1. De ce a fost creată Uniunea Europeană?

I. Pacea şi stabilitatea
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât un vis al filozofilor şi
vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile
umaniste. Visul acesta a fost însă spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima
jumătate a secolului XX.O nouă formă de speranţă a luat însă naştere din ruinele celui de-al doilea război
mondial. Cei care au opus rezistenţă totalitarismului în timpul celui de-al doilea război mondial erau hotărâţi să
pună capăt antagonismului internaţional şi rivalităţilor în Europa şi şi astfel să creeze condiţiile necesare unei
păci durabile. Între 1945 şi 1950, câţiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de
Gasperi şi Winston Churchill, s-au hotărât să convingă cetăţenii de necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a
unei organizări structurate a Europei Occidentale, bazată pe interese comune şi fondate pe tratate, care ar
garanta statul de drept şi egalitatea între toate ţările membre.Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet,
Robert Schuman (ministru de Externe al Franţei) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Astfel, ţările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid să plaseze
producţia de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune. Din punct de vedere
practic, dar şi simbolic, spectrul conflictelor a fost transformat într- un instrument al păcii şi reconcilierii.

II.Reunificarea continentului european

După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care încurajat reunificarea Germaniei.
În 1991, odată cu prăbuşirea Imperiului Sovietic, fostele ţări comuniste din Europa Centrală şi de Est decid, la
rândul lor, după ce timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varşovia, că viitorul lor este legat de cel al
marii familii a naţiunilor democratice din Europa.Procesul de extindere continuă şi astăzi. Astfel, în timp ce
Turcia şi Croaţia au început negocierile de aderare în octombrie 2005, o serie de ţări din Balcani şi-au depus şi
ele candidatura, ceea ce ar putea duce, într-o bună zi, la aderarea efectivă a acestora la marea familie
europeană.

III.Siguranţa şi securitate
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranţă şi securitate. De aceea, UE trebuie să ia
măsuri eficiente pentru a garanta siguranţa şi securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să
colaboreze constructiv cu regiunile aflate dincolo de graniţele sale, respectiv ţările din Balcani, din Africa de
Nord, din Caucaz şi din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să îşi apere interesele militare şi strategice,
prin colaborarea cu aliaţii săi, în special cu NATO şi prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune
de securitate şi de apărare.Securitatea internă şi externă sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Combaterea
terorismului şi a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forţele poliţieneşti din toate ţările UE.
Crearea unui „spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în sânul UE, unde fiecare cetăţean are acces egal la
justiţie şi este protejat de lege, constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a
acţiunilor întreprinse de autorităţile naţionale. Organisme precum Europol, Oficiul European de Poliţie şi
Eurojust, care promovează cooperarea între procurori, judecători şi ofiţeri de poliţie din ţările membre ale UE,
sunt chemate să joace un rol mai activ şi mai eficient.

IV.Solidaritatea economică şi socială

Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv politic pacificator, aspectul
economic a fost totuşi cel care a reuşit să dinamizeze şi să încununeze cu succes această construcţie europeană.
La ora actuală, tendinţele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparaţie cu celelalte state ale lumii. De aceea,
statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a asigura creşterea economică şi pentru a se menţine competitive
la nivel mondial. Niciun stat membru nu este pregătit să facă faţă, singur, concurenţei pe plan mondial în domeniul
comerţului. Astfel, piaţa unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe
pieţele mondiale.Cu toate acestea, acest spaţiu de liberă concurenţă la nivel european trebuie să aibă drept corolar
solidaritatea naţiunilor europene. Aceasta are consecinţe pozitive asupra cetăţenilor europeni: prin urmare, atunci când
cetăţenii din unele regiuni ale Europei sunt victime ale inundaţiilor sau ale altor calamităţi naturale, bugetul UE prevede
fonduri de asistenţă în acest sens. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează şi sporesc
eforturile depuse de autorităţile naţionale şi locale ale ţărilor membre pentru a reduce inegalităţile între diversele regiuni
ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE şi creditele oferite de Banca Europeană de Investiţii (BEI) sunt
alocate pentru a îmbunătăţi infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea reţelei de autostrăzi şi a infrastructurii
feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni şi la stimularea schimburilor comerciale
transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieţei sale unice, de 500 de
milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori şi întreprinderi.

1
V.Identitatea şi diversitatea în contextul globalizării
Societăţile post-industriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deşi nivelul de trai al cetăţenilor europeni nu a
încetat să crească, diferenţe semnificative între bogaţi şi săraci persistă totuşi. La rândul ei, extinderea a accentuat şi mai
mult aceste diferenţe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub media europeană. De aceea,
colaborarea statelor membre este crucială pentru a se reuşi reducerea acestor discrepanţe.Totuşi, toate aceste eforturi nu
au fost realizate în detrimentul identităţii culturale şi lingvistice a statelor europene. Dimpotrivă, activităţile întreprinse de
instituţiile europene au contribuit la realizarea creşterii economice, având în vedere particularităţile regionale şi bogata
diversitate culturală şi tradiţională a ţărilor membre.După jumătate de secol de construcţie europeană, UE în ansamblul
său este mai impunătoare decât fiecare stat membru luat separat: ea exercită o influenţă economică, socială, tehnologică,
comercială şi politică mult mai mare decât dacă acestea ar fi trebuit să acţioneze individual. Faptul că UE întreprinde
acţiuni comune şi se exprimă printr-o singură voce constituie o valoare adăugată incontestabilă pentru Europa.
De ce?

 • Fiind prima putere comercială in lume, UE joacă un rol decisiv în negocierile internaţionale, respectiv
cele din cadrul organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), compusă din 149 ţări, precum şi în punerea
în aplicare a Protocolului de la Kyoto privind schimbările climatice şi poluarea atmosferică;
 • Deoarece adoptă poziţii clare în ceea ce priveşte unele teme sensibile, importante pentru cetăţeanul
de rând, precum protecţia mediului, resursele de energie regenerabilă, „principiul precauţiei” în
materie de securitate alimentară, aspectele etice ale biotehnologiilor şi necesitatea protejării speciilor
pe cale de dispariţie;
 • Deoarece a lansat o serie de iniţiative importante pentru o dezvoltare durabilă a întregii planete, în
legătură cu „Summitul Pământului” de la Johannesburg, în 2002.

Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru europenii de azi. Totuşi, procesul
de integrare europeană nu a şablonat diversele moduri de viaţă, tradiţiile şi culturile popoarelor sale. Într-
adevăr, diversitatea reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.

VI.Valorile Uniunii Europene

UE îşi doreşte să promoveze valorile umaniste şi progresiste şi să garanteze că fiinţa umană este stăpânul şi nu
victima schimbărilor majore care au loc la nivel global. Nevoile cetăţenilor nu pot fi satisfăcute doar prin
intermediul mecanismelor de piaţă şi nici nu pot fi impuse în mod unilateral.

2.PESCO – Momentul adevarului pentru “Apărarea Europeană”

Lansarea oficială a Cooperării Structurate Permanente (Permanent Structured Cooperation / PESCO), prin decizia
Consiliului UE din decembrie 2017, marchează un moment de cotitură în evoluţia demersurilor de integrare europene în
domeniul apărării. Decizia respectivă face parte din pachetul mai general de consolidare a dimensiunii de securitate şi
apărare a UE, asumată de leadership-ul actual al Uniunii şi de principalele state membre (în principal Franţa şi
Germania), ca o direcţie majoră de relansare şi confirmare a viabilităţii proiectului european. În ceea ce priveşte eficienţa
procesului de instituţionalizare a PESCO, pot fi identificate deja evoluţii incurajatoare, dar şi provocări serioase la adresa
întregului proiect. Cele mai importante sunt legate de consistenţa programelor subsumate iniţiativei, în direcţia realizării
unor capabilităţi militare importante şi, implicit, a autonomiei strategice a UE, de modul de relaţionare cu NATO (dilema
complementaritate versus competiţie) şi de un management precaut al aşteptărilor la nivel politic şi social.România a
decis participarea la PESCO, cu implicare directă în 5 din cele 17 proiecte aprobate în această fază, iar în perioada
următoare va trebui să răspundă unor presiuni majore legate de operaţionalizarea iniţiativei. Elemente importante din
calendarul implementării acesteia se suprapun cu preşedinţia românească a Consiliului UE, din prima jumătate a anului
2019. În aceste condiţii, mimarea declarativă a interesului de participare, în absenţa unei implicări de substanţă în
principalele dimensiuni ale PESCO, plecând de la orientarea strategică a ţării noastre, nu poate genera decât influenţe
negative pentru interesele naţionale de securitate.Asociată metaforic cu trezirea frumoasei din pădurea adormita, lansarea
oficială a PESCO, în decembrie 2017, reprezintă un adevărat „game changer” şi încununează evoluţiile şi dezvoltările
majore din domeniul consolidării securităţii şi apărării europene din ultimii doi ani, subsumate implementării Strategiei
Globale a UE. Dintr-o perspectivă pe termen lung, iniţiativa este văzută ca o nouă încercare majoră de avansare a
integrării europene în domeniul apărării, după eşecul celorlalte demersuri postbelice (Comunitatea Europeană de Apărare
din anii 50 şi incapacitatea europenilor de a acţiona eficient în crizele balcanice din anii 90).Spre deosebire de încercările
anterioare, în prezent suntem martorii unor evoluţii calitativ diferite, ce se constituie în argumente solide de
fundamentare a necesităţii operaţionalizării PESCO. Este vorba, în primul rând, de contextul strategic deosebit de
complicat generat de ameninţările de securitate din Est şi Sud, criza migraţiei, atentatele teroriste, Brexit şi tendinţele
izolaţioniste ale administraţiei Trump. Aceste elemente au generat o aşteptare şi o susţinere socială mai consistente, aşa
2
cum o demonstrează sondajele de opinie, pentru avansarea proceselor de integrare în domeniile securităţii şi apărării.
Plecând de la aceste argumente, în anul 2016, a fost adoptată Strategia globală pentru politica externă şi de securitate a
UE, urmată de un program ambiţios de acţiuni de implementare, cu o importanţă particulară acordată evoluţiilor din
domeniul apărării.Sintetic, principalele iniţiative şi procese agreate recent de către statele membre UE, complementar
implementării PESCO, aflate în diferite stadii de implementare, vizează:

1. instituirea capabilităţii militare de planificare şi conducere (MPCC) în cadrul Statului-Major al Uniunii Europene
(EUMS);

 lansarea Fondului European de Apărare (EDF), care deschide, în premieră, posibilitatea de finanţare din fonduri
europene, a cercetării colaborative şi a achiziţiei în comun de capabilităţi militare şi prioritatea acordată de Comisie
domeniului securităţii şi apărării, în propunerea de buget pentru perioada 2021 - 2027;

 procesul de revizuire coordonată anuală a apărării (CARD), ca mecanism de monitorizare a stadiului îndeplinirii
obiectivelor asumate de statele membre.

Fiecare în parte reprezintă un important pas în direcţia intensificării cooperării europene şi chiar o schimbare de
paradigmă, greu de imaginat într-un trecut nu prea îndepărtat. Prin consecinţele majore pe care le produce, merită
evidenţiată implicarea majoră a Comisiei în aceste proiecte, prin intermediul EDF, anunţat de preşedintele Juncker în
septembrie 2016 şi aprobat de Consiliul European în decembrie 2016.

Cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării a fost introdusă prin Tratatul de la Lisabona din 2009 şi
prevede posibilitatea ca statele membre UE care îndeplinesc criterii mai avansate în domeniul capabilităţilor militare şi
doresc să îşi asume angajamente suplimentare, în perspectiva unor misiuni mai exigente, să poată realiza între ele o
cooperare avansată. La momentul intrării în vigoare a Tratatului, această cooperare era văzută ca o soluţie pentru
relansarea procesului de dezvoltare a capabilităţilor de apărare la nivel european, prin reducerea duplicărilor şi punerea în
comun a resurselor.Ulterior, până la crizele care au afectat securitatea europeană la mijlocul acestui deceniu, nu a existat
decât un apetit politic redus pentru implementarea PESCO, argumentată şi prin riscul apariţiei aşa-numitei Europe cu
două viteze în domeniul securităţii şi apărării. Ulterior, în faza de negociere a iniţiativei, s-a realizat un echilibru între
îmbinarea cerinţelor de incluziune (participarea a cât mai multor state membre) şi de angajament (prin intermediul
definirii unor criterii ambiţioase).Urmare a negocierilor intense dintre statele membre, la 11 decembrie 2017, Consiliul a
adoptat decizia de stabilire a PeSCo, la mai puţin de o lună de la primirea notificării comune din partea statelor membre
referitoare la intenţia lor de a lansa iniţiativa. Cele 25 de state membre care participă la PESCO sunt: Austria, Belgia,
Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Letonia,
Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovenia, Slovacia, Spania şi Suedia.Decizia Consiliului de
instituire a iniţiativei stabileşte statele membre participante, lista angajamentelor comune ambiţioase şi cu un grad mai
mare de obligativitate asumate de statele respective, inclusiv „majorarea periodică a bugetelor pentru apărare în termeni
reali, în vederea atingerii obiectivelor convenite”, guvernanţa PeSCo, cu un nivel general care să menţină coerenţa şi
nivelul de ambiţie al iniţiativei, completată de proceduri de guvernanţă specifice la nivel de proiecte, dispoziţii
administrative, inclusiv funcţiile de secretariat la nivel de proiecte şi modalităţile de finanţare.În luna martie 2018,
Consiliul UE, reunit în formatul miniştrilor apărării din statele membre, a adoptat lista iniţială de 17 proiecte care
urmează să fie derulate în cadrul PeSCo. Acestea vizează trei domenii importante - pregătirea în comun şi exerciţiile,
dezvoltarea capabilităţilor şi creşterea stării de operativitate a forţelor în toate domenile operaţionale – terestru, maritim,
aerian şi cybernetic. Procesul va continua, în vederea agreării unei noi liste de proiecte în a doua jumătate a acestui an.Ca
mecanisme concrete de lucru, la nivelul Consiliului, cele 25 de state participante asigură direcţionarea politică şi adoptă
decizile strategice pentru derularea iniţiativei. La nivel de proiect, doar statele membre implicate direct participă la
adoptarea deciziilor şi implementarea acţiunilor specifice. Totodată, a fost stabilit Secretariatul PESCO, format din
Serviciul European de Acţiune Externă, cu sprijinul Statului Major Militar al UE şi Agenţia Europenă de Apărare şi un
calendar clar pentru evaluarea planurilor anuale de implementare a angajamentelor fiecărui stat participant. Din
perspectiva obiectivelor vizate, PESCO nu poate fi interpretată ca un înlocuitor al Politicii de Securitate şi Apărare
Comună, neavând în sine elemente care să conducă la redifinirea nivelului de ambiţie al UE în domeniul securităţii şi
apărării. Iniţiativa are ca scop principal să ofere o platformă de cooperare între statele participante pentru a facilita
dezvoltarea capabilităţile necesare realizării obiectivelor stabilite prin Strategia Globală. Acest fapt este demonstrat şi de
focalizarea majoră a iniţiativei pe proiecte concrete şi pe mecanismele specifice de dezvoltare a acestora.

3.Parchetul European – instituția pentru investigarea fraudelor

Parchetul European este o instituție înființată pe baza articolului 86 din Tratatul de la Lisabona.Conform acestuia: „(1)
Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin
3
regulamente în conformitate cu o procedură legislativă specială, poate institui un Parchet European, pornind de la
Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European. (2) Parchetul are competența de a
cerceta, de a urmări și de a trimite în judecată, după caz în colaborare cu Europol, autorii și coautorii infracțiunilor care
aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, în conformitate cu normele stabilite în regulamentul prevăzut la alineatul
(1). Parchetul European exercită în fața instanțelor competente ale statelor membre acțiunea publică în legătură cu aceste
infracțiuni.”

Parlamentul European a aprobat un text în baza căruia 20 de țări membre ale Uniunii Europene vor participa începând
din anul 2020 în cadrul unui ''Parchet european'' specializat în combaterea fraudelor legate de TVA și de fondurile
structurale europene. ''Infractorii ignoră frontierele și este timpul de a-i opri, oferindu-le procurorilor instrumentele de
care au nevoie pentru a acționa în plan transfrontalier'', au subliniat comisarii europeni Vera Jurova (justiție) și Günther
Oettinger (buget).Noua instanță independentă antifraudă va avea competențe numai în cele 20 de state membre, care au
acceptat să participe la ''o cooperare consolidată''.Această procedură europeană a cooperării consolidate permite
surmontarea opoziției unor state membre, autorizând un grup de state să adopte decizii care nu se aplică decât în cazul
lor, chiar dacă alte state pot apoi să li se alăture.

ISTORIC . Prima dată în istorie, ideea de Parchet European a fost sus ținută de Franco Frattini, comisar pentru Justiție,
Libertate și Securitate. În anul 2007, în cadrul planurilor de consolidare a Eurojust, Frattini spunea: „ sunt convins că
Europa va avea propriul său procuror general, în viitor.”În 2010, chiar Eurojust a citat Procuratura Europeană drept o
potențială soluție pentru problema criminalității transfrontaliere din Uniunea Europeană. Astfel, în ciudata opoziției
manifestată de unele state membre care considerau că le va fi afectată suveranitatea națională, Eurojust a înființat o
comisie pentru a studia această idee.Pentru a continua această idee, în septembrie 2010 Eurojust în cooperare cu
Președinția belgiană a Consiliului Uniunii Europene a organizat un seminar denumit „Eurojust și Tratatul de la Lisabona:
către o acțiune mai eficientă”. Scopul seminarului a fost reprezentat de posibilitatea înființării Parchetului European pe
baza articolului 86 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).2013 a reprezentat, însă, momentul cheie
pentru acest nou organism european. În iulie 2013 Comisia Europeană a propus un regulament de înființare a
Parchetului European. De asemenea, în noiembrie 2013 Comisia și-a manifestat intenția de continua ideea propusă
anterior, în ciuda opoziției a 14 parlamente naționale ale Uniunii Europene. În schimb, Parlamentul European a votat în
favoarea propunerii Comisiei de a înființa funcția de procuror european
SCOPUL EPPO. Parchetul va avea rolul de a investiga și a urmări în justiție fraudele împotriva bugetului
Uniunii Europene și altor infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii,incluzând fraudele
privind fondurile UE de peste 10.000 Euro și a cazurilor de fraudă transfrontalieră în materie de TVA,
care implică daune mai mari de 10 milioane de Euro.

STRUCTURĂ.Acesta va avea o structură descentralizată.Procurorul șef european va fi sprijinit de 20 de procurori

europeni delegați, personal tehnic și de investigație. Procurorii delegați vor continua să își execute și atribuțiile de
procurori naționali. Concret, Parchetul european va avea un birou central în Luxemburg, care îi va reuni pe procurorii
europeni (câte unul pentru fiecare stat membru participant), dar va avea și o structură descentralizată, cu ''procurori
europeni delegați'' în statele membre.Proiectul nu prevede înființarea de tribunale penale europene: când magistrații își
vor încheia investigațiile, ei vor trebui să-i trimită pe suspecți în fața jurisdicțiilor naționale.Parchetul va viza îndeosebi
fraudele în cazul fondurilor structurale europene și va avea de asemenea competențe în ce privește depistarea fraudelor
transfrontaliere cu TVA, pentru sume ce depășesc 10 milioane de euro.Potrivit Comisiei Europene, autoritățile publice din
Europa pierd anual venituri de cel puțin 50 miliarde de euro din TVA, din cauza acestui timp de fraude.

LEGEA APLICABILĂ. Se vor aplica, în principal, normele naționale și procedurale, în afara cazurilor în care
Regulamentul prevede alte dispoziții.De asemenea, Regulamentul enumeră competențele de investigare ale Parchetului și
prevede condițiile generale de aplicare a acestora. Acesta conține dispozițiile ce definesc drepturile procedurale omogene
ale persoanelor suspectate.Regulamentul conține prevederi referitoare la probele de admisibilitate. Dovezile adunate în
mod legal într-un stat membru sunt admisibile în fața instanțelor de judecată din toate statele membre, cu condiția ca
admiterea să nu afecteze în mod negativ caracterul echitabil al procedurii sau al dreptului de apărare, astfel cum sunt
consacrate în Carta drepturilor fundamentale.

STATE SEMNATARE. Pentru înființarea Parchetului European au semnat: Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Cipru,
Cehia, Estonia, Germania, Grecia, Finlanda, Fran ța, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Portugalia, România,
Slovenia, Slovacia și Spania.

SEDIU. Luxemburg este orașul care găzduieste sediul procurorului european

4
4. Castigul e intodeauna legat de riscul asumat
Asteptarile de randament (castigat) ale unui investitor trebuie corelate cu profilul sau de risc si orizontul
investitional pe care acesta si-l poate asuma. Obtinerea unor randamente ridicate implica acceptarea de catre
investitor a unui grad de risc ridicat, in timp ce un apetit scazut la risc este asociat cu randamente asteptate
reduse. Evolutia istorica a pietelor de capital dezvoltate ne arata ca actiunile reprezinta una dintre cele mai
profitabile alternative de investitii pe termen lung, depasind performanta inregistrata de instrumentele
purtatoare de dobanda (ex. obligatiuni, depozite); pe termen scurt insa actiunile pot inregistra fluctuatii
negative semnificative. Necorelarea tolerantei la risc a investitorului cu dimensiunea riscului aferent
plasamentelor financiare efectuate poate duce la decizii emotionale cu impact negativ asupra portofoliului pe
termen lung. O expunere prea ridicata pe actiuni relativ la profilul de risc al unui investitor il va determina pe
acesta, cel mai probabil, sa vanda in pierdere actiunile intr-un context de piata nefavorabil si sa evite ulterior sa
investeasca din nou in actiuni, pierzand astfel potentialul de castig pe termen lung pe care il ofera aceasta clasa
de active. Pe de alta parte, o alocare foarte conservatoare (ex. depozite bancare) a sumelor economisite ar putea
impiedica atingerea unor obiective pe termen lung, mai ales in contextul actual de piata, in care ratele de
dobanda la depozite au coborat in apropiere de 0, cu perspective de a ramane la un nivel scazut pe termen
mediu (conform statisticilor BNR, rata de dobanda medie bonificata de bancile din Romania la depozitele noi
ale populatiei era de 0,8% p.a. la euro si 1,6% p.a. la lei in luna august 2015). Prin urmare, consideram
ca actiunile ar trebui sa se regaseasca in portofoliile investitorilor care isi pot asuma un orizont investitional
mediu-lung (cel putin 2 ani) intr-o forma si pondere care sa tina cont de apetitul la risc al acestora.Fondurile de
investitii cu capital protejat si cele cu risc controlat pot reprezenta un prim pas spre diversificare in actiuni si
imbunatatirea randamentelor pe termen lung pentru investitorii conservatori care au plasamente
preponderent in instrumente cu venit fix si care sunt dispusi sa tolereze fluctuatii relativ reduse ale valorii
portofoliului pe termen scurt. Strategia de investitii trebuie sa tina cont de orizontul de timp pe care
investitorul si-l poate asuma. O greseala frecventa in randul investitorilor individuali este aceea ca investesc pe
termen scurt in instrumente care ar trebui pastrate pe termen lung. Multi investitori renunta si nu au rabdare
pe termen lung, fiind influentati in deciziile lor de evolutiile pe termen scurt ale pietei. Un studiu al companiei
Dalbar Inc. arata ca investitorii individuali americani isi mentin expunerea pe un fond mutual de actiuni in
medie intre 3 si 4 ani. Insa pentru a fructifica potentialul de profitabilitate al unui fond de actiuni, perioada
medie de detinere trebuie sa fie mai lunga (7-10 ani).Diversificarea unui portofoliu investitional - pe clase de
active (actiuni, obligatiuni), valute, regiuni geografice, sectoare de activitate - este importanta
intrucat contribuie la reducerea riscului specific unei anumite dimensiuni. Cu toate acestea investitorii
individuali tind sa aiba portofoliile relativ concentrate, investind in instrumente financiare familiare, in special
din regiunea din care acestia provin (home bias) sau in domeniul in care activeaza profesional. Astfel anumite
tipuri de investitii sunt suprareprezentate in portofoliile acestora determinand o alocare ineficienta si
asumarea un riscuri mai mari care nu sunt intotdeauna recompensate printr-un randament corespunzator.Nu
in ultimul rand diversificarea investitiilor trebuie sa tina cont si de corelatia dintre capitalul uman si financiar.
Capitalul uman reprezinta capacitatea unui individ de a genera in viitor venituri (ex. din salarii, din activitati
antreprenoriale) prin munca. Cea mai mare parte a veniturilor generate de capitalul uman este “consumata”
pentru mentinerea sau imbunatatirea standardului de viata si doar o proportie redusa este economisita. Prin
economisire capitalul uman se transforma in capital financiar. Veniturile viitoare generate de un om au un
anumit grad de incertitudine, in functie de natura activitatii (salariat sau antreprenor), industria in care
activeaza persoana respectiva, contextul economic general sau alti factori specifici (ex. starea de sanatate).
Pentru a-si controla mai bine riscul veniturilor, investitorul poate sa incerce fie sa economiseasca mai mult, fie
sa investeasca o proportie mai ridicata a capitalului financiar in active cu un grad redus de corelatie cu capitalul
uman (spre exemplu daca o persoana lucreaza in sectorul IT, atunci este recomandat ca investitiile sa fie
orientate intr-o proportie mai mica in titluri financiare ale unor emitenti din acelasi sector), si nu in ultimul
rand, sa investeasca intr-o asigurare care sa-l protejeze impotriva unor evenimente cu impact negativ asupra
lui ca persoana.

5
5. Statul de drept
Potrivit articolului 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, statul de drept este una dintre valorile fundamentale ale UE
(Uniunii Europene). Aceasta înseamnă că atât UE în sine, cât și țările UE sunt guvernate de un corp de legi (coduri și
procese juridice) adoptate prin proceduri consacrate, nu prin hotărâri discreționare sau de la caz la caz.Alături de
existența unei democrații funcționale și de respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților, statul de drept reprezintă unul dintre criteriile politice pe care trebuie să le întrunească țările care doresc să
adere la UE.Concluzionând că este nevoie de un instrument la nivelul UE pentru abordarea amenin țărilor sistemice la
adresa statului de drept în țările UE, Comisia Europeană a adoptat un „cadru privind statul de drept” în 2014. În cazul
unei încălcări a legislației UE, s-ar aplica procedura de la articolul 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Sanc țiunea
cea mai strictă în temeiul acestei proceduri ar fi suspendarea drepturilor de vot ale unei țări a UE în cazul în care aceasta
s-ar face vinovată de o „încălcare gravă și persistentă” a valorilor UE.Notiunea Stat de drept este, in general, utilizata
pentru a sublinia diferentele existente intre regimurile democratice si regimurile autoritare (dictatoriale). In teoria
politica, prin stat de drept se intelege un stat bazat pe o ierarhie a normelor generatoare de ordine juridica. In statul de
drept, statul este garantul libertatilor si drepturilor individuale, totodata, asigurand securitatea interna si externa a
cetatenilor prin institutii democratice. Institutia superioara careia i se subsumeaza alte legi si norme este Constitutia. Din
perspectiva statului de drept, Constitutia - ca norma superioara - este o expresie a cetatenilor si reprezinta puterea
populara. Prin mecanismele democratice de control prevazute intr-un stat de drept este asigurata conformitatea normelor
inferioare cu cele superioare.
1. Noţiunea de stat de drept
Se spune că “statul de drept” înfăptuieşte “domnia legii” (“rule of law”) în întreaga lui activitate, fie în raporturile cu
cetăţenii, fie cu diferite organizaţii sociale de pe teritoriul lui. Utilizată la acest sens, noţiunea de “stat de drept” este
întâlnită chiar în unele texte constituţionale.Pentru a fi în prezenţa unui stat de drept este necesar să existe un sistem
legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei şi de a-i crea condiţii
optime de dezvoltare.Statul de drept presupune existenţa unei aşezări politice bazate pe separaţia puterilor statului,
adică pe un sistem de echilibru al puterilor in stat, capabil să împiedice institutiile publice să abuzeze de atribuţiile cu care
au fost investite.
Stat de drept – stat organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat, care garantează independenţa reală a
justiţiei şi are drept scop promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.Statul de drept semnifică
subordonarea statului faţă de drept; este statul care îşi subordonează acţiunea sa asupra cetăţenilor regulilor care
determină drepturile acestora; statul de drept este un sistem de organizare în care ansamblul raporturilor sociale şi
politice sunt subordonate dreptului; este statul legat prin drept, statul care respectă dreptul; statul în care puterea e
subordonată dreptului, toate manifestările statului fiind legitimate şi limitate prin drept; statul de drept înseamnă
limitarea puterii prin drept; statul de drept înseamnă garanţii fundamentale libertăţilor publice, protecţia ordinii
legilor; statul de drept implică existenţa regulilor constituţionale care se impun tuturor; este statul în măsură să concilieze
libertatea şi autoritatea; statul de drept este ordinea juridică ierarhizată şi sistematizată; el semnifică o concepţie cu
privire la putere; el este mai puţin un stat, cât mai ales o mişcare de raţionalizare şi de ordonare etc.
2.Condiţiile statului de drept
Instaurarea şi aprofundarea unei autentice şi reale democraţii reprezintă unica ambianţă a statului de drept. Constituit tocmai ca “replică” la
absolutism, voluntarism, totalitarism, statul de drept este incompatibil cu regimurile politice nedemocratice sau antidemocratice. Determinările
democraţiei sunt:

– universalitatea participării la rezolvarea problemelor publice;

– consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor publice şi private;
– pluralismul social;
– aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale;
– descentralizarea administrativă şi realizarea autonomiei autorităţilor locale;
– instituţionalizarea puterii populare şi promovarea unor mijloace adecvate de exprimare a acesteia (vot
universal, egal, direct şi secret, referendum, iniţiativă legislativă populară ).
Instituţionalizarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului şi ale cetăţeanului constituie baza a statului de drept.
Aceasta, întrucât “domnia legii” trebuie să însemne protecţia şi securitatea individului, pe baza statutului său
juridic.Ordinea juridică coerentă şi ierarhizată – ca premisă a statului de drept – presupune, pe de o parte, articularea în
sistem a normelor ce alcătuiesc dreptul, iar, de pe alta, consecinţa logică a celei dintâi, stabilirea unor raporturi de
6
complementarietate şi de conformitate între elementele sistemului juridic normativ. La fundamentul sistemului juridic
normativ se află două principii:principiul legalităţii şi principiul constituţionalităţii.
Principiul legalităţii (“principiul juridicităţii”) – poate fi exprimat prin două cerinţe: ordonarea normelor juridice într-
un sistem unic şi unitar, armonios şi ierarhizat; respectarea regulilor de drept de către toate subiectele: autorităţi publice,
persoane fizice sau juridice.
Principiul constituţionalităţii – cumulează şi articulează mijloacele juridice având ca scop asigurarea conformităţii
regulilor dreptului cu Constituţia. Această cerinţă de conformitate poate fi examinată pe două planuri: material –
presupune raportarea regulilor dreptului la conţinutul reglementărilor constituţionale; formal – presupune raportarea
respectivelor reguli la procedurile instituite de Constituţie pentru emiterea lor.
3. Sisteme de reglare în interiorul statului de drept
În literatura de specialitate se cunosc următoarele sisteme de reglare în interiorul statului de drept:
– controlul politic asupra executivului exercitat de către parlament;
– controlul administrativ;
– controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative; controlul constituţionalităţii legilor;
– procedura de conciliere;
– căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără temei.
Controlul politic se realizează de către Parlament ca una dintre funcţiile lui esenţiale, prin mijloace instituţionale
variate. Acest control se realizează prin:
– executivul aduce la cunoştinţă Parlamentul referitor la unele măsuri ce au fost luate;
– consultarea prealabilă a Parlamentului în vederea adoptării unor măsuri;
– aprobarea de către Parlament a unei acţiuni sau a unui act al autorităţii administrative;
– acordarea votului de încredere;
– moţiunea de cenzură;
– angajarea răspunderii Guvernului la iniţiativa sa;
– procedura suspendării din funcţie a şefului statului;
– procedura punerii sub acuzare a şefului statului, precum şi procedura în vederea deschiderii urmăririi penale a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor.
– activitatea comisiilor parlamentare.
Controlul administrativ se înfăptuieşte în interiorul organelor administrative, fie la iniţiativa acestora, fie la iniţiativa
cetăţenilor. Controlul înfăptuit la iniţiativa organelor administrativefuncţionează fie ca un control ierarhic, fie ca un
control de tutelă. Controlul ierarhic aparţine organului administrativ superior celui controlat şi, dacă legea nu dispune
altfel, el este atât un control de legalitate, cât şi un control de oportunitate şi de eficacitate. Controlul de tutelă
administrativă este o formă a controlului administrativ care se exercită asupra autorităţilor descentralizate. El este un
control de legalitate.
Controlul înfăptuit la iniţiativa cetăţenilor poate îmbrăca forma recursului ierarhic. Această formă este oferită de lege celor
vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative. Recursul ierarhic se îndreaptă la organul administrativ superior celui
care a emis actul, cerându-i acestuia să-l revoce sau să-l anuleze.
Controlul jurisdicţional asupra legalităţii actelor administrative se realizează din exteriorul sistemului
organelor administraţiei de stat, de către autoritatea judecătorească, independentă şi în cadrul unei proceduri ce are la
bază, dreptul la apărare, contradictorialitatea, egalitatea părţilor în proces, diversitatea căilor de atac faţă de hotărârile
ilegale sau netemeinice. El este încredinţat fie instanţelor de drept comun, fie unor instanţe specializate.
Controlul constituţionalităţii legilor care presupune verificarea conformităţii actelor normative conţinutului
Constituţiei. Sânt bine definite două modele ale acestui control: cel “american”, care conferă instanţelor judecătoreşti
obişnuite controlul constituţionalităţii legilor; cel “austriac”, devenit apoi „european”, care conferă acest control unor
organe speciale şi specializate (curţii sau tribunalelor constituţionale).

7
Procedura de conciliere se realizează prin instituţia „ombudsman”-ului. Încercarea de mediere sau conciliere între
cetăţeni şi administraţie, în legătură cu drepturile şi interesele legitime ale celor dintâi, pe baza legii şi în limitele ei,
constituie, neîndoielnic, un „mecanism” indispensabil sau o “procedură” expresivă a statului de drept.
Căile de atac faţă de hotărârile judecătoreşti ilegale sau fără temeiconstituie de asemenea unul dintre
mecanismele funcţionării statului de drept şi una dintre garanţiile restabilirii legalităţii, atunci când ea a fost încălcată. Pe
lângă căile ordinare de atac, legea instituie şi căi extraordinare de atac. Calea de atac a unei hotărâri nu este deci doar un
“remediu”; ea este instrumentul de acţiune în ambianţa statului de drept, pentru ca legea, inclusiv în activitatea de
judecată, să-şi asigure supremaţia şi eficacitatea deplină.

6.UE SI CRIZA MIGRATIEI

Migrația este un fenomen obișnuit în istoria omenirii. Cei care încearcă acum să ajungă pe țărmurile europene au motive
diverse și aleg căi diferite. Majoritatea caută modalități legale pentru a scăpa de opresiunea politică, de război și de sărăcie
sau pentru a-și regăsi familia și a-și îmbunătăți perspectivele profesionale și educaționale. Însă de multe ori își riscă
viața.În 2015 și în 2016, Uniunea Europeană (UE) s-a confruntat cu un aflux de refugiați și migranți fără precedent. Peste
un milion de persoane au sosit în UE, majoritatea fugind de războiul și teroarea din Siria și din alte țări.UE a propus o
serie de măsuri pentru a face față crizei. Printre acestea se numără încercarea de a soluționa cauzele profunde ale crizei,
precum și sporirea ajutorului acordat persoanelor care au nevoie de asistență umanitară, atât în interiorul, cât și în afara
UE. Se iau măsuri pentru relocarea solicitanților de azil care se află deja în Europa, reinstalarea persoanelor aflate în
dificultate din țările învecinate și returnarea celor care nu îndeplinesc condițiile pentru azil. UE îmbunătățește securitatea
la frontiere, combătând traficul de migranți și oferind modalități sigure de intrare pe teritoriul său.Multe persoane care au
nevoie de protecție internațională sosesc în UE pentru a solicita azil. Protecția internațională li se acordă celor care își
părăsesc țara de origine și nu se pot întoarce acolo din teama bine fondată că vor fi persecutați sau expuși riscului de a
suferi vătămări grave. UE are obligația juridică și morală de a-i proteja pe cei aflați în nevoie. Statele membre sunt
responsabile cu examinarea cererilor de azil, hotărând cine va beneficia de protecție.În special, Comisia face eforturi
continue pentru a se asigura că se iau măsuri adecvate de protecție a copiilor. Aceasta este o problemă tot mai urgentă, în
condițiile în care numărul copiilor migranți, în special al celor neînsoțiți, este din ce în ce mai mare. Acești copii sunt
extrem de vulnerabili și au nevoie de o atenție specială.Dar nu toți cei care vin în Europa au nevoie de protecție. Mulți
dintre ei își părăsesc țara în încercarea de a-și îmbunătăți viața. Ei sunt deseori numiți migranți economici și, dacă cererea
lor de protecție nu este legitimă, guvernele naționale au obligația de a-i returna în țara lor de origine (inclusiv prin măsuri
coercitive, dacă nu acceptă să plece de bunăvoie) sau într-o altă țară sigură pe care au tranzitat-o.Mii de persoane și-au
pierdut viața pe mare, încercând să ajungă în UE. Aproape 90 % dintre refugiați și migranți au plătit membri ai grupărilor
de criminalitate organizată și traficanți de persoane ca să îi treacă frontiera.Furnizarea de alimente, apă și adăpost pentru
aceste persoane pune o presiune enormă asupra resurselor anumitor state membre ale UE, cum ar fi Grecia și Italia, țările
prin care intră în UE majoritatea refugiaților și migranților.În spațiul Schengen persoanele pot circula liber, fără controale
la frontierele interne, însă fluxul de migranți a determinat unele state membre să reintroducă temporar controalele la
frontierele lor cu alte țări Schengen.În ultimii 20 de ani, Uniunea Europeană a aplicat unele dintre cele mai înalte
standarde comune în materie de azil din lume. În plus, în ultimii doi ani, politica europeană în domeniul migra ției a
avansat rapid, în pas cu implementarea Agendei europene privind migrația, propusă de Comisia Europeană în mai 2015.
UE și-a mărit capacitatea de a efectua operațiuni de căutare și salvare în Marea Mediterană și de a combate rețelele
infracționale. Triplarea resurselor disponibile a contribuit la salvarea a peste 400 000 de vieți în 2015 și în 2016. Au fost
prinși peste 2 000 de traficanți și persoane care introduceau migranți ilegal și au fost îndepărtate 375 de nave.
UE colaborează cu principalele cinci țări de origine și de tranzit din Africa (Etiopia, Mali, Niger, Nigeria și Senegal). De
exemplu, cooperarea UE cu Niger contribuie la reducerea fluxului de tranzit prin Sahara. Finanțarea UE sprijină
persoanele care desfășoară activități independente în zonele de tranzit și șase centre pentru migranți vulnerabili, precum
și eforturile de combatere a introducerii ilegale de migranți și a traficului de persoane.
Declarația UE-Turcia din martie 2016 urmărește stoparea fluxurilor necontrolate de migranți în zona Mării Egee. De
asemenea, prevede căi legale prin care refugiații pot intra în Europa. În consecință, numărul de refugiați și de migranți
care sosesc din Turcia a fost redus în mod semnificativ. După ce în octombrie 2015 s-a înregistrat un număr record de 10
000 de sosiri într-o singură zi, începând din martie 2016 sosirile în Grecia s-au ridicat, în medie, la mai puțin de 74 pe
zi.UE și Turcia au convenit ca migranții în situație neregulamentară care sosesc pe insulele grecești venind din Turcia și
care nu solicită azil sau a căror cerere a fost respinsă să fie returnați în Turcia. Pentru fiecare cetățean sirian returnat în
Turcia după o trecere ilegală în insulele grecești, UE va accepta un alt cetățean sirian din Turcia care nu a încercat să intre
pe teritoriul său în mod neregulamentar. Până la 21 iulie 2017, 7 807 refugia ți sirieni au fost relocați din Turcia în UE în
baza acestui acord.UE a oferit sprijin Greciei și Italiei pentru înființarea așa-numitelor „hotspoturi”, ajutând autoritățile
8
din aceste țări să gestioneze mai bine fluxurile migratorii viitoare. În acest context, a trimis și experți din statele membre
care să contribuie la verificarea, identificarea și înregistrarea persoanelor care sosesc și să le informeze cu privire la
dreptul de a solicita protecție internațională.A crescut rata returnărilor în țările de origine a migranților aflați în situație
neregulamentară care nu au drept de ședere în UE. Statele membre au convenit să aplice mai activ normele în materie de
returnare, iar Agenția Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă (Frontex) le va sprijini prin coordonarea
zborurilor de returnare. UE sprijină statele membre și prin încheierea de înțelegeri în materie de returnare cu țările
relevante din afara UE.Noua Agenție Europeană pentru Poliția de Frontieră și Garda de Coastă a fost inaugurată în
octombrie 2016. Misiunea sa este de a se asigura că Europa își poate proteja frontierele externe și face față noilor
provocări legate de migrație și securitate. Peste 1 550 de agenți au fost mobilizați pentru a ajuta statele membre la
frontierele externe, în afara celor 100 000 de polițiști de frontieră care există deja în țările UE.Un sistem pentru relocarea
de urgență a fost instituit în 2015, statele membre acceptând să preia migranți din Grecia și din Italia. Până la 21 iulie
2017, peste 24 000 de persoane (16 774 din Grecia și 2 675 din Italia) fuseseră relocate în 24 de state participante. Statele
membre ar trebui să fie în măsură să îi repartizeze pe toți cei eligibili până la sfârșitul anului 2017.De asemenea, UE
dorește să creeze căi sigure și legale de intrare în UE pentru solicitanții de azil, astfel încât aceștia să nu fie obligați să își
riște viața apelând la traficanți sau la persoane care introduc ilegal migranți. Un program de relocare voluntară convenit
de statele membre prevede transferul a 22 500 de persoane din afara UE. Până în iulie 2017, circa 16 500 de persoane au
fost relocate în 21 de state.În perioada 2015-2017, de la bugetul UE s-au alocat în total 17,7 miliarde EUR pentru a face față
crizei migrației. Din această sumă 10,3 miliarde EUR s-au direcționat către finanțare în afara UE, inclusiv 2,7 miliarde
EUR pentru ajutor umanitar, 0,6 miliarde EUR pentru Fondul fiduciar pentru Siria (cunoscut și sub denumirea de fondul
MADAD) și 2,4 miliarde EUR pentru Fondul fiduciar de urgență pentru Africa.Ajutorul umanitar oferit de UE sprijină
refugiați și migranți din țări precum Irak, Iordania, Liban și Turcia. În vederea susținerii Instrumentului pentru refugiații
din Turcia, UE și statele membre au alocat deja 2,2 miliarde EUR pentru asistența umanitară și neumanitară. În iunie
2017, erau semnate contracte pentru 48 de proiecte în valoare de peste 1,6 miliarde EUR, din care a fost deja vărsată suma
de 811 milioane EUR.UE este și principalul donator în răspunsul internațional la criza din Siria. A alocat deja 9,4 miliarde
EUR sub formă de asistență umanitară și pentru dezvoltare.
De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate care este susţinut de
majoritatea cetăţenilor săi. Europenii se mândresc cu patrimoniul bogat de valori, printre care se numără
drepturile omului, solidaritatea socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creşterii
economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversităţii culturale, lingvistice şi religioase şi o sinteză
armonioasă a tradiţiei şi a progresului.Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, proclamată în
decembrie 2000 la Nisa, cuprinde toate drepturile recunoscute la ora actuală de statele membre şi de cetăţenii
UE. Aceste valori creează un sentiment de apartenenţă la aceeaşi familie europeană. Un exemplu bun în acest
sens îl constituie abolirea pedepsei cu moartea în toate statele UE.

7.ALEGERILE EUROPENE 2024

Din cinci în cinci ani, cetăţenii UE își aleg reprezentanţii în Parlamentul European, instituţia ai cărei membri sunt aleși în
mod direct și care le apără interesele în procesul decizional de la nivelul UE. Următoarele alegeri pentru Parlamentul
European se vor desfășura între 6-9 iunie 2024, potrivit unei decizii adoptate la Bruxelles de miniștrii afacerilor europene
din statele membre ale Uniunii Europene.
Decizia finală a fost luată la finalul procedurii oficiale, care a inclus o consultare cu eurodeputații și un vot cu unanimitate
în Consiliul European (șefii de stat sau de guvern ai țărilor membre), pe data de 23 mai 2023. Alegerile europarlamentare
din iunie 2024 vor avea ca rezultat un Parlament European cu 705 membri, față de 751 în trecut, Diferența este dată de
ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană - dintre cele 73 de mandate europarlamentare deținute de britanici, 46 au
disparut, iar celelalte 27 au fost repartizate acelor state membre care sunt "uşor subreprezentate" în hemiciclul
european al Parlamentului European. Astfel, cele 27 au fost redistribuite unui număr de 14 ţări din UE, dupa cum
urmeaza: Franţa si Spania au primit cate 5 locuri in plus, Italia si Olanda cate 3 locuri, Irlanda 2 locuri, iar Polonia,
România, Suedia, Austria, Danemarca, Slovacia, Finlanda, Croaţia şi Estonia au primit fiecare câte un loc de deputat în
plus. În cazul aderării unor noi ţări pe viitor, numărul locurilor in Parlamentul care îşi ţine sesiunile alternativ la
Strasbourg şi Bruxelles ar putea creşte din nou, dar fără a depăşi vreodată plafonul de 750 deputaţi (plus un loc pentru
preşedintele adunării), după cum precizează tratatele europene.

Sistemele electorale din UE sunt variate, dar există anumite elemente comune. Vă prezentăm în continuare pe scurt modul
în care sunt aleși deputații în Parlamentul European (deputaţii PE). Vârsta minimă la care se poate vota este de 18 ani în
toate statele membre, cu excepția Austriei, unde această vârstă este de 16 ani. Votul este obligatoriu în patru state membre
(Belgia, Luxemburg, Cipru și Grecia): obligația de a vota vizează atât cetățenii acestor state, cât și cetățenii UE
înregistrați care nu sunt resortisanți ai statului respectiv.
9
Repartizarea numărului de mandate este prevăzută în tratatele europene. Aceasta ține seama de numărul de locuitori ai
fiecărei țări, țările mai mici având însă mai mulți deputați decât ar avea dacă s-ar aplica principiul proporționalității stricte.
În prezent, numărul de deputați variază de la șase pentru Malta, Luxemburg, Cipru și Estonia la 96 pentru Germania.
Conform normelor în vigoare, la alegerea deputaților PE se utilizează o formă de reprezentare proporțională. Acest sistem
permite ca, în cazul în care un partid primește 20% din voturi, acesta să câștige aproximativ 20% din mandate, ceea ce le
dă și partidelor mai mari și celor mai mici şansa de a-și trimite reprezentanții în Parlamentul European.Statele membre
sunt însă libere să decidă asupra multor alte aspecte importante din procedura de vot. De exemplu, unele î și împart
teritoriul în circumscripții electorale regionale, altele au o singură circumscripție electorală. Dreptul de a candida la
alegerile pentru Parlamentul European în orice alt stat membru de reședință este, de asemenea, o formă a aplicării
principiului nediscriminării între cetățeni și resortisanți străini și corolarul dreptului la liberă circulație și ședere. Orice
persoană care este cetățean al Uniunii și care, fără a avea cetățenia statului membru de reședință, îndeplinește condițiile
de care depinde dreptul de a fi ales al resortisanților săi, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, are
dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European în statul membru de reședință, dacă nu este decăzută
din aceste drepturi (articolul 3 din Directiva 93/109/CE a Consiliului). Deoarece țările din UE au tradiții electorale diferite,
fiecare își poate alege ziua de vot dintr-o perioadă de patru zile, de joi (ziua în care se votează în general în Regatul Unit și
Țările de Jos) până duminică (ziua în care se desfășoară alegerile în majoritatea țărilor).La alegeri participă partidele
politice naționale, dar, odată aleși, majoritatea deputaților PE aleg să devină membri ai grupurilor politice transnaționale.
Cele mai multe partide naționale sunt afiliate la un partid politic paneuropean. Prin urmare, cea mai importantă întrebare
în seara alegerilor este care dintre aceste grupări europene va exercita cea mai mare influență în cursul următorului
mandat.La alegerile din 2014, principalele partide politice europene și-au numit pentru prima dată candidații la funcția de
președinte al Comisiei Europene, care este brațul executiv al UE. Candidatul partidului care a câștigat cele mai multe
voturi (Partidul Popular European) a primit postul de președinte al Comisiei după ce a obținut aprobarea noului
Parlament. Astfel, prin votul lor la alegerile europene, cetățenii au putut nu doar să influențeze structura Parlamentului, ci
și să hotărască cine va fi responsabil de propunerea și aplicarea politicilor UE.

Un partid politic de la nivel european este compus din partide naționale și deputați individuali și este reprezentat în mai
multe state membre. La alegerile europene participă partide naționale. Acestea sunt însă adeseori asociate unui partid
politic european. După alegeri, ele se alătură unui grup politic din Parlamentul European care include partide cu valori
similare din aceeași familie politică.

Începând cu anii 1960, Parlamentul European și-a exprimat în mod repetat opinia cu privire la aspectele legate de
legislația electorală și a prezentat propuneri în conformitate cu articolul 138 din TFUE. Lipsa unei proceduri cu adevărat
uniforme în ceea ce privește alegerile pentru Parlamentul European ilustrează cât este de dificilă armonizarea diferitelor
tradiții naționale. Posibilitatea oferită prin Tratatul de la Amsterdam de adoptare a unor principii comune a permis doar
parțial depășirea acestor dificultăți. Dezideratul menționat la articolul 223 din TFUE, de a adopta o procedură uniformă,
care să necesite aprobarea Parlamentului European, nu a fost încă realizat. La 22 noiembrie 2012, Parlamentul European a
adoptat o rezoluție prin care îndeamnă partidele politice europene să numească candidați pentru postul de președinte al
Comisiei pentru a întări legitimitatea politică atât a Parlamentului, cât și a Comisiei. Aceste dispoziții au fost puse în
aplicare înainte de alegerile din 2014 și, pentru prima dată, candidați cap de listă au participat la aceste alegeri. În cele din
urmă, în urma alegerilor din 2014, unul dintre acești candidați, Jean-Claude Juncker, a fost ales președinte al Comisiei la
22 octombrie 2014 de către Parlamentul European. În Decizia sa din 7 februarie 2018 privind revizuirea Acordului-cadru
privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia Europeană, Parlamentul a declarat că este gata să respingă orice
candidat la funcția de președinte al Comisiei care nu este numit în calitate de candidat cap de listă (‘Spitzenkandidat’) al
unui partid politic european.

1
0
8.Brief overview of the European Union
Since the end of World War II, European countries have sought to deepen their integration in pursuit of peace and economic
growth. The institutions that became the European Union (EU) have steadily expanded and strengthened their authority as
member states have passed more and more decision-making power to the union.However, the EU has been buffeted by a
series of crises in recent years that have tested its cohesion, including the 2008 global financial crisis, an influx of migrants
from Africa and the Middle East, Brexit negotiations, and the economic fallout of the COVID-19 pandemic. Most recently, the
bloc has scrambled to respond to aggression by Russian President Vladimir Putin, with tensions reaching a head in 2022
after Russia’s invasion of Ukraine created millions of refugees and threatened a broader war.Today, the EU is a powerful
player on the world stage, but the complexity of its many institutions can often confuse. Here’s a closer look at what the EU is
and how it works.

What are the main institutions of the EU?

European integration began to take shape in the 1950s, but the modern union was founded in 1992 with the Maastricht
Treaty. The EU was given its current structure and powers in 2007 with the Lisbon Treaty, also known as the Reform Treaty.
Under these treaties, the bloc’s twenty-seven members agree to pool their sovereignty and delegate many decision-making
powers to the EU.There are seven official EU institutions, which can be roughly grouped by their executive, legislative,
judicial, and financial functions

-The European Council, a grouping of the EU’s top political leaders, consists of the president or prime minister of every
member state. Its summits set the union’s broad direction and settle urgent high-level questions. Its members elect a
president, who can serve up to two two-and-a-half-year terms. The current president is former Belgian Prime Minister
Charles Michel.

-The European Commission, the EU’s primary executive body, wields the most day-to-day authority. It proposes laws,
manages the budget, implements decisions, issues regulations, and represents the EU around the world at summits, in
negotiations, and in international organizations. The members of the commission are appointed by the European Council and
approved by the European Parliament. The current commission is led by former German Minister of Defense Ursula von der
Leyen.

-The European Parliament is the only directly elected EU body, with representatives apportioned by each member state’s
population. Unlike traditional legislatures, it can’t propose legislation, but laws can’t pass without its approval. It also
negotiates and approves the EU budget and oversees the commission. Parliament is currently led by Maltese politician
Roberta Metsola.

-The Council of the European Union, also known as the Council of Ministers to avoid confusion, is a second
legislative branch whose approval is also needed for legislation to pass. This council consists of the government ministers
from all EU members, organized by policy area. For instance, all EU members’ foreign ministers meet together in one group,
their agriculture ministers in another, and so on.

-The Court of Justice of the European Union (CJEU) is the EU’s highest judicial authority, interpreting EU law and
settling disputes. The CJEU consists of the European Court of Justice, which clarifies EU law for national courts and rules on
alleged member state violations, and the General Court, which hears a broad range of cases brought by individuals and
organizations against EU institutions.

-The European Central Bank (ECB) manages the euro for the nineteen countries that use the currency and implements
the EU’s monetary policy. It also helps regulate the EU banking system. In the midst of the European debt crisis, which
rocked the continent beginning in 2009, ECB President Mario Draghi controversially committed the bank to acting as a
lender of last resort to ailing eurozone economies. French politician Christine Lagarde, former head of the International
Monetary Fund, took over from Draghi in 2019.

-The European Court of Auditors (ECA) audits the EU budget, checking that funds are properly spent and reporting any
fraud to Parliament, the commission, and national governments.

The offices of these institutions are located across the EU, with headquarters in Brussels, Frankfurt, Luxembourg City, and
Strasbourg.

How do the institutions relate to each other? These EU institutions form a complex web of powers and mutual
oversight.At base they draw their democratic legitimacy from elections in two ways: First, the European Council, which sets
the bloc’s overall political direction, is composed of democratically elected national leaders. Second, the European
1
1
Parliament is composed of representatives—known as members of the European Parliament, or MEPs—who are directly
elected by the citizens of each EU member state.The European Council and Parliament together determine the composition
of the European Commission—the council nominates its members and Parliament must approve them. The commission has
the sole authority to propose EU laws and spending, but all EU legislation requires the approval of both Parliament and the
Council of Ministers.

What are the powers of the European Parliament? Although Parliament can’t initiate legislation, EU law can’t pass
without Parliament’s approval. Parliament negotiates all laws, including the budget, with the commission and the Council of
Ministers in an arrangement known as co-decision.In addition, international agreements, including trade agreements,
require Parliament’s sign-off. The president of Parliament, who is elected by the body, must also sign off on laws for their
passage.Parliament has a number of other powers. It approves members of the European Commission, meaning that
parliamentary elections go far in determining the direction of EU policy. Parliament can also force the commission’s
resignation. That has never happened, but on one occasion, in 1999, the commission resigned en masse over a corruption
scandal before Parliament could act.

What does the European Commission do? As the executive body, the commission is most responsible for the day-to-
day operations of the EU. The commission is tasked with drafting legislation and drawing up the EU budget. It sends these proposals to
Parliament and the Council of Ministers and negotiates with them until it wins approval from both institutions.The commission is also
responsible for making sure EU laws are implemented and the budget is allocated correctly, whether through oversight of the member
states or through one of the EU’s dozens of agencies.Other duties include representing the EU in international organizations, promoting
the bloc’s foreign policy, and leading trade negotiations. The commission also helps enforce EU treaties by raising legal disputes with the
Court of Justice.

What does EU law cover? Member states gave the EU different levels of authority over different areas, known as competencies:

 Exclusive competencies are areas in which only the EU, not national governments, can pass laws. These include many of the
core activities of the EU, including the customs union, business competition rules, trade agreements, and, for eurozone countries,
monetary policy.

 Shared competencies are those in which national governments can legislate, but only if the EU doesn’t already have related
laws. This applies to the single market, which provides for the free movement of goods, services, people, and capital. It also
applies to agriculture, regional development spending, transportation, energy, environmental and consumer protections, public
health, and research and technology.

 Supporting competencies are areas in which the EU can only bolster activities that have already been undertaken by member
states. They include culture, education, sport, and many social policies.

How does the EU run its foreign policy? The common foreign and security policy (CFSP), as the EU’s foreign
policy is known, primarily concerns diplomacy, security, and defense cooperation.High-level direction is set by the bloc’s
national governments through the European Council and the Council of Ministers. But CFSP decisions must be unanimous,
and member states remain free to make their own foreign policies. This has led to criticisms that the EU’s ability to put
forward a common stance is often undermined by divisions between member states.Implementation of the CFSP, the
responsibility of the European Commission, is carried out by the high representative of the union for foreign affairs and
security policy, a position informally known as the EU foreign minister. This position, currently held by Spanish politician
Josep Borrell, was created by the Lisbon Treaty to strengthen and centralize EU diplomacy.The treaty also created an EU
diplomatic service, the European External Action Service. It is managed by the commission, draws staff from across the
EU institutions, and operates in more than 140 countries.The EU’s unity on foreign policy has been repeatedly tested in
recent years. The bloc played a leading role in negotiating international agreements including the Paris climate accord and
the Iranian nuclear deal, both finalized in 2015. In 2016, it reached a deal with Turkey to limit refugee admissions, but
migration policy has deeply divided members. It also helped create the conditions for Brexit, the departure of the United
Kingdom (UK) from the union. In major conflict zones, such as Libya and Syria, the bloc has struggled to define a common
policy. Relations with Russia have emerged as a central issue for the bloc, with President Putin citing EU and North Atlantic
Treaty Organization (NATO) expansion as justification for his aggressive moves in the Caucasus and Ukraine. The EU had
imposed sanctions in the wake of Putin’s 2014 annexation of Crimea, but members remained divided over how closely to
work with Moscow on energy and other areas given the bloc’s dependence on Russian oil and gas. That calculus shifted with
Russia’s 2022 war against Ukraine, which prompted Germany to halt a major Russian gas pipeline project, Nord Stream 2,
and led to more intense EU sanctions on Russian financial institutions and individuals, including Putin himself. Member
states also quickly mobilized to welcome millions of refugees from Ukraine. Meanwhile, debates over both deeper integration
and EU expansion have continued. France and Germany in particular have differed over the future of EU institutions, while
efforts to incorporate new members in the Balkans have largely stalled. Divisions have also arisen over investments in critical
infrastructure by companies such as Huawei and other Chinese firms.

1
2
How are trade negotiations handled? The EU foreign ministry is distinct from the EU’s common commercial
policy, which carries out trade policy via the EU trade commissioner. National governments have agreed to transfer all their
decision-making power in this area, unlike other foreign policy matters, to the EU.The EU needs a unified trade policy
because of its customs union, which sets a single external tariff for the entire bloc, and its single market, which treats all
goods and services that enter the EU the same. Thus, the EU acts as one body in trade negotiations and at the World Trade
Organization.

Completing a trade agreement requires most of the EU’s institutions.

 First, national governments, through the European Council and the Council of Ministers, must agree to give the
European Commission a mandate to negotiate with a specific partner.

 The EU’s trade commissioner then takes the lead and negotiates a deal.

 Before any deal can be signed, it must be approved by the European Parliament and the Council of Ministers, like any
other legislation.

Finally, if a trade deal is particularly broad, it may also require the individual approval of each EU member state. The EU-
Canada Comprehensive Economic and Trade Agreement (CETA) is one such example. Signed in 2016, CETA has yet to take
full effect because the Italian government has so far refused to sign off on it. The EU was also in the midst of negotiating a
comprehensive trade pact with the United States, known as the Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP), but
the deal was shelved under U.S. President Donald Trump, who called the EU a “foe” on trade.

Is there an EU military? EU countries cooperate on military missions, but they are conducted on a voluntary, case-by-
case basis by national militaries. There is no standing EU army independent of member states’ armies. EU security efforts
take place under the common security and defense policy (CSDP), which is also operated out of the European
Commission and led by the EU foreign minister. The CSDP involves both military and civilian work, ranging from police
training programs to peacekeeping, anti-piracy, and rescue missions. The EU’s current major military missions are all in
Africa, including in Mali, Niger, South Sudan, and the Horn of Africa.Still, EU military operations have raised the question of
how they relate to the NATO military alliance, whose membership partially overlaps with the EU’s. The Lisbon Treaty
recognizes NATO as Europe’s primary means of collective defense and specifies that the EU will play a supporting role.
French President Emmanuel Macron, however, has become the continent’s leading advocate for the creation of an EU army,
part of a vision for what he calls “strategic autonomy” to reduce Europe’s dependence on the United States. Macron’s ideas,
as well as Washington’s long-standing demands that EU countries increase defense spending, made little headway before
2022. But Russia’s war in Ukraine has promised to upend much of the EU defense status quo: Germany reversed decades of
policy with pledges to double its military budget, while the EU used its own budget to finance weapons transfers to Ukraine.
France has seized on the crisis to assert European leadership, with Macron spearheading talks with Russia. In addition, EU
foreign minister Borrell says the situation underscores that it is time for the EU to “ take more responsibility in terms of
defense policy.”

How big is the EU budget? The European Union’s spending was a little more than $197 billion in 2020, the last year for
which the European Commission released its full accounting

 One of the largest chunks, at about 35 percent, is spent on agricultural programs. The biggest outlays are for
direct payments to farmers and the development of fisheries, forests, and rural communities.

 An equal share goes to economic, social, and territorial cohesion, meant to help the EU’s less developed
countries catch up. The spending covers investments and technical assistance for small businesses, infrastructure
development, jobs programs, and low-carbon energy.

 Related spending on competitiveness, about 14 percent, goes to EU-wide research and development, energy,
transportation, and telecom initiatives.

 Global Europe covers the EU’s foreign policy efforts, while security and citizenship focuses largely on migration
and law-enforcement programs. The EU budget, while renegotiated by the European Commission, Parliament, and
the Council of Ministers yearly, must fit previously agreed budget frameworks that set a cap on total spending,
generally over a seven-year time span.

The EU budget must balance, since the bloc has no authority to spend more than it takes in. Almost all of its revenue comes
from member states, which contribute varying amounts based on their economic heft. Many less developed states are net
1
3
beneficiaries, receiving more in EU funding than they pay.In 2020, Poland was the greatest net beneficiary, receiving $14
billion more than it paid in, followed by Greece, Romania, and Hungary, each at more than $5 billion .

What about the EU’s other organizations? In addition to the EU’s seven official institutions, the bloc has dozens of
other bodies—agencies, committees, offices, foundations, schools, and banks. They generally do research, make
recommendations, carry out administrative tasks, or otherwise help implement EU policy. There are also political and
economic arrangements that include some but not all EU countries.

Some major examples are:

 The Schengen Area comprises countries that have agreed to eliminate all border controls between them and
strengthen law-enforcement cooperation. Its membership includes four non-EU countries—Iceland, Liechtenstein,
Norway, and Switzerland—while five EU countries—Bulgaria, Croatia, Cyprus, Ireland, and Romania—don’t
participate.

 The eurozone is the group of nineteen of the twenty-seven EU members that use the euro currency. Their monetary
policy is subject to the European Central Bank, which issues and manages the euro. Denmark and the UK were given
permanent exemptions; the rest of the EU is legally required to join the eurozone at some point.

 The European Stability Mechanism (ESM) is an EU agency that provides emergency loans directly to struggling
governments or private banks, conditional on economic reforms, a role the ECB has sought to avoid. Established in
2012, it is the permanent incarnation of a series of temporary bailout funds created in the wake of the 2008 financial
crisis. It has once again taken center stage during the coronavirus pandemic as policymakers have pledged hundreds
of billions of dollars of additional lending through the ESM.
 The European Investment Bank (EIB), founded in 1958, is the EU’s official investment bank, issuing low-cost
loans, equity investments, and other financing to thousands of businesses, government programs, and other
initiatives. Its shareholders are the twenty-seven EU member states. The vast majority of its investments are focused
on projects that advance the EU’s economic and social goals, including financing for small businesses, energy
systems, infrastructure, and programs that promote gender equality and environmental sustainability. However, the
bank also funds projects in other regions of the world.
 The European Economic Area (EEA) is a 1994 agreement extending the EU single market to three non-EU
countries: Iceland, Liechtenstein, and Norway. Those three countries, plus Switzerland, form the European Free
Trade Association (EFTA), a separate free trade area.

Finally, several other bodies that operate in or are based in Europe are often incorrectly assumed to be EU institutions.

 The Council of Europe is an international organization based in France whose mission is to promote democracy
and human rights in Europe. Its forty-seven members include many non-EU countries, including Russia and Turkey.

 The European Court of Human Rights, part of the Council of Europe, exists to enforce the European Convention
on Human Rights, an international agreement on civil and political rights that entered into force in 1953.

 The European Bank for Reconstruction and Development (EBRD), headquartered in London, was founded to
help countries of the former Soviet Eastern Bloc transition to capitalist economies. The bank now has more than
seventy members and operates around the world, including in Africa and Asia.
 The Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE) is an international body whose
membership includes much of Europe, Russia and other post-Soviet states, and the United States and Canada.
Formed during the Cold War, its mission is to strengthen East-West cooperation on arms control, conflict
management, law enforcement, and other security issues.

 Interpol, a network of police agencies from 194 countries, is based in France. It grew out of previous cooperative
law-enforcement efforts by mostly European countries but now has a worldwide remit .

TRADUCERE

8. Scurtă prezentare a Uniunii Europene

De la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările europene au căutat să-și aprofundeze integrarea în căutarea
păcii și a creșterii economice. Instituțiile care au devenit Uniunea Europeană (UE) s-au extins și și-au întărit în mod
1
4
constant autoritatea pe măsură ce statele membre au transmis din ce în ce mai multă putere de decizie Uniunii. Cu
toate acestea, UE a fost lovită de o serie de crize în ultimii ani care i-au testat coeziunea, inclusiv criza financiară
globală din 2008, un aflux de migranți din Africa și Orientul Mijlociu, negocierile privind Brexit și consecințele
economice ale COVID-19. 19 pandemie. Cel mai recent, blocul sa grăbit să răspundă agresiunii președintelui rus
Vladimir Putin, tensiunile ajungând la un nivel maxim în 2022, după ce invazia Rusiei a Ucrainei a creat milioane de
refugiați și a amenințat un război mai larg. Astăzi, UE este un jucător puternic pe scena mondială, dar complexitatea
numeroaselor sale instituții poate deseori deruta. Iată o privire mai atentă asupra a ceea ce este UE și cum
funcționează.

Care sunt principalele instituții ale UE?

Integrarea europeană a început să prindă contur în anii 1950, dar uniunea modernă a fost fondată în 1992, odată cu
Tratatul de la Maastricht. UE a primit structura și competențele actuale în 2007 prin Tratatul de la Lisabona,
cunoscut și sub numele de Tratatul de reformă. Conform acestor tratate, cei douăzeci și șapte de membri ai blocului
sunt de acord să-și pună în comun suveranitatea și să delege UE multe puteri de luare a deciziilor. Există șapte
instituții oficiale ale UE, care pot fi grupate aproximativ după funcțiile lor executive, legislative, judiciare și
financiare.

-Consiliul European, un grup de lideri politici de top ai UE, este format din președintele sau prim-ministrul fiecărui
stat membru. Summiturile sale stabilesc direcția generală a uniunii și rezolvă întrebări urgente la nivel înalt. Membrii
săi aleg un președinte, care poate servi până la două mandate de doi ani și jumătate. Actualul președinte este fostul
premier belgian Charles Michel.

-Comisia Europeană, organismul executiv principal al UE, deține cea mai mare autoritate de zi cu zi. Propune legi,
gestionează bugetul, implementează decizii, emite reglementări și reprezintă UE în întreaga lume la summit-uri, în
negocieri și în organizațiile internaționale. Membrii comisiei sunt numiți de Consiliul European și aprobați de
Parlamentul European. Actuala comisie este condusă de fostul ministru german al apărării Ursula von der Leyen.

- Parlamentul European este singurul organism UE ales direct, cu reprezentanți repartizați în funcție de populația
fiecărui stat membru. Spre deosebire de legislaturi tradiționale, nu poate propune legislație, dar legile nu pot trece
fără aprobarea ei. De asemenea, negociază și aprobă bugetul UE și supraveghează comisia. Parlamentul este condus
în prezent de politicianul maltez Roberta Metsola.

- Consiliul Uniunii Europene, cunoscut și sub numele de Consiliul de Miniștri pentru a evita confuzia, este o a doua
ramură legislativă a cărei aprobare este necesară și pentru ca legislația să treacă. Acest consiliu este format din
ministerele guvernamentale din toți membrii UE, organizate pe domenii de politică. De exemplu, miniștrii de externe
ai tuturor membrilor UE se întâlnesc într-un grup, miniștrii agriculturii în altul și așa mai departe.

-Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) este cea mai înaltă autoritate judiciară a UE, interpretează dreptul UE
și soluționează litigiile. CJUE este formată din Curtea Europeană de Justiție, care clarifică legislația UE pentru
instanțele naționale și normele privind presupusele încălcări ale statelor membre, și Tribunalul General, care
examinează o gamă largă de cauze intentate de persoane și organizații împotriva instituțiilor UE.

-Banca Centrală Europeană (BCE) gestionează euro pentru cele nouăsprezece țări care folosesc moneda și
implementează politica monetară a UE. De asemenea, ajută la reglementarea sistemului bancar al UE. În mijlocul
crizei datoriilor europene, care a zguduit continentul începând cu 2009, președintele BCE, Mario Draghi, a angajat
banca în mod controversat să acționeze ca un creditor de ultimă instanță pentru economiile aflate în dificultate din
zona euro. Politicianul francez Christine Lagarde, fostul șef al Fondului Monetar Internațional, a preluat locul lui
Draghi în 2019.

-Curtea de Conturi Europeană (CCE) auditează bugetul UE, verificând dacă fondurile sunt cheltuite în mod
corespunzător și raportând orice fraudă Parlamentului, comisiei și guvernelor naționale.

Birourile acestor instituții sunt situate în întreaga UE, cu sedii la Bruxelles, Frankfurt, Luxemburg și Strasbourg.

Cum își conduce UE politica externă? Politica externă și de securitate comună (PESC), așa cum este cunoscută
politica externă a UE, se referă în primul rând la diplomație, securitate și cooperare în domeniul apărării. Direcția la
nivel înalt este stabilită de guvernele naționale ale blocului prin Consiliul European și Consiliul de Miniștri. Dar
deciziile PESC trebuie să fie unanime, iar statele membre rămân libere să-și facă propriile politici externe. Acest
lucru a condus la critici conform cărora capacitatea UE de a prezenta o poziție comună este adesea subminată de
diviziunile dintre statele membre. Implementarea PESC, responsabilitatea Comisiei Europene, este realizată de
1
5
înaltul reprezentant al uniunii pentru afaceri externe și politică de securitate, o poziție cunoscută informal ca
ministru de externe al UE. Această funcție, deținută în prezent de politicianul spaniol Josep Borrell, a fost creată de
Tratatul de la Lisabona pentru a consolida și centraliza diplomația UE. Tratatul a creat și un serviciu diplomatic al
UE, Serviciul European de Acțiune Externă. Este gestionat de comisie, atrage personal din toate instituțiile UE și
operează în peste 140 de țări. Unitatea UE în politica externă a fost testată în mod repetat în ultimii ani. Blocul a
jucat un rol principal în negocierea acordurilor internaționale, inclusiv acordul de la Paris privind clima și acordul
nuclear iranian, ambele finalizate în 2015. În 2016, a ajuns la un acord cu Turcia pentru a limita admiterea
refugiaților, dar politica de migrație a divizat profund membrii. De asemenea, a contribuit la crearea condițiilor
pentru Brexit, plecarea Regatului Unit (Marea Britanie) din uniune. În zonele de conflict majore, precum Libia și
Siria, blocul s-a străduit să definească o politică comună. Relațiile cu Rusia au devenit o problemă centrală pentru
bloc, președintele Putin citând extinderea UE și a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) ca justificare
pentru mișcările sale agresive în Caucaz și Ucraina. UE a impus sancțiuni în urma anexării Crimeei de către Putin în
2014, dar membrii au rămas divizați cu privire la cât de strâns să colaboreze cu Moscova în domeniul energiei și în
alte domenii, având în vedere dependența blocului de petrol și gaze rusești. Acest calcul s-a schimbat odată cu
războiul Rusiei din 2022 împotriva Ucrainei, care a determinat Germania să oprească un proiect major de gazoduct
rusesc, Nord Stream 2, și a condus la sancțiuni mai intense ale UE asupra instituțiilor financiare și persoanelor ruse,
inclusiv asupra lui Putin. De asemenea, statele membre s-au mobilizat rapid pentru a primi milioane de refugiați din
Ucraina. Între timp, dezbaterile privind atât integrarea profundă, cât și extinderea UE au continuat. Franța și
Germania, în special, au fost diferite în ceea ce privește viitorul instituțiilor UE, în timp ce eforturile de a încorpora
noi membri în Balcani au stagnat în mare măsură. Au apărut, de asemenea, diviziuni în legătură cu investițiile în
infrastructura critică de către companii precum Huawei și alte firme chineze.

Cum sunt gestionate negocierile comerciale? Ministerul de Externe al UE este diferit de politica comercială comună a
UE, care realizează politica comercială prin intermediul comisarului pentru comerț al UE. Guvernele naționale au
convenit să transfere toată puterea lor de decizie în acest domeniu, spre deosebire de alte chestiuni de politică
externă, către UE. UE are nevoie de o politică comercială unificată din cauza uniunii sale vamale, care stabilește un
tarif extern unic pentru întregul bloc, și piața sa unică, care tratează la fel toate bunurile și serviciile care intră în UE.
Astfel, UE acționează ca un singur organism în negocierile comerciale și în cadrul Organizației Mondiale a
Comerțului.

Finalizarea unui acord comercial necesită majoritatea instituțiilor UE.

• În primul rând, guvernele naționale, prin Consiliul European și Consiliul de Miniștri, trebuie să convină să acorde
Comisiei Europene mandatul de a negocia cu un anumit partener.

• Comisarul pentru comerț al UE preia apoi conducerea și negociază un acord.

• Înainte ca orice acord să poată fi semnat, acesta trebuie să fie aprobat de Parlamentul European și Consiliul de
Miniștri, ca orice altă legislație.

În cele din urmă, dacă un acord comercial este deosebit de larg, poate necesita, de asemenea, aprobarea individuală a
fiecărui stat membru UE. Acordul economic și comercial cuprinzător UE-Canada (CETA) este un astfel de exemplu.
Semnat în 2016, CETA nu a intrat încă pe deplin în vigoare, deoarece guvernul italian a refuzat până acum să-l
aprobe. UE se afla, de asemenea, în plină negociere a unui pact comercial cuprinzător cu Statele Unite, cunoscut sub
numele de Parteneriatul transatlantic de comerț și investiții (TTIP), dar acordul a fost abandonat sub președintele
american Donald Trump, care a numit UE un „inamic” asupra comerţul.

Există armata UE? Țările UE cooperează în misiuni militare, dar acestea sunt conduse pe bază voluntară, de la caz la
caz de către armatele naționale. Nu există o armată permanentă a UE, independentă de armatele statelor membre.
Eforturile de securitate ale UE se desfășoară în cadrul politicii comune de securitate și apărare (PSAC), care este, de
asemenea, gestionată de Comisia Europeană și condusă de ministrul de externe al UE. PSAC implică atât muncă
militară, cât și civilă, variind de la programe de formare a poliției până la misiuni de menținere a păcii, anti-piraterie
și de salvare. Actualele misiuni militare majore ale UE se află toate în Africa, inclusiv în Mali, Niger, Sudanul de Sud
și Cornul Africii. Cu toate acestea, operațiunile militare ale UE au ridicat problema modului în care se leagă cu
alianța militară NATO, a cărei apartenență se suprapune parțial cu ale UE. Tratatul de la Lisabona recunoaște NATO
ca mijloc principal de apărare colectivă al Europei și precizează că UE va juca un rol de sprijin. Cu toate acestea,
președintele francez Emmanuel Macron a devenit principalul avocat al continentului pentru crearea unei armate UE,
parte a unei viziuni pentru ceea ce el numește „autonomie strategică” pentru a reduce dependența Europei de Statele
Unite. Ideile lui Macron, precum și cererile de lungă durată ale Washingtonului ca țările UE să mărească cheltuielile
pentru apărare, au făcut puține progrese înainte de 2022. Dar războiul Rusiei în Ucraina a promis că va schimba o
mare parte din status quo-ul de apărare al UE: Germania a inversat decenii de politică, angajându-se să se dubleze.
bugetul său militar, în timp ce UE și-a folosit propriul buget pentru a finanța transferurile de arme către Ucraina.
1
6
Franța a profitat de criză pentru a-și afirma conducerea europeană, Macron conducând discuțiile cu Rusia. În plus,
ministrul de externe al UE Borrell spune că situația subliniază că este timpul ca UE „să-și asume mai multă
responsabilitate în ceea ce privește politica de apărare”.

Cât de mare este bugetul UE? Cheltuielile Uniunii Europene au fost de puțin peste 197 de miliarde de dolari în 2020,
ultimul an pentru care Comisia Europeană și-a dat publicitatea integrală a contabilității.

• Una dintre cele mai mari bucăți, la aproximativ 35 la sută, este cheltuită pentru programele agricole. Cele mai mari
cheltuieli sunt pentru plățile directe către fermieri și dezvoltarea pescuitului, pădurilor și comunităților rurale.

• O pondere egală revine coeziunii economice, sociale și teritoriale, menită să ajute țările mai puțin dezvoltate ale UE
să recupereze din urmă. Cheltuielile acoperă investiții și asistență tehnică pentru întreprinderile mici, dezvoltarea
infrastructurii, programe de locuri de muncă și energie cu emisii scăzute de carbon.

• Cheltuielile aferente pentru competitivitate, aproximativ 14%, sunt destinate inițiativelor de cercetare și dezvoltare
la nivelul UE, energie, transport și telecomunicații.

• Europa globală acoperă eforturile de politică externă ale UE, în timp ce securitatea și cetățenia se concentrează în
mare măsură pe programe de migrație și de aplicare a legii. Bugetul UE, deși este renegociat anual de Comisia
Europeană, Parlament și Consiliul de Miniștri, trebuie să se potrivească cadrelor bugetare convenite anterior, care
stabilesc un plafon pentru cheltuielile totale, în general pe o perioadă de șapte ani.

Bugetul UE trebuie să se echilibreze, deoarece blocul nu are autoritatea de a cheltui mai mult decât ia. Aproape toate
veniturile sale provin din statele membre, care contribuie cu sume diferite în funcție de volumul lor economic. Multe
state mai puțin dezvoltate sunt beneficiare nete, care primesc mai multă finanțare UE decât plătesc. În 2020, Polonia
a fost cel mai mare beneficiar net, primind cu 14 miliarde de dolari mai mult decât a plătit, urmată de Grecia,
România și Ungaria, fiecare cu peste 5 dolari. miliard.

Dar celelalte organizații ale UE? Pe lângă cele șapte instituții oficiale ale UE, blocul are zeci de alte organisme -
agenții, comitete, birouri, fundații, școli și bănci. În general, ei fac cercetări, fac recomandări, îndeplinesc sarcini
administrative sau ajută în alt mod la implementarea politicii UE. Există, de asemenea, aranjamente politice și
economice care includ unele, dar nu toate țările UE.

Câteva exemple majore sunt:

• Spațiul Schengen cuprinde țări care au convenit să elimine toate controalele la frontieră dintre ele și să consolideze
cooperarea în domeniul aplicării legii. Membrii sai includ patru țări din afara UE – Islanda, Liechtenstein, Norvegia
și Elveția – în timp ce cinci țări UE – Bulgaria, Croația, Cipru, Irlanda și România – nu participă.

• Zona euro este grupul de nouăsprezece dintre cei douăzeci și șapte de membri UE care folosesc moneda euro.
Politica lor monetară este supusă Băncii Centrale Europene, care emite și gestionează euro. Danemarca și Regatul
Unit au primit scutiri permanente; restul UE este obligat legal să adere la zona euro la un moment dat.

• Mecanismul european de stabilitate (MES) este o agenție a UE care oferă împrumuturi de urgență direct guvernelor
sau băncilor private în dificultate, condiționat de reformele economice, un rol pe care BCE a încercat să-l evite.
Înființată în 2012, este întruparea permanentă a unei serii de fonduri temporare de salvare create în urma crizei
financiare din 2008. Ea a ocupat din nou în centrul atenției în timpul pandemiei de coronavirus, deoarece factorii de
decizie politică au promis împrumuturi suplimentare de sute de miliarde de dolari prin MES.

• Banca Europeană de Investiții (BEI), înființată în 1958, este banca oficială de investiții a UE, care acordă
împrumuturi la costuri reduse, investiții în acțiuni și alte finanțări pentru mii de întreprinderi, programe
guvernamentale și alte inițiative. Acţionarii săi sunt cele douăzeci şi şapte de state membre ale UE. Marea majoritate
a investițiilor sale sunt concentrate pe proiecte care promovează obiectivele economice și sociale ale UE, inclusiv
finanțarea pentru întreprinderile mici, sistemele energetice, infrastructura și programele care promovează egalitatea
de gen și sustenabilitatea mediului. Cu toate acestea, banca finanțează și proiecte în alte regiuni ale lumii.

• Spațiul Economic European (SEE) este un acord din 1994 care extinde piața unică a UE la trei țări din afara UE:
Islanda, Liechtenstein și Norvegia. Aceste trei țări, plus Elveția, formează Asociația Europeană de Liber Schimb
(EFTA), o zonă separată de liber schimb.

1
7
 În cele din urmă, mai multe alte organisme care își desfășoară activitatea sau au sediul în Europa sunt adesea
considerate în mod incorect a fi instituții ale UE.

• Consiliul Europei este o organizație internațională cu sediul în Franța a cărei misiune este de a promova democrația
și drepturile omului în Europa. Cei patruzeci și șapte de membri ai săi includ multe țări din afara UE, inclusiv Rusia
și Turcia.

• Curtea Europeană a Drepturilor Omului, parte a Consiliului Europei, există pentru a pune în aplicare Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, un acord internațional privind drepturile civile și politice care a intrat în vigoare în
1953.

• Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), cu sediul la Londra, a fost înființată pentru a ajuta
țările din fostul bloc sovietic de Est în tranziția către economiile capitaliste. Banca are acum peste șaptezeci de
membri și operează în întreaga lume, inclusiv în Africa și Asia.

• Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) este un organism internațional al cărui membru
include o mare parte din Europa, Rusia și alte state post-sovietice, precum și Statele Unite și Canada. Formată în
timpul Războiului Rece, misiunea sa este de a consolida cooperarea Est-Vest în domeniul controlului armelor,
gestionării conflictelor, aplicării legii și alte probleme de securitate.

• Interpol, o rețea de agenții de poliție din 194 de țări, are sediul în Franța. Ea a luat naștere din eforturile anterioare
de aplicare a legii depuse în principal de țări europene, dar acum are o misiune la nivel mondial.

9.Permanent Structured Cooperation (PESCO)

More security for the EU and its citizens
In light of a changing security environment, the EU Global Strategy for Foreign and Security Policy(EUGS) started a process of
closer cooperation in security and defence. The EU Member States agreed to step up the European Union's work in this area and
acknowledged that enhanced coordination, increased investment in defence and cooperation in developing defence capabilities are
key requirements to achieve it.This is the main aim of a Permanent Structured Cooperation on security and defence (PESCO), as
outlined in the Treaty of the EU, Articles 42 (6) and 46, as well as Protocol 10. Through PESCO, Member States increase their
effectiveness in addressing security challenges and advancing towards further integrating and strengthening defence cooperation
within the EU framework.
“We have activated a Permanent Structured Cooperation on Defence – ambitious and inclusive.25 Member States have committed
to join forces on a regular basis, to do things together, spend together, invest together, buy together, act together. The possibilities
of the Permanent Structured Cooperation are immense. "
High Representative/Vice-President Federica Mogherini, December 2017
Today’s geopolitical context requires strong EU leadership when addressing both European and global security and defence
concerns. The establishment of a Permanent Structured Cooperation – referred to as PESCO – in December 2017 and the
subsequent adoption of the initial set of 17 projects in March 2018 has raised cooperation among the 25 participating EU Member
States to a new level.Cooperation among EU Member States on defense is nothing new per se and has been conducted in
different formats in the past including on joint training and exercise or acquisition and development of military
equipment. PESCO builds on these positive examples but enhances the scope and outcome in three respects :
1.Collaboration between participating EU Member States is no longer ad hoc, but formal, sustainable and binding. It is a framework
and a structured process to gradually deepen defence cooperation in line with the identified capabilities needed in order to provide
security to EU citizens, as well as our international partners.
2.The majority of PESCO projects are linked to operational needs, with several stemming from lessons identified in the field. The
projects also tackle security demands in areas of increasing relevance such as cybersecurity, maritime surveillance and training.
3.PESCO is not a stand-alone tool but one designed to complement other tools and instruments. For example, the European
Defence Fund will support certain projects financially, while the Coordinated Annual Review on Defence (CARD) will support
Member States’ efforts to better identify opportunities for new collaborative initiatives (in particular PESCO projects) based on
capability shortfalls. Thus, the latter provides a clear overview at EU level of defence spending, national investment and research
efforts to avoid duplication and streamline resources.

17 PROJECTS PUT FORWARD BY PARTICIPATING MEMBER STATES:

1
8
So far 17 projects have been adopted by participating Member States, covering a wide range of security issues. Further projects are
due to follow towards the end of 2018. Every year, a process to generate new projects will be launched with a view of updating the
list of projects and their participants by November by the Council. Assessment criteria have been developed by the PESCO
secretariat to help evaluate the project proposals by the participating Member States.

Deepening defence cooperation through binding commitments

PESCO is a Treaty-based framework and process to deepen defence cooperation amongst EU Member States who are capable and
willing to do so. The aim is to jointly develop defence capabilities and make them available for EU military operations. This will thus
enhance the EU’s capacity as an international security actor, contribute to the protection of EU citizens and maximise the
effectiveness of defence spending.The difference between PESCO and other forms of cooperation is the legally binding nature of the
commitments undertaken by the participating Member States. The decision to participate was made voluntarily by each
participating Member State, and decision-making will remain in the hands of the participating Member States in the Council. This is
without prejudice to the specific character of the security and defence policy of certain EU Member States.

Steps towards a Permanent Structured Cooperation

On 13 November 2017, as the first formal step towards setting up PESCO, Ministers signed a commonnotification on the PESCO
and handed it over to the High Representative and the Council. The notification sets out aBased on this notification, on 11 December
2017, the Council took the historic step to adopt adecision establishing PESCO and its list of participants. A total of 25 Member
States decided to participate in PESCO. The participating Member States are: Austria, Belgium, Bulgaria, Czech Republic, Croatia,
Cyprus, Estonia, Finland, France, Germany, Greece, Hungary, Italy, Ireland, Latvia, Lithuania, Luxembourg, the Netherlands,
Poland, Portugal, Romania, Slovenia, Slovakia, Spain and Sweden The participating Member States also agreed on a declaration
identifying the first 17 collaborative PESCO projects, in the areas of capability development and in the operational dimension. They
range from the establishment of a European Medical Command, an EU Training Mission Competence Centre, Cyber Rapid
Response Teams and Mutual Assistance in Cyber Security, to Military Disaster Relief and an upgrade of Maritime Surveillance.

Structure and Governance. PESCO has a two-layer structure:

 Council Level: Responsible for the overall policy direction and decision-making, including as regards the assessment
mechanism to determine if participating Member States are fulfilling their commitments. Only PESCO members are voting,
decisions are taken by unanimity (except decisions regarding the suspension of membership and entry of new members
which are taken by qualified majority).
 Projects Level: PESCO's effectiveness will be measured by the projects it will develop. Each project will be managed by
those Member States that take part in it, under the oversight of the Council. To structure the work, a decision on general
governance rules for the projects has been adopted by the Council.

PESCO Secretariat: The European Defence Agency (EDA) and the EEAS, including the EU Military Staff, are jointly providing
secretariat functions for all PESCO matters, with a single point of contact for the participating Member States.

Implementation of PESCO
On 6 March 2018, the Council adopted a Recommendation which sets out a roadmap for the further implementation of PESCO.
Assessing the fulfilment of the more binding commitments:
Each participating Member State is required to communicate every year a National Implementation Plan (NIP), informing the other
participating Member States on how it is contributing to fulfilment of the binding commitments it has undertaken. These National
Implementation Plans form the basis of the assessment process, as described in the Council decision establishing PESCO. The High
Representative will present annually a report on PESCO to the Council. On this basis, the Council will – also annually - review
whether the participating Member States continue to fulfil the more binding commitments.

In line with the Recommendation on the Roadmap adopted by the Council on 6 March 2018, the participating Member States will
submit their National Implementation Plans every year in January. Based on the assessment done by the PESCO secretariat, the
High Representative will present the annual PESCO report to the Council in spring, in view of the Council’s review of the fulfilment
of the commitments by the individual participating Member States.

Taking forward the PESCO projects

 On 6 March 2018, the Council formally adopted the first set of 17 different projects and the project members for each of
them.
 On 25 June 2018, the Council adopted a Decision establishing the common set of governance rules for the PESCO projects.
It includes an obligation to report on progress to the Council once a year, based on the roadmap with objectives and
milestones agreed within each project.

1
9
  Each year, the process to generate new projects will be launched in view of updating the list of projects and their
participants, by November by the Council. Assessment criteria have been developed by the PESCO secretariat to
inform the evaluation of the project proposals by the participating Member States.

Third States participation in PESCO projects

 While membership of the Permanent Structured Cooperation is only for those Member States who have undertaken the
more binding commitments, third States may exceptionally participate at the level of PESCO projects.
 As a first step, the Council envisages to develop the general conditions under which third states may exceptionally be invited
to participate in PESCO projects..

The Council will decide whether a third State meets these requirements. Following a positive decision, the project may then into
administrative arrangement with the concerned third State, in line with procedures and decision-making autonomy of the Union.

PESCO – an instrument relevant for the security of the EU and its citizens

 PESCO is both a permanent framework for closer cooperation and a structured process to gradually deepen defence
cooperation within the Union framework. It will be a driver for integration in the field of defence.
 Each participating Member State provides a plan for the national contributions and efforts they have agreed to make. These
national implementation plans are subject to regular assessment. This is different from the voluntary approach that is
currently the rule within the EU’s Common Security and Defence Policy.
 PESCO is designed to contribute to making European defence more efficient and to deliver more output by providing
enhanced coordination and collaboration in the areas of investment, capability development and operational readiness.
Permanent structured cooperation in this domain will allow decreasing the number of different weapons' systems in
Europe, and therefore strengthen operational cooperation among Member States, connect their forces through increased
interoperability and enhance industrial competitiveness.
 PESCO will help reinforce the EU’s strategic autonomy to act alone when necessary and with partners whenever possible.
Whilst PESCO is underpinned by the idea that sovereignty can be better exercised when working together, national
sovereignty remains effectively untouched
 Military capacities developed within PESCO remain in the hands of Member States that can also make them
available in other contexts such as NATO or the UN.

PESCO as part of a comprehensive defence package

PESCO is closely connected to the new Coordinated Annual Review on Defence (CARD) and the European Defence Fund (EDF).
They are complementary and mutually reinforcing tools supporting Member States' efforts in enhancing defence capabilities:

 CARD, run by the European Defence Agency, through systematically monitoring of national defence spending plans, will
help identify opportunities for new collaborative initiatives.
 The EDF provides financial incentives for Member States to foster defence cooperation from research to the development
phase of capabilities including prototypes through co-financing from the EU budget. PESCO projects may benefit from
increased EU co-financing, which could amount to 30% - instead of 20% - for prototypes.
 PESCO will develop capability projects responding to the EU priorities identified by EU Member States through the
Capability Development Plan, also taking into account the results of the Coordinated Annual Review on Defence. Eligible
projects could also benefit from financing under the EDF, as explained above.

There is still much misunderstanding surrounding the EU Member States’ wish to cooperate more on defence and security issues –
and PESCO in particular. Here are some of the main misconceptions:
1.EU Member States live in peace and thus do not need to work on security and defence issues.The security
environment in and around Europe has become more complex and contested. Threats have multiplied, and now
include a persistent terrorist threat, continuing vulnerabilities in the Sahel-Sahara region, enduring destabilisation in the Middle
East, major migration crises, open warfare in the EU’s immediate neighborhood and direct aggression through hybrid threats and
cyberattacks. EU Member States must be able to tackle these issues in order to protect their citizens. This requires improved
coordination of efforts and the fostering of capacities to better anticipate, prepare, plan and act together when and wherever
necessary.
2.PESCO is yet another ‘eurocratic’ structure invented by the EU which will cost a lot of money.The opposite is the
case. The main objective behind recent and ongoing EU initiatives to strengthen European defence is to create conditions which
allow Member States to better coordinate and cooperate on defence and security issues. Concurrently joint planning and investing
enables Member States to spend more efficiently. It has been estimated that enhanced cooperation could save between €25 and
€100 billion every year, while at the same time increasing the security of EU citizens.
2
0
 3.PESCO paves the way for creating of a European army.The decision on how much each EU Member State
spends or invests on defence lies with their respective national decision-making authorities. PESCO helps to
reinforce the EU’s strategic autonomy to act alone when necessary and with partners whenever possible. While PESCO is
underpinned by the idea that sovereignty can be better exercised when working together, sovereignty remains effectively untouched.
Military capacities developed within PESCO remain in the hands of Member States, and can therefore be made available in other
contexts such as missions deployed by NATO or the UN.

10. European Public Prosecutor's Office

On 8 June 2017, 20 EU Member States reached a political agreement on the establishment of a new European Public Prosecutor's Office (EPPO)
under enhanced cooperation. Council Regulation (EU) 2017/1939 establishing the EPPO under enhanced cooperation was adopted by the JHA
Council of 12 October 2017 and entered into force on 20 November 2017.

On 1 August 2018, the Commission confirmed the Netherlands as the 21st EU Member State in the enhanced cooperation on the establishment of
the EPPO (see for more information: Commission Decision(EU) 2018/1094 and press release). On 7 August 2018, the Commission confirmed
Malta as the 22nd EU Member State in the enhanced cooperation on the establishment of the EPPO (see for more information: Commision
Decision (EU) 2018/1103 and press release).

Following a build-up phase of three years, the EPPO is envisaged to take up its functions by the end of 2020. Important steps have already been
taken to implement the Regulation establishing the EPPO, including implementing measures for the selection and appointment of the European
Chief Prosecutor and European Prosecutors, the development of the Case Management System, and other logistical, administrative and financial
matters. On 31 July 2018, the Commission adopted a Proposal for a Council Implementing Decision appointing the members of the panel provided
for in Article 14(3) of the EPPO Regulation. The selection panel’s main task will be to draw up a shortlist of candidates for the position of European
Chief Prosecutor and to assess the qualifications of candidates for European Prosecutors before their appointment by the Council.

What is the European Public Prosecutor's Office?

The European Public Prosecutor's Office will be an independent and decentralised prosecution office of the European Union with competence for
investigating, prosecuting and bringing to justice crimes against the EU budget, such as fraud, corruption or cross-border VAT fraud above 10
million euros. Currently, only national authorities can investigate and prosecute fraud against the EU budget. But their powers stop at national
borders. Existing EU-bodies such as Eurojust, Europol and the EU's anti-fraud office (OLAF) lack the necessary powers to carry out criminal
investigations and prosecutions.

The European Public Prosecutor's Office will operate as a single office across participating Member States and will combine European and national
law-enforcement efforts in a unified, seamless and efficient approach.
Why do we need a European Public Prosecutor's Office?
Today, the EU's financial interests are not sufficiently protected and cross-border VAT fraud constitutes an important loss for national budgets.
Firstly, the existing EU bodies – OLAF (the European Anti-Fraud Office), Eurojust (the European Agency for criminal justice cooperation) and
Europol (the European Police Office) – cannot conduct criminal investigations or prosecute fraud cases. OLAF can only refer the results of
itsadministrative investigations to the competent national authorities which then decide independently whether or not to initiate criminal
proceedings based on OLAF's findings.
Secondly, national law enforcement efforts are fragmented across Member States, which do not always take the action required to tackle crimes
against the EU budget. Today, only around 50% of the judicial recommendations transferred by OLAF to the national prosecution authorities lead
to an indictment. The indictment rates vary considerably among Member States.
Thirdly, the low number of prosecutions is accompanied by low recovery rates of amounts lost to fraud. Fraudsters targeting the EU budget or
setting up complex VAT fraud, costing every year at least EUR 50 billion of revenues to national budgets, know that they have a good chance of
keeping the proceeds of their crimes, banking on a lack of consistent enforcement efforts in the EU.
What will be the key features of the European Public Prosecutor's Office?
The European Public Prosecutor's Office will be an independent and highly specialised prosecution office. Prosecutors of the Office will carry out
their investigations across all participating Member States in a coordinated manner, rapidly exchanging information and joining efforts to ensure
coordinated investigations, fast freezing or seizure of assets and, where necessary, request the arrest of suspected criminals, all this within a
common European investigation and prosecution strategy.
The European Public Prosecutor's Office will draw on Member States' capacities and will pool expertise in areas such as crime analysis, tax,
accounting, or IT, and guarantee smooth communication channels without any language barriers. The European Public Prosecutor's Office
investigators will operate through smooth procedures as a single office, going beyond the more time-consuming and complicated ad
hoccooperation between different national authorities on a case-by-case basis.
Moreover, the European Public Prosecutor's Office will have the “big picture” of the situation and thus more easily detect and follow up on fraud
and other crimes.
What will the structure of the European Public Prosecutor's Office look like?
The European Public Prosecutor's Office will have an Office built on two levels: the central level and the national level. The central level will consist
of the European Chief Prosecutor, 21 European Prosecutors (one per participating Member State), two of whom as Deputies for the European Chief
Prosecutor, the Administrative Director and dedicated technical and investigative staff. The decentralised level will consist of European Delegated
Prosecutors who will be located in the participating Member States. The central level will supervise the investigations and prosecutions carried out
at the national level.
How will the European Delegated Prosecutors work?
The European Delegated Prosecutors will be part of the European Public Prosecutor's Office. As a rule, it will be the European Delegated
2
1
Prosecutors who will carry out the investigation and prosecution in their Member States, working hand-in-hand with national law enforcement
bodies and applying national law. Their actions will be coordinated by a central office headed by the European Chief Prosecutor who will ensure
coherence and efficiency throughout participating Member States.
This decentralised structure makes national expertise directly accessible to the European Public Prosecutor's Office, such as in-depth knowledge of
the national judicial system, knowledge of local language, integration into the local prosecution structure, practice in handling local court cases,
etc.
The European Delegated Prosecutors may continue their functions as national prosecutors (wearing a 'double-hat'). However, when acting under
the mandate of the European Public Prosecutor's Office, the Delegated Prosecutors will be fully independent of their national prosecution
authorities.
How will the Prosecutors in the European Public Prosecutor's Office be selected?
The European Chief Prosecutor and the European Prosecutors will be selected by a selection panel. For this reason, the Commission proposed on
31 July 2018, a Council Implementing Decision for the appointment of the members of the panel. The selection panel's main task will be to draw
up a shortlist of candidates for the position of European Chief Prosecutor and to assess the qualifications of candidates for European Prosecutors
before their appointment by the Council.
Twelve people will sit on the panel. They will all have worked as former members of the Court of Justice and the Court of Auditors, former national
members of Eurojust, members of national supreme courts or high level prosecutors and lawyers. As regards the composition of the panel, the
Commission has taken on board the need for geographical balance, gender balance and due representation of the legal systems of the Member
States participating in the European Public Prosecutor's Office.
Following the adoption of this proposal, the Council is expected to discuss and adopt the Council Implementing Decision appointing the members
of the selection panel. On that basis, the selection panel is envisaged to take up its functions in October 2018. The selection panel is expected to
carry out its tasks in selecting the European Chief Prosecutor and European Prosecutors until late 2019.
What is the legal basis for the European Public Prosecutor's Office?
The Lisbon Treaty puts particular emphasis on combating serious financial and economic crimes with a cross-border dimension. The legal basis
and the rules for the set-up of the European Public Prosecutor's Office are laid down in Article 86 of the Treaty on the Functioning of the European
Union (TFEU) which states:
"In order to combat crimes affecting the financial interests of the Union, the Council, by means of regulation adopted in accordance with a
special legislative procedure, may establish a European Public Prosecutor's Office from Eurojust."
Article 86 of the TFEU also foresees the possibility of establishing the European Public Prosecutor's Office under enhanced cooperation, if a group
of at least 9 European Member States wishes to do so.
The EPPO will be competent for offences affecting the Union budget, as defined in the Directive on the fight against fraud to the Union's financial
interests by means of criminal law (PIF Directive), which was adopted on 5 July 2017.
What is enhanced cooperation and does establishing the European Public Prosecutor's Office under enhanced cooperation
make sense?
Enhanced cooperation is a procedure whereby a minimum of nine Member States agree to move ahead and establish a closer cooperation in a
specific area. This procedure has been applied in the fields of divorce law, patents and property regimes.
With the European Public Prosecutor's Office, 22 Member States want to join forces and strengthen the protection of the Union's financial
interests.
The European Public Prosecutor's Office will be a key actor in fighting crimes against the EU budget. This will be a major step forward for the
protection of the EU financial interests.
The non-participating Member States will always be able to join the European Public Prosecutor's Office at a later stage.
Which Member States will be part of the European Public Prosecutor's Office?
On 8 June 2017, 20 European Member States reached a general approach on the establishment of the European Public Prosecutor's Office under
enhanced cooperation. Council Regulation (EU) 2017/1939 establishing the European Public Prosecutor's Office under enhanced cooperation was
adopted by the Justice and Home Affairs Council of 12 October 2017 and entered into force on 20 November 2017. The Member States
participating from the entry into force of the Regulation are: Austria, Belgium, Bulgaria, Croatia, Cyprus, Czech Republic, Estonia, Finland, France,
Germany, Greece, Italy, Latvia, Lithuania, Luxembourg, Portugal, Romania, Slovakia, Spain and Slovenia.
On 1 August 2018, the Netherlands became the 21st Member State to participate in the European Public Prosecutor's Office. Today, the
Commission confirmed Malta as the 22nd Member State to participate in the European Public Prosecutor's Office.*
At this stage, not all Member States wish to participate in the European Public Prosecutor's Office, but these non-participating Member States may
join at any time after the adoption of the Regulation.
Why shouldn't fraud be combated directly by the Member States?
Currently, only national authorities can conduct criminal investigations and prosecute fraud against the Union's financial interests. But their
powers stop at national borders. Crimes against the EU budget are often complex. They involve several actors, complicated and elaborate fraud
schemes, various countries and different national jurisdictions. Moreover, successful investigations of fraud require an in-depth understanding of
the relevant legal and administrative framework.
Effective cooperation between Member States is difficult due to the different criminal law systems, unclear jurisdiction, time-consuming legal
assistance procedures, language problems, lack of resources and varying priorities.
This may result in fraud against the EU budget being regarded nationally as time- and personnel-consuming. As a result, such fraud may not be
tackled at all or cases might be dropped as soon as difficulties appear. In some cases, national authorities may decide to only investigate ‘their'
national part of a crime, disregarding the potentially much wider implications of a fraud scheme.
What will change under the European Public Prosecutor's Office?
The European Public Prosecutor's Office will operate as a single office across the participating Member States and will not need to rely upon
traditional instruments of EU law for cooperation among judicial authorities of different Member States.
2
2
It will pool expertise and experience and operate as a single office across all participating Member States. It will be able to act quickly across
national borders, without the need for lengthy judicial cooperation proceedings. It will also allow for a common prosecution policy, putting an end
to the current fragmented approach.
The European Public Prosecutor's Office will overcome the current shortcomings and tackle fraud involving EU funds of over €10,000 as well as
complex cross-border VAT fraud cases, involving a damage above €10 million.
The European Public Prosecutor's Office is expected to lead to more successful prosecutions and a better recovery of the defrauded money.
How will the independence of the European Public Prosecutor's Office be ensured?
Firstly, the Regulation stipulates that the staff of the European Public Prosecutor's Office shall act in the interest of the Union as a whole
andneither seek nor take instructions from any outside instance. This ensures that Union institutions, bodies, offices or agencies and the
Member States respect the independence of the European Public Prosecutor's Office and do not seek to influence it in the exercise of its tasks.
Secondly, the European Public Prosecutor's Office will be structurally independent because it will not be integrated into another institution or
service of the EU.
Thirdly, the appointment of the European Chief Prosecutor will take place following an open call for candidates and will be made by the
European Parliament and the Council. A panel composed of former members of the Court of Justice, members of national supreme courts,
national public prosecution services and/or lawyers of recognised competence will help shortlist the candidates. The term of office is limited to
seven years and is not renewable thereby ensuring that the European Chief Prosecutor will not be guided by considerations seeking re-
appointment. The European Chief Prosecutor can be dismissed only by a decision of the Court of Justice, following an application by the
European Parliament, the Council or the Commission.
Fourthly, with regard to the European Delegated Prosecutors, the Regulation ensures that the national prosecutors appointed to work for the
European Public Prosecutor's Office shall be completely independent from national prosecution authorities.
What about the procedural rights of suspected persons?
It is important to strengthen the legal safeguards that protect individuals and companies affected by investigations or prosecutions in the
European Union. The Regulation includes a robust and comprehensive set of procedural safeguards, which will ensure that the rights of suspects
and other persons involved in the investigations of the European Public Prosecutor's Office are protected both by existing EU legislation and by
national defence rights.
The Regulation ensures that the suspected person has all rights granted by EU legislation and the Charter of Fundamental Rights of the European
Union. These rights are listed explicitly, and include the rights to:
 interpretation and translation,

 information and access to the case materials,

 access to a lawyer and to communicate with and have third persons informed in case of detention,

 remain silent and to be presumed innocent,

 legal aid,

 present evidence, appoint experts and hear witnesses.

In addition, the suspected person has the defence rights granted by the national law governing the procedure.
What will Eurojust's role be once the European Public Prosecutor's Office is set up?
Eurojust helps national investigating and prosecuting authorities cooperate and coordinate in around 1500 cross-border cases a year. It has helped
to build mutual trust and to bridge the EU's wide variety of legal systems and traditions. Eurojust, however, has no competence to conduct
criminal investigations or to prosecute fraud cases. In 2013, the Commission proposed a reform of Eurojust with the aim of further improving its
overall functioning and to enable its College and National Members to focus on their operational tasks, i.e. to coordinate and encourage
cooperation between the national judicial authorities in the fight against cross-border crime.
The reformed Eurojust will support the European Public Prosecutor's Office in the fight against fraud against the EU budget. It will assist in
ensuring coordination of the investigations of the European Public Prosecutor's Office with the investigative authorities of the Member States that
do not participate in setting up the Office. Eurojust may provide support and resources of its administration to the European Public Prosecutor's
Office. The details of this arrangement will be laid down in an agreement between the European Public Prosecutor's Office and Eurojust.
What will be OLAF's role once the European Public Prosecutor is set up?
OLAF will remain responsible for administrative investigations into irregularities, including fraud, affecting the EU's financial interests and
serious misconduct of EU staff.
As not all Member States participate in the European Public Prosecutor's Office, OLAF will continue with its administrative investigations in
relation to non-participating Member States in the same way as it does today.
In the participating Member States, in areas which fall under the competence of the EPPO, the EPPO and OLAF will need to establish and
maintain a close cooperation aimed at ensuring the complementarity of their mandates, and avoiding duplication. In this regard, OLAF will not
open any administrative investigations parallel to an investigation conducted by the EPPO into the same facts. In such cases, the EPPO may
request OLAF to support or complement the EPPO's activity. Conversely, in cases where the EPPO is not conducting an investigation, OLAF will
retain its power to start an administrative investigation on its own initiative, in close consultation with the EPPO, and the EPPO will be able to
provide relevant information to OLAF for it to consider appropriate administrative action.
On 23 May 2018, the Commission proposed to amend Regulation (EU, Euratom) 883/2013 concerning investigations conducted by OLAF, aimed
at ensuring that OLAF becomes a close and reliable partner of the EPPO, and that it continues to conduct administrative investigations to
complement the EPPO's work.
A close cooperation between the EPPO and OLAF –and the continued activities of OLAF within its mandate – will allow a significant improvement
in the protection of the Union's financial interests.
Will the European Public Prosecutors' Office start arresting people with its own police force?
2
3
No. Only national authorities will be able to arrest people for offences within the European Public Prosecutor's Office competence. The European
Delegated Prosecutors will carry out the investigations and prosecutions in the participating Member States hand in hand with the national police
and law enforcement agencies. The European Public Prosecutor's Office will only be allowed to request the judicial authorities to arrest a suspect if
it considers that this is absolutely necessary for its investigation and if less intrusive measures cannot achieve the same objective. Such requests
will be assessed and authorised on the basis of national law by the competent national judicial authorities.
Where will the European Public Prosecutor's Office have its seat?
The Office will have its seat in Luxembourg.
When will the European Public Prosecutor's Office start its operations?
Following the entry into force of the Regulation establishing the European Public Prosecutor's Office on 20 November 2017, the work on setting up
the Office has begun. It is envisaged that following a build-up phase of three years, the European Public Prosecutor's Office could take up its
functions at the end of 2020.

11.THE RULE OF LAW

The Four Universal Principles

The World Justice Project's definition of the rule of law is comprised of the following four universal principles:

1.Accountability. The government as well as private actors are accountable under the law.

2. Just Laws. The laws are clear, publicized, stable, and just; are applied evenly; and protect fundamental rights, including the
security of persons and property and certain core human rights

3. Open Government. The processes by which the laws are enacted, administered, and enforced are accessible, fair, and efficient.

4. Accessible & Impartial Dispute Resolution. Justice is delivered timely by competent, ethical, and independent
representatives and neutrals who are accessible, have adequate resources, and reflect the makeup of the communities they serve.

These four universal principles constitute a working definition of the rule of law. They were developed in accordance with
internationally accepted standards and norms, and were tested and refined in consultation with a wide variety of experts worldwide

What makes up the rule of law?

The rule of law is a term that is often used but difficult to define. A frequently heard saying is that the rule of law means the
government of law, not men. But what is meant by “a government of law, not men”? Aren’t laws made by men and women in their
roles as legislators? Don’t men and women enforce the law as police officers or interpret the law as judges? And don’t all of us
choose to follow, or not to follow, the law as we go about our daily lives? How does the rule of law exist independently from the
people who make it, interpret it, and live it? The easiest answer to these questions is that the rule of law cannot ever be entirely
separate from the people who make up our government and our society. The rule of law is more of an ideal that we strive to achieve,
but sometimes fail to live up to. The idea of the rule of law has been around for a long time. Many societies, including the American
one, have developed institutions and procedures to try to make the rule of law a reality. These institutions and procedures have
contributed to the definition of what makes up the rule of law and what is necessary to achieve it. Here are some quotations that
define components of the rule of law as it has been understood at different times and in different contexts.

No freemen shall be taken or imprisoned or disseised or exiled or in any way destroyed, nor will we go upon him nor send upon
him, except by the lawful judgment of his peers or by the law of the land. —Article 39, Magna Carta (1215)

In 1215, King John of England signed the Magna Carta (or Great Charter). A group of barons, powerful noblemen who supported the
king in exchange for estates of land, demanded that the king sign the charter to recognize their rights. Article 39 of the Magna Carta
was written to ensure that the life, liberty, or property of free subjects of the king could not be arbitrarily taken away. Instead, the
lawful judgment of the subject’s peers or the law of the land had to be followed. So what does this ancient document have to do with
the rule of law? Quite a lot. It recognizes that a person’s fate should not be in the hands of a single individual—here, the king. It
demands that a judgment against a person be made in accordance with the law. Magna Carta planted the seeds for the concept of
due process as it developed first in England, and then in the United States. Due process means that everyone is entitled to a fair and
impartial hearing to determine their legal rights.

2
4
If men were angels, no government would be necessary. In framing a government which is to be administered by men over men,
the great difficulty lies in this: you must first enable the government to control the governed; and in the next place oblige it to
control itself. James Madison, Federalist Paper No. 51 (1788)

James Madison’s quote from the Federalist Papers gets at the heart of the problem that even a government of law is ultimately
“administered by men over men.” The framers of the U.S. Constitution addressed this problem by dividing power among the
different branches of government (legislative, executive, and judicial). This framework for government, known as the separation of
powers, ensures that no one person is able to gain absolute power and stand above the law. Each branch of our government has
some level of control or oversight over the actions of the other branches. The rule of law does not depend upon a U.S.-style
separation of powers. In a parliamentary system, for example, the powers of the executive and legislative branches are combined;
procedures such as “no confidence” votes and regularly scheduled elections serve as a check on the party that controls the
parliament. The key point is that every form of government has to have some system to ensure that no one in the government has so
much power that they can act above the law.

To make laws that man can not and will not obey, serves to bring all law into contempt. It is very important in a republic, that the
people should respect the laws, for if we throw them to the winds, what becomes of civil government? —Elizabeth Cady Stanton
(1860)

It is very difficult for a nation to maintain the rule of law if its citizens do not respect the law. Assume that people in your
community decided that they didn’t want to be bothered by traffic laws and began to ignore stop signs and traffic signals. The ability
of police officers to enforce the laws would be overwhelmed and the streets of your community would quickly become a chaotic and
dangerous place. The rule of law functions because most of us agree that it is important to observe the law, even if a police officer is
not present to enforce it. Our agreement as citizens to obey the law to maintain our social order is sometimes described as an
essential part of the social contract. This means that, in return for the benefits of social order, we agree to live according to certain
laws and rules. Elizabeth Cady Stanton’s quote also highlights another important aspect of the rule of law. People must be asked to
obey laws that they can and will obey. If laws become impossible—or even difficult—to follow, the respect of citizens for the law will
begin to erode.

There can be no free society without law administered through an independent judiciary. If one man can be allowed to determine
for himself what is law, every man can. That means first chaos, then tyranny. —U.S. Supreme Court Justice Felix Frankfurter,
United States v. United Mine Workers (1947)

Judicial independence means that judges are independent from political pressures and influences when they make their decisions.
An independent judiciary is essential to maintaining the rule of law. Judges should not be pressured by a political party, a private
interest, or popular opinion when they are called upon to determine what the law requires. Keeping the judiciary independent of
these influences ensures that everyone has a fair chance to make their case in court and that judges will be impartial in making their
decisions. Judges also must explain their decisions in public written opinions, and their decisions can be appealed to a higher court
for review. These elements of judicial decision-making ensure that judges remain accountable to the rule of law.

From the very beginning, our state and national constitutions and laws have laid great emphasis on procedural and substantive
safeguards designed to assure fair trials before impartial tribunals in which every defendant stands equal before the law. This
noble ideal cannot be realized if the poor man charged with crime has to face his accusers without a lawyer to assist him. —Justice
Hugo Black, Gideon v. Wainwright, 372 U.S. 335 (1963)
The Supreme Court’s opinion in Gideon v. Wainwright secured the right to counsel for indigent criminal defendants unable to afford
legal assistance on their own. The decision in Gideon was grounded in the Sixth Amendment to the Constitution, which guarantees
criminal defendants “the assistance of counsel.” At issue in Gideon was whether this guarantee of assistance required the state to
provide legal counsel if a defendant could not afford to exercise his or her constitutional right. In a criminal trial, the state has many
resources at its disposal, including lawyers who prosecute the state’s case. As Justice Black notes, it is difficult to claim that a
defendant has been treated with fairness and impartiality and has been given equal standing before the law if the defendant must
face the state without a lawyer of his or her own.

I submit that an individual who breaks a law that conscience tells him is unjust, and who willingly accepts the penalty of
imprisonment in order to arouse the conscience of the community over its injustice, is in reality expressing the highest respect for
law. —Martin Luther King, Jr., “Letter from Birmingham Jail” (1963)

The words of Martin Luther King from Birmingham Jail remind us that there is a distinction between law and justice. The law, even
if it is uniformly applied, does not in itself guarantee a just result. The rule of law is intended to promote stability, but a society that
operates under the rule of law must also remain vigilant to ensure the rule of law also serves the interests of justice. As this quote
points out, the continued strength of the rule of law sometimes depends on individuals who are willing to risk punishment in pursuit
of justice.

[N]either laws nor the procedures used to create or implement them should be secret; and . . . the laws must not be arbitrary. —
U.S. Court of Appeals Judge Diane Wood, “The Rule of Law in Times of Stress” (2003)

2
5
Judge Wood’s comments highlight the need for, first, an open and transparent system of making laws and, second, laws that are
applied predictably and uniformly. Openness and transparency are essential. If people are unable to know and understand what the
law is, they cannot be expected to follow it. At the same time, people deserve to know why a particular law has been passed and why
they are being asked to obey it. The rule of law also requires that people can expect predictable results from the legal system; this is
what Judge Wood implies when she says that “the laws must not be arbitrary.” Predictable results mean that people who act in the
same way can expect the law to treat them in the same way. If similar actions do not produce similar legal outcomes, people cannot
use the law to guide their actions, and a “rule of law” does not exist.

When we [Americans] talk about the rule of law, we assume that we’re talking about a law that promotes freedom, that promotes
justice, that promotes equality. —U.S. Supreme Court Justice Anthony Kennedy, Interview with ABA President William Neukom
(2007)

Justice Kennedy suggests that the rule of law has taken on special meaning for the people of the United States, based on our history
of looking to the law to fulfill the promises of freedom, justice, and equality set forth in our nation’s founding documents. As will be
further discussed in Part II of the Dialogue, our understanding of the rule of law in the United States did indeed develop around the
belief that a primary purpose of the rule of law is the protection of certain basic rights. The United States Constitution represented
the first effort by a nation to establish a written constitution of laws that would bind the government and guarantee particular rights
to its people. Today, the rule of law is often linked to efforts to promote protection of human rights worldwide.

12. PROFIT DEFINITION PLUS GROSS, OPERATING, AND NET PROFIT

EXPLAINED
What Is Profit? Profit describes the financial benefit realized when revenue generated from a business activity exceeds the
expenses, costs, and taxes involved in sustaining the activity in question.

Any profits earned funnel back to business owners, who choose to either pocket the cash, distribute it to shareholders as dividends,
or reinvest it back into the business.

KEY TAKEAWAYS

 Profit is calculated as total revenue less total expenses.

 For accounting purposes, companies report gross profit, operating profit, and net profit (the "bottom line").
 Profitable companies are attractive to investors as profits are either returned to shareholders as dividends or reinvested in
the company, increasing stock value.

What Does Profit Tell You? Profit is the money a business pulls in after accounting for all expenses. Whether it's a lemonade
stand or a publicly-traded multinational company, the primary goal of any business is to earn money, therefore a business
performance is based on profitability, in its various forms.Some analysts are interested in top-line profitability, whereas others are
interested in profitability before taxes and other expenses. Still others are only concerned with profitability after all expenses have
been paid.The three major types of profit are gross profit, operating profit, and net profit--all of which can be found on the income
statement. Each profit type gives analysts more information about a company's performance, especially when it's compared to
other competitors and time periods.The word “profit” comes from the Latin noun profectus, meaning “progress,” and the
verb proficere, meaning “to advance.”

Gross, Operating, and Net Profit. The first level of profitability is gross profit, which is sales minus the cost of goods sold.
Sales are the first line item on the income statement, and the cost of goods sold (COGS) is generally listed just below it:

Gross Profit = Revenues - COGS

For example, if Company A has $100,000 in sales and a COGS of $60,000, it means the gross profit is $40,000, or $100,000
minus $60,000. Divide gross profit by sales for the gross profit margin, which is 40%, or $40,000 divided by $100,000.

Operating profit removes operating expenses like overhead and other indirect costs as well as accounting costs
like depreciation and amortization. It is sometimes referred to as earnings before interest and taxes, or EBIT.

Operating Profit = Revenue - Cost of Goods Sold (COGS) - Operating Expenses - Depreciation & Amortization
Net profit furthermore removes the costs of interest and taxes paid by the business. Because it falls at the bottom of the income
statement, it is sometimes referred to as the firm's "bottom line." 2
6
Net Profit = EBIT - Interest Expense - Taxes
The bottom line tells a company how profitable it was during a period and how much it has available for dividends and retained
earnings. What's retained can be used to pay off debts, fund projects, or reinvest in the company.

Where Does Profit Come From? In a capitalist system where firms compete with one another to sell their goods, the question of
where profits come from has been one of interest among economists. Karl Marx, for instance, argued that profits arise
from surplus labor extracted from workers by business owners. Modern thinkers suggest that profits compensate for the risk that
entrepreneurs take on when starting a business. Others argue that profits arise from inefficient markets and imperfect
competition.1

What Is the Corporate Tax Rate on Profits? In the U.S., the corporate tax rate on profits is currently 21% (reduced from 35% since
the 2017 Tax Cuts and Jobs Act)

What Does a Company's Bottom Line Tell You? The bottom line tells a company how profitable it was during a period and how
much it has available for dividends and retained earnings. What's retained can be used to pay off debts, fund projects, or reinvest
in the company. An increasing bottom line is a sign that a company is growing, while a shrinking bottom line could be a red flag.

This is how you can buy stocks with 0% commission. Do you feel you are overpaying in commission when you trade and invest in
stocks? You don’t have to. Join over 30M users on the world’s leading social investing platform, and buy global and local stocks, in
bulk or just a fraction, without paying commission.

13.THE MIGRANT CRISIS

.
The European migrant crisis, or the European refugee crisis, is a term given to a period beginning in 2015 when rising
numbers of people arrived in the European Union (EU), travelling across the Mediterranean Sea or overland through Southeast
Europe. It is part of a pattern of increased immigration to Europe from other continents which began in the late 20th century and
which has encountered resistance in many European countries. According to new statistics, in September 2018 one fifth of migrants
trying to cross the Mediterranean Sea from Libya have either drowned or disappearedImmigrants from outside Europe
include asylum seekers and economic migrants. In some cases, immigration has been a cover for hostile agents, including Islamic
State militants disguised as refugees or migrants. The term "immigrant" is used by the European Commission to describe a person
from a non-EU country establishing his or her usual residence in the territory of an EU country for a period that is, or is expected to
be, at least twelve months. Most of the migrants came from Muslim-majority countries in regions south and east of Europe,
including the Greater Middle East and Africa. By religious affiliation, the majority of entrants were Muslim (usually Sunni Muslim),
with a small component of non-Muslim minorities (including Yazidis, Assyrians and Mandeans). According to the United Nations
High Commissioner for Refugees, the top three nationalities of entrants of the over one million Mediterranean Sea arrivals between
January 2015 and March 2016 were Syrian (46.7%), Afghan (20.9%) and Iraqi (9.4%).
Of the migrants arriving in Europe by sea in 2015, 58% were males over 18 years of age, 17% were females over 18 and the remaining
25% were under 18. The number of deaths at sea rose to record levels in April 2015, when five boats carrying almost 2,000 migrants
to Europe sank in the Mediterranean Sea, with a combined death toll estimated at more than 1,200 people. The shipwrecks took
place in a context of ongoing conflicts and refugee crises in several Asian and African countries, which increased the total number of
forcibly displaced people worldwide at the end of 2014 to almost 60 million, the highest level since World War II.
Between 2010 and 2013, around 1.4 million non-EU nationals, excluding asylum seekers and refugees arrived the EU each year,
with a slight decrease after 2010.
Amid an upsurge in the number of sea arrivals in Italy from Libya in 2014, several European Union governments refused to fund the
Italian-run rescue option. Operation Mare Nostrum, which was replaced by Frontex's Operation Triton in November 2014. In the
first six months of 2015, Greece overtook Italy in the number of arrivals, becoming in the summer of 2015 the starting point of a
flow of refugees and migrants moving through Balkan countries to Northern European countries, mainly Germany and Sweden.
Since April 2015, the EU has struggled to cope with the crisis, increasing funding for border patrol operations only in the
Mediterranean, devising plans to fight migrant smuggling through initiatives such as the military Operation Sophia and proposing a
new quota system both to relocate asylum seekers among EU states for processing of refugee claims to alleviate the burden on
countries on the outer borders of the Union and to resettle asylum seekers who have been determined to be genuine refugees.
Individual countries have at times re-introduced border controls within the Schengen Area and rifts have emerged between
countries willing to allow entry of asylum seekers for processing of refugee claims and other countries trying to discourage their
entry.
According to Eurostat, EU member states received over 1.2 million first-time asylum applications in 2015, more than double that of
the previous year. Four states (Germany, Hungary, Sweden and Austria) received around two-thirds of the EU's asylum applications
in 2015, with Hungary, Sweden and Austria being the top recipients of asylum applications per capita. More than 1 million migrants
2
7
crossed the Mediterranean Sea in 2015, sharply dropping to 364,000 in 2016.Numbers of arriving migrants fell again in 2017. The
"European Migrant Crisis", refers to an enormous and unprecedented wave both of refugees from the Syria, a flow that was
immediately joined by a far larger number of economic migrants from the Near East and Africa.
Refugees are people forced to flee their country of origin because of persecution, war, or violence. According to the UNHCR, the
number of forcibly displaced people worldwide reached 65,600,000 at the end of 2016; the highest level since World War II, with a
40% increase taking place since 2011. Of these 65,600,000, 22.5 million were refugees . 2.8 million of the refugees were asylum
seekers. The rest were persons displaced within their own countries (internally displaced persons). Among them, Syrian refugees
became the largest refugee group in 2014 (3.9 million, 1.55 million more than the previous year), overtaking Afghan refugees (2.6
million), who had been the largest refugee group for three decades. Developing countries hosted the largest share of refugees (86%
by the end of 2014, the highest figure in more than two decades); the least developed countries alone provided asylum to 25% of
refugees worldwide. Even though most Syrian refugees were hosted by neighboring countries such as Turkey, Lebanon and Jordan,
the number of asylum applications lodged by Syrian refugees in Europe steadily increased between 2011–17. By December 2017,
UNHCR had counted over 1,000,000 asylum applications in 37 European countries (including both EU members and non-
members).
So, the "European Migrant Crisis", refers to an enormous and unprecedented wave both of refugees from the Syria, a flow that was
immediately joined by a far larger number of economic migrants from the Near East and Africa.
Some argue that migrants have been seeking to settle preferentially in those national destinations offering more generous social
welfare benefits and hosting more established Middle Eastern and African immigrant communities. Others argue that migrants are
attracted to more tolerant societies with stronger economies, and that the chief motivation for leaving Turkey is that they are not
permitted to leave camps or work. A large number of refugees in Turkey have been faced with rather difficult living
circumstances. Thus, many refugees arriving in southern Europe continue their journey in attempts to reach northern European
countries such as Germany, which are observed as having more prominent outcomes of security. In contrast to Germany,
historically a popular final destination for the EU migrants, France saw its popularity erode in 2015 among migrants seeking
asylum.
Refugees coming specifically from the Middle East have been attempting to seek asylum in Europe rather than in countries
surrounding their own neighboring regions. In 2015, over 80% of the refugees who arrived in Europe by sea, came from Syria, Iraq
and Afghanistan. The hardships along these routes which these refugees face while attempting to arrive in Europe, are most often
extremely dangerous. The jeopardy to endure such routes also supports the arguments behind certain refugees' preferential
motivations of seeking asylum within European nations.

14. EUROPEAN ELECTIONS: YOUR CHANCE TO HAVE YOUR SAY

The European elections give you the chance to select who will represent you in the European Parliament and help
decide what kind of Europe we have. The European elections is about selecting who you want to defend your interests in the
EU. Not only can MEPs shape and decide on new legislation, they also vote on new trade agreements, scrutinise the EU institutions
and how your tax money is spent, as well as launch investigations into specific issues. Find out information about the MEPs that are
representing your country at the moment.By voting in the EU elections, you exercise your democratic right to take part in decisions
on Europe’s future, but also you give the Parliament the legitimacy it needs to perform its duties.
The elections take place every five years and are the largest transnational elections in the world. Following the elections, Parliament
votes to elect the new head of the European Commission, which is EU’s executive body, and to approve the full team of
commissioners.The latest elections, which took part in May 2019, saw a significant increase in turnout, which rose to an EU average
of more than 50%. Parliament ran a non-partisan information campaign urging people to vote. The campaign led to the launch of
the Together community, aiming to promote discussions about the democratic future of Europe.

How voting works. Although there are some common rules regarding the elections, some aspects can vary by country, such as
whether it is possible to vote by mail or from abroad.
Election days can also be different. The elections normally start on a Thursday (the day on which the Netherlands usually vote)
and finish on a Sunday (when most countries hold their elections).The number of members elected in each country depends on
the size of the population, with smaller countries getting more seats than strict proportionality would imply. Currently, the number
of MEPs ranges from six for Malta, Luxembourg and Cyprus to 96 for Germany.Elections are contested by national political parties
but once MEPs are elected, most opt to become part of transnational political groups. Most national parties are affiliated to a
European-wide political party.

Elections to the European Parliament take place every five years by universal adult suffrage; with more than 400 million
people eligible to vote, they are considered the second largest democratic elections in the world after India's. Until 2019,
751 MEPs were elected to the European Parliament, which has been directly elected since 1979. Since the withdrawal of the United
Kingdom from the EU in 2020, the number of MEPs, including the president, has been 705. No other EU institution is directly
elected, with the Council of the European Union and the European Council being only indirectly legitimated through national
elections. While European political parties have the right to campaign EU-wide for the European elections, campaigns still taplace
through national election campaigns, advertising national delegates from national parties. The election days are 4 consecutive days,

2
8
from Thursday to Sunday, between April 7th and July 10th. The latest election took place in 2019 and the next election will take
place in 2024.

Voting system
There is no uniform voting system for the election of MEPs; rather, each member state is free to choose its own system, subject to
certain restrictions:

 The system must be a form of proportional representation, under either the party list or the single transferable
vote system.
 The electoral area may be subdivided if this will not generally affect the proportional nature of the electoral system. [11]
 The electoral threshold, if there is any, may not exceed 5%. From the 2024 election there might be a minimum
threshold of between 2% and 5% for constituencies with more than 35 seats, if the Council Decision (EU, Euratom)
2018/994 of 13 July 2018 is approved by all EU states in accordance with their respective constitutional requirements.
Voting difference by country
Most of the member states of the European Union elect their MEPs with a single constituency covering the entire state, using party-
list proportional representation. There is however a great variety of electoral procedures: some countries use a highest averages
method of proportional representation, some use the largest remainder method, some open lists and others closed. In addition, the
method of calculating the quota and the election threshold vary from country to country. Countries with multiple constituencies are:

 Belgium is split into three constituencies: the Dutch-speaking electoral college, the French-speaking electoral college,
and the German-speaking electoral college. The first two of these elect their MEPs using party list PR, but the German-
speaking constituency only has one member, who is therefore not elected using a proportional method.
 Republic of Ireland is split into three constituencies and uses the single transferable vote.
 The United Kingdom, historically up until its exit from the Union, was split
into constituencies representing Scotland, Wales, Northern Ireland and each of the regions of England. Northern
Ireland used the single transferable vote while the other constituencies used party lists.
Germany, Italy and Poland use a different system, whereby parties are awarded seats based on their nationwide vote as in all of the
states that elect members from a single constituency; these seats are given to the candidates on regional lists. With the number of
seats for each party known, these are given to the candidates on the regional lists based on the number of votes from each region
towards the party's nationwide total, awarded proportionally to the regions. These subdivisions are not strictly constituencies, as
they do not affect how many seats each party is awarded, but are districts that the members represent once elected. The number of
members for each region is decided dynamically after the election, and depends on voter turnout in each region. A region with high
turnout will result in more votes for the parties there, which will result in a greater number of MEPs elected for that region. [14]

Europarties
The European Union has a multi-party system involving a number of ideologically diverse Europarties. As no one Europarty has
ever gained power alone, their affiliated parliamentary groups must work with each other to pass legislation. Since no pan-European
government is formed as a result of the European elections, long-term coalitions have never occurred.Europarties have the exclusive
right to campaign for the European elections; their parliamentary groups are strictly forbidden to campaign and to spend funds on
any campaign-related activity. Campaign activities differ per country since national elections for European Parliament
representatives are governed by national laws. For instance, a European party can buy unlimited advertising airtime in Estonia
while it is barred from any form of paid advertising in Sweden. For the 2014 EP election, Europarties decided to put forward a
candidate for President of the European Commission. Each candidate led the pan-European campaign of the Europarty. While no
legal obligation exists to force the European Council to propose the candidate of the strongest party to the EP, it was assumed that
the council would have no other choice than to accept the voters' decision. Therefore, following the victory of the European People's
Party in the 2014 EP election, its lead candidate Jean-Claude Juncker was elected President of the European Commission.The two
major parties are the centre-right European People's Party and the centre-left Party of European Socialists. They form the two
largest groups, (called EPP and S&D respectively) along with other smaller parties. There are numerous other groups,
including democratic socialists, greens, regionalists, conservatives, liberals and eurosceptics. Together they form the seven
recognised groups in the parliament.[17] MEPs that are not members of groups are known as non-inscrits.

Voter behaviour. A 1980 analysis by Karlheinz Reif and Hermann Schmitt concluded that European elections were fought on
national issues and used by voters to punish their governments mid-term, making European Parliament elections de facto national
elections of second rank. This phenomenon is also referred to by some experts as the "punishment traps," wherein voters use the
European Parliament elections and other European integration referendums as punishment for governments on account of bad
economic performance. There is also a study that showed how voters tend to choose candidates of a party at the European level if it
has a history of advancing specific issues that they care about. This is related to the second theory that explains voter behavior and it
involves the so-called attitude voting in which voters are assumed to be acting on the basis of their attitude towards the European
integration. This is analogous to the American two-party system in the sense that voting on issues and legislation in the Parliament
only requires a yes or no vote, which means voter vote for options or candidates that are close to their ideals.
2
9
Turnout had constantly fallen in every EU election from 1979 until 2014. The 2019 election, however, saw turnout increase to its
highest level since 1994, at 51%. In 2009, the overall turnout was at 43%, down from 45.5% in 2004. In Britain the turnout was just
34.3%, down from 38% in 2004. Despite falling below 50% between 1999 and 2014, turnout was not as low as that of the US
Midterm elections, which usually falls below 40%. However, the comparison with the US voter turnout is hampered due to the fact
that the US president is elected in separate and direct elections (presidential system), whereas the President of the European
Commission is elected by the European Parliament (parliamentary system), giving the European Parliament elections considerable
weight. Some, such as former President of the European Parliament, Pat Cox, have also noted that turnout in the 1999 election was
higher than the previous US presidential election. German MEP Jo Leinen has suggested that EU parties name their top candidate
for the position of President of the European Commission in order to increase turnout. This happened for the 2014 election, with
EPP candidate Jean Claude Juncker ultimately selected, after the EPP won the most seats overall.

3
0