că procesul
civil protejează și altceva decât drepturi – situații de fapt protejate juridic (de exemplu posesia).
Constatăm și că, prin definiție, procesul nu este numai ce se întâmplă în instanță, ci și ce se
întâmplă în fața executorului. Deci, procesul are două faze: judecata și executarea silită. Deci,
procesul începe prin depunerea cererii de chemare în judecată la poștă și se încheie prin
executarea hotărârii, în principiu. Putem avea și procese care nu au judecată, ci doar executare
silită, atunci când avem alte titluri executorii decât hotărâri judecătorești (contracte de împrumut
cu băncile, leasing, cambie, altele asemenea). Judecata și executarea pot exista împreună sau
separat. La un moment dat s-a pus următoarea problemă legat de art. 84 C.pr.civ.: (1)
Persoanele juridice pot fi reprezentate convenţional în faţa instanţelor de judecată numai
prin consilier juridic sau avocat, în condiţiile legii. (3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod
corespunzător şi entităţilor arătate la art. 56 alin. (2).
i) poate fi o altă persoană juridică reprezentant convențional? ICCJ a zis rapid că nu.
ii) mai complicat a fost că un asemenea text nu exista în materie de executare, unde se
încheiau contracte de administrare de portofolii (cu recuperatori, generic), care erau alte persoane
juridice. Unii au zis că ar trebui să nu fie posibil, deoarece se aplică art. 84, care duce la nulitatea
cererii de executare. Alții au zis că se aplică art. 84 doar în materia judecății. ICCJ a spus rapid
că este un text din partea generală a codului, deci se aplică întregului proces civil. Ceea ce a avut
în vedere ICCJ a fost o chestiune de definiție, la care a făcut și apel. Cei care nu au știut diferența
au avut probleme de răspundere profesională. Estențial este să știm că avem două părți ale
aceluiași întreg: procesul civil este alcătuit din judecată și executare, care pot exista
împreună sau separat.
Materia dreptului procesual civil este conflictul. Aceasta este o oglindire a societății:
suntem într-un conflict și când cumpărăm o pâine. Noi o vrem mai ieftină și vânzătorul vrea s-o
dea mai scumpă. La fel și cu orice alte bunuri. Aceste conflicte latente nu izbucnesc întotdeauna.
Dar, când izbucnesc, este posibil să se ajungă la proces (de exemplu, dacă la casă avem un viciu
neimportant, e mai simplu ca vânzătorul să repare bunul, dar dacă viciul este mare, crește
posibilitatea să se pornească proces). Există și o situație cu totul particulară în care procesul nu
presupune conflict – în materie necontencioasă, unde avem petent, nu pârât și reclamant, de
exemplu când inființezi un partid politic, o asociație, o fundație, etc.
Metoda este cum procedează judecătorul pentru a ajunge de la elementul bazic, cererea,
până la hotărârea judecătorească. Silogismul este următorul: ai o ipoteză în ceea ce spune
reclamantul prin cerere de chemare în judecată, a doua ipoteză în ceea ce spune pârâtul prin
întâmpinare, iar concluzia este la judecător, care poate fi de acord cu una dintre ipoteze sau poate
să exprime propria opinie. În concret, judecătorul primește faptele de la părți, ele fiind suverane
sub acest aspect. De exemplu, dacă reclamantul cere rezoluțiunea, el trebuie să își întemeieze
pretenția pe anumite împrejurări, ca de exemplu neplata prețului. Judecătorul se va limita la a
stabili dacă neplata prețului există, iar dacă constată că nu este cazul unei neplăți a prețului, ci
cazul nepredării bunului, nu va pronunța rezoluțiunea. Totuși, judecătorul va analiza aspectele
faptice, fără a le lua tale quale, fiind totodată încorsetat de acestea. În continuare, părțile propun
soluții în anumite ecuații juridice. Aici judecătorul este suveran, părțile având doar incursiuni, iar
dacă părțile propun o soluție care nu corespunde figurii juridice invocate de către părți, el va
pune în discuție recalificarea cererii, judecând-o ca atare. Într-o situație complet particulară,
părțile pot încorseta judecătorul, prevăzută la art. 22 alin. 5 CPC, când părțile au un acord expres
privind calificarea juridică a faptelor. Art. 22 (5): Cu toate acestea, judecătorul nu poate
schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres
privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de
drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau
interesele legitime ale altora. Judecătorul poate avea și o marjă mare de apreciere (de exemplu în
cauze cu minori), însă în acest caz, el trebuie să țină seamă de principiile generale ale dreptului,
echitate și bună-credință, cazuri în care doar judecătorul de fond este competent să se pronunțe,
nu și judecătorul de recurs. De exemplu, se poate ca judecătorul să reducă onorariul unui avocat,
atunci când acesta este vădit disproporționat față de serviciile prestate. Instanța de recurs nu are
competența funcțională de a analiza asemenea chestiuni, fiind vorba despre o interpretare a
faptelor, ceea ce înseamnă că toate recursurile privind această chestiune sunt inadmisibile.
Totuși, dacă nu este motivată hotărârea, este motiv de recurs, fiind o chestiune procedurală, de
exemplu atunci când instanța de apel se rezumă la a spune că onorariul este vădit
disproporționat, fără alte adăugări. Deci, standardul și marja de apreciere a judecătorului nu
înlătură obligația de a motiva hotărârile. Atenție! Singura hotărâre judecătorească care nu
trebuie motivată este cea de strămutare.
Principiile
Acestea se găsesc în CPC și în legea 304/2022 privind organizarea judiciară (vechea lege
era 304/2004), în CEDO.
În CPC avem de la art. 5 la 23. Ne rezumăm la cele pe care nu le-am făcut la alte materii.
Ele se pot cupla:
 Contradictorialitatea și dreptul la apărare (art. 13 și 14). Dreptul la apărare se
manifestă într-o formă contradictorie, în sensul că un avocat spune ceva și un avocat spune
altceva. Dreptul la apărare are două conotații. Mai întâi, art 13 CPC: (1) Dreptul la apărare este
garantat.
(2) Părțile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în
condițiile legii. (aici avem în vedere și un consilier și un avocat);
(3) Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului.
Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își
prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor
prevăzute de lege.
(4) Instanța poate dispune înfățișarea în persoană a părților, chiar atunci când acestea sunt
reprezentate.
Ideea apărării este că, dacă noi după două semestre abia ne vom descurca, unul care nu a
făcut două semestre habar nu are. Acesta va avea, evident, o stare de nemulțumire. Pentru a se
evita, el va avea nevoie de cineva care să-i explice. De exemplu, dacă face cineva recurs pe
faptul că judecătorul de fond nu a stabilit buna sau reaua credință, judecătorii vor râde de el – ei
au nevoie de un avocat care să le zică să nu facă recurs ca să nu piardă o taxă de timbru.
A doua parte a dreptului la apărare este că își pot susține părțile toate opiniile, scris sau
oral, veșnic.
Tot veșnic are și dreptul la apărare, lucru prevăzut și de lege și de constituție, însă nici
legea și nici constituția nu plătește avocatul. Există o ordonanță de urgență care prevede că, dacă
nu ai bani, în anumite condiții, poți beneficia de asistență juridică gratuită (plătită de fapt de stat,
prin Ministerul Justiției). Instanța, în concret, în aceste cazuri face o adresă către barou. Trebuie
făcută o cerere, declarații pe propria răspundere că nu ai bani, toată regia. Mecanismul se
blochează că beneficiază de ajutor cel care are un venit de 300 de lei (ordonanța de urgență e din
2008). Probabil 300 de lei era atunci când a fost edictată ordonanța. Un asemenea sistem este,
evident, disfuncțional, salariul minim pe economie fiind mult mai mare de atât. Noroc cu
instanțele care, spre lauda lor, valorifică alin. (3) al art. ce prevede această asistență poate fi
acordată și în situații excepționale. Această chestiune este o aplicație a principiului gratuității
justiției, care presupune că nu plătești o taxă specifică pentru prezența unui judecător și
grefier care să își desfășoare activitatea în dosar.
Atenție! Ajutorul judiciar se aplică doar în materie de taxe de timbru și onorariu al
avocatului. Pentru cauțiuni nu se aplică (care se depun, de exemplu, pentru instituirea unui
sechestru, în mod procentual – greu de pus un sechestru pe un bun valoros), deci nu există nici
măcar eșalonări la așa ceva.
Ce face CCR între timp? Codul, când a intrat în vigoare, spunea că în recurs,
reprezentarea sau asistarea prin avocat este obligatorie – cererea de recurs nu se primea dacă nu
era semnată de avocat. Acest gen de text este în toate statele din Europa, deoarece recursul este o
cale de atac extrem de tehnică, nefiind la îndemâna oricui. Chiar și pentru juriști este greu să facă
un recurs valabil și citibil. Dacă dezbaterea ar fi corectă în recurs, ar trebui să se discute ca la
tezele de doctorat. Ideea era că dacă i se dădea cetățeanului dreptul la recurs și era lăsat să îl
redacteze singur era ca și cum i l-ar fi luat. Avocatul era un filtru foarte bun pentru situațiile în
care recursul nu putea fi introdus. CCR a edictat că este neconstituțional ca într-un banc cu
proști. A recunoscut că există asemenea texte peste tot în lume, dar pe acolo funcționează și
dreptul la asistență juridică gratuită, iar cum la noi nu funcționează acest drept, se împiedică
accesul la justiție celor care au venit mai mare de 300 de lei dar nu suficient pentru a angaja un
avocat, drept pentru care a fost declarat neconstituțional textul din CPC, nu din ordonanța care
prevede că trebuie să ai venituri mai mici de 300 de lei.
Ordonanța prevede și alte modalități de ajutor judiciar – de exemplu eșalonarea plății,
care nu este neapărat destinată oamenilor sărmani – la un partaj de 2 miliarde de euro, cu taxă de
timbru de 2%, e posibil să ai nevoie de eșalonare, deși, în mod evident, deși tu ai 2 miliarde în
patrimoniu, probabil vei avea nevoie de eșalonări la plată.
Contradictorialitatea
Acel conflict latent care nu se soluționează amiabil reprezintă chiar contradictorialitate –
de scop, de mijloace, de interese și, în final, de mijloace procesuale. Art. 14 CPC: (1) Instanța nu
poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfățișarea părților, dacă legea nu
prevede altfel.
(2) Părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul
instanței, după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările,
precum și mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să
își poată organiza apărarea.
(3) Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor
în mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute. Părțile au
obligația de a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la
împrejurări de fapt relevante în cauză.
(4) Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în
cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu.
(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile
și împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe
mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.
Există, deci, un set de obligații pentru instanță și pentru părți. Pentru instanță:
- citarea părților, în principiu. Prin excepție, se judecă fără citare chestiunile de urgență
maximă sau dacă nu există contradictorialitate deloc. În general avem doar chestiunii provizorii
ca excepție (sechestru asigurător până la judecata de fond);
- să supună dezbaterii părților toate problemele invocate. Instanța este obligată să pună în
discuție și aspectele pe care ea însăși le ridică din oficiu. Dacă instanța, de exemplu, vrea să
recalifice cererea din apel în recurs, trebuie să pună în discuția părților, la fel și cu nulitate
absolută sau relativă, rezoluțiune sau reziliere, altele asemenea. Judecătorii sunt timizi din frica
de a se antepronunța, însă acesta nu se poate considera ca antepronunțându-se atunci când își
dezvăluie puțin raționamentul chiar pentru a asigura contradictorialitatea;
- să își întemeieze hotărârea numai pe situații de fapt și de drept puse în discuție
contradictorie în prealabil. Dacă judecătorul, deliberând, constată că, de exemplu, avem alt
temei decât cel invocat, nu poate admite pe temeiul acela, ci trebuie să repună cauza pe rol și să
pună în discuție schimbarea încadrării juridice.
Pentru părți - urmează o serie de declarații, care apar ca fiind corecte principiale; ce se
întâmplă dacă nu faci acest lucru? Concret, în materia probelor, art. 263 CPC: Partea decăzută
din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept
temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice. Legea obligă în materia probelor pe
judecător să le analizeze pe toate, dar îl absolvă pe judecător din a analiza lucrurile necontestate.
Dacă reclamantul spune ceva, iar pârâtul nu spune nimic legat de acel ceva, se poate considera că
este lucru necontestat – judecătorul administrează probe doar dacă are el însuși îndoieli.
- să își facă cunoscute reciproc și în timp util pretențiile, motivele și probele pe care se
întemeiază, așa încât fiecare să se poată apăra fiecare. Dacă nu se execută această obligație,
cererea reclamantului ar putea fi respinsă pentru lipsă de probe (chiar având dreptate). Concept:
adevărul nu contează. Adevărul este o credință și nu are legătură realitatea faptică. Pentru creștin,
dumnezeu este un adevăr, fără să-i poată dovedi existența. Realitatea faptică ne interesează pe
noi. Ea nu poate rezulta decât din probe, pe care unul le administrează bine, altul rău, iar
judecătorul le înțelege în funcție de starea lui de moment sau perioada sa de viață. La fel,
avocatul expune utilitatea probelor în funcție de înțelegerea sa. Din amalgamul acesta, rezultă o
hotărâre judecătorească care se întemeiază pe aceste probe astfel cum au fost ele expuse și
înțelese, cu autoritate de lucru judecat. Partea nu este obligată să indice chiar textele de lege
corespunzătoare pretenţiei deduse judecăţii, fiind suficientă enunţarea fundamentului juridic al
cererii, încadrarea acesteia în textele de lege fiind opera judecătorului (Boroi, Comentariu);
- să exprime un punct de vedere privind pretențiile celeilalte părți.
Chiar și în procedura necontencioasă există necontradictorialitate – între avocat și
magistrat, acesta din urmă verificând condițiile pentru a admite cererea făcută de cel reprezentat
prin avocat.
Există o singură situație de regulă generală când contradictorialitatea nu există – atunci
când completul este în deliberări, din rațiuni evidente. Judecătorul nu își poate supune și
gândurile dezbaterii contradictorii.
Disponibilitatea și rolul activ al judecătorului
Acestea se întâlnesc într-un punct: disponibilitatea este dreptul părților de a guverna
procesul, iar rolul activ este dreptul judecătorului de a guverna procesul. Sub acest aspect, există
două tipuri de a guverna procesul: i) acuzatorial, în care procesul este în totalitate la dispoziția
părților. Acesta are un deficit major – judecătorul este mut, deși pare că este cel mai corect având
în vedere că dreptul civil privește rezolvarea problemelor private, existând, deci, și ii)
inchzitorial, în cadrul căruia judecătorul nu este mut, ci poate interveni pentru a nu se deturna
dreptatea în esența ei. Astfel, judecătorul preia din prerogativele părții. În realitate, în toate
sistemele vom găsi elemente din ambele, ele existând separat doar teoretic.
Disponibilitatea presupune că părțile sunt titularele:
- sesizării instanței (există și o excepție extrem de rară în materie de minori, când instanța
constată că minorul nu este îngrijit)
- determinării obiectului cererii, în principiu. Judecătorul nu are voie să dea ceva ce nu s-a
cerut, iar dacă dă ceva ce nu s-a cerut face plus petita sau extra petita – de exemplu, dacă cineva
cere doar restituirea capitalului, fără a cere și dobânda, nu va dispune și plata dobânzii dacă
admite cererea de restituire a capitalului. Invers, invocarea din oficiu de către instanţă a unor
motive de recurs şi soluţionarea căii de atac în baza acestora, în condiţiile în care cel ce a
declarat calea de atac nu le-a invocat, nu se subsumează noţiunii de extra petita, aceasta din
urmă vizând soluţionarea unei cereri sau a unui capăt de cerere neformulat, iar nu a unui motiv
în susţinerea unei cereri neinvocat (Boroi – Comentariu). Există niște cazuri în care judecătorul
se poate pronunța asupra unor lucruri care nu s-au cerut. De exemplu, art. 919 CPC (2): Când
soții au copii minori, născuți înaintea sau în timpul căsătoriei ori adoptați, instanța se va
pronunța asupra exercitării autorității părintești și a locuinței copiilor după divorț, precum și
asupra contribuției părinților la cheltuielile de creștere și educare a copiilor, chiar dacă acest
lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorț. (3) De asemenea, instanța se va pronunța din
oficiu și asupra numelui pe care îl vor purta soții după divorț, potrivit prevederilor Codului
civil;
- determinării cadrului procesual, în principiu. Părțile arată cu cine să se judece – cu X, Y și
Z, de exemplu. Există excepții în sensul că instanța poate introduce în proces și alte persoane
chiar în ipoteza împotrivirii părţilor, un atare drept al judecătorului este stabilit în procedura
contencioasă, numai în cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura
necontencioasă, potrivit art. 78 alin. (1) NCPC (Boroi, Comentariu). Ce se întâmplă dacă părțile
stabilesc greșit cadrul procesual? În virtutea rolului activ, judecătorul poate atenționa părțile, iar
dacă nu rezolvă problema, le va respinge cererea ca inadmisibilă sau făcută contra/de unor
persoane fără calitate;
- renunțării la judecată sau la drept, prin achiesare la pretențiile celeilalte părți sau tranzacție.
libertatea părţilor de a pune capăt procesului, în măsura în care este legală, nu poate fi, ca regulă,
cenzurată de către instanţă. Prin derogare, potrivit art. 81 alin. (2) NCPC, actele procedurale de
dispoziţie, făcute în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie
şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecarea cauzei, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în
interesul acestor persoane (Boroi – Comentariu). Judecătorul nu poate continua procesul dacă
părțile nu îl mai vor. Există și aici niște limite. De exemplu, tranzacția poate încălca ordinea
publică, caz în care judecătorul trebuie să intervină – judecătorul (de fond sau din calea de atac)
are dreptul (facultatea) de a invoca din oficiu încălcarea normelor juridice de ordine publică
(Boroi, Comentariu);
- exercitării căilor de atac. Indiferent cât de proastă este o hotărâre, nicio instanță nu se poate
autoînvesti;
- cererii de executare a hotărârii. Părțile pot câștiga procesul dar pot să nu execute hotărârea.
O observație importantă este că excepții derivă din dreptul procurorului care are dreptul
de a formula diverse cereri pentru categorii defavorizate.
Rolul activ al judecătorului presupune că:
- instanța are dreptul de a pune în discuție împrejurări de fapt (inclusiv probe la care s-a renunțat
și probe administrate în primă instanță, când judecata se află în apel – Boroi, Comentariu) și de
drept, chiar dacă nu sunt menționate în cereri sau întâmpinări. Art. 22 (4) Judecătorul dă sau
restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au
dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea
juridică exactă (clar formulat și motivat; Boroi – Comentariu). Dispoziţiile art. 22 alin. (4)
NCPC, care se referă la calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, sunt
aplicabile, în egală măsură, cererilor şi apărărilor (Boroi – Comentariu). Instanța poate face
reîncadrări, dar părțile decid dacă sunt sau nu eficace. Ce ar fi fără rol activ? De exemplu, partea
exercită apelul în contencios administrativ, deoarece n-a citit legea contenciosului administrativ.
N-avem așa ceva, ci avem recurs. În această situație, ar trebui închisă discuția prin respingere
dacă nu ar exista rol activ. Existând rol activ, judecătorul poate propune o recalificare. Dacă
partea nu este de acord cu aceste recalificări avem o problemă. Art. 22 (5) CPC: Cu toate
acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în
virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit
calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă
astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora. În aceste ipoteze, judecătorul
este încorsetat în voința părților, lucru care este posibil, de exemplu, atunci când se stabilește
temeiul răspunderii: delictual sau contractual. Părțile pot spune că cererea trebuie judecată
exclusiv pe tărâm contractual, iar instanța poate spune, în virtutea rolului activ, că ia în calcul că
răspunderea e delictuală. Dacă părțile spun că dacă nu se judecă pe tărâm contractual, mai bine
nu se judecă, instanța este blocată în a se pronunța pe admisibilitatea cererii astfel formulate.
Spre exemplu, dacă reclamantul formulează o acţiune în evacuare de drept comun împotriva
pârâtului, susţinând că este proprietarul unui imobil pe care pârâtui îl deţine în baza unui titlu
de proprietate pe care reclamantul îl contestă, instanţa are dreptul să pună în discuţie
calificarea cererii ca fiind una în revendicare imobiliară. În măsura în care ambele părţi, în
baza unui acord expres, insistă în calificarea acţiunii ca fiind una în evacuare, judecătorul nu
are posibilitatea să schimbe o atare calificare, astfel încât va stabili competenţa materială şi
teritorială, taxa judiciară de timbru şi calea de atac împotriva hotărârii raportat la calificarea
dată de părţi, însă va respinge cererea ca inadmisibilă, nefiind cazul unei acţiuni în evacuare, ci
a uneia în revendicare imobiliară, părţile neputând eluda, prin acordul lor de voinţă, normele
imperative privind stabilirea competenţei, taxa judiciară de timbru şi calea de atac (Boroi –
Comentariu).
- instanța poate administra probele pe care le consideră necesare, pentru conservarea adevărului,
chiar dacă părțile se împotrivesc. Atenție! Trebuie să se desprindă aceste împrejurări necesare
din cerere. Nu vorbim despre schimbarea temeiului faptic.
Publicitatea și oralitatea se fac la seminar.
Principiul continuității și repartizării aleatorii.
Judecătorul învestit trebuie să fie cel care judecă toată cauza, putând fi schimbat doar în
cazuri temeinice, în condițiile legii, sub sancțiunea nulității hotărârii. Informațiile procesului nu
trebuie adunate doar în același dosar, ci și în aceeași minte. Este posibil ca judecătorul să nu aibă
cum să fie prezent (de exemplu, promovează). Părțile trebuie să fie încunoștințate privind
chestiunea aceasta.
Există și o serie de reguli din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor (ROI)
care sunt speciale. Dacă se înlocuiește un judecător, apare încă o problemă. Cu cine îl înlocuim?
Această chestiune se stabilește prin ROI. Se înlocuiește cu un judecător de pe listele permanente
care știe dosarele instanței, tot aleatoriu.
Se poate întâmpla să pice curentul în sala de judecată. Nu se închide ușa cu cheia. Se face
repartizare ciclică, care presupune că dosarele se repartizează la celelalte complete. De
exemplu, avem 5 complete (în afară de cel la care a picat curentul). Dosarul nr. 1 de la completul
fără curent se duce la completul 1, dosarul 2 la completul 2 (...), dosarul 6 la completul 1, dosarul
7 la completul 2, și așa mai departe.
Deci, înseamnă că judecătorul trebuie să fie același pe tot parcursul procesului, până la
pronunțarea hotărârii judecătorești (inclusiv în căi de atac).
Principiul desfășurării procesului în limba română.
Procesul nu se desfășoară chiar mereu în limba română. Cei care aparțin unei minorități
naționale se pot exprima în limba lor, obligația fiind a instanței să asigure interpret.
Art. 18 CPC: Limba desfășurării procesului
(1) Procesul civil se desfășoară în limba română.
(2) Cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba
maternă în fața instanțelor de judecată, în condițiile legii.
(3) Cetățenii străini și apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua
cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii,
prin traducător autorizat, dacă legea nu prevede altfel.
(4) Cererile și actele procedurale se întocmesc numai în limba română. (deci, se pot pune
concluzii în limba maternă – doar pe latură verbală operează excepția de la principiu).
 Principiul oralității
Art. 15 CPC: Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau
când părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la dosar.
În noul Cod de procedură civilă există în continuare derogarea de la acest principiu,
regăsită şi în reglementarea anterioară, vizând ipoteza în care legea prevede altfel [spre
exemplu, ca regulă, procedura cu privire la cererile cu valoare redusă este scrisă, potrivit art.
1030 alin. (1) NCPC, însă, prin excepţie, instanţa poate dispune înfăţişarea părţilor, dacă
apreciază acest fapt ca fiind necesar sau la solicitarea uneia dintre părţi, instanţa putând să
refuze o astfel de solicitare în cazul în care consideră că, ţinând cont de împrejurările cauzei, nu
sunt necesare dezbateri orale, conform alin. (2) al aceluiaşi articol]. (...) Nesocotirea
principiului oralităţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate, ce poate fi invocată prin exerciţiul
căilor de atac. (Boroi – Comentariu).
Abuzul de drept procesual – principiul bunei-credințe
(1) Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului în
vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei
părţi.
(2) Partea care îşi exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile
materiale şi morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, şi la plata unei amenzi
judiciare.
(3) De asemenea, partea care nu îşi îndeplineşte cu bună-credinţă obligaţiile procesuale
răspunde potrivit alin. (2).
Sintetic, din Boroi – Comentariu:
- definiție: exercitarea unui drept procedural cu rea-credinţă, deturnându-l de la scopul pentru
care a fost recunoscut de lege şi încălcând drepturile procedurale ale unei alte părţi;
- elemente: i) componenta subiectivă: intenția de a șicana partea adversă, cu scopul de a o
determina să renunțe la pretențiile sale; ii) componenta obiectivă: deturnarea dreptului
procesual de la scopul pentru care a fost recunoscut de lege;
- condiții:
i) autorul trebuie să aibă capacitate procesuală pentru a efectua actul și trebuie să fie titularu său;
ii) actul procedural trebuie să fie legal (în interiorul limitelor externe ale dreptului exercitat,
dar în afara limitelor sale interne, de exemplu introducerea unei acțiuni în stabilirea paternităţii
unui copil din afara căsătoriei, fără ca reclamanta să fi întreţinut relaţii intime cu pârâtul, în
scopul de a-l atrage într-un scandal public pe pârât);
iii) dreptul exercitat trebuie să fie deturnat de la finalitatea sa;
iv) autorul trebuie să își exercite dreptul cu rea-credință;
v) trebuie să producă o lezare a drepturilor procesuale ale celeilalte părți;
Este de menţionat prevederea expresă a posibilităţii obţinerii de către partea vătămată
a daunelor morale pentru un prejudiciu de atare natură produs prin abuzul de drept procesual
sau prin neexecutarea obligaţiilor cu rea-credinţă. De asemenea, obligarea părţii la plata daunelor
materiale sau morale nu înlătură posibilitatea sancţionării sale cu amendă judiciară, natura
juridică a sumelor fiind distinctă - daunele au rol reparator, în timp ce amenda judiciară are
funcţie sancţionatorie.
Echitatea și termenul judecății – principiul celerității
Art. 6 CPC: (1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod
echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită
de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să
asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite.
Echitatea presupune ca părțile să fie tratate în mod egal până ce instanța va da dreptate
uneia dintre acestea, cu respectarea tuturor celorlalte principii.
Termenul optim și previzibil – acesta presupune celeritate în judecată (care înseamnă ca
judecătorul să nu lase cauza să dreneze pe rolul instanței, respectând termenele legale), iar nu
urgență (care presupune că însăși legea prevede întâietate pentru o anumită măsură). Cele două
nu sunt sinonime. Optim înseamnă că termenul este cel ideal raportat la complexitatea cauzei, iar
previzibil presupune ca acesta să fie în intuiția părților. Sancțiunea se obține pe calea
contestației privind tergiversarea procesului, care se judecă cu instanța superioară, iar dacă
este admisă, aceasta dispune redactarea de îndată a hotărârii judecătorești și comunicarea către
părți. Consecințele pentru judecătorul care tergiversează sunt de ordin al dezvoltării profesionale
– promovările nu mai au loc. O aplicație a acestui principiu este, de exemplu, lipsa căii de atac
împotriva hotărârii de declinare de competență și de strămutare. Rațiunea este că niciun
justițiabil nu este interesat să meargă la o instanță sau alta, ci interesează să se judece cauza, așa
încât să se respecte termenul optim și previzibil – dacă s-ar ataca orice hotărâre s-ar da naștere
unor modalități de tergiversare forțată a procesului.
Instanța este independentă, lucru ce rezultă din modalitatea numirii judecătorului și
inamovilitatea sa, precum și din dreptul de a-și constitui asociații profesionale, nivelul pregătirii
lor și nivelul salarizării lor (salariile mizere duc la randamente slabe – motivul pentru care
profesia de magistrat este încă atractivă este salariul, nu miile de dosare).
Instanța este imparțială, lucru ce rezultă din faptul că judecătorul nu poate transpune
vreo opinie preconcepută.
Instanțele sunt prevăzute de lege, lucru ce rezultă din faptul că nimeni nu poate inventa,
ad-hoc, o instanță.
Nemijlocirea.
 Art. 16 CPC: Probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu
excepţia cazurilor în care legea stabileşte altfel.
Acest principiu are diverse aplicații în cod. Art. 150 CPC: (1) La fiecare exemplar
al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces; așa
încât judecătorul să ia legătură cu înscrisurile.
Art. 292 CPC: (1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, fiecare parte are dreptul să
depună înscrisurile de care înţelege să se folosească, în copie certificată pentru conformitate.
(2) Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa
originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.
(3) Dacă partea adversă nu poate să îşi dea seama de exactitatea copiei faţă cu originalul
înfăţişat în şedinţă, judecătorul va putea acorda un termen scurt, obligând partea să depună
originalul în păstrarea grefei.
(4) Înscrisurile depuse în original nu vor putea fi retrase decât după ce se vor lăsa copii
legalizate de grefierul instanţei unde au fost depuse.
(5) Înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de
traduceri legalizate.
(6) Înscrisurile depuse în copie la dosar nu pot fi retrase de părţi.
Există și excepții – art. 137 CPC: În cazul declarării necompetenţei, dovezile
administrate în faţa instanţei necompetente rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă
învestită cu soluţionarea cauzei nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.
Art. 422 CPC: (1) Perimarea lipseşte de efect toate actele de procedură făcute în
acea instanţă.
(2) Când însă se face o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile
administrate în cursul judecării cererii perimate, în măsura în care noua instanţă socoteşte că
nu este necesară refacerea lor. Aceasta este și o aplicație a principiului celerității, prin
profitarea probelor deja validate de către o altă instanță.
Mai există o excepție importantă: art. 261 CPC: (1) Administrarea probelor se face în
faţa instanţei de judecată sesizate, în şedinţă publică, dacă legea nu dispune altfel.
(2) Dacă, din motive obiective, administrarea probelor nu se poate face decât în afara
localităţii de reşedinţă a instanţei, aceasta se va putea efectua prin comisie rogatorie, de către o
instanţă de acelaşi grad sau chiar mai mică în grad, dacă în acea localitate nu există o instanţă
de acelaşi grad. În cazul în care felul dovezii îngăduie şi părţile se învoiesc, instanţa care
administrează proba poate fi scutită de citarea părţilor.
(3) Când instanţa care a primit comisia rogatorie constată că administrarea probei urmează
a se face în circumscripţia altei instanţe, va înainta, pe cale administrativă, cererea de comisie
rogatorie instanţei competente, comunicând aceasta instanţei de la care a primit însărcinarea.
(4) Instanţa însărcinată prin comisie rogatorie va proceda la administrarea probelor în
prezenţa părţilor sau, chiar în lipsă, dacă au fost legal citate, având aceleaşi atribuţii ca şi
instanţa sesizată, în ceea ce priveşte procedura de urmat.
(5) După ce s-a efectuat administrarea probelor prin comisie rogatorie, instanţa sesizată,
dacă este cazul, va fixa, din oficiu, termen pentru continuarea cercetării procesului sau, după
caz, pentru dezbaterea fondului.

Respectul cuvenit justiției

Art. 23 CPC: (1) Cei prezenţi la şedinţa de judecată sunt datori să manifeste
respectul cuvenit faţă de instanţă şi să nu tulbure buna desfăşurare a şedinţei de judecată.
(2) Preşedintele veghează ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să fie respectate, putând lua în
acest scop orice măsură prevăzută de lege.
Nu este o problemă de respect la adresa judecătorului, ci la adresa instituției. Acest lucru
se concretizează în faptul că toată lumea se ridică atunci când intră magistratul în ședință, în
codul vestimentar care trebuie adoptat.
Normele de procedură civilă
Clasificare – criterii:
1) obiectul reglementării:
- norme de organizare judecătorească: de exemplu, incompatibilități și altele asemenea. Sediul
materiei este în legea 304/2022 și în CPC. Trebuie să distingem între incompatibilități ale
funcțiilor cu funcția de judecător și incompatibilitățile de caz (un judecător nu poate judeca o
anumită pricină din diverse motive). Primele vizează chiar calitatea de judecător, iar celelalte
vizează activitatea din dosare determinate;
- normele de competență;
- normele de procedură propriu-zisă – sunt toate celelalte norme care nu sunt din primele
categorii. Această categorie are o cuprindere nederminată. Se pot face precizări: putem avea
norme de procedură necontencioasă, de jucată propriu-zisă, de executare silită. Această separare
are o anumită însemnătate în planul naturii acestor norme, despre care urmează să discutăm.
2) interesul ocrotit:
- interesul poate fi public sau privat. În funcție de aceasta, normele se împart în norme
imperative și dispozitive.
- în procedura civilă, modalitatea de derogare de la normele dispozitive este alta decât cea din
dreptul material. De exemplu, competența teritorială este de principiu dispozitivă. Sunt și alte
ipoteze, ca de exemplu citarea. Ea este reglementată prin norme de ordine privată, dar părțile nu
ar putea stabili înainte de proces să nu fie citate, ci pot, eventual, să nu invoce nulitatea care
derivă din încălcarea normelor privind citarea. Această diferență nu este fundamentală: ideile din
dreptul civil trebuie adaptate la ideea de proces.
- trebuie să reținem că normele de organizare sunt de regulă imperative, pentru că vizează
regimul unor structuri statale, dar pot fi și de ordine privată, atunci când vorbim de
incompatibilitatea relativă a judecătorului. Normele de competență materială sunt de ordine
publică, pe când cele de competență teritorială sunt de ordine privată, în principiu.
- normele de competență propriu-zise sunt imperative sau dispozitive. Trebuie să avem în vedere
criteriul interesului ocrotit. De exemplu, există o normă care prevede că apelul trebuie depus în
30 de zile. Este ea de ordine publică sau de ordine privată? La prima vedere, pare că îl protejează
pe intimat. Totuși, dincolo de interesul privat al intimatului de a câștiga procesul prin tardivitate,
există și interesul privind securitatea raporturilor juridice. Cât timp hotărârea nu a fost apelată, ea
nu este definitivă. Dacă am merge pe ideea că hotărârea este nedefinitivă câtă vreme nu s-a
depus apel, veșnic, s-ar ajunge la o problemă statală, unde acesta ar fi împietat din a-și atinge
obiectivul de a stinge, in genere, litigiile. În schimb, în ce privește citarea, legea prevede aparent
imperativ, că părțile trebuie citate. Pare a fi o normă de ordine publică, din modalitatea de
redactare a textului. Totuși, interesul este de ordine privată – fiecare parte trebuie citată pentru a
lua la cunoștință stadiul procesual. Doar partea necitată poate invoca nulitatea. Bunăoară,
formularea textului poate fi înșelătoare, existând texte care ocrotesc interese private, însă sunt
formulate ca și cum ar fi imperative.
- normele de ordine publică pot fi invocate de oricine și din oficiu, pe când cele de ordine
privată pot fi invocate doar de persoanele ale căror interese sunt lezate prin încălcarea
normei.
3) Criteriul de aplicare
- există norme generale și norme speciale. Normele generale completează normele speciale, iar
acestea din urmă derogă de la primele.
- normele speciale supraviețuiesc normelor generale noi care nu prevăd expres abrogarea
lor. De exemplu, în materie cambială, contestația se face în 15 zile de la pronunțarea hotărârii.
CPC apare în 2015, prevăzând că contestația la executare se face în 10 zile de la comunicare. Se
pune problema: contestația la executare cambială rămâne ca atare, sau rămâne guvernată de noile
reguli din CPC? Soluția corectă este că norma privind contestația cambială, deși și ea este o
contestație la executare, esteo normă specială. Norma din CPC, care vizează toate contestațiile la
executare, este o normă generală. Deci, aceasta din urmă, deși ulterioară, nu o înlătură pe cea
specială anterioară decât dacă prevede astfel în mod expres. Deci, ori de câte ori vom avea o
contestație cambială la executare, vom avea regimul prevăzut de legea cambiilor.

Aplicarea în timp a normelor de procedură civilă

În această privință, avem reglementat principiuul aplicării imediate a legii noi, cu
următoarea precizare. Dacă în cazul dreptului civil, este mult mai ușor de identificat aplicarea
imediată a legii noi, deoarece acolo vorbim de acte care se consumă instant (ne interesează
momentul încheierii), în cazul procesului civil contează enorm cum luăm noțiunea de act de
procedură. Dacă socotim că procesul este alcătuit din mai multe acte de procedură, am avea mai
multe legi aplicabile unui singur proces. Putem vedea lucrurile și altfel, anume că deși procesul
civil este format din mai multe acte, ele formează un tot unitar indivizibil, fiind văzut, de
fapt ca un singur act. În acest caz, am avea de a face cu o lege nouă aplicabilă procesului cu
totul, anume cea de la începutul acestuia. Această a doua variantă a fost adoptată de legiuitor,
în dauna altor reguli. Art. 24 CPC: Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai
proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare. Legiuitorul nu a mers
până la capăt în aplicarea raționamentului privind unitatea procesului – indivizibilitatea în sensul
acestui articol este parțială, lucru care se deduce din sintagma proceselor și executărilor. Rezultă
că dacă astăzi începe un proces, judecata sa se termină cu legea de azi. Dacă, până să
înceapă executarea silită, se schimba legea, legea nouă va reglementa executarea.
În ceea ce privește normele de competență, avem de-a face cu o aplicare a regulii
antemenționate. Procesele în curs de judecată la data intrării în vigoare a textului nou rămân în
competența instanței învestite potrivit legii vechi. Art. 25 CPC: (2) Procesele în curs de judecată
la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele
instanţe, potrivit legii sub care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legale
privitoare la competenţă, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile. (a doua
teză nu este necesară, însă legiuitorul a ținut să menționeze pentru a nu crea blocaje, dată fiind
apetența noului jurist de a nu completa textele scrise negru pe alb cu raționamente proprii.
Evident, și dacă se trimite spre rejudecare, acest lucru se face în interiorul aceluiași proces). De
exemplu, dacă apare o Decizie în Interesul Legii între deliberări și pronunțare, instanța nu o va
aplica în pronunțarea hotărârii (nu își va putea întemeia hotărârea pe aceasta), dar va repune
cauza pe rol și va pune în discuția părților această decizie.
(3) În cazul în care instanţa învestită este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu
instanţei competente potrivit legii noi. Dispoziţiile alin. (1) rămân aplicabile.
Deci, numai dacă dispare o instanță se duce dosarul la cea competentă potrivit legii noi.
Și dacă nu prevedea legea această chestiune, evident, soluția era exact aceeași.
În ce privește normele de organizare, nu avem nicio derogare. Se aplică legea de la
introducerea cererii. Dacă apar modificări în ce privește incompatibilitățile în cursul procesului,
ele nu vor fi aplicabile respectivului proces. Au fost discuții pentru că nu se prevede expres acest
lucru în CPC, deși, din nou, era evident că se aplică regula generală.
Derogarea apare la mijloacele materiale de probă. În ceea ce privește admisibilitatea și
puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale, se va aplica legea de
la data producerii sau săvârșirii faptelor (lato sensu) care fac obiectul probațiunii. Deci, nu
este aplicabilă legea de la momentul începerii procesului, ci cea de la momentul nașterii cauzei
procesului. Ce înseamnă probe preconstituite? Sunt cele care au fost săvârșite/efectuate de părți
cu scopul de a servi ca mijloc de probă în caz de diferend. De regulă, probele preconstituite sunt
înscrisuri, deoarece, de obicei, chiar scopul înscrisului este de a avea consemnat în el o
operațiune juridică, care oricum, dacă nu există o normă care să prevadă o condiție ad
validitatem, se poate încheia și fără înscris. Față de situația aceasta, principala logică a înscrisului
este să dovedească conținutul drepturilor și obligațiilor izvorând din tocmeală. Rațiunea regulii e
următoarea: dacă legea prevede că un lucru se dovedește cu înscrisuri, iar nu cu martori, probabil
cei care fac respectivul lucru nu vor aduce martori. Însă, dacă legea se schimbă, în continuare nu
s-ar putea dovedi cu martori lucrul respectiv, deoarece părțile nu au știut că este necesar fie să
facă contractul în așa fel încât să se apere de o probă cu martori sau să aducă martori, la
momentul încheierii contractului. Chestiunea aceasta funcționează doar pentru probe
preconstituite, iar nu pentru cele inedite, cum ar fi, de exemplu, expertiza. Și martorii, în general,
sunt probe care nu sunt preconstiuite, fiind, de exemplu, în ipoteza unui accident, în mod inedit
la locul producerii acestuia. Mijloacele materiale de probă, de asemenea, sunt probe inedite
(camere de luat vederi, poze, filmări, chiar și înscrisurile uneori). Înscrisurile, cum ar fi de
exemplu cele atipice, precum agenda în care creditorul își notează datoriile pe care le-a primit,
sunt probe inedite. Creditorul nu și-a făcut agenda pentru a dovedi ceva în instanță, ci pentru el,
pentru a ține contul datoriilor pe care le are de încasat. Art. 26 CPC: (1) Legea care
guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a probelor preconstituite şi a
prezumţiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor
juridice care fac obiectul probaţiunii.
(2) Administrarea probelor se face potrivit legii în vigoare la data administrării lor.
Despre probele care nu sunt preconstituite, se aplică, deci legea nouă, adică cea de la
momentul începerii procesului.
În ce privește condițiile de admisibilitate, acestea sunt condițiile prevăzute de lege pentru
a putea proba un lucru cu un mijloc anume de probă (de exemplu, actele juridice cu o valoare
mai mare de 250 de lei nu se pot dovedi cu martori, deci proba cu martori în aceste cazuri este
inadmisibilă, sau atunci când spunem că în materie de probă a filiației, proba se face cu
înscrisuri, iar când acestea sunt contestate, proba se face cu expertiză, spunem de fapt că proba
cu înscrisuri contestate e inadmisibilă).
În ce privește puterea probei, aceasta se referă la ierarhizarea probelor. Unele probe nasc
presupuneri mai puternice decât altele.
Între admisibilitate și puterea doveditoare a probei se află administrarea probelor.
Exemple de administrare – reguli: consemnarea declarațiilor martorilor, cine pune întrebări
martorilor și în ce ordine, cine consemnează declarațiile martorilor, ce se întâmplă dacă nu se
prezintă martorul, la înscrisuri – ele dacă sunt în limbă străină ele se depun traduse, în mod
autorizat, etc. Un exemplu recent de problemă în această chestiune: a intervenit la un moment dat
o lege de modificare a CPC: consemnarea declarației martorului nu se face după dictarea
judecătorului de către grefier, ci de grefier direct, cuvânt după cuvânt. Această dispoziție a fost
declarată neconstituțională și s-a revenit automat la dictarea declarației de către judecător.
În ce privește căile de atac, se aplică regula generală, dar transpusă în această materie.
Art. 27 CPC: Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de
legea sub care a început procesul.
 Acțiunea civilă
Considerații generale
Definiție: acțiunea civilă este concepută drept ansamblul mijloacelor prevăzute de lege
pentru ocrotirea drepturilor părților, unor situații juridice, și pentru asigurarea apărării părților.
Deducem următoarele:
- nu putem vedea o acțiune, nu e palabilă (precum divinitatea). Putem vedea în schimb să vedem
cererea de chemare în judecată, la care acțiunea nu se limitează. Aceasta este doar materializarea
dreptului de a sesiza instanța. Într-un limbaj curat, nu s-ar putea spune că astăzi am depus o
acțiune. Este de înțeles totuși, sensul fiind că a fost declanșat un mecanism procedural. Elemente
ale acțiunii sunt și dreptul de a propune probe, dreptul de a pune în executare hotărârea, etc.
- există drept la acțiune, în unele situații, deși nu există un drept corelativ – este vorba despre
situațiile de fapt protejate de lege (de exemplu posesia).
- acțiunea nu aparține doar reclamantului. Exercițiul acțiunii aparține și pârâtului, lucru care se
deduce din faptul că definiția se referă la părțile procesului, deci indiferent de poziţia acestora
în cadrul procesului civil (reclamant, pârât, terţ intervenient etc.) - (Boroi, Comentariu).
Corelația cu dreptul subiectiv. Teorii sunt multe, dar o luăm în brațe pe următoarea
(asemenea CPC). Dreptul subiectiv are 3 componente. Dreptul subiectului civil de a avea o
conduită e prima. Dreptul subiectului civil de a pretinde altora o conduită corespunzătoare
dreptului lui e a doua componentă. A treia componentă este că, dacă nu se realizează a doua
componentă (adică dacă ceilalți nu respectă dreptul), subiectul civil are dreptul de a apela
la forța coercitivă a statului pentru asigurarea respectării dreptului său. Această a treia
componentă este de fapt dreptul la acțiune. Prin urmare, legătura este că dreptul la acțiune este o
componentă a dreptului subiectiv civil. Această ultimă componentă este lovită de prescripție.
Toată această teorie produce ceva: de exemplu, A cheamă în judecată pe B solicitând
daune ca urmare a deteriorii terenului său. A vinde terenul lui C. A va continua procesul cu B,
sau B va avea în continuare calitate procesuală? Nu există normă privind modul de rezolvare a
chestiunii. Acțiunea era o acțiune în protecția dreptului de proprietate asupra terenului (care avea
o valoare mai mare și care a scăzut). Proprietatea s-a transferat fără a se spune nimic referitor la
această creanță pretinsă. Rezultă că are calitate procesuală C, deoarece acum se află la el dreptul
care este apărat prin acțiunea introdusă. Se putea întâmpla și altfel prin convenție între A și C.
Este o chestiune care se rezolvă ușor.
Elementele acțiunii:
- părțile. Ele sunt cele care sunt implicate în raportul juridic dedus judecății, în principiu.
Procesul este o oglindire a raportului juridic, având aceiași actori. Reprezentanții legali nu sunt
părți. Excepțional, anumite persoane au o anumită calitate în proces (de exemplu acțiunile
formulate de procuror). Este important să știm acest lucru deoarece există reguli privind părțile:
de exemplu, dacă părțile nu se prezintă, judecata se suspendă – trebuie să știm ce înseamnă părți
pentru aceste chestiuni, deoarece dacă se introducere o cerere de intervenție accesorie și se
prezintă intervenientul, judecata tot se suspendă (deoarece acesta, până la admiterea cererii, nu
este parte);
- obiectul. Acesta se particularizează prin orice act de procedură, fiind protecţia pe cale
judiciară a drepturilor subiective civile (drepturi nepatrimoniale, drepturi reale, drepturi de
creanţă) şi a unor interese legitime (Boroi – Comentariu). Suntem tentați să gândim obiectul
procesului ca fiind obiectul cererii de chemare în judecată. Acțiunea este, totuși, formată din
multe alte acte, altele decât cererea de chemare în judecată, care doar declanșează procesul;
- cauză. Aceasta este scopul prin care se îndreaptă voința celui ce reclamă sau cel ce se apără. Ea
nu se confundă cu cauza cererii. Cauza acțiunii este reprezentată de scopul general: de exemplu,
în cazul acțiunii în revendicare, scopul este recunoașterea dreptului și redobândirea posesiei, sau
în acțiunea în nulitate este constatarea nulității și, eventual, restituirea prestațiilor. În schimb,
cauza cererii este temeiul dreptului. De exemplu, în cazul acțiunii în revendicare cauza cererii
este contractul prin care s-a dobândit dreptul de proprietate care este supus judecății. La nulitate,
cauza cererii ar putea fi, de exemplu, un viciu de consimțământ, lipsa formei, altele asemenea.
De ce trebuie deosebit? Pentru că la un moment dat vom avea de a face cu autoritatea de lucru
judecat, de exemplu. Pentru a avea autoritate de lucru judecat în formă negativă, trebuie să avem
identitate de i) părți, ii) obiect, iii) cauză. Care este cauza la care se referă? Este vorba despre
temeiul dreptului, anume motivul pentru care se face cererea. Sunt acțiuni care, din perspectiva
scopului, au aceeași cauză, dar nu e autoritate de lucru judecat. De exemplu, ceri revendicare pe
ideea că am un act translativ de proprietate, iar pârâtul nu are, ci posedă, iar instanța respinge
cererea. Faci o nouă cerere, prin care arăți că, deși titlul său nu era valabil, el totuși este just titlu,
care, combinat cu o posesie de 10 ani, rezultă în dobândirea dreptului de proprietate, care se
poate apăra printr-o nouă acțiune în revendicare fără a ne lovi de autoritate de lucru judecat.
Cauza acțiunii, la rezoluțiune și nulitate, de exemplu, este identică, însă cauza cererii este în toate
cazurile diferite. Sintetizând, cauza acțiunii răspunde la întrebarea ce dorești? iar cauza cererii
răspunde la întrebarea de ce dorești?
Cauza trebuie să fie reală, licită și morală. De exemplu, o cerere nereală poate fi una care
tinde la sustragerea unor bunuri de la executare.
Condițiile acțiunii civile trebuie întrunite nu numai în cazul cererii de chemare în
judecată, ci şi în ipoteza în care o parte invocă o excepţie procesuală (Boroi – Comentariu).
Condițiile acțiunii civile:
- formularea unei pretenții (exprimarea CPC)/afirmarea unui drept (bunăoară doctrinar).
Nu se poate declanșa mecanismul dacă nu spui ce anume te apasă. Acțiunea civilă este creată
pentru a proteja drepturi sau interese legitime. Prin urmare, dacă tu nu arăți un drept sau un
interes, acțiunea va fi respinsă fără vreo altă analiză.
Acest drep/interes afirmat trebuie să fie recunoscut sau ocrotit de lege, exercitat în
limitele sale interne și externe, cu bună-credință și actual. Evident, dreptul trebuie să existe
pentru a se bucura de protecție în instanță. Spre exemplu, acţiunea prin care un moştenitor
rezervatar solicită reducţiunea donaţiei înaintea legatului vizează o pretenţie ce încalcă art.
1096 alin. (1) NCC, normă juridică cu caracter imperativ (Boroi – Comentariu).
Pentru a fi exercitat în limitele sale interne și externe, trebuie respectate toate procedurile
la care obligă, în mod corelativ, protecția respectivului drept (de exemplu plata taxei de timbru).
Limitele externe ale unui drept sunt condiţii de ordin material şi juridic, fixate de lege pentru
exerciţiul său. O ipoteză în care dreptul subiectiv este exercitat în mod nelegal, cu încălcarea
limitelor externe de ordin juridic, o constituie, spre exemplu, cazul în care un creditor pretinde
debitorului său mai mult decât acesta îi datorează; de asemenea, dreptul subiectiv este exercitat
cu încălcarea limitelor externe de ordin material, de pildă, atunci când proprietarul unui teren
construieşte dincolo de linia vecinătăţii. Limitele interne ale unui drept vizează respectarea la
momentul exercitării sale a scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege.
Un exemplu în sensul exercitării abuzive (în acest caz, exercițiul dreptului este în interiorul
limitelor sale externe, dar în afara limitelor sale interne, n.r.) a unui drept subiectiv civil îl
reprezintă invocarea dispoziţiilor art. 582 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) NCC (solicitarea
proprietarului unui teren adresată constructorului de rea-credinţă, care a edificat o lucrare pe
acest teren, să o desfiinţeze pe cheltuiala sa şi să răspundă pentru contravaloarea lipsei de
folosinţă a terenului), în ipoteza în care proprietarul terenului a avut cunoştinţă de începerea
lucrărilor, însă a aşteptat până la momentul finalizării integrale a acestora pentru a solicita
desfiinţarea lor, dreptul fiind recunoscut de lege în scopul protecţiei atributelor dreptului de
proprietate al proprietarului terenului, iar nu în cel al producerii unui prejudiciu substanţial
autorului lucrării (Boroi – Comentariu).
Buna-credință prespune să nu ai o cauză falsă și să nu îl exerciți abuziv.
Dacă dreptul nu este actual (este prevăzut sub un termen), acțiunea se respinge ca
prematură. Se va putea introduce o cerere când dreptul devine scadent. Această normă poate fi
privită ca fiind de ordine publică sau de ordine privată, în funcție de natura termenului. Un
termen în favoarea debitorului, de exemplu stipulat prin contract de împrumut, care nu s-a
împlinit la momentul cererii de chemare în judecată, este de ordine privată și nu poate fi invocat
de instanță. Dacă termenul este instituit prin normă de ordine publică, și excepția care protejează
în interiorul unui proces termenul astfel instituit va fi de ordine publică și va putea fi invocată de
instanță din oficiu. Există o practică în sensul că dacă se introduce o cerere de chemare în
judecată, iar dreptul nu era actual la acel moment, cu toate că această condiție ar trebui
îndeplinită la momentul introducerii cererii (de exemplu, creditorul are o discuție cu
debitorul, iar acesta din urmă îi spune creditorului că nu are bani să îi plătească peste două luni la
scadență – teoretic ar trebui așteptată scadența pentru introducerea cererii), îndeplinirea sau
neîndeplinirea ei se va aprecia la momentul judecării excepției prematurității (excepție de
fond, absolută – se încalcă norme de ordine publică – și peremptorie; Boroi – Comentariu),
deoarece ar fi lipsită de sens admiterea acesteia care ar avea ca efect introducerea unei noi
cereri de chemare în judecată.
În ipoteza în care dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, având în vedere că însăşi
existenţa dreptului depinde de realizarea condiţiei, dreptul neexistând în mod valabil în
patrimoniul reclamantului, cererea în justiţie pentru realizarea sa se va respinge ca
neîntemeiată, iar nu ca prematură. Prematuritatea presupune exercitarea înainte de împlinirea
termenului suspensiv a unui drept subiectiv, a cărui existenţă este certă în patrimoniul părţii, în
timp ce netemeinicia vizează chiar lipsa dreptului, fără a se impune cu autoritate de lucru
judecat asupra unei noi hotărâri soluționând aceeași cerere, dar care a fost formulată ulterior
îndeplinirii condiției. Cerinţa ca dreptul pretins să fie actual se referă la ipotezele în care se
solicită instanţei realizarea dreptului, nu şi atunci când se cere constatarea existenţei acestuia
în starea în care se găseşte, şi anume afectat de un termen suspensiv/condiţie suspensivă. Cu
titlu exemplificativ, o parte poate solicita instanţei să constate existenţa dreptului său de
proprietate afectat de un termen suspensiv/condiţie suspensivă, însă nu poate pretinde
revendicarea bunului. (Boroi – Comentariu).
Există situații prevăzute de lege când legiuitorul admite posibilitatea introducerii unor
acțiuni fără ca dreptul să fie actual. Art. 34 CPC: (1)Cererea pentru predarea unui bun la
împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de
întreţinere sau a altei prestaţii periodice.
(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Acțiunile preventive:
i) cererea pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual poate fi făcută înainte de
termen. Se poate introduce, de exemplu, în cazul unui contract de locațiune, acțiune în evacuare
înainte de expirarea locațiunii, dar cu pretenția de a se evacua la momentul expirării contractului.
Logica este că dacă nu s-ar putea introduce cererea decât în momentul în care expiră
contractul, am avea un decalaj între momentul expirării contractului și momentul
admiterii acțiunii în evacuare, timp în care locatarul ar putea refuza să părăsească
imobilul, neplătind chirie;
ii) formularea înainte de termen a cererii privind executarea la termen a obligațiilor periodice. De
exemplu, nicio rată de pensie de întreținere viitoare nu este scadentă, ceea ce ar însemna să faci
câte o cerere pentru fiecare rată de pensie, ceea ce ar crea o inundație de litigii. Se poate face,
deci, o cerere pentru toate prestațiile viitoare;
iii) alte situații, atunci când se va constata că prin activarea acțiunii anterior actualizării dreptului,
se preîntâmpină o pagubă însemnată pentru reclamant, pe care acesta ar suferi-o dacă ar aștepta
ajungerea dreptului la scadență. Ar părea că judecătorul are o oarecare marjă de apreciere privind
posibilitatea respingerii unei excepții de prematuritate, în funcție de fiecare situație în parte. De
exemplu, dacă debitorul își scoate toate bunurile la vânzare, creditorul, chiar înainte de scadență,
poate cere un sechestru asigurător instanței.
Aceste acţiuni nu sunt de natură să creeze un prejudiciu debitorului obligaţiilor
menţionate în cuprinsul articolului, întrucât hotărârea judecătorească obţinută va putea fi
executată numai la momentul la care dreptul subiectiv al reclamantului va deveni actual
(dispozitivul unei astfel de hotărâri judecătoreşti trebuie să prevadă în mod expres data la care
obligaţia pârâtului devine scadentă, pentru a se împiedica astfel executarea silită). Dat fiind
faptul că aceste dispoziţii sunt instituite pentru protecţia sporită a creditorului, cât şi datorită
aspectului că pârâtul nu este în culpă procesuală în ipoteza introducerii acţiunii înainte de
termen, cheltuielile de judecată vor fi suportate de către reclamant (Boroi – Comentariu).
-interesul. Procesul nu este o dezbatere despre adevăr, filosofică, nu este o problemă a
triumfului. Este o chestiune pragmatică. El nu este creat din bunătatea vreunui geniu – statele
aveau nevoie de taxe și impozite, iar cetățenii își faceau dreptate singuri (dădeau în cap).
Dreptatea făcută singur duce la pierdere de forță economică, pe cale de consecință, statul și-a
asumat să rezolve aceste probleme. Dacă o persoană nu justifică un interes în valorificarea unui
drept, acțiunea se respinge ca lipsită de interes. Interesul este demersul practic al judiciarului.
Într-o instanță, de exemplu, se face o cerere de constatare a dreptului de proprietate. Judecătorul
va întreba de ce e introdusă acțiunea: este cineva care șicanează pe petent? se află bunul în
posesia titularului cererii? Presupunem că da. Aparent, pare să nu existe interes. Totuși, de
exemplu, este posibil ca un drept de proprietate constituit potrivit legii 18/1991, dar cu încălcarea
procedurii prevăzute de această din urmă lege, să existe interes - este posibil ca titularul său să nu
poată obține autorizarea de construire tocmai pentru că nu a fost respectată procedura prevăzută
de lege pentru reconstituirea dreptului de proprietate (care trebuia respectată de autoritățile
publice), caz în care există interes. Invers, este posibil să avem o cerere argumentată privind
anularea unei autorizații de construire eliberată pentru proprietarul unui teren pe care a edificat
un magazin alimentar, care face concurență magazinului alimentar al reclamantului. Instanța îl va
întreba pe reclamant ce îl doare – de ce ar trebui să anuleze instanța o autorizație nelegală de
construire la cererea unui reclamant care nu este prefect, nu este asociație privind protejarea
urbanismului sau alte asemenea? Poate reclamantul ne spune că acela construiește în baza
autorizației un magazin care îi face concurență. Trebuie să recunoaștem că există un interes aici,
însă acesta nu este legitim. Un interes legitim era dacă, de exemplu, autorizația respectivă era
eliberată ilegal și construcția astfel edificată îi obtura lumina reclamantului, sau făcea valoarea
imobilului reclamantului să scadă (presupunând că imobilele erau învecinate). Partea reclamantă
trebuie, deci, să înfățișeze ea interesul. Dacă reclamantul nu ar fi avut absolut nicio legătură cu
situația proprietarului imobilului, cererea s-ar fi respins ca lipsită de interes. Se impune
efectuarea unei delimitări între ipotezele în care cererea sau apărarea este lipsită sau rămasă
fără interes, pe de-o parte, ori rămasă fără obiect, pe de altă parte. Evident că, în momentul în
care cererea sau apărarea a rămas fără obiect, în sensul că cel ce a formulat-o sau, după caz, a
invocat-o a obţinut pe o altă cale realizarea pretenţiei sale, nici interesul său nu mai subzistă, în
acest caz, rămânerea fără obiect primând în soluţionare rămânerii fără interes, dată fiind
condiţionarea dintre cele două. Spre exemplu, în ipoteza promovării unei acţiuni în pretenţii,
dacă, pe parcursul desfăşurării procesului, pârâtul plăteşte reclamantului suma solicitată,
cererea se va respinge ca rămasă fără obiect, iar nu ca lipsită de interes, reclamantul justificând
un folos practic la momentul iniţierii acţiunii. Pe de altă parte, dacă creditorul personal al
unuia dintre soţi solicită, pe calea contestaţiei la executare, împărţirea bunurilor proprietate
comună în devălmăşie, iar, pe parcursul executării silite şi al soluţionării litigiului, soţul debitor
îşi execută de bunăvoie datoria faţă de creditor, contestaţia la executare se va respinge ca
rămasă fără interes, din moment ce creditorul şi-a valorificat dreptul de creanţă, caz în care nu
mai subzistă interesul efectuării partajului. În acest caz, procesul reprezentat de împărţeala
bunurilor comune nu a rămas fără obiect, întrucât o atare operaţiune nu a fost efectuată în
privinţa bunurilor comune ale soţilor. Modalitatea expusă de respingere a cererii ca rămasă
fără obiect, iar nu ca lipsită de interes, prezintă relevanţă şi prin prisma suportării cheltuielilor
de judecată. Astfel, de principiu, dacă cererea este respinsă ca lipsită de interes, reclamantul va
fi obligat la plata cheltuielilor de judecată avansate de partea adversă, în timp ce, dacă cererea
rămâne fără obiect în cursul judecăţii, pârâtul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de
judecată către reclamant, cu observarea însă a prevederilor art. 454 CPC (Boroi – Comentariu).

Art. 33 CPC: Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu
toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul
de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea
unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.
Trebuie să reținem că interesul are 4 condiții:
i) să fie determinat. Această condiție este echivalentă cu cerința existenței interesului insuși.
Spre exemplu, în actuala reglementare, simplul fapt al declarării căii de atac de către partea
căreia i s-a admis cererea de chemare în judecată în primă instanţă nu este de natură să
conducă în mod necesar la respingerea căii de atac ca lipsită de interes, întrucât există
posibilitatea legală a atacării doar a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti. (…) În cazul în
care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor
probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind
constatări de fapt care prejudiciază partea, instanţa va admite calea de atac, va înlătura acele
considerente şi le va înlocui cu propriile considerente. Invers, nu prezintă interes acţiunea
având ca obiect obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, în condiţiile în care reclamantul
deţine un titlu executoriu valabil împotriva pârâtului (Boroi – Comentariu).
ii) să fie legitim. Interesul este legitim atunci când nu contravine normelor imperative ale legii
sau regulilor de conviețuire socială (fără a se impune o analiză de fond). Spre exemplu, o
acţiune privind executarea unui contract având ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de către
pârât, act juridic a cărui existenţă este contestată de către acesta, se va respinge ca lipsită de
interes, iar nu ca neîntemeiată. Soluţia se impune prin prisma faptului că instanţa nu trebuie să
administreze probe pentru a lămuri existenţa obligaţiilor ce îi incumbau pârâtului (temeinicia
pretenţiei), pentru că, şi în ipoteza în care părţile ar fi încheiat în realitate un astfel de contract,
acesta ar fi fost lovit de nulitate absolută, ce decurge din caracterul ilicit al obiectului, ca atare,
neputându-se oricum dispune obligarea pârâtului la executarea sa. (Boroi – Comentariu).
iii) să fie personal. Sunt situații în care legea recunoaște un interes care, în substanță, ar putea să
nu fie personal. De exemplu, la acțiunea obligă numai aparent nu este personal – creditorul nu
moare de grija debitorului din bunătate, ci din cauză că trebuie să se îndestuleze. Sunt și alte
situații: legea recunoaște interes în a acționa organizațiilor pentru protecția consumatorilor, de
exemplu. Există situații în care legea prevede că are calitate procesuală orice persoană interesată
(art. 22, 49, 908, 1247 și altele din Codul Civil). În ipotezele în care calitatea procesuală activă
aparţine oricărei persoane interesate, excepţia procesuală ce se impune a fi invocată şi
soluţionată este cea a lipsei de interes, iar nu aceea a lipsei calităţii procesuale active, întrucât
elementul esenţial asupra căruia statuează instanţa vizează condiţia interesului, calitatea
decurgând automat din prezenţa acestei cerinţe spre exemplu, situaţia promovării unei acţiuni
în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic (Boroi – Comentariu).
iv) să fie născut și actual. Sunt situații în care dreptul nu este actual dar interesul este actual (în
toate cazurile menționate mai sus). Art. 34 CPC: (1) Cererea pentru predarea unui bun la
împlinirea termenului contractual poate fi făcută chiar înainte de împlinirea acestui termen.
(2) Se poate, de asemenea, cere, înainte de termen, executarea la termen a obligaţiei de
întreţinere sau a altei prestaţii periodice.
(3) Pot fi încuviinţate, înainte de împlinirea termenului, şi alte cereri pentru executarea la
termen a unor obligaţii, ori de câte ori se va constata că acestea pot preîntâmpina o pagubă
însemnată pe care reclamantul ar încerca-o dacă ar aştepta împlinirea termenului.
Interesul trebuie să se mențină pe toată durata procesului. În exemplul de mai sus privind
autorizația de construire, dacă aceasta se eliberează între timp, acțiunea rămâne fără interes. Pe
cale de consecință, există riscul ca acțiunea să rămână fără obiect sau interes în asemenea situații.
Interesul trebuie verificat în orice modalitate de exercitare a acțiunii, deci inclusiv în căile
de atac, când ceri recuzarea, când ceri o probă, când formulezi cerere reconvențională, etc.
Interesul este o condiție a acțiunii, nu a cererii de chemare în judecată.
De exemplu, în căile de atac putem avea următoarea situație: se judecă procesul, eu sunt
legal citat, iar partea adversă nu este. Eu aș putea să invoc în ziua judecății nelegala ei citare în
felul următor: este adevărat că citarea este în interesul părții adverse, dar eu vreau o hotărâre care
să nu poată fi contestată pe acest temei, deci solicit instanței să refacă procedura de citare și să
mă cheme în altă zi. Există un drept: de a te judeca în condiții de regularitate. Există și un interes,
de a primi o hotărâre favorabilă care să nu fie anulată din motive procedurale. Dacă nu invoc, în
schimb, acest lucru, iar nici instanța nu îl invocă, și pierd procesul, nu se mai poate face cale de
atac arătând că partea adversă nu a fost legal citată. Există o cauză de nelegalitate, însă eu nu
pot promova un apel pe acest motiv, deoarece nu am un interes personal, deoarece partea care
ar avea un interes personal, vătămată cum a fost, a câștigat procesul.
Art. 33 teza a II-a: Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se
poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau
pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara. Spre
pildă, se poate avea în vedere următoarea situație: în ipoteza cererii reconvenţionale cu caracter
subsidiar, chiar dacă la momentul introducerii acesteia, nefiind soluţionată cererea principală,
aparent s-ar putea considera că nu există interesul promovării sale, acest interes există în
realitate din perspectiva eventualităţii admiterii cererii principale. Spre exemplu, dacă cererea
principală are ca obiect revendicarea unui imobil, pârâtul are interesul promovării unei cereri
reconvenţionale vizând obligarea reclamantului la plata cheltuielilor necesare şi utile efectuate
în privinţa imobilului, prin prisma prefigurării soluţiei de admitere a cererii principale (Boroi –
Comentariu).
Sancțiunea lipsei de interes este nulitatea cererii sau a altui act făcut. Excepția lipsei
interesului este de fond, absolută și peremptorie.
-capacitatea procesuală. Aceasta este o transpunere în procedură a capacității civile. Noțiunile
sunt cunoscute de la dreptul civil. Sancțiunea lipsei capacității de folosință procesuale este
nulitatea absolută. Excepția poate fi invocată în orice stare a procesului. De cele mai multe ori, te
judeci cu un mort – cum se întâmplă acest lucru? o persoană dă mandat pentru deschiderea
procesului, mandantul moare, citarea se face la mandatar și la un moment dat se descoperă
această situație.
Capacitatea de exercițiu. Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu stau în judecată
prin reprezentanții lor. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă nu stau singuri în proces, ci sunt
asistați de părinte sau tutore. Actele vor fi contrasemnate de aceștia din urmă, minorul fiind
totuși citat. Dacă un minor dobândește pe parcursul unui proces vârsta de 14 ani, el dobândește
capacitate de exercițiu și va trebui citat.
Avem de lămurit câteva aspecte. Ce se întâmplă cu textele care prevedea categoria celor
puși sub interdicție (care a fost declarată neconstituțională)? Aceste texte au fost declarate
neconstituționale pentru că prevedeau un regim total și perpetuu de lipsă de drepturi. Aceasta a
fost înlocuită cu consilierea judiciară și tutela specială. Spre deosebire de punerea sub interdicție,
aceste două instituții nu mai au un regim total. Trebuie verificat ce scrie în hotărârea de instituire
a acestor regimuri. Este posibil ca restricțiile să nu vizeze toate actele pe care partea poate să le
facă. În funcție de conținutul hotărârii de instituire a măsurii de ocrotire vom determina dacă, în
procesul concret, persoana respectivă va avea capacitate de exercițiu, de la caz la caz. Este
adevărat, e posibil ca pentru ușurință, actele judiciare să fie puse toate sub măsură de ocrotire.
Curatela este o instituție care intervine atunci când între reprezentat și reprezentant există
conflict de interese, sau când pentru o perioadă de timp reprezentantul legal al părții nu își poate
exercita atribuțiile și există urgență. Art. 58 CPC: (1) În caz de urgenţă, dacă persoana
fizică lipsită de capacitatea de exerciţiu a drepturilor civile nu are reprezentant legal, instanţa,
la cererea părţii interesate, va numi un curator special, care să o reprezinte până la numirea
reprezentantului legal, potrivit legii. De asemenea, instanţa va numi un curator special în caz de
conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică ori
o entitate dintre cele prevăzute la art. 56 alin. (2), chemată să stea în judecată, nu are
reprezentant.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi persoanelor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă.
(3) Numirea acestor curatori se va face de instanţa care judecă procesul, dintre avocaţii
anume desemnaţi în acest scop de barou pentru fiecare instanţă judecătorească. Curatorul
special are toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.
(4) Remunerarea provizorie a curatorului astfel numit se fixează de instanţă, prin încheiere,
stabilindu-se totodată şi modalitatea de plată. La cererea curatorului, odată cu încetarea
calităţii sale, ţinându-se seama de activitatea desfăşurată, remuneraţia va putea fi majorată.
Curatela litis se distinge de la curatela civilă. Cea dintâi este instituită doar pentru
actele procesuale. Curatela din procesul civil este instituită de instanța care judecă procesul
concret, iar nu de instanța de tutelă.
Sunt situații în care există un conflict juridic între reprezentant și reprezentat. În aceste
cazuri se poate menține curatela civilă. De exemplu, avem un proces de partaj în urma unei
moșteniri în care atât mama copilului, cât și copilul sunt moștenitori. În acest caz, se va numi un
curator judiciar pentru copil, deoarece pot apărea suspiciuni că ea va face așa încât să primească
o parte mai utilă decât copilul.
Curatorul judiciar – observații:
i) este avocat desemnat de instanța care judecă procesul;
ii) e remunerat de persoana ocrotită, în principiu.
Sancțiunea lipsei capacității de exercițiu este nulitatea relativă. Motivul este că
această sancțiune nu intervine automat, ci instanța acordă un termen în vederea ratificării
de către reprezentantul legal a actelor făcute. Nulitatea operează dacă nu sunt ratificate
actele. Sancțiunea poate fi invocată de oricine. Instanța are interesul ca problema să fie
rezolvată înainte de pronunțarea unei hotărâri, deoarece este posibil ca minorul să fie reprezentat,
din acel punct, pentru a nu fi anulată hotărârea. Ca parte adversă, există interes în sensul în care
se dorește o hotărâre care să nu fie anulată pe acest temei – este posibil ca partea adversă
minorului să aibă dreptate pe fond, iar hotărârea să fie anulată pentru că nu s-au respectat
dispozițiile privind situația minorului. Dacă hotărârea este favorabilă (doar) minorului însă,
această critică nu se mai poate face, deoarece nu există interes nici din partea părții adverse (ar
folosi o normă care nu îl ocrotește), nici din partea minorului (pentru că a câștigat).
- calitatea procesuală. Noțiune. Aceasta este identitatea dintre părțile raportului juridic dedus
judecății (raportul juridic de drept substanțial) și părțile din proces. Uneori acest lucru este foarte
ușor de văzut: într-un contract de împrumut este simplu să îți dai seama cine e reclamant și cine e
pârât. Nu este la fel de ușor de determinat într-o ipoteză de răspundere civilă delictuală – stă în
justiție și comitentul? Stă și părintele? Acesta este reprezentant sau este parte? În raporturi
contractuale complexe, la fel, trebuie verificat față de cine se opune respectiva obligație – dacă
doar unor părți li se opune obligația dedusă judecății, doar acestea trebuie chemate în judecată.
În sarcina reclamantului există obligaţia de a justifica atât calitatea procesuală activă,
cât şi calitatea procesuală pasivă, aceasta decurgând din motivarea în fapt şi în drept a cererii
formulate, susţinută de mijloace de probă. Rolul instanţei constă numai în verificarea identităţii
dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii. În ipoteza
în care reclamantul nu probează calitatea procesuală activă/pasivă, instanţa va invoca din
oficiu excepţia lipsei calităţii procesuale active/pasive, urmând a o admite în consecință (Boroi
– Comentariu).
 În toate cazurile, mecanismul este același. Trebuie verificat între cine se leagă raporturile
substanțiale - în ipoteza acţiunilor reale, pentru a se stabili calitatea procesuală activă, uneori
se impune administrarea aceloraşi probe ca şi pentru dovedirea dreptului afirmat (spre
exemplu, efectuarea unei expertize tehnice imobiliare în specialitatea topografie având ca
obiectiv identificarea terenurilor, astfel cum rezultă din actele de proprietate ale părţilor, pentru
a se stabili dacă una dintre acestea ocupă o suprafaţă din terenul celeilalte părţi). În acest caz,
art. 248 alin. (4) CPC prevede dreptul instanţei de a uni excepţia invocată cu administrarea
probelor, respectiv cu fondul cauzei, arătând că această soluţie se impune numai dacă pentru
judecarea excepţiei este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca şi pentru finalizarea
etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului. Lipsa calităţii
procesuale active nu se confundă cu netemeinicia cererii, deoarece, în cazul unei acţiuni reale
introduse de o persoană fără calitate, dreptul subiectiv există, dar cererea de chemare în
judecată nu a fost introdusă de titularul dreptului respectiv, pe când, în cazul unei acţiuni
netemeinice, nu există însuşi dreptul pretins de reclamant. (Boroi – Comentariu). Există excepții
de la regula identității dintre subiectele raportului substanțial și procesual. Art. 37 CPC: În
cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula
apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes
personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane
aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. S-a
pus o problemă din perspectiva competenței: sindicatul X introduce acțiune pentru apărarea
drepturilor angajatului Y din Z fabrică; competența teritorială se stabilește în funcție de sediul
reclamantului. Cine e reclamantul – sindicatul sau angajatul, și, deci, în funcție de
sediul/domiciliul căruia dintre ei stabilim competența teritorială? ICCJ a răspuns în sensul că
reclamant este sindicatul. În legătură cu aceste cazuri, s-a creat și conceptul de acțiune colectivă.
În anumite materii, avem reguli care detaliază posibilitatea unor acțiuni în masă – de exemplu:
legea 62/2011, 193/2000, 8/1996, OG 137/2000. Această calitate excepțională nu poate fi
asumată de către părți. Evident, este interzis să creezi o categorie de litigii și să îți faci o asociație
care să intervină în ele.
Class-action este o tipologie de acțiuni care permit unor persoane cărora li se recunoaște
reprezentativitate să acționeze în numele unor persoane aparținând anumitor categorii sociale sau
economice, fără a exista un raport de reprezentare între cel ce acționează și cei cărora profită
acțiunea, pe care cel ce reprezintă nici măcar nu îi cunoaște și nici măcar nu sunt determinați sau
determinabili (poate fi vorba despre consumatorii contractelor de credit, victimele unei explozii
nucleare, etc.). Există în legea 193/2000 un asemenea mecanism – art. 12 alin. (3): Asociaţiile
pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează
contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca
aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în
curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt
aplicabile.
 Nu avem o reglementare largă a class-action-ului. Statele din Europa au o anumită
rezervă în a genera pe scară largă asemenea procese. Se tem că justiția poate fi folosită pentru
preluarea unor mesaje politice. Dacă s-ar face cu bună-credință, ar fi bine, însă posibilitatea
class-action-ului ar da multora o platformă pe care să se lanseze în scena politică.