Euritmie Pentru Copii

Margarethe Bühler
Euritmia pentru copiii preşcolari

Indicaţii fundamentale şi exemple din practica configurării predării
Traducere după:
Margarethe Bühler
Kindereurythmie im Vorschulalter
Literarischer Verlag, Dornach/Schweiz, 1983
Traducător:
Delia Popescu
Margarethe BÜHLER – Euritmia pentru copii mici 3
Cuprins
Aspecte fundamentale.......................................................................................................................5
Nevoia copilului de a imita mişcarea.................................................................................................9
Oferirea gesturilor noastre spre imitaţie.......................................................................................11
Trecerea de la gest la limbaj........................................................................................................11
Şi pentru picioare este valabilă intrarea în gest înaintea rostirii sunetului....................................12
Raportul religios al copilului faţă de lumea sa înconjurătoare.........................................................14
Să credem şi noi .............................................................................................................................16
Vocalele..........................................................................................................................................17
Diftongul EI (se pronunţă „ai”) ..................................................................................................18
Diftongul AU...............................................................................................................................19
Consoanele .....................................................................................................................................20
Activitate creatoare prin sunete.......................................................................................................21
Începutul orei..................................................................................................................................22
Exerciţiul I–A–O.........................................................................................................................22
Exerciţii cu sunetul E...................................................................................................................23
Concentrare şi destindere.............................................................................................................24
Încheierea orei.................................................................................................................................27
Configurarea unei ziceri..................................................................................................................30
Împreună cu copiii...........................................................................................................................32
Repetiţia..........................................................................................................................................33
Cum folosim repetarea în predare?..............................................................................................33
Alternanţa dintre tare şi încet.......................................................................................................34
Schimbarea în cadrul orei................................................................................................................35
Tratarea diferită a limbajului şi a muzicii........................................................................................36
Două îndrumări ale lui Rudolf Steiner.........................................................................................36
Folosirea măsurii versurilor la diferite activităţi..............................................................................39
Multele lucruri pe care le putem face cu bagheta............................................................................41
Exerciţii cu baghetele mari de lemn.............................................................................................41
Folosirea micilor baghete de lemn...............................................................................................43
Împărţirea şi strângerea baghetelor..............................................................................................45
Patru mici jocuri în cerc..................................................................................................................47
Jocul Soarelui..............................................................................................................................47
Jocul ploii....................................................................................................................................48
Jocul fulgilor de zăpadă...............................................................................................................48
Jocul de-a porumbeii...................................................................................................................49
Trecerea prin poartă........................................................................................................................51
Prezenţa spectatorilor la ora de euritmie..........................................................................................52
Cântece............................................................................................................................................53
potrivite pentru mici jocuri de mişcare............................................................................................53
Cântec din Moravia.....................................................................................................................53
4 Margarethe BÜHLER – Euritmia pentru copii mici
Poştalionul...................................................................................................................................54
Poştalionul melc..........................................................................................................................55
Acum cad iarăşi frunzele.............................................................................................................56
Cu sania.......................................................................................................................................57
Juchhei! Floricică!.......................................................................................................................58
Cântec de seară............................................................................................................................59
Relativ la cântecele-jocuri...............................................................................................................61
Importanţa formării arcului.............................................................................................................62
Arta povestirii lui Rudolf Steiner ca model.....................................................................................63
Teme pentru cele patru anotimpuri..................................................................................................64
O temă de o oră pentru primăvară...................................................................................................64
O variaţiune a acestei teme..........................................................................................................66
Despre alcătuirea primei teme de primăvară...................................................................................67
O temă a unei ore de vară................................................................................................................68
O temă a unei ore de toamnă...........................................................................................................72
O altă temă de toamnă.................................................................................................................74
O temă de iarnă...............................................................................................................................76
O oră de Crăciun.............................................................................................................................78
Pregătirea unei bogate vieţi sufleteşti..............................................................................................82
Configurarea basmelor....................................................................................................................83
O selecţie de poezii.........................................................................................................................85
Despre spectacolele publice de euritmie pentru copii......................................................................93
Despre mersul desculţ.....................................................................................................................95
Să nu reprezentăm euritmic cu copiii personajele „rele”.................................................................96
Euritmia pentru copii: o dată pe săptămână.....................................................................................97
În privinţa unui număr mai mare sau mai mic de copii participanţi la euritmie...............................98
De ce este bine ca la euritmie copiii să poarte haine verde-deschis? ..............................................99
Pentru înţelegerea diferitelor interpretări ale indicaţiilor lui Rudolf Steiner..................................100
Relativ la exerciţiul I–A–O........................................................................................................100
Două relatări despre efectele euritmiei la copii.............................................................................102
Cuvânt de încheiere.......................................................................................................................103
Aspecte fundamentale
După ce am practicat patruzeci şi cinci de ani de-a rândul euritmia pentru copii, vreau să încerc să
redau în această carte o privire de ansamblu asupra acestui domeniu foarte variat, care poate servi
drept bază predării euritmiei la copiii între trei şi şapte ani. Dorinţa mea este ca prin aceasta să ofer un
ajutor euritmiştilor care doresc să abordeze o astfel de sarcină.
Persoana care predă euritmia trebuie să-şi însuşească anumite legi şi indicaţii pe care am încercat să
le prezint, să le unească cu fiinţa sa în aşa fel încât să le poată aplica în fiecare oră de euritmie ca de la
sine, încât să înţeleagă şi să vadă că altfel nu este deloc posibil să menţii laolaltă ceata de copii în orele
de predare şi să trezeşti în ei interesul comun, bucuria şi entuziasmul. Acest „ajutor” trebuie să prindă
rădăcini în persoana care predă euritmia, să-i treacă în braţe, mâini şi picioare, chiar dacă trebuie să o
însoţească de fiecare dată, iar şi iar, cu conştienţa. Pentru început ar putea să pară obositor şi chiar
incomod să se preocupe cu atâtea pregătiri, pe care însă le va recunoaşte în curând ca fiind un minunat
ajutor.
Nu este suficient ca pentru predare să se adune pe cât de multe versuri, jocuri, cântece ş.a.m.d. este
posibil. Euritmistul (euritmista) trebuie mai întâi să ia decizia absolut serioasă de a se preocupa
realmente cu fiinţa copilului, cu ceea ce aduce el cu sine la naşterea sa, cu cele de care are nevoie
pentru se descurca treptat pe Pământ şi pentru a se uni cu lumea înconjurătoare lui. Toate acestea sunt
determinante pentru învăţământul euritmiei. Euritmia pentru copiii între trei şi şapte ani este un
domeniu în sine, este cu totul altceva decât euritmia artistică şi decât predarea euritmiei în şcoli, unde
se poate apela deja la raţiunea copilului. Pentru îndeplinirea acestei sarcini, premisa de la sine-
înţeleasă este o formare deplină în domeniul euritmiei. Dacă se procedează la predarea euritmiei
pentru copiii mici fără o cunoaştere prealabilă a specificului din acest domeniu, la început copiii vor
participa cu bucurie, pentru că ei aşteaptă ceva nou, dar în curând nu vor mai prezenta nici un interes,
vor pierde bucuria de a participa şi nu vor mai putea fi ţinuţi laolaltă. Persoana care predă abordează
atunci, adesea din disperare, la mijloace ne-euritmice, pentru a-i captiva pe copii. Propriul său
disconfort interior îi spune însă că se află pe un drum greşit, şi ea va înţelege că îi lipsesc bazele
corecte pentru a clădi pe ele. Cât de des nu am perceput eu însămi aceste griji, de câte ori nu am fost
rugată să acord sfat şi ajutor şi solicitată de atâtea ori să-mi redactez experienţele! După ce ţi-ai
elaborat/prelucrat datele şi indicaţiile, abia dacă mai pot apărea dificultăţile menţionate şi copiii vor
veni precis de-a lungul anilor de fiecare dată cu o aşteptare bucuroasă la euritmie. Ei simt că de la
învăţătoare porneşte o certitudine care le vine cu bunăvoinţă în întâmpinare: aşa este bine, aşa este
adevărat.
Acum aş dori să vă rog să nu consideraţi exemplele ce urmează în continuare, pe care a trebuit să le
redactez pentru o mai bună înţelegere, drept reţete fixe, ci numai drept stimulatori de a elabora ulterior
voi înşivă Noul pe baza lor! Negru pe alb, tipărite, cuvintele acţionează adesea încremenite, în timp ce
în predare, corespunzător circumstanţelor şi copiilor, sunt transpuse pline de fantezie în activitate.
Fiecare învăţător trebuie să configureze ceva anume din propria sa personalitate şi nu poate prelua pur
şi simplu cele configurate de un coleg/o colegă. Acelaşi lucru ce reuşeşte cuiva într-un mod strălucit,
poate să nu găsească la altul nici un ecou, să nu le spună nimic copiilor. Acest lucru are justeţea lui,
căci fiecare trebuie să trăiască întru totul din cele create de sine, să se poată uni complet cu acestea, şi
de aceea ele trebuie să fie propria sa creaţie pe care o oferă copiilor la ora de euritmie.
Acest aspect se exprimă şi în sfaturile pe care le-a dat Rudolf Steiner personal primei euritmiste
care a lucrat cu copiii. Astfel, Tatiana Kisselef, care a dat ore de euritmie pentru copii la început, la
Dornach, mi-a relatat că după ce a privit astfel de ore, Rudolf Steiner i-a spus bucuros că poate
proceda aşa în continuare, cu fantezie, cu multă fantezie să născocească mereu ceva nou. Pe aceasta a
pus el accentul: cu fantezie, fiecare să creeze el însuşi!
Alice Fels, cea dintâi euritmistă pentru copii din Stuttgart, mi-a spus că Rudolf Steiner a privit cu
drag faptul că ea a introdus lucruri proprii pe un ton de povestire liberă. Şi pentru aceasta avem nevoie
de puterile noastre creatoare, pe care trebuie să le trezim în noi.
Pentru a ne clădi pas cu pas ceva valabil, vrem să începem mereu cu copilul însuşi, totuşi să
abordăm aici lucrurile numai în măsura în care este necesar pentru tema noastră „euritmie”.
După naştere, copilul mai trăieşte încă în strânsă legătură cu o lume îndepărtată, colorată, fără
margini, străbătută de lumină, lumea spirituală, şi cu învelişul corpului matern, care îl încălzise şi
protejase până nu de mult. Pe amândouă le-a părăsit ca să se încarneze pe Pământ, un Pământ pe care
există întuneric, soliditate, graniţe, răceală. Mica fiinţă omenească, trebuie să o spunem cu uimire,
fiinţa divină, stă acolo, aşteptând plină de încredere dacă oamenii îi vor aduce o nouă ocrotire. Ce
răspundere, ce sarcină începe imediat pentru părinţi şi educatori!
Paul Bühler descrie această trăire într-o poezioară 1:
Ziua de naştere
Păşeşti în lume
Ca zăpada într-un oraş…
Oamenii sunt uimiţi
Că încă cineva are încredere în ei.
Ei stau aici,
Confuzi de curaj şi ruşine
Şi sărbătoresc faptul
Că cineva nepărtinitor a venit.
Rudolf Steiner a făcut o propunere minunată, pentru a-i menţine trează pe cât posibil de mult
copilului amintirea aceste lumi colorate de lumină: Să se monteze deasupra leagănului sau pătuţului
văluri uşoare, transparente, astfel încât copilul să fie înconjurat de culori.
Cel mai bine este să se folosească mătase, eventual de un albastru ceruleu sau roz (nu albă, căci
albul nu este o culoare şi are un efect rece). Aceste văluri se fixează unul peste celălalt sau de leagăn şi
dau o nuanţă de culoare învăluitoare, caldă.
Acest sfat al lui Rudolf Steiner ne spune că legătura copilului cu lumea spirituală nu trebuie
întreruptă brusc, că el trebuie să se familiarizeze treptat cu raporturile pământeşti. Aceasta este de o
mare importanţă şi pentru predarea euritmiei, după cum vom vede. Cuvântul „încarnare” înseamnă
încorporare, devenire umană. Eu resimt faptul de „a se încarna” drept o „familiarizare”. O
familiarizare, o unire cu ceva nou trebuie să se desfăşoare în linişte. Dacă însă copilul este transpus, la
păşirea sa pe Pământ şi în prima perioadă a vieţii sale prea devreme în ceva care nu îi este încă
1
Paul Bühler: Primii paşi în viaţă. Observaţii asupra copiilor. Versuri din lumea copiilor. Editura
Literarischer Verlag, Dornach.
adecvat, aceasta poate determina o trăire de şoc având influenţe negative asupra evoluţiei sale
ulterioare.
Rudolf Steiner spune că ceea ce acţionează asupra copilului la vârsta cea mai fragedă acţionează
cel mai profund în el, mai profund decât se poate întâmpla ulterior 1.
Lucrurile stau aşa, pentru că nou-născutul se simte una cu mediul său înconjurător, pentru că nu se
simte delimitat şi diferite de aceasta, ca fiinţă individuală. El nu se poate apăra de influenţele negative,
trebuie să le lase şi pe acestea să acţioneze în el, deoarece corpul său este încă permeabil, pielea sa nu
îi conferă încă o protecţie delimitatoare faţă de cele exterioare.
Puterile divine creatoare au organizat, în înţelepciunea lor, ca un copil să trebuiască să înveţe
treptat şi succesiv forţa de ridicare pe verticală, mersul, vorbirea, gândirea. Este o cale lungă, pe care
una o precede pe cealaltă şi se constituie ca însuşiri treptat, în mod armonios şi firesc.
Noi trebuie să avem încredere în această cale evolutivă şi să nu vrem să intervenim în mod egoist,
pentru a atinge rezultate pretimpurii. Cele care se născocesc în ziua de azi ca înnoiri şi se
experimentează pe copii, pentru a-i face capabili de viaţa pământeană, distrug posibilitatea unui drum
evolutiv corect. Despre aceste triste „invenţii”, considerate „progres”, putem citi aproape zilnic şi face
zilnic observaţii. Nu vrem să ne referim în continuare la acestea, ci vrem să prezentăm forţele
vindecătoare şi favorizante care stau la baza euritmiei.
Copiii trebuie să înceapă să practice euritmia abia după împlinirea vârstei de trei ani – spune
Rudolf Steiner. Am putea întreba: De ce abia atunci? Pentru că până atunci copilul este încă strâns
legat cu forţele eterice dătătoare de viaţă ale mamei. El mai are încă nevoie de această legătură
lăuntrică, îl resimte ca pe o conducere ocrotitoare, conferitoare de forţă.
La fel se explică şi sfatul pe care l-a dat Rudolf Steiner mamelor care exercită profesiunea de
euritmistă: anume de a aştepta cu reluarea acestei activităţi până când împlineşte copilul trei ani.
Acesta pare un timp îndelungat de aşteptare pentru o euritmistă, care nu trebuie să aibă preocupări
euritmice nici în timpul sarcinii, pentru că are nevoie de gândurile şi sentimentele ei bune, de forţele ei
eterice, pentru a învălui şi însoţi copilul care se formează. – Aici îmi îngădui să intercalez ceva trăit de
mine însămi: La un an după naşterea copilului meu, am încercat să-mi continui activitatea de euritmie
scenică. După câteva zile copilul s-a îmbolnăvit şi a făcut o febră mare. Pentru că nu m-am dus la
euritmie, s-a însănătoşit curând. Următoarea mea încercare de a relua euritmia s-a încheiat în acelaşi
mod; copilul a făcut din nou febră. Atunci am înţeles că nu faptul că plecam de lângă el, că lipseam
câteva ore îl îmbolnăvea – pentru că nu îl lăsam singur, tatăl său avea grijă de el –, ci faptul că el
simţea că îi sunt sustrase forţele eterice materne cu care era unit, tocmai acele forţe care sunt întru
totul necesare în euritmie. Copilul trebuie să fi simţit ceva ca un fel de răcire interioară prin dispariţia
unei trăsături comune de forţe care ne străbătea pe amândoi. El reacţiona la aceasta cu febră. De
atunci, perioada de lăuzie nu mi-a mai căzut greu!
Începând într-al treilea an de viaţă co-apartenenţa eterică a mamei şi copilului trebuie să se
destrame. Copilul vrea să devină acum o fiinţă proprie, începe să-şi spună „eu”. El vrea să cerceteze el
însuşi lumea înconjurătoare. Cu acest prilej, el manifestă adesea o certitudine uimitoare, o splendidă
încredere. Această încredere s-a format în el, s-a înrădăcinat adânc în el prin aceea că ni i-am adus cu
iubire (în întâmpinare) cele de care are el nevoie pentru evoluţia lui.
Acum poate participa şi la orele de euritmie şi noi putem să-l ajutăm să găsească un raport corect
cu lumea sa înconjurătoare, cu legile spaţiului.
1
Rudolf Steiner: Valoarea pedagogică a cunoaşterii omeneşti şi valoarea culturală a pedagogiei. Arnheim
1924.
În perioada actuală copiii spun cu mult mai repede „eu”, decât înainte, pot număra, socoti, scrie
litere ş.a.m.d. cu mult mai devreme decât era cazul înainte. Dar acest aspect nu trebuie sprijinit şi nici
favorizat. Noi nu trebuie să fim mândri de deşteptăciunea prematură a copiilor. Nu trebuie să se piardă
cunoaşterea necesităţii unei evoluţii omeneşti clădite treptat. Educatorul trebuie să aibă mereu în
conştienţă ce anume este bun şi ce nu pentru un copil la fiecare vârstă. Cunoaşterea intelectuală este
formată în ziua de azi şi aşa prea devreme. Dar mijlocul omului, căldura inimii sale forţele sufletului
său sunt în majoritate prea puţin solicitate, pentru că faţă de acestea nu se manifestă rezultate imediate.
Actuala direcţionare a adulţilor înspre intelect trece neobservat asupra copiilor, deoarece aceştia nu
prea percep altceva în mediul lor înconjurător. Însă tocmai prin euritmie putem cultiva şi forma în mod
deosebit forţele regiunii inimii, prin aceea că trezim intrarea faţă de întreaga existenţă, bucuria faptei.
Dintr-un astfel de „mijloc” (centru) copiii îşi vor putea extrage oricând în viaţa ulterioară noi puteri,
pentru a nu se atrofia într-o lume care devine tot mai lipsită de suflet şi mai săracă în sentimente.
Nevoia copilului de a imita mişcarea
În clipa în care copilul mic percepe o mişcare, el resimte impulsul lăuntric de a o imita. De la
naştere şi până la schimbarea dentiţiei din jurul vârstei de şapte ani, percepţiile şi interesul său se
adresează tuturor fenomenelor de mişcare, gesturilor, mersului adulţilor ş.a.m.d., aşa cum a expus-o
Rudolf Steiner amănunţit în conferinţele de la Arnheimer, deja menţionate la început. Pentru început,
copilul nu este interesat, cum s-ar crede, de sunetele, zgomotele care au loc în jurul său; acestora abia
dacă le dă atenţie. El nu poate proceda altfel, decât să reacţioneze la mişcări de orice tip. Noi am făcut
deja toate observaţiile asemănător: dacă te apleci deasupra leagănului şi ai întâmplător un şa pe umeri,
care se leagănă cumva, copilul ar dori imediat să îl apuce. El nici nu aude ceea ce îi şoptim noi cu
iubire, ci priveşte fascinat la mişcările şalului, iar braţele şi mânuţele sale ajung în activitate, ce
provine dintr-o agitaţie lăuntrică plină de bucurie.
Asta înseamnă, pentru adulţii care au grijă de copil, că ar trebui să părăsească mişcările lor
cotidiene, pentru a face în faţa copilului gesturi frumoase, conştient configurate. Acest lucru pare să fie
obositor şi pare să solicite timp în plus. Dar dacă descoperiţi ce mişcări nemodelate, adesea urâte şi
grăbite aţi făcut până acum, veţi avea o bucurie în a da o formă conştientă gesturilor voastre şi de a
pregăti în felul acesta ceva binefăcător pentru copil.
Unde se mai dă atenţie în vremea actuală acestei prime nevoi lăuntrice a copilului? Unde i se aduc
copilului gesturi demne de a fi imitate? Cine mai poate simţi că mişcările frumoase sunt ca o hrană
pentru copil, pe care acesta doreşte să o preia pentru a se modela pe sine?
Gândiţi-vă numai la circulaţia stradală care creează atâtea confuzii, la goana maşinilor, a
tramvaielor, la graba nervoasă a oamenilor, cu care copiii cei mai mici sunt adesea confruntaţi, şi la
toate celelalte de care trebuie să se lase inundaţi. Faţă de toate acestea, ei se strâng lăuntric, devin
insensibili şi obosiţi, şi dacă adorm în cărucior în mijlocul fluctuaţiei, cu aceasta se salvează ajungând
în ţinuturi mai liniştite.
Dar cum sunt gesturile formate? Dacă, de exemplu, vrem să exprimăm copilului „vino încoace” şi
facem un gest îngust cu braţul şi mâna, ţinând podul palmei deschis înspre copil şi mişcându-l încet,
copilul îl poate înţelege. Întregul său corp pare să vibreze de bucurie. În vremurile vechi la cuvintele
„te rog, te rog”, se împreunau palmele, se deschideau şi reuneau apoi din nou. Aceasta este o mişcare
frumoasă. Dacă vrem să exprimăm „da, da”, vom înclina uşor şi încet capul, ridicându-l apoi şi
înclinându-l iarăşi. Copilul va simţi acest gest ca fiind liniştitor.
În acest loc aş dori să redau ceva extraordinar de important spus de Rudolf Steiner:
„…Dacă alături de copil trăieşte un tată ca un urs, sau ca un leu, care se înfurie adesea şi-şi
manifestă emoţiile în prezenţa copilului, trebuie să ne fie limpede: copilul nu înţelege încă nimic din
ceea ce trăieşte lăuntric în emoţii, dar faţă de ceea ce vede, el vieţuieşte ceva care nu este moral. Acest
copil priveşte – inconştient – o dată cu manifestarea mâniei şi aspectul moral; astfel încât el nu are
numai aspectul exterior al gestului, ci preia în sine şi întreaga valoare morală a gestului. Dacă eu fac
un gest mânios, acest gest trece până în organizaţia sanguină a copilului, şi dacă aceste gesturi se
repetă, ele devin expresie a circulaţiei sanguine a copilului. El se organizează în trupul său fizic, aşa
cum mă comport eu în mediul său înconjurător în privinţa gesturilor. Sau dacă eu nu mă comport cu
iubire în apropierea copilului, dacă eu fac ceva fără să dau atenţie copilului, ceva care nu este potrivit
decât la o vârstă matură, şi nu sunt mereu conştient că am copilul în preajma mea atunci poate
interveni situaţia ca acel copil să se dăruiască cu drag unor lucruri care nu sunt copilăreşti, ci
corespund vârstei adulte, iar trupul său fizic va fi organizat în mod corespunzător. Cel care consideră
întreaga viaţă a omului, de la naştere şi până la moarte, cu cerinţele despre care am vorbit, vede că un
copil faţă de care adulţi s-au comportat aşa, lăsându-l să imite lucruri adecvate doar pentru o vârstă
mai înaintată, va cădea ulterior pradă sclerozei, începând de la vârsta de cincizeci de ani. Acest lucru
trebuie înţeles în întregul său context. Bolile care apar la bătrâneţe sunt adesea doar consecinţa
greşelilor de educaţie care sunt făcute la vârsta cea mai fragedă a copilăriei…” 1.
În acest mod impresionant descrie Rudolf Steiner ce consecinţe grave poate avea faptul că adulţii
nu-şi pot menţine sub control mişcările şi comportamentul în prezenţa copilului mic. Câte daune nu se
provoacă prin lipsa de simţire şi prin ne-gândire!
Şi oare nu ar trebui să simţim acum impulsul să începem cu euritmia pentru cei mici? Da, este o
sarcină imperios necesară, care va fi considerată ca fiind tot mai importantă în viitor, căci în nici un alt
fel nu pot obţine copiii într-un mod atât de unic cele de care trebuie să se dispenseze tot mai mult în
ziua de azi.
Acum înţelegem şi cuvintele lui Rudolf Steiner: „…Un sentiment puternic al Eului ar lua, de
exemplu, naştere prin aceea că între 3 şi 4 ani i se aduce copilului euritmia elementară. Atunci ar fi
solicitat întregul om, şi un adevărat sentiment al Eului ar pătrunde în fiinţa lui…” 2.
Întreaga entitate a copilului – statura fizică, lumea sufletească, fiinţa spirituală – toate sunt
solicitate prin euritmie, astfel încât să se poată forma în armonie, treptat şi firesc, fără constrângere şi
suprasolicitare, pentru a deveni vas pentru o conştienţă sănătoasă a Eului. În perioada următoare a
vieţii, aşa cum a expus Rudolf Steiner, această fortificare a Eului abia dacă poate fi recuperată ulterior,
sau în orice caz se face foarte greu, deoarece procesul formării s-a consolidat deja în mare măsură.
Jucându-se şi dansând, plini de bucurie, trebuie să se familiarizeze copiii cu mediul lor
înconjurător, să se familiarizeze cu raporturile spaţiale şi să înveţe să iubească Pământul cu bucuria
descoperitorului.
Cât de des putem observa minunându-ne că micuţii, atunci când se bucură sau ascultă muzica,
încep spontan să danseze şi se mişcă aproape perfect ritmic, cu picioruşe îndemânatice şi mişcări
graţioase ale braţelor, ca şi cu le-ar fi studiat. Aici se manifestă nevoia copilului de a se mişca frumos
şi cu uşurinţă. Noi trebuie să înţelegem această nevoie, pentru a le veni corect în întâmpinare cu
euritmia.
Rudolf Steiner: „…Dacă oamenii ar avea uşurinţa corectă, ar dansa de fapt împreună cu toţi copiii
mici, s-ar mişca împreună cu toţi copiii mici. Lucrurile stau aşa că omul se naşte în lume în aşa fel
încât vrea să-şi aducă propria corporalitate în acord armonios cu lumea, într-un ritm muzical, iar
această capacitate muzicală lăuntrică prezintă la copii un maximum între 3 şi 4 ani. Părinţii pot face
infinit de mult, dacă o observă, şi dacă fac mai puţin legătura cu ceva muzical exterior, ci cu specificul
determinant al trupului, cu dispoziţia de dans. Şi tocmai la vârsta aceasta s-ar putea obţine infinit de
mult prin pătrunderea trupului copilului cu euritmia elementară. Dacă părinţii ar învăţa să se ocupe de
copil în mod euritmic, în copii s-ar naşte cu totul altceva decât se întâmplă de obicei. Ei ar învinge o
anumită greutate care trăieşte în membrele lor. Toţi oamenii au în ziua de azi o astfel de greutate în
membrele lor. Aceasta ar fi învinsă…”.3
Exprimat poetic:4
Primii paşi
1
Rudolf Steiner: Valoarea pedagogică a cunoaşterii omului şi valoarea culturală a pedagogiei.
2
Rudolf Steiner: Arta educaţiei. Metodica şi didactica, Stuttgart 1919.
3
Rudolf Steiner: Arta educaţiei. Metodica şi didactica.
4
Paul Bühler: Primii paşi, Editura Literarischer Verlag, Dornach.
Cu mâna sprijinită încă de scaun,

Prin tinerele tale membre
Răsună bucuria vieţii. –
Iar în ridicarea picioarelor tale

Te poartă în spaţiul Pământului
Soarele tău.
(Paul Bühler)
Oferirea gesturilor noastre spre imitaţie
Ce înseamnă cele expuse până acum pentru predarea euritmiei?

Faptul că un copil mic imită mişcarea în primul rând dintr-o nevoie lăuntrică, înseamnă pentru noi
să fim mereu un model în timpul predării şi că trebuie să executăm fiecare dintre mişcările noastre
însoţind-o de conştienţă de la începutul orei de euritmie şi până la sfârşitul ei. Copilul imită şi
mişcările noastre necontrolate, ceea ce putem constata adesea cu o uşoară spaimă, chiar dacă unele
situaţii create în felul acesta sunt amuzante.
Fiecare gest trebuie dăruit copiilor, predat copiilor, pentru ca ei să-l poată prelua, primi de la noi.
În tot timpul predării euritmiei copiii trebuie să poată imita totul. Asta înseamnă şi să nu folosim
niciodată un limbaj care ă se adreseze raţiunii; nu vom folosi niciodată cuvinte cum ar fi: „opriţi-vă”,
„facem încă o dată”, „veniţi încoace”, „fiţi liniştiţi” sau altele asemănătoare. Noi înşine, prin fiecare
mişcare a noastră în spaţiu, prin felul nostru de a conduce, trebuie să-i sprijinim, oprim, să-i facem să
repete ceva, să-i conducem mai departe, să-i adună să-i aduce la linişte. Este greu să le facem pe toate
acestea, totuşi, este o mare diferenţă dacă purtăm aceasta în conştienţă, dacă încercăm să le înfăptuim
sau nu vrem să ştim nimic în această privinţă.
Rudolf Steiner: „Există două cuvinte magice, care indică modul în care intră copilul în relaţie cu
mediul său înconjurător: Acestea sunt imitaţia şi modelul”1.
Trecerea de la gest la limbaj
Faptul că limbajul nostru iese/provine din gest este cel mai important în predarea euritmiei, ceva pe
care nu trebuie să-l uităm niciodată! Gestul precede limbajul. Din gesturile noastre se nasc cuvintele şi
frazele noastre, care se configurează într-un proces.
Acum vreau să descriu ceea ce desemnez eu drept „taina” mea, ceea ce am descoperit eu şi pe care
îl consider α şi ω-ul predării:
Înainte să răsune cuvântul nostru rotit, trebuie ca prin începutul mişcării pe care vrem să o
executăm, să antrenăm braţele fiecărui copil, să le transpunem în mişcare.
Şi atunci când răsună apoi cuvântul, de exemplu „Soare”, începutul pentru rotunjirea O-ului este
deja dat, astfel încât prin răsunarea cuvântului putem desăvârşit O-ul.
1
Rudolf Steiner: Copilul din punctul de vedere al ştiinţei spirituale.
Încercaţi fiecare să începeţi o mişcare pe care să o dăruiţi imitaţiei, şi să treceţi abia apoi la cuvânt.
Exersaţi pe fraza: „Plouă, plouă, pământul devine ud”. Imaginaţi-vă că vă aflaţi cu o ceată de copii
stând în cerc, astfel încât să-i putem vedea pe toţi (Ploaie = Regen!). Începem încet, limpede, să
descrie R-ul de sus în jos pregătindu-l şi simţind când l-au recepţionat copiii şi îl transpun în mişcare.
Trebuie ca începutul nostru să ajungă în braţele tuturor copiilor! Abia apoi rostim: „Plouă”. R-ul se
rostogoleşte, desigur, ca ploaia în jos. Repetăm. Apoi ne înclinăm (aplecăm) puţin în faţă, pentru a
forma trecerea de la R la E-ul Pământului (=ERDE) (REGEN= ploaie). Abia când formă E-ul rostim
„Pământul”. Apoi dizolvăm iarăşi E-ul.
Şi trecerile de la un sunet la altul fac parte din proces şi trebuie configurate.
De aceea este important să facem sunetele clare (limpezi) şi lent. Acum formăm, mergând cu
braţele în sus, începutul S-ului – este o cale lungă – pentru a executa un S delicat, de sus în jos. În
acest moment spunem „wird nass” (=devine ud). În S, ploaia continuă să se scurgă spre Pământ.
Repetăm fraza, dăm din nou începutul lui R, ş.a.m.d. Dacă nu începem mişcarea înainte de a rosti
cuvântul, acesta trece pe lângă ei, copiii rămân imobili pe loc şi ne privesc, dar nu-şi pot mişca braţele,
deoarece apare deja cuvântul următor.
Să exersăm acum „Luna iese din nori” (Der Mond kommt aus den Wolken hervor). Din spate, de
departe, formăm încet un mare O, antrenând din nou cu noi toate braţele copiilor, până când din
această mişcare se formează fraza „Luna iese din nori”. Un mare O în poziţie de mijloc este suficient
pentru toată această frază, pentru a crea imaginea Lunii. Să încercăm mereu această începere a
gesturilor înainte de rostirea cuvintelor, până când devine ceva de la sine înţeles pentru noi, la care nu
putem renunţa.
Pentru orice trecere dintre sunete este valabil acelaşi lucru. Indiferent că ne ducem braţele în sus
sau în jos, că le depărtăm sau vrem să le apropiem, în toate trebuie procedat cu siguranţă.
Dacă vom face o dată experimental exemplele menţionate fără să abordă gesturile în prealabil şi
apoi din nou în modul descris, vom constata precis marea diferenţă şi vom simţi efectul asupra
copiilor.
Şi pentru picioare este valabilă intrarea în gest înaintea rostirii sunetului
Dacă, de exemplu, am stat un timp liniştiţi pe loc, şi acum vrem să mergem mai departe, trebuie să
indicăm cu picioarele noastre un început considerabil, astfel încât copiii să observe că acum vrem să
mergem. Altfel se poate întâmpla ca noi să ne punem singure în mişcare, iar copiii să rămână pe loc
până când înţeleg că ar trebui să ne urmeze.
Dacă vrem să mergem ca uriaşii, cu paşi mari şi siguri, ne îndreptăm înainte şi ridicăm energic
piciorul, astfel încât să putem porni simultan cu toţi copiii. Dacă e să mergem ca piticii, ne aplecăm în
faţă, pentru a pregăti paşii mărunţi.
Dacă e să ţopăim, ca de exemplu la „căsuţă, sări”, ne arcuim în prealabil întrucâtva cu corpul
nostru, ne îndoim, pentru a pregăti astfel saltul de jos în sus, pentru ca la cuvântul „sari” copiii să se
poată desprinde într-adevăr de podea, împreună cu noi. Cu mişcări de ridicare a braţelor putem
favoriza şi mai mult înălţarea.
Aceeaşi pregătire plină de grijă este valabilă atunci când dorim să îngenunchem, pentru ca aceasta
să se întâmple lent şi frumos şi nu cu o smucitură bruscă, asemănătoare unui gest de cădere pe podea.
Pentru copii, capacitatea comună de cuprindere, trecerea comună ce ia naştere de la o mişcare la
alta înseamnă o bucurie lăuntrică, o încălzire lăuntrică, o dilatare lăuntrică.
Toate acestea par o muncă grea pentru noi! Dar cât de repede ne uităm oboseala atunci când copiii
participă plini de zel şi apoi încep să povestească despre propriile lor trăiri, despre ceea ce au
descoperit. Ei devin atenţi la procesele din mediul lor înconjurător. Aceasta ne arată că ei au resimţit
veracitatea euritmiei.
Rudolf Steiner spune: „…Încercaţi să nu stârniţi artificial interesul, contând pe senzaţional, ci
încercaţi să faceţi ca interesul să se nască din propria entitate a copilului, prin aceea că stabiliţi o
legătură interioară cu copilul…”.
Ce sunt „senzaţiile” în predare?

Când am ajuns cândva într-o sală în care urma să aibă loc euritmie cu copiii, am văzut că pe podea
erau desenate multe cercuri mici, în care se aflau flori, lumânări, stele, corăbii. La întrebarea mea ce
înseamnă aceasta, mi s-a explicat că se procedează mereu aşa, pentru ca fiecare copil să aibă căsuţa
lui.
Folosirea unui asemenea mijloc ajutător nu poate izvorî decât dintr-o nesiguranţă, dintr-un
sentiment de teamă de a nu-i putea captiva altfel pe copii. Atunci când aceştia ajung în sală, privesc în
primul rând la imaginile de pe podea, şi începe o alegere plictisitoare a locurilor. Aflaţi apoi în
căsuţele lor, începe o ştergere discretă a desenului cu picioarele, din curiozitate dacă imaginea se lasă
ştearsă, sau din plictiseala deja născută, deoarece copiii nu au fost interesaţi lăuntric. La întoarcerea
ulterioară în căsuţe s-a creat o mare nelinişte, deoarece copiii nu şi-au putut regăsi imediat locurile, s-
au aşezat pe locul altcuiva şi se împing reciproc.
Cât de liberă şi de destinsă decurge însă predarea fără puncte de sprijin prestabilite! Un cerc se
formează sub conducerea noastră într-un mod foarte firesc. Pentru copil, e înseamnă mereu casa,
ocrotirea. Din acest rotund îi putem conduce oricând în afară, la trăirile din spaţiu, şi apoi iar la
adunare şi repaus prin aceea că formăm din nou împreună cu ei un cerc. Conducerea noastră conferă
copiilor un sentiment de siguranţă, din care se creează o legătură lăuntrică între noi.
Nu este nevoie să folosi mijloace exterioare. Astfel că ne este îngăduit să spunem: Nu desenaţi
niciodată ceva pe podea, şi nici pe tablă. Din păcate, aceasta se practică încă mult prea mult în ziua de
azi. Dacă am început o dată cu aşa ceva, ne va fi greu să renunţăm la astfel de „senzaţii”.
Raportul religios al copilului faţă de lumea sa înconjurătoare
Raportul copilului mic faţă de gesturile din mediul său înconjurător are un caracter religios firesc,
„copilul este de fapt cufundat în întregime în religie”, spune Rudolf Steiner. Copilul ar dori să imite
gesturi evlavioase. Pe acestea trebuie să i le aducem în întâmpinare, pentru ca el să le poată prelua
împreună cu noi. Cu cât drag le preia copilul, devenind liniştit şi cucernic atunci când seara înainte de
culcare şi dimineaţa după trezire, mama rosteşte o rugăciune, împreunând mâinile. Atitudinea lăuntrică
ce vorbeşte din împreunarea mâinilor se imprimă în sufletul copilului. El nu trebuie deloc să înţeleagă
cuvintele rugăciunii. Dar va asculta tonul solemn al limbajului.
Rudolf Steiner şi-ar fi dorit ca mama să poată îngenunchea în timpul rugăciunii lângă pătuţul
copilului. Aceasta sprijină şi mai mult atitudinea specială a rugăciunii. Ulterior, copilul va
îngenunchea el însuşi la rostirea rugăciunii. În felul acesta se vor forma în el sentimente ale veneraţiei,
încrederii, recunoştinţei şi se vor dezvolta în atitudinea fundamentală a fiinţei sale.
În cazul în care copiii nu au avut ocazia să dezvolte aceste sentimente la vârsta cea mai fragedă,
pentru că adulţii nu i-au adus niciodată ceva faţă de care să se poată înflăcăra, mai târziu vor deveni
lipsiţi de evlavie şi se vor încadra în viaţă fără sentimente de admiraţie şi evlavie, aşa cum
experimentăm tot mai mult în ziua de azi. Nu ei sunt vinovaţi de starea lor de sărăcie a sentimentelor,
deoarece germenii sufletelor au fost îngropaţi şi s-au pipernicit. Dar lipsa de evlavie trece mai târziu în
limbaj, în gândire, în fapte. Nu s-a putut dezvolta conştiinţa faţă de faptele omeneşti.
Rudolf Steiner: „Evlavia din prima jumătate a vieţii se transformă într-o însuşire absolut deosebită
în a doua jumătate. Am auzit cu toţii de personalităţi care, prin ceea ce sunt, constituie o binefacere
pentru cei din preajma lor. Ele nici nu trebuie să spună ceva deosebit, este suficient să se afle de faţă.
Este ca şi cum din întreg modul de a fi al fiinţei lor iradiază ceva invizibil din el, împărtăşindu-se
celorlalte suflete. Întregul lor mod de a fi acţionează binefăcător şi însufleţitor asupra mediului
înconjurător. – Cui datorează aceşti oameni puterea de a acţiona prin însuşirile lor, binefăcător asupra
mediului lor înconjurător? Faptului că în tinereţe le-a fost îngăduit să trăiască o viaţă de evlavie, că au
avut parte de multă evlavie în prima jumătate a vieţii. Evlavia din prima jumătate a vieţii se transformă
în forţă de a acţiona în mod invizibil binefăcător şi binecuvântător în cea de-a doua jumătatea
vieţii…”1.
Un băiat de zece ani, care nu era german, a venit după război la mine, la euritmie, şi a dorit să
participe şi la euritmia copiilor mici. A participat cu seriozitate; nu se simţea deloc prea mare.
Îndrăgea în mod deosebit gesturile evlavioase, cum ar fi încrucişarea braţelor pe piept sau gestul
dăruirii. Nu mai văzuse şi nu mai vieţuise niciodată aşa ceva şi voia să le recupereze şi să le însuşească
aproape cu lăcomie/aviditate. Un destin bun îl adusese la euritmie!
O fetiţă care a văzut o reprezentaţie a unei scenete de Crăciun mergea apo prin casă cu paşi
solemni, învelindu-se cu o pânză, gânditoare, cu braţele încrucişate şi capul plecat, aşa cum văzuse la
Fecioara Maria din sceneta de Crăciun. Multe săptămâni la rând, copilul a rămas în aceeaşi dispoziţie
evlavioasă.
1
Rudolf Steiner: Impulsul lui Christos şi dezvoltarea conştienţei Eului, Berlin, conferinţa a II-a din 22
decembrie 1909.
De aici putem vedea cu ce sentiment de fericire preia un copil astfel de gesturi, le imită şi le acordă
mai departe (spaţiu de) mişcare în sine.
Copilul care se roagă
Tu te rogi, copile,
Şi îţi întinzi sufletul spre Cer,
Iar vocea ta răsună
Spre cetele de Îngeri.
În respiraţia-ţi
Liniştită
Se ascunde bogăţia de culori
A fiinţelor creşti.
Noi tremurăm ca această strălucire

Să nu te strivească.
Dar orice suflet de copil
E adecvat luminii lumii1.
(Paul Bühler)
1
Paul Bühler: Primii paşi în viaţă. Editura Literarische Verlag, Dornach.
Să credem şi noi
Noi înşine trebuie să fim profund pătrunşi şi plini de credinţă în ceea ce le aducem copiilor prin
predarea euritmiei. Nu trebuie să ne simţim niciodată deştepţi şi sublimi, cu mult deasupra copiilor, ci
să ne vieţuim din convingerea noastră cea mai onestă ca fiind laolaltă cu ei, convingere din care să şi
acţionăm. Atunci copiii preiau ceea ce le oferim se angajează lăuntric, pentru că ei resimt esenţialul a
ceea ce le vine în întâmpinare şi pentru care sufletele lor sunt pregătite. Redarea pur intelectuală a unui
material învăţat trece doar prin cap, nu îi poate entuziasma şi vivifia. În special gesturile evlavioase
trebuie configurate din întreaga noastră dispoziţie lăuntrică. Copiii simt imediat dacă nu este aşa.
Dispoziţia lăuntrică trebuie să treacă de la noi la copii.
Astfel, noi trebuie să ne transformăm mereu, să ne cufundăm mereu în toate, într-un mod absolut
firesc, lipsit de constrângere.
„…Dacă devenim una cu ceea ce le predăm copiilor, atunci acţiunea noastră cuprinde întreg
copilul… Copilul nu trebuie să înţeleagă cu urechile, ci cu sufletul. Dacă veţi da atenţie acestui fapt,
veţi putea progresa.”1
Chiar şi grijile şi necazurile noastre personale trebuie date la o parte, lăsate în urmă, înainte de a-i
saluta pe copii. Oboseala nu îşi are locul la ora de euritmie.
„Doar nu puteţi fi obosiţi, nu puteţi fi decât entuziasmaţi atunci când participaţi la predare cu
întreaga dumneavoastră fiinţă. Este absolut incorect să fiţi obosiţi când predaţi; oboseala trebuie
păstrată pentru altă situaţie”, spune Rudolf Steiner în conferinţele de la Arnheim relativ la activitatea
de predare. Dar acest lucru este valabil în primul rând pentru noi, cei care îi învăţăm pe copii. Atunci
când pătrundem cu întreaga noastră forţă sufletească ceea ce vrem să le predăm copiilor, trebuie să fim
prezenţi cu conştienţa trează. Dacă am fi obosiţi, nu ne-am putea vărsa sentimentele suficient de
puternic şi de credibil în gesturile noastre, şi ele nu ar răsuna în sufletele copiilor. Faptul de a avea
mereu încredere, necesită o stare de veghe şi solicită „întregul om”.
Poate fi de ajutor pentru n oi dacă ni-i reprezentăm pe copii în seara de dinaintea zilei de euritmie şi
zăbovim la fiecare copil. Aceasta creează o legătură în timpul nopţii, pe care noi o putem resimţi în
ziua următoare când îi salutăm pe copii. Vom putea preda cu siguranţă şi bucurie, deoarece legătura
creată este activă, ajutându-ne. În felul acesta, copiii sunt înţeleşi „de la suflet la suflet”.
1
Rudolf Steiner: Arta educaţiei. Metodica şi didactica.
Vocalele
Prin intermediul vocalelor, copiii sunt conduşi la interiorizare. Cu cât drag îşi rotunjesc braţele ca
Soare sau Lună, sau trandafir sau poartă aurie (Sonne, Mond, Rose, Tor). Unii copii nu pot forma la
început decât un rotund mic, ezitant. Curând învaţă însă să-şi mişte liber şi destins braţele, şi se poate
percepe că se bucură de aceasta. Prin formarea O-ului se pot elibera de piedicile lăuntrice. În O ei
trebuie să stabilească inconştient o legătură cu ceva, trebuie să îmbrăţişeze, să iubească ceva.
Faptul de a deschide în A, dimineaţa, când florile se deschid încetişor, îi aduce pe copii într-o stare
de uimire, de admiraţie. Atunci când îşi ţin palmele potir ca nişte flori, eu pot să trec pe la fiecare copil
şi lăsa să se reverse încetişor „razele de Soare” de sus în jos, în acest A format cu mâinile lor. Efectul
este într-adevăr minunat: copiii sunt pur şi simplu uluiţi, nu se mişcă, urmăresc fapta mea doar cu
ochişorii. Trebuie să o repet imediat. S-a creat o adevărată evlavie. Apoi florile îşi închid petalele, şi
am configurat deja un mic U. Putem executa chiar un U jubilant, când strigăm, de exemplu, „URA!” şi
sprijinim formarea U-ului cu un mic salt în înălţime/o uşoară săritură. Un U lăuntric cordial formează
cu drag copiii la pronunţarea cuvântului „tu”. Dar sunetul U poate însemna şi înfrigurare, răceală.
Putem rosti „Uhu” şi ne strângem laolaltă, eventual ne frecăm şi mâinile. Apoi trebuie să dizolvăm
curând această strâmtoare a U-ului şi să nu rămânem vreme prea îndelungată strânşi laolaltă.
La cuvintele „cer” (Himmel), „lumină”, putem face împreună cu copiii sunetul I. Din această
vocală se revarsă atâta lumină în afară, încât atunci când îşi îndreaptă braţele în sus la rostirea
cuvântului „cer”, ei pot simţi luminozitate.
Pe mica strofă cuprinsă şi în capitolul «Încheierea orei» pot fi formate trei mari sunete I frumoase:
Priveşte puterea luminii Soarelui,

Ce creează în iubire.
Las-o să lumineze în inima ta,
Ca tu să priveşti la cer.
La primul rând se formează treptat un I în sus. La rândul al doilea I-ul se aduce în jos, ţinând palma
în sus. La versul al treilea se formează un E încrucişând palmele peste piept. La ultimul vers se mai
formează încă un I, încet, în sus. Apoi, în încheiere, se trece din nou la E.
Dar şi un uriaş poate fi caracterizat printr-un sunet I mult întins şi prin paşi fermi. Cu acest prilej,
copiii se simt mai puternici şi ţopăie mândri. Ei vor să crească mari şi să devină puternici. S-ar părea
că sunetul I le conferă curaj.
Un pas, un pas, iar tu nu poţi

Să mă urmezi în mersul meu
Cu care ajung la capătul lumii
Din câţiva paşi.
(Hedwig Diestel)
La fiecare vers facem câte un pas mare pe fiecare silabă.

La fel de bine putem păşi, ca fii ai regelui, pe sunetul I, făcând la fiecare silabă câte un pas, pe
versurile
Iuhei, eu sunt un mândru erou

Şi merg (sau călăresc) încotro vreau.
Eu sunt un mândru fiu regesc
Şi port şi sabie, şi coroană.
(Hedwig Diestel)
Faptul că putem fi regeşti şi purtăm coroană ne determină să mergem drepţi şi cu capul ridicat.
Prin vocala I nu vrem să accentuăm pe „(i)eu vreau”, „(i)eu sunt”, în mod egoist, ci lumina şi
curajul din decizii.
Pentru vocala E vezi «Începutul orei; exerciţii cu sunetul E».
Diftongul EI (se pronunţă „ai”)
Cu sunetul „ai” ne înclinăm uşor spre ceva, ne mlădiem, însoţind ca capul şi corpul mişcările
braţelor. În limbaj există multe cuvinte frumoase, caracteristice pentru acest sunet (în limba
germană!): … a întinde (înmâna), însoţi, a călători, mai departe, etc., etc.… Copiii intră cu drag în
această mişcare de mlădiere. Noi trebuie să le pregătim limpede sunetul, ca să nu ia naştere o mişcare
de pendulare a braţelor, ci să fie vizibilă mişcarea unui sunet dublu (a unui diftong).
Versuri de iarnă pentru sunetul „ai”:
Noi, fulgii de zăpadă F – EI

Zburăm aşa uşor F – EI
De la cer la pământ, (I – E, sau indicăm de sus în jos)
Atât de lung e drumul EI – EI
Fulguşor de zăpadă cu rochiţa albă (SCH – F – EI, WEI – Ö – EI)

Acum vii cu ninsoarea în jos (E – O – SCH – EI)
Tu locuieşti într-un nor (WO – WO)
Drumul tău e atât de lung (WE - WEI)
Fulguşorule, tu acum (SCH – F – EI, E)

Ne acoperi pământul (E – ZU)
Florile, frunzele (L – L)
Se odihnesc acum. (B – RU)
*
Diftongul AU
Aşa-numitul „mic” sunet AU, de retragere în sine, îl facem cu drag cu copiii de exemplu atunci
când ascultăm încordaţi ceva (lauschen) sau vrem să privim la ceva (schaut); sau la cuvintele
„încredere”, „uimire”, „murmur” (Vertrauen, Staunen, Raunen). Gestul „micului” AU îl executăm din
exterior spre noi, astfel încât să ajungem la o contemplare lăuntrică. Şi atunci când ne doare ceva,
spunem „AU” şi ne retragem, ne strângem în noi. Noi trebuie să descriem limpede copiilor această
cale a aducerii înăuntru, a conducerii în sine, pentru că aici se află esenţialul. Este o cale cadre duce de
la lărgimea A-ului la îngustimea U-ului. Atunci când rostim „AU”, facem acelaşi gest şi cu mişcarea
gurii.
Trebuie să exprimăm într-un mod vizibil, plin de viaţă, mişcările euritmice de urzire ale sunetelor
duble, pentru ca toţi copiii să le poată aborda de îndată, împreună cu noi.
„Marile” gesturi AU le folosim numai în cazuri absolut deosebite, deoarece ele sunt greu de cuprins
de către copii. Desigur că ei pot imita şi acest gest, dar va fi pură imitaţie, fără ca ei să aibă un
adevărat sentiment lăuntric în timpul executării lui.
Consoanele
Prin consoane copiii se pot familiariza cu lumea înconjurătoare printr-un proces de descoperire
bucuroasă a acesteia, şi învăţa în felul acesta şi să cunoască circuitul naturii. Or ei trebuie să facă acest
lucru şi îl şi vor. Prin formarea consoanelor se unesc cu înflorirea florilor în L, cu zgomotul vântului
prin frunziş în SCH, cu brazii cei mândri şi drepţi în T (Tanne), cu zgomotul tunetului în R (Donner),
cu străfulgerarea fulgerului în Z (Blitz), cu picătura de rouă ce se rostogoleşte în jos în P, ş.a.m.d. Cu
acest prilej trebuie să exprimăm limpede diferenţa dintre consoanele siflante şi cele Blase, Stoss laut.
(ocluzive, fricative??!)
Trebuie să căutăm cuvinte şi imagini frumoase, pline de sens, care pot într-adevăr exprima ceea ce
se petrece. Cu acest prilej putem redescoperi noi înşine frumuseţea limbajului nostru!
Copiii îndrăgesc foarte mult consoanele. Ei fac plini de încântare P-ul, care pentru copiii mai mari
şi pentru adulţi nu este atât de uşor de făcut, tocmai pentru că pot intra imediat în procesul imaginii
prin imitaţie. Ei se amuză când indicăm în sus, în jos, încoace, încolo, dincoace, dincolo la sunetul D,
zumzetul albinelor în S (Summen) şi felul lor de a sorbi şi de a „ciuguli” în N. Q-ul nu este prea
potrivit pentru copiii mici. M-ul este deosebit de frumos de făcut atunci când ne cufundăm uniform cu
amândouă mâinile în ceva, când ne unim cu ceva, ca şi cum am spune: „hm, asta e bună!”. Rudolf
Steiner a recomandat să facem adesea sunete B cu copiii, accentuând cu acest prilej înconjurarea plină
de iubire.
Gerda Langen a descris cândva că în grădiniţa ei un băieţel a vrut să o reprezinte pe mamă la un joc
în cerc şi că pentru aceasta a făcut de la sine un gest învăluitor, plin de iubire, astfel încât a devenit
vizibil ce resimţea el la acest cuvânt. Era gestul sunetului B.
Activitate creatoare prin sunete
Atunci când configurăm euritmic cu copiii o poezie sau o povestioară – indiferent că folosim cu
acest prilej vocale sau consoane – întotdeauna se poate vedea cât de firesc vieţuiesc ei calitatea
imaginativă a sunetelor.
Din mişcarea euritmică a unui W, pentru copii ia naştere ca de la sine-înţeles un val, care merge
mai departe, sau vântul care adie. Gestul învăluito, protector al unui B devine copac (Baum), munte
(Berg), cetate (Burg). Copiii înşişi sunt totul, ei sunt Soarele, Luna şi stelele, sau florile care înfloresc,
şi animalele, care se mişcă fiecare altfel. Niciodată nu a obiectat vreun copil că de faţă nu s-ar afla
flori, sau de Crăciun, când noi, drept Maria, legănăm copilul în mişcarea W-ului, că nu ar exista nici
un leagăn şi nici un prunc. Trăirea proceselor este dăruită copiilor întru totul prin mişcarea euritmică a
sunetelor, ea pătrunde în ei şi îi umple cu o căldură binefăcătoare. Copiii înşişi sunt activi în mod
creator!
Acesta este aspectul cel mai important! Forţele creatoare tainice, ascunse în fiecare copil sunt
descoperite şi stimulate şi pot fi activate şi într-un mod plin de fantezie, viu. Datorită acestui fapt,
omul îşi va putea aborda sarcinile ulterior în viaţă cu bucurie şi inspiraţie. Copiii simt această
capacitate de a se putea extinde şi dezvolta; aceasta se arată în participarea lor plină de bucurie.
Desigur că noi trebuie să unim procesele cu sunetele corecte, corespunzătoare lor. Acest aspect
trebuie luat în mod deosebit în considerare la prelucrarea unei teme – după cum vom vedea mai târziu.
O educatoare mi-a relatat că de jocul cu copiii a vrut să aprindă un foc. O fetiţă s-a aşezat în mijloc, a
făcut încontinuu cu braţele F, F, F-ul euritmic şi spunea că în felul acesta focul ar fi mai frumos.
Pentru copil, F-ul devine foc, flacără, scânteie, atunci când aprindem împreună un foc în ora de
euritmie.
La ora mea s-au aflat o dată câţiva copii francezi, care nu vorbeau şi nu înţelegeau nici un cuvânt
german. Prin mişcările euritmice, ei au putut prelua şi înţelege totul, fără ezitare. Euritmia a fost pentru
ei un limbaj inteligibil, în mişcare.
Vreme îndelungată a participat a cursurile mele şi un băiat surdo-mut. Abia aştepta să înceapă ora,
participa întotdeauna cu bucuria entuziasmului, prelua imediat fiecare mişcare şi zâmbea adesea foarte
uşor, pentru că descoperise în mişcările mele un umor fin, pe care ceilalţi copii abia dacă l-au observat.
Începutul orei
Pentru început trebuie să-i aducem pe copii la concentrare, să se adune, după cum a accentuat
Rudolf Steiner. De aceea este bine să începem cu un exerciţiu armonizator al vieţii sufleteşti, ca de
exemplu I–A–O.
Exerciţiul I–A–O
Deoarece noi trebuie să aducem totul copiilor în limbaj imaginativ, vreau să expun câteva versuri în
acest sens:
Unde este căpşorul? Aici.

Unde sunt picioruşele? Aici (salt în A)
Ce fac braţele? Aşa (O!)
La reîntoarcerea în poziţia iniţială putem spune: şi braţele pleacă (renunţăm la O), picioarele se
strâng laolaltă (renunţăm la A), iar căpşorul se pleacă (încetăm I-ul). Prin depărtarea picioarelor, care
la început stau strâns lipite unul de celălalt, prin înălţarea maiestuoasă a capului în I, prin punerea
sigură a picioarelor pe podea şi prin mişcarea plină de iubire de cuprindere a spaţiului cu braţele în O,
copiii resimt ceva din diferenţa celor trei zone ale omului, dintre partea de sus, centrală şi de jos,
despre funcţiile capului, picioarelor, braţelor. Noi nu trebuie să explicăm nimic, exerciţiul acţionează
prin sine însuşi1.
Putem varia mereu aceste versuri, după fantezie, astfel încât ele să fie mereu noi pentru copii:
Căpşorul spune: Aici sunt I(eu).

Picioruşele spun: Aici stăm noi.
Braţele spun: Aşa iubim noi.
Căpşorul e aici.
Picioruşele sunt aici.
Braţele sunt atât de iubitoare.
Căpşorul e lumină
Picioruşele sunt tari (puternice)
Braţele sunt atât de iubitoare, de iubitoare (de două ori O).
După ce a fost format O-ul, putem privi la fiecare copil să vedem dacă şi-au rotunjit frumos braţele,
încercuind fiecare O format cu mâna. Apoi retragem O-ul (braţele), încercuind fiecare O format cu
mâna. Apo retragem O-ul (braţele), strângem picioarele (A-ul), iar la sfârşit plecăm căpşorul (I-ul).
Este frumos în cazul în care copiii pot menţine întinderea I-ului până la sfârşit; ei reuşesc să o facă,
dacă noi înşine o facem într-un mod absolut limpede. La aceste versuri este bine dacă prin începutul
1
Vezi şi Ilona Schubert: Vieţuiri alături de Rudolf Steiner şi Marie Steiner.
introductiv al frazelor, când căpşoarele copiilor sunt încă aplecate, să se realizeze o pregătire pentru I–
A–O, astfel încât capul, picioarele şi braţele să nu trebuiască să treacă brusc, nepregătite, în mişcare,
cum ar fi cazul dacă am spune numai: „Aici este căpşorul. Aici stau picioruşele…” ş.a.m.d.
Exerciţii cu sunetul E
O indicaţie a lui Rudolf Steiner pentru începutul orei
Sunetul E poate fi făcut în cele mai felurite variaţiuni: cu braţele, cu mâinile, cu picioarele, cu
labele picioarelor.
Copiii au nevoie de trăirea E-ului, pentru că ei vor să stea fermi pe Pământ, să se încarneze. Iar
sunetul E fortifică şi consolidează, îi aduce pe Pământ. Copiii îl iubesc în mod deosebit. Lor le place
să facă un E de-a dreptul puternic. Dar Rudolf Steiner ne-a sfătuit să nu facem acest exerciţiu cu E-ul
cu copiii o vreme prea îndelungată, aşadar să nu facem succesiv prea multe E-uri; pentru că acestea ar
acţiona prea puternic interiorizator.
Câteva versuri pentru E:
Venerează totul,
Fii stabil, apără-te,
Priveşte la stele,
Învaţă evlavia
(Hedwig Diestel)
Mergem singuri pe picioare

Stăm cu certitudine pe Pământ
Iar degetele cele micuţe
Le împreunăm frumos
(Johanna Russ)
Veveriţele
Ne căţărăm, ne căţărăm,
Cu-atâta drag printre frunze,
Prin desişuri şi tufişuri
Şi alune adunăm
Şi ne ascundem tot mereu.
(Hedwig Diestel)
Aceste versuri conţin foarte multe sunete de E. Le putem le putem configura în mod jucăuş, astfel
încât să nu devină încremenite: cu braţele în sus, apoi în jos, la dreapta, la stânga, iar la „ne ascundem”
le putem face repede, la spate, şi atunci dispar veveriţele. Atunci merg în jurul cercului şi urmăresc
dacă toţi copiii formează E-ul la spate, dacă toate veveriţele s-au ascuns. Apoi, veveriţele apar din nou
în faţă, şi la repetare totul se desfăşoară mai lent, veveriţele se caţără mai lent. În felul acesta, versurile
se pot face de două ori, unul după altul fără să se ajungă la fixare, încremenire. Şi mici E-uri formate
cu degetele sunt potrivite aici.
Putem face E-uri cu picioarele, stând în cerc şi ţinându-ne de mâini, stând pe un picior şi făcând de
mai multe ori E-ul cu celălalt picior peste piciorul de sprijin, până peste genunchi, în sus şi apoi în jos,
şi apoi să rostim:
Pe trepte în sus, pe trepte în sus (de şase ori în sus)

Pe trepte în jos, pe trepte în jos (de şase ori în jos)
Apoi stăm pe celălalt picior. La ora următoare putem încerca să ne mai ţinem între noi cu un singur
deget. La sfârşit încercăm să stăm liber (fără sprijin) pe un picior. Asta numai ca lucrurile să nu
rămână mereu la fel şi chiar şi repetiţiile să fie vii.
Nu este nevoie ca sunetul E să răsune întotdeauna, dar trebuie să găsim o imagine corectă pentru el.
Un efect care nu este la fel de puternic, dar care totuşi are un efect concentrator pentru începutul orei,
îl are legătura dintre E şi A. Eu spun pur şi simplu:
Închideţi ferestrele: E
Deschideţi ferestrele: A
Facem asta de câteva ori, apoi accelerăm ritmul şi spunem: „închis – deschis, închis – deschis…”
Apoi încheiem cu un ritm lent, ca să ajungem la repaus. Acum nu trebuie să răsune nici un E şi nici un
A; fereastra se închide la sunetul E, se deschide la A.
Concentrare şi destindere
Nici acest exerciţiu nu trebuie făcut prea excesiv şi nu trebuie legat de muzică, ci de un proces.
Concentrarea şi destinderea pe muzică sunt potrivite pentru copiii mai mari. Cei mici nu pot vieţui
nimic pe muzică; ei au nevoie de ceva imaginaţii.
Acest exerciţiu are un efect bun, echilibrator. Copiii nervoşi, agitaţi, care nu pot zăbovi vreme
îndelungată la un lucru, sunt antrenaţi de paşii siguri ai concentrării. Copiii prea indolenţi, care nu se
mişcă cu drag, trebuie antrenaţi în uşurinţa destinderii. Alternanţa dintre greutate şi uşurinţă, şi din nou
dintre uşurinţă şi greutate, are un efect eliberator, creând destindere şi o compensare/, o echilibrare
armonioasă.
Iată câteva versuri în acest sens:
Plouă, plouă afară (în stând, gest învăluitor)

Eu mă adăpostesc în casa mea (6 paşi grei spre centru)
Privesc afară şi mă bucur iar (înălţare pe verticală)
Soarele râde în jos de pe cer (8 paşi mici, uşori, înapoi, destindere)
*
Noi mergem în căsuţa noastră (concentrare)

Şi aşteptăm (înălţare pe verticală)
Razele Soarelui (destindere)
(M.B.)
Când e frig, aşa strigăm: Huh,

Şi ne încheiem paltonul.
Când e cald, spunem: Juhei!
Ne bucurăm şi râdem
(Hedwig Diestel)
La „concentrare” mergem spre centrul cercului, apoi ne îndreptăm încet şi ne întoarcem în mers
uşor şi bucuros înapoi, în cercul mare (mergând cu spatele). Dacă ne-am întoarce, ca să mergem cu
faţa, nu ne-am mai putea vedea unii pe alţii. Copiii nu ne-ar mai putea imita mişcările şi imediat s-ar
crea nelinişte. Chiar dacă unii copii nu înţeleg imediat acest mers înapoi, nu face nimic. Nu trebuie să-i
corectăm, când reluăm lucrurile, a doua sau a treia oară, vor proceda corect. Este frumos pentru copii
dacă ei vieţuiesc cum cercul mic, strâmt, se lărgeşte dintr-o dată devenind mare, şi cum se strânge apoi
din nou.
Putem configura însă mai liber exerciţiul, prin aceea că destinderea nu urmează imediat
concentrării, ci abia după ce s-a executat altceva între timp. Dar legătura ansamblului trebuie păstrată.
Aş da următorul exemplu:
Ne plimbăm împreună, cu paşi siguri şi lenţi, pe un munte înalt (concentrare). (În acest caz ne este
îngăduit să facem concentrarea şi destinderea pe muzică, deoarece copiii o pot lega cu trăirea
muntelui.) Toţi copiii mă urmează. Ajunşi sus, strigăm: „Juhei, ce frumos este aici sus!” şi facem o
săritură de destindere la „Juhei” (saltul trebuie bine pregătit, pentru ca copiii să-l poată face cu toţii
odată, se repetă). Acum putem povesti ce vedem aici sus, făcând şi sunetele corespunzătoare: „Priviţi
munţii înalţi din jur, marii munţi înalţi cu copacii cei (B) mulţi şi norii cei albi de pe cer (W), ş.a.m.d.
Abia acum urmează destinderea, prin aceea că mergem cu toţii, pe muzică, cu paşi uşori şi rapizi,
„coborând de pe munte”, în forme mari, frumoase, cu braţele în sus, copiii în urma mea.
Ajunşi jos, trecem iarăşi la concentrare şi repetăm totul. Am făcut astfel concentrarea, înălţarea pe
verticală şi destinderea într-un mod mai relaxat; în acest context, copiii pot prelua cu deosebit de multă
bucurie deosebirea dintre greutate şi uşurinţă.
Atunci când euritmista o ia înainte, iar copiii trebuie să o urmeze pe o cale lungă, cu multe mişcări,
ea trebuie să fie întotdeauna uşor îndreptată spre copii, ca să-i zărească pe toţi şi să vadă dacă ei chiar
o urmează. În special la coborârea rapidă de pe munte, cu multe meandre, este necesară această
antrenare cu sine a copiilor, ca să poată lua naştere formele spaţiale generos configurate, pe care copiii
le percep imediat ca fiind frumoase.
Dar nu este necesar ca la fiecare început de oră să se ţină cont de toate datele; este suficient
exerciţiul cu I–A–O şi eventual încă un exerciţiu cu E, sau concentrarea şi destinderea. Se pune
problema a ceea ce este mai necesar pentru copii.
Încheierea orei
Rudolf Steiner a sfătuit ca la încheierea orei de euritmie copiii să stea un timp tăcuţi, în linişte,
pentru a reflecta la cele petrecute, pentru a părăsi apoi, tot în linişte, încăperea.
O mică rugăciune, o zicere evlavioasă pe care o euritmizăm, sau o muzică frumoasă pe care copiii
o ascultă cu plăcere, ne pot aduce această dispoziţie lăuntrică de linişte.
Expunem aici câteva rugăciuni şi ziceri:
În fiecare zi şi în fiecare noapte

Îngerii ne veghează
(folclor)
Toate stelele, toate stelele,

Şi Luna împreună cu ele
Stau pe cer
Şi veghează
Atunci când eu dorm şi mă odihnesc.
(Hedwig Diestel)
Când copiii mici adorm,

Stelele se trezesc
Şi Îngerii plutesc
Coborând din depărtări,
Stau apoi de veghe întreaga noapte
Lângă copiii evlavioşi.
(folclor)
Cum mai străluceşte Soarele!

Cum scânteiază stelele!
Ce mult iubeşte Cerul,
Pământul!
(Hedwig Diestel)
Binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră (O – E sus, V în jos)

Fie ca Soarele lui Dumnezeu să trăiască în noi (O – E la mijloc)
(Paul Bühler)
Noi vrem să iubim lumina

Care ne vorbeşte din Cer.
De la Soare, de la stele
Sufletul poate învăţa să lumineze.
(Hedwig Diestel)
Soare, când merg la culcare,

Paisprezece Îngeri se află lângă mine:
Doi în dreapta mea,
Doi în stânga mea,
Doi la capul meu,
Doi la picioarele mele,
Doi care mă acoperă,
Doi care mă trezesc,
Doi care mă îndrumă
Cum să ajung în Rai.
(folclor)
Din fiecare pietricică,

Din fiecare plăntuţă,
Din fiecare animal
Ceva se află şi în mine.
Tuturor le mulţumesc!
(Hermann Strucken)
Pasărea zboară în aer

Piatra se odihneşte pe pământ,
În apă trăieşte peştele,
Spiritul meu e în mâna lui Dumnezeu.
(Angelus Silesius)
Priveşte a Soarelui forţă luminoasă,

Ce creează lumină.
Las-o să lumineze în inima ta,
Ca să priveşti mereu spre cer.
*
Eu rostesc această ultimă zicere la sfârşitul fiecărei ore, după o rugăciune. Copiilor le place în mod
deosebit. Atunci când, o dată, nu am spus-o intenţionat, am văzut feţişoarele lor pline de aşteptare,
dezamăgite, şi cineva a spus spontan: „A uitat zicerea!”, la care, desigur că am completat ceea ce
lipsea.
Copiii m-au rugat adesea să le spun zicerea în şoaptă. Apoi au vrut să o euritmizeze ei singuri, fără
mine, fără cuvinte rostite. Iar eu urma să văd cât de bine o pot face. E-ul din cuvântul „inimă” (Herz)
şi i-ul din „spre cer” (Himmel) le făceau deosebit de frumos. Unii copii au vrut să euritmizeze această
zicere şi acasă.
Este bine ca la astfel de ziceri să se euritmizeze doar câteva sunete, puţine, dar să fie sunete prin
care să putem afirma ceva esenţial, care să devină o trăire pentru copii.
La prima rugăciune, şa „În fiecare zi”, configurăm doar un mare A, lent în sus, la „fiecare noapte”
cufundăm A-ul în jos, la „Îngerii veghează” trecem într-un gest E evlavios, plin de pace. Asemenea
gesturi de încheiere sunt conţinute în toate aceste versuri. În încheiere, aici se poate cânta o muzică
liniştită, poate un cântec de leagăn, astfel încât – aşa cum fac cu drag copiii – să putem asculta
sunetele cu ochii închişi, fără să ni se distragă atenţia de la ele. Dacă întreb apoi: „A fost frumos, aţi
auzit?”, ei dau aprobator din căpşoare: „Da, da”, şi se spune „Încă o dată”. După ce ecoul muzicii s-a
stins, mai rămânem un timp în linişte.
În felul acesta ia naştere liniştea dorită de Rudolf Steiner. În ea îi conducem pe copii afară din
încăpere, eventual ţinându-ne de mâini, lent şi păşind pe melodia cântecului de leagăn ascultat
anterior.
Mereu trebuie să găsim noi gesturi nobile. Adesea am crezut în mod greşit că nu mai există nici un
gest nou, că nu mai pot găsi alte gesturi. Dar din aprofundarea materialului de predat au rezultat
mereu, spre mirarea mea, gesturi absolut noi.
Înainte de a ajunge în dispoziţia de linişte lăuntrică, pentru a încheia cu o rugăciune, putem

eventual povesti ceva, ca de exemplu:
„Acum este întuneric (U) şi stelele, multe, multe, licăresc pe cer (executăm multe E-uri) („licărim”
cu degetele) şi răsună foarte uşor un clopoţel (sunetul este condus în jos): cling-cling-clang, cling-
cling-clang (în anapest). Şi toţi vor acum să doarmă (B), păsărelele (F în sus), adorm (B) şi căprioarele
RE) şi iepuraşii (S) dorm (B) şi florile îşi închid potirele peste noapte (formăm cu mâinile mici potire,
pe care le închidem în U). Şi oamenii dorm (E evlavios, plecăm capul)”. – Apoi, euritmista, în calitate
de Lună, poate trece pe o muzică suavă pe lângă fiecare căsuţă, ca să vadă dacă toată lumea doarme.
Asta le place tare mult copiilor, care stau foarte liniştiţi şi evlavioşi. Din această dispoziţie putem
încheia cu o rugăciune.
Dar nu trebuie neapărat să fie dispoziţie de seară ca să se nască liniştea. Putem merge şi în timpul
zilei, eventual păşind lent pe muzică, fiecare copil ciocănind cu o baghetă în podea, accentuând fiecare
pas. După strângerea baghetelor putem întreba: „Ce am văzut şi ce am creat?”. Un copil spune:
„Răţuşte”; altul: „am presărat mâncare”, şi în felul acesta ne mai aducem încă o dată în amintire cele
trăite anterior, desigur, euritmizând din nou. Apoi spunem: „Şi data viitoare vom merge din nou într-
acolo”. Apoi mai putem cânta un cântec, după care poate urma o zicere, de exemplu: „Priveşte forţa de
lumină a Soarelui…”, care ne conferă liniştea de sfârşit de oră.
Fie ca aceste exemple să arate că prin aplicarea lor asupra copiilor şi prin fantezie putem configura
mereu lucruri noi, dintr-un izvor nesecat.
Rudolf Steiner a spus mereu că trebuie să dezvoltăm fantezie şi iubire pentru copii.
Configurarea unei ziceri
Dacă vrem să continuăm configurarea unei încheieri de oră, putem trece, de exemplu, o zicere de
seară.
Să luăm versurile lui Hedwig Diestel:
Toate stelele, toate stelele (L – E, L – E)

Şi Luna împreună cu ele (un mare O)
Sunt pe cer, luminoase (I, I)
Atunci când dorm şi mă odihnesc (cu Ş şi U în jos, în gestul somnului)
Începem prin a descrie câteva, sunete puţine dar frumoase şi limpezi, pe textul pe care îl rostesc de
câteva ori. Legat de acesta, povestesc mai departe: „Şi atunci când este întuneric noaptea, atunci
strălucesc multe, multe steluţe”. La aceste cuvinte ieşim din gesturile dormirii, ne îndreptăm încet pe
verticală şi executăm mici gesturi de E, pâlpâind, atunci când ajungem sus, cu toate degetele „şi toate
stelele strălucesc luminos pe cer”. Apoi spun mai departe: „Acum vin nori întunecaţi şi acoperă
stelele” şi ducem iarăşi gesturile de E în jos. Apoi privim în sus: „Iată, nici o stea nu mai străluceşte pe
cer”, şi într-adevăr, acolo unde până acum a fost lumină şi strălucire nu mai este decât linişte, nimic nu
se mai mişcă. Repetăm totul până acolo unde licărim din degete. Ajunşi acolo, copiii rămân în sunetul
E ca steluţe, iar eu, ca Lună, vin la ele şi le chem: „Haideţi, steluţelor, cu Luna, veniţi toate cu mine,
vrem să trecem pe cer şi toate stelele mă urmează pe mine, Luna. Mergem împreună pe o muzică
liniştită, în gesturi largi, „pe cer”.
Întorşi în cercul iniţial, putem cânta în încheiere:
Ştii tu, câte stele stau

Pe cerul cel albastru…
În felul acesta, pentru copii s-a născut o întreagă poveste cu stele, cu care se pot familiariza. Şi alte
cântece sau ziceri adecvate pot fi extinse în felul acesta la un adevărat proces.
Prin aplicarea lor asupra copiilor obţinem/dobândim ca de la sine o plenitudine mereu în creştere de
idei creatoare.
Rudolf Steiner: „…Ceea ce trăieşte în om are tendinţa să se şi transforme viu în viaţă. Faceţi în aşa
fel încât copilul să aibă noţiuni vii de evlavie, veneraţie, concepte vii despre tot ceea ce putem numi în
sens cuprinzător ‹dispoziţia de rugăciune›, atunci o astfel de reprezentare, pătrunsă de starea lăuntrică
de rugăciune, este vie, ajunge până la o vârstă înaintată şi se transformă la bătrâneţe în capacitatea de a
binecuvânta de a împărţi/împărtăşi şi celorlalţi roadele dispoziţiei lăuntrice de rugăciune. Eu am
exprimat cândva acest lucru astfel: Niciun bătrân şi nicio bătrână nu vor putea binecuvânta cu
adevărat, dacă nu s-au rugat cu adevărat când erau copii. Dacă omul s-a rugat cu adevărat pe când era
copil, va putea binecuvânta cu adevărat la bătrâneţe, adică cu intensitate. Aşadar faptul de a aduce
copiilor asemenea concepte, legate de aspectele cele mai intime ale omului, înseamnă a-l dota pe om
cu concepte vii, iar viul se metamorfozează, se transformă, se transformă o dată cu viaţa omului…” 1.
1
Rudolf Steiner, Antropologia generală ca bază a pedagogiei.
Împreună cu copiii
Orice facem cu copiii în predare, trebuie făcut în comun. Suntem cu toţii „regi” sau „prinţese”. Nu
se pot forma deloc roluri individuale, pentru că noi activăm dintr-un impuls comun. Altfel ar trebui să
spunem unui copil: „Acum tu eşti prinţesa, stai aşa, aici, fă aşa cu braţele”. Ar trebui să-i spunem ce să
facă. Dar aceasta nu ar mai avea nimic de a face cu imitaţia. Atunci când un singur copil este prinţesă,
el se simte pe deplin părăsit şi nesigur, pentru că nu înţelege prea bine ce se întâmplă. El s-ar mişca
mai degrabă împreună cu ceilalţi copii, care îl înconjoară ca grup. Braţele sale tresar la fiecare început
de mişcare a noastră, pentru că şi el vrea să preia gesturile, dar nu are voie pentru că trebuie să o
reprezinte pe prinţesă. El îi priveşte puţin trist pe ceilalţi; aceştia la rândul lor sunt deviaţi de la atenţia
obişnuită şi neconcentraţi. De aici vedem limpede ce greşită este o asemenea manieră de a proceda a
această vârstă. Desigur că, la urma-urmelor, am putea înfăptui orice împreună cu copiii, într-un mod
nepotrivit vârstei lor, ceea ce însă nu ar fi favorabil evoluţiei lor. Trebuie să acţionăm mereu din
conştiinţă!
Dacă însă am configurat săptămâni de-a rândul împreună o poveste, pe care am repetat-o, unii copii
pot configura singuri câte ceva din această poveste pentru că şi-au însuşit-o pe deplin. Atunci nu
trebuie să le mai explic eu cum trebuie să facă, pentru că ştiu ei înşişi cu precizie. Cele vieţuite în
comun a devenit acum, pornind de la elementele mişcării, proprietate a lor.
Atunci când, de exemplu iarna, presărăm adesea hrană în pădure şi apoi reprezentăm animalele care
vin la locul unde am pus hrana: urşii, căprioarele, cerbii, iepuraşii, păsările, care se mişcă foarte diferit
– greoi, delicat, mândru, ţopăind, zburând – copiii se unesc cu bucurie cu aceste tipuri de mişcări.
Fiecare copil ar dori cu entuziasm să reprezinte prin mişcarea sa, specia animală de care este cel mai
legat. Dar dacă un copil mai prezintă încă sfială, atunci tropăi şi eu imediat ca urs alături de el,
ursuleţul.
Sau după ce am adiat adesea ca vânt în jurul căsuţelor noastre şi al copacilor, astfel încât frunzişul
lor a căzut, fiecare copil poate adia şi singur prin încăpere, cufundându-se cu braţele sale într-un
frumos W.
În felul acesta, din activitatea noastră executată în comun cu copiii s-a născut ca de la sine înţeles
mişcarea individuală. Nu ne este îngăduit să constrângem nimic, trebuie să procedăm cu precauţie şi să
cântărim dacă ceea ce facem are sens.
Repetiţia
Faptul că un copil mic are nevoie de repetare, că o solicită, am experimentat, desigur, cu toţii,
adesea. Atunci când, ca să dăm un singur exemplu, ne ascundem după o uşă apoi apărem şi nu spunem
altceva decât „sunt aici!” se va cere cu certitudine „încă o dată”, şi apoi iarăşi, „încă o dată”. Noi
înşine poate că obosim să ne jucăm, dar copilul are mereu aceeaşi bucurie în a o face. Chiar şi un
simplu gest cu mâna trebuie uneori repetat de mai multe ori la dorinţa şi solicitarea copilului. Copilul
vrea să preia cu totul în sine cele de care se bucură, vrea să şi le incorporeze. El nu poate face aceasta
atunci când ceva început este terminat repede. Atunci ia naştere brusc un gol în jurul copilului.
Noi vrem să fortificăm, să extindem, să încălzim etericul, trupul forţelor plăsmuitoare ale copilului,
pentru ca mai târziu, după ce împlineşte vârsta de şapte ani, când începe să se elibereze tot mai mult de
trupul fizic, să adăpostească suficiente forţe în sine pentru a-şi urma „propriile înclinaţii”, după cum se
exprimă Rudolf Steiner. Ceea ce înseamnă că el poate extrage din propria sa substanţă. Iar noi putem
produce în special prin euritmie aceasta, căci prin repetiţie copilul îşi cucereşte această bogăţie
lăuntrică ce poate trăi apoi mai departe în trupul forţelor sale eterice. Cu cât devine acesta mai
puternic, cu atât poate acţiona mai bine asimilator până în organele lăuntrice ale omului. Denumirea de
„trup al forţelor plăsmuitoare” exprimă faptul că sarcina sa este să plăsmuiască, să formeze. În felul
acesta una se naşte din alta într-o evoluţie continuă.
Cum folosim repetarea în predare?
Să începem prin a trece de la imaginea de ansamblu la amănunte: O întreagă temă de o oră, pe care
ne-am propus-o, trebuie menţinută cel puţin patru săptămâni una după alta, dacă facem cu copiii
euritmie o dată pe săptămână. Desigur că mici modificări, omiteri sau adaosuri sunt posibile, ba chiar
vivifiante pentru predare.
În cadrul temei respective, executăm amănuntele principale care apar succesiv de câteva ori, de
exemplu un vers. Dacă l-am rosti o singură dată, copiii nu l-ar prelua deloc în ei.
Este bine ca în cadrul unui asemenea vers să repetăm şi cuvintele individuale cu gesturile
corespunzătoare sunetelor. Putem întrerupe o poezie pentru a repeta unele rânduri. Cu cât mai
inteligibile devin ele pentru copii, cu atât mai atenţi participă. Acest lucru este valabil şi pentru
povestiri, aşadar pentru texte în proză.
Şi elementele muzicale – cântecele, păşirea pe muzică, exerciţiile cu bagheta ş.a.m.d. – se pot

repeta imediat. În felul acesta copiii se pot familiariza cu procesul. Atunci când vin la euritmie,
întreabă plini de aşteptare: „Mai facem astăzi …?” Şi din astfel de întrebări vieţuim cerinţa de repetare
a copiilor.
*
Pentru a facilita repetarea în cadrul predării euritmiei la copii, Rudolf Steiner a dat următoarele
îndrumări:
Alternanţa dintre tare şi încet
Asta înseamnă ca, de exemplu, să spunem o dată zicerea pe tonul nostru obişnuit de vorbire, apoi să
repetăm pe un ton aproape şoptit, apoi din nou ca prima oară. O putem face astfel succesiv de trei ori,
şi pentru copii este de fiecare dată altfel, ceva cu totul nou. Un pianissimo duce imediat la concentrare.
Copiii ascultă cu atenţia încordată ceea ce se desfăşoară dintr-o dată atât de tainic în cercul nostru, pe
care l-am configurat în acest scop mai strâns.
Păşirea pe muzică poate fi întotdeauna repetată în acest mod, prin aceea că mai întâi avem un mers
energic, apoi mergem uşor, pe vârfuri, apoi din nou păşim intens.
Şi în cadrul unei fraze putem trece de la tonul în şoaptă, de exemplu: „Priviţi, priviţi cum fulgii de
zăpadă plutesc prin aer” (F-uri mari), apoi rostim în şoaptă: „ca nişte puf” (f-uri mici, delicate).
Vorbirea în şoaptă ne permite trecerea la mişcări mici, delicate de configurare a sunetelor. Aducem în
felul acesta tensiune în proces prin alternanţă.
Dacă la un moment dat un copil se supără şi nu vrea să mai participe, nu trebuie să mergem la el
pentru a-l aduce înapoi. Căci aceasta ar întrerupe procesul în care tocmai ne aflăm, şi s-ar crea o pauză
în care copiii să stea dintr-o dată inactivi. Căci după o întrerupere, oricât de scurtă ar fi aceasta, nu
poate fi recreată imediat aceeaşi dispoziţie. Prin procedeul alternanţei putem face ca acel copil să
revină de la sine, în cazul în care trecem la vorbirea în şoaptă. Se petrece ceva tainic atunci când
spunem în şoaptă „ş” sau „pst” şi euritmizăm SCH sau SSS… Respectivul copil va voi să vadă ce
facem noi acolo şi să ni se alăture din nou.
Aceste îndrumări, care par de la sine-înţelese, ale lui Rudolf Steiner, sunt o adevărată minune!
Schimbarea în cadrul orei
Printr-o alternare ritmică se are în vedere aici trecerea în elementul opus, ceea ce are un efect bun
asupra copiilor, ba chiar este necesar pentru ei.
Trecere înseamnă pentru noi conducerea armonioasă într-o altă fază, fără întreruperea temei.
Aceasta trebuie mereu avută în vedere în cadrul pregătirii pentru oră, şi planificată în a fi introdusă.
Noi trebuie să simţim când este momentul potrivit, când a fost suficient un tip de activitate şi să
realizăm absolut conştient schimbarea. Dacă nu facem aceasta, copiii se vor agita de la sine, deoarece
rămânerea prea îndelungată la acelaşi element îi oboseşte.
Dacă, de exemplu, stăm vreme mai îndelungată în cerc, executând diferite mişcări, este recomandat
să se facă apoi mişcări largi, rapide, în încăpere. După mişcări mici de reprezentare a sunetelor putem
face să urmeze altele mari, puternice. După o parte muzicală, trecem la un text. Şi viceversa este bine,
ca după ce am făcut multe mişcări de redare a sunetelor, să facem paşi fermi pe muzică. Copiii tropăie
cu plăcere cu picioruşele lor pe ritmul adoptat, făcând vizibilă bucuria cu care întâmpină schimbarea.
Putem proceda şi la exerciţii cu baghetele după muzică. O poveste cu pitici şi uriaşi va fi întotdeauna o
temă captivantă, deoarece aici contrastul poate fi uşor vieţuit de copii.
După o oră „liniştită” de la început până la sfârşit de euritmie, copiii se întorc obosiţi şi
nemulţumiţi. După o oră de euritmie în care ei s-au putut activa doar în mod energic pleacă
împrăştiaţi, agitaţi, poate chiar agresivi. Ei au nevoie de o schimbare, de o alternanţă pentru a putea
participa din propria trăire lăuntrică.
La această vârstă, copiii îşi mai urmează încă instinctul natural. Ei vor să trăiască ceva nou, se
îndreaptă încoace, încolo, le cuprind pe toate pentru a le cunoaşte. Dar vor cu drag să fie conduşi.
La ora de euritmie putem să-i conducem în mod conştient pe copii, pentru a veni în întâmpinarea
nevoii lor de noi trăiri, prin aceea că îi conducem printr-o alternare judicioasă la propriile lor
descoperiri. În felul acesta ei pot să se cufunde în acţiune, imitând, cu o forţă de vieţuire ce rămâne
proaspătă.
Tratarea diferită a limbajului şi a muzicii
Două îndrumări ale lui Rudolf Steiner
Prima îndrumare este aceasta:

să nu euritmizăm niciodată un text pe care îl cântăm sau îl însoţim cu muzică, simultan cu mişcări
de execuţie a sunetelor.
Aceasta înseamnă că pe melodia unui cântec, interpretată la un instrument sau cântată, nu trebuie să
executăm sunetele sau să ne mişcăm în tact ca la exemplu următor; putem să batem cu baghetele un
ritm sau un tact, şi altele.
Textul unui cântec trebuie euritmizat separat, doar ca limbaj, atunci când răsună cuvântul.
De ce? Pentru că dacă noi formăm sunetele la căutarea unui cântec, acestea vor fi pe deplin
neobiective, deoarece vom dilata sunetele la notele lungi şi le vom executa repede pe cele scurte, le
vom duce involuntar în sus la sunetele înalte şi coborî în jos cele joase – aspecte care nu intră deloc în
discuţie la un text rostit, pentru că ele nu corespund esenţei sunetelor şi nici la ceea ce vor acestea să
exprime.
Euritmiştii/euritmistele simt foarte bine că ceva nu este în regulă în acest proces, dar îl continuă
adesea doar din motivul că pare simplu, sau pentru că nu cunosc indicaţiile lui Rudolf Steiner în acest
sens. Dar observă în curând că în cazul în care muzica este continuă copiii nu ajung să imite sunetele.
Şi curând copiii vor participa cu o anumită lipsă de chef, de entuziasm, pentru că sunt prea puţin
activaţi şi nu pot pătrunde activ în mişcările sunetelor. Dacă ei participă întru totul la cântat, nu pot
imita simultan sunetele. Muzica şi limbajul sunt două domenii absolut deosebite, care nu trebuie
tratate amestecat, ci separat.
Ca exemplu pentru modul în care putem euritmiza corect un cântec, vreau să expun un cântec bine
cunoscut:
Arătaţi-vă picioruşele
(folclor)
Arătaţi-vă picioruşele, arătaţi-vă pantofiorii,

Şi priviţi-le pe harnicele spălătorese.
Ele spală, ele spală, spală mereu,
Ele spală, ele spală, spală mereu.
Arătaţi-vă… Ele clătesc, limpezesc…

Arătaţi-vă… Ele calcă rufele…
Arătaţi-vă… Ele pun rufele la uscat…
Arătaţi-vă… Ele se odihnesc…
Arătaţi-vă… Ele dansează…
Arătaţi-vă picioruşele, arătaţi-vă pantofiorii,

Şi priviţi-le pe harnicele spălătorese.
Până aici s-a cântat melodia al cărui text îl căutăm împreună cu copiii. Ţinându-ne de mâini în cerc,
ne ridicăm în tact picioarele înspre mijlocul cercului, alternativ, când unul, când celălalt. Apoi nu
cântăm mai departe, ci eu rostesc textul următor, la care descriem sunetele adecvate.
Ele spală, ele spală, ele spală mereu,

Ele spală, ele spală, ele spală mereu,
Pe cuvântul „spală” (waschen) executăm de şase ori W-ul, o dată mai mare şi altă dată mai mic, în
funcţie de faptul că îl rostim mai tare sau mai încet, mai repede sau mai lent. Textul acestui cântec este
clădit pe o bună repetare. La diferitele activităţi ale spălătoreselor putem găsi sunetele potrivite. La
cuvântul „immerzu” (mereu) putem duce M-ul sau Z-ul sau U-ul în jos. Apoi ne prindem repede de
mâini şi repetăm cântând începutul cântecului: Arătaţi-vă picioruşele…, ş.a.m.d. Apoi începe
activitatea următoare, limpezitul (spülen), la care putem executa SCH-ul ducându-l în sus şi în jos,
delicat sau puternic, de şase ori succesiv, de fiecare dată pe măsură ce rostesc textul.
După ce am făcut din nou începutul cântecului, urmează o altă activitate, întinderea rufelor la spălat
(aufhängen), la care putem executa sunetul H cu un uşor salt în sus, ceea ce îi bine-dispune
întotdeauna pe copii. La călcatul rufelor (glätten) ne activăm în sunetul G, la odihna (Ruhe) de după
lucru trecem la sunetul U, îngenunchind. În ultimul vers, după odihnă, se dansează, se dansează
mereu. În încheiere ne este îngăduit să dansăm pe muzică, mână în mână în cerc, menţinând tactul,
pentru ca dansul să nu ne obosească peste măsură.
Tratând în modul acesta diferit limbajul şi muzica, cântecul cu multele sale versuri şi motivul de
început care se repetă mereu nu devine plictisitor pentru copii, ci neobişnuit de variat. Astfel, ei
aşteaptă mereu încordaţi momentul în care ne prindem din nou de mâini şi ne punem picioarele în
mişcare.
Prin repetarea cuvintelor copiii se pot familiariza cu activităţile, astfel încât după un timp putem
adăuga un mic joc-ghicitoare:
Mă duc în mijlocul cercului, fac W, W, W fără să rostesc nimic şi întreb apoi: „Ce fac?” copiii
strigă imediat: „Speli!”. Fac zelos SCH-ul şi ei strigă: „Clăteşti, limpezeşti!”. Copiii unesc mişcările
sunetelor cu activităţile.
Apoi fiecare copil în parte vrea să arate ce poate el face, iar ceilalţi să ghicească activitatea pe care
o desfăşoară. Şi este bine că este aşa, pentru că autonomia, individualizarea s-a născut din exersarea în
comun.
Dacă am fi executat însă toate aceste sunete pe muzică, nu le-am fi putut face atât de îngrijit; ele ar
fi trecut pe lângă copii mult prea repede, o dată cu muzica ce trece. Şi totul ar fi devenit o poveste
obositoare, lipsită de interes.
Această îndrumare a lui Rudolf Steiner trebuie luată foarte în serios!
A doua îndrumare este următoarea:

să folosim pe cât de multă muzică însoţitoare este posibil în predare.
Această îndrumare nu contravine celei precedente, cum s-ar părea la început. Pe muzică ne putem
mişca în cele mai diferite moduri; ca animăluţe, pitici, uriaşi, elfi ş.a.m.d., dar fără să rostim în forma
unei poezii sau a unui vers, euritmizând sunetele.
Putem să ne mişcăm ca valuri pe sunetul W, merge pe muzică în vocala O ca Soare, putem creşte şi
ne putem dezvolta lent ca flori, putem zbura ca albine zumzăind pe S, ca elfi putem descrie mişcări
destinse de plutire ale braţelor, şi multe altele. Putem face sunete sau gesturi individuale pe o muzică.
Putem spune, în pregătire, în timp ce mai stăm încă liniştiţi pe loc: „…şi valurile merg mereu mai
departe…” şi exprima aceasta în sunetul W, pentru ca să „vălurim” ai departe în W pe muzica ce
începe acum. – Sau „Soarele răsare dimineaţa”, exprimând aceasta prin sunetul O, pentru a păşi apoi
solemn ca Sori, în continuare, pe muzică.
O parte muzicală intercalată între texte acţionează destinzând şi totodată conducând în procesele
următoare. Dacă, de exemplu, configurăm cu toţii un mic vers despre vânt:
Vântul, vântul bântuieşte căsuţa noastră!

Vântul, vântul, copil ceresc!
muzica ne poate conduce, adiind ca vântul, la ceea ce urmează.

Predarea euritmiei la copii fără muzică este considerabil mai dificilă pentru euritmistă. Ei nu îi este
îngăduit să se aşeze la pian şi să cânte, pentru că ar tulbura mersul lucrurilor dacă i-ar părăsi pe copii,
pentru că aceştia nu ar mai putea-o imita. La nevoie însă poate cânta ea însăşi, pentru un răstimp scurt.
Pentru muzician nu este uşor, nu este simplu să însoţească activitatea euritmică cu motivele
adecvate. El trebuie să urmărească totul pentru a putea interveni oricând – poate e nevoie şi de un mic
semn al euritmistei, sau să lase muzica să răsune, să treacă de la forte la piano, atunci când este
necesar, ş.a.m.d.
Bucăţile muzicale potrivite pentru copiii mici, ca de exemplu pentru oscilare continuă nu sunt uşor
de găsit. Muzicianul George Metaxa, care a căutat vreme îndelungată la cursurile mele pentru copii
mari sau mici, şi-a notat şi editat ulterior la rugămintea mea bucăţile muzicale compuse de el 1. – Şi
«Şapte piese pentru pian pentru euritmia la copii» de Adolf Arenson 2 şi «Acompaniament la pian
pentru predarea euritmiei» de Margarete Kempter 3 sunt deosebit de potrivite pentru predare.
Copiii ascultă cu atenţie atunci când răsună o muzică deosebit de frumoasă. Lor le plac şi cântecele
pe harpă, ascultând cu încordare sunetele ascultând cu încordare sunetele uşoare, delicate. În felul
acesta ne putem vivifia predarea prin elementul muzical şi o putem configura multiplu.
1
George Metaxa: Muzică pentru euritmia la copii. Se poate comanda prin librăria de la Goetheanum,
Dornach.
2
Adolf Arenson: Şapte piese pentru pian pentru euritmia la copii. Editura Literarischer Verlag, Dornach.
3
Margarete Kempter: Acompaniament la pian pentru predarea euritmiei. Editura Philosophisch-
Anthroposophischer Verlag am Goetheanum, Dornach.
Folosirea măsurii versurilor la diferite activităţi
Măsura iambică (scurt – lung) poate fi folosită pentru activităţi care se petrec activ, ca de exemplu
aruncare, salturi, ciocănit, etc.
Piticii ciocănesc cu ciocănaşele:
Eu sunt piticul Ciocănel,

Ciocănaşul meu e mereu rapid,
Cu cling şi clang şi ciocănit rapid,
Întreaga zi ciocănesc, cioc, cioc.
(Hadwig Diestel)
Uriaşii:
Noi ciocănim încât răsună

Răsună prin întreaga pădure…
Măsura trohaică (lung – scurt) este adecvată unei activităţi izvorâtă din reflectare, care se
desfăşoară din linişte. Ca păsări, fluturi, albinuţe ne deschidem aripile cu precauţie pe „lung” şi le
închidem pe „scurt”. Ca Îngeri ne întindem aripile pe „lung”, iar pe „scurt” la aducem peste piept,
formând un scurt E. Ca albinuţe ne mişcăm aripile, care sunt la fel de fine ca mătasea, cu multă
delicateţe, deschizându-le şi închipuindu-le cu mâinile (palmele).
Şi mâncarea pentru animale se presară în ritm troheic.
Pentru animăluţe presărăm mâncare,

Veniţi, animăluţe, luaţi mâncare…
Noi nu aruncăm pur şi simplu mâncarea, ci o presărăm spre mijlocul cercului.

Pe troheu îşi arată şi melcişorii corniţele:
Melcule, melcule, arată-ţi corniţele…
Aici ne întindem pe „lung” degetele arătătoare înainte, la înălţimea capului, trăgându-le apoi
„scurt” repede înapoi.
Anapestul (scurt – scurt – lung) se poate lega uşor de tot ce răsună. Cling-cling-clang, aşa răsună
uşor ghioceii. Bim-bim-bam, aşa răsună clopotele mici şi mari, luminos sau întunecat. Pentru „lung”
avem nevoie de un timp mai îndelungat. Nu ne este îngăduit să lăsăm tactul să răsune pur şi simplu
uniform nici să batem tactul uniform, în tempoul obişnuit. Pentru imprimarea tactului avem nevoie de
noi tipuri de mişcări, şi nu spunem niciodată „scurt-scurt-lung”, sau „lung-scurt”, ci „cling-cling-
clang”, sau ceva de genul acesta, pentru că aceasta conferă o reprezentare esenţială, considerabilă. E
bine să vă cântaţi versurile de care aveţi nevoie; şi mai bine este să le compuneţi dumneavoastră!
Iambul, troheul, anapestul şi dactilul sunt cele mai potrivite ritmuri/măsuri pentru cei mici.
Este bine ca la baza unei teme să punem măsura adecvată. Cel mult se poate pune problema ca
uneori, stimulator, să se adauge şi contramăsura (iamb-troheu). Cu primăvara se potriveşte anapestul
cel vesel, datorită dispoziţiei lăuntrice create. Acesta poate fi reluat după o jumătate de oră, de
exemplu legat de exerciţii cu bagheta sau poate fi ciocănit cu baghetele; se poate bate şi din palme sau
cu piciorul pe acest ritm. Dacă schimbăm măsura unui vers, copiii nu le vor putea prelua corect; ei nu
primesc o impresie sigură.
Nu ne este îngăduit să le cerem copiilor să meargă pe ritm; nici nu are prea mult sens, deoarece
copiii nu vieţuiesc nimic deosebit în acest fel. Abia la vârsta şcolară este utilă stăpânirea corectă a
ritmului. Dar dacă vrem totuşi să o facem, putem păşi foarte lent în tact şi să ne folosim de baghete, cu
care atingem podeaua la fiecare pas. Avem multe posibilităţi de a merge, care nu au aspectul acesta de
constrângere pentru picioruşe, dar sunt totuşi ritmice. Ca uriaşi putem face paşi mari, siguri, ca pitici
paşi mici, ţopăitori, ca elfi paşi delicaţi, uşori. Să nu uităm niciodată că trebuie să-i activăm pe copii
„prin dans şi joacă”.
Este important să reflectăm întotdeauna ce măsură este mai potrivită pentru o anumită temă.
Multele lucruri pe care le putem face cu bagheta
La cursurile mele pentru copii de 3-7 ani am folosit baghete mari şi mici de lemn. Baghetele
euritmice de cupru pentru copii mai mari şi adulţi sunt prea grele pentru cei mici, care nici nu au
nevoie de efectul puternic vivifiant al cuprului. Unele euritmiste au folosit baghete mici de cupru. Mai
înainte s-a încercat să se înfăşoare o sârmă uşoară de cupru în jurul baghetelor de lemn sau să se aplice
mici plăci de cupru, lucru la care s-a renunţat însă curând după aceea.
La atelierul de tâmplărie sau în magazinele de tipul Do-it-yourself există baghete de lemn de
diferite diametre, care pot fi tăiate acolo la lungimea dorită. Baghetele mici au aproximativ 30 cm
lungime şi 11/2 cm diametru, cele mari aproximativ 70 cm lungime.
Exerciţii cu baghetele mari de lemn
Exerciţiul preferat al copiilor este mereu rostogolirea baghetei pe partea interioară a braţelor de la
mâini până la umăr şi înapoi. Bagheta este aşezată transversal pe palme şi noi o lăsăm să se
rostogolească uşor şi frumos în sus şi în jos pe braţele uşor curbate. Când ajunge jos, o prindem repede
în mâini, ca să nu cadă pe podea. Cei mari fac asta cu multă îndemânare. De îndată ce primesc o
baghetă în mâini, încep ei înşişi să o rostogolească şi vor neapărat să facă exerciţiul. Trebuie să le laud
de fiecare dată îndemânarea, ceea ce îi umple de mândrie. Dacă un copil îşi lasă intenţionat bagheta să
cadă pe podea, este imitat imediat de alţi câţiva. Atunci clatin din cap şi mă uit mirată a ei: „Nici atâta
nu aţi învăţat?” Atunci se opresc imediat din scăpat baghetele!
Înaintea acestui exerciţiu facem adesea un altul, pentru dobândirea sentimentului de

apucare/prindere sigură cu mâinile. Când bagheta se află pe palmele deja deschise, le spun pur şi
simplu: „Strângeţi/închideţi (palmele)!” şi ei le strâng în jurul baghetelor; apoi spun: „deschideţi!” şi le
deschidem din nou, întinzând şi degetele. Începe lent şi intim ritmul, încetinindu-l iarăşi.
Apoi lăsăm bagheta să stea pe palmele deschise şi mergem astfel prin încăpere, fiind mereu atenţi
să nu cadă; mergem lent prin încăpere, pe o muzică. Arătăm cât de frumos putem purta ceva.
M-am gândit la acest exerciţiu şi la altele, asemănătoare, pentru că ele conferă copiilor un
sentiment pentru ceea ce pot face cu braţele şi mâinile lor.
Exerciţiile cu bagheta în 7 şi 8 timpi pot fi făcute foarte limpezi pe versuri ca acestea de Hedwig
Diestel:
Sub mine e Pământul,

Cerul deasupra mea.
Eu merg,
Eu stau pe loc
Şi te privesc
Sub cerul albastru,
Pe Pământul ferm.
Sau:
În jos,
În sus,
Încoace
Şi-ncolo
Mă mlădiez
Sau sar (mic salt cu bagheta dusă în sus)
Şi nu-mi cade greu (bagheta jos)
Deloc (bagheta la mijloc)
Aici nu ne este îngăduit să spunem „la stânga” sau „la dreapta”, ci trebuie să exprimăm imaginativ
direcţia. Nu trebuie să-i corectăm pe micuţi dacă direcţia „stânga”, respectiv „dreapta” indicată cu
braţele nu corespunde celei indicate de noi. Pentru ei este pur şi simplu o mişcare laterală încoace şi
încolo.
Pentru exerciţiul spiralei Rudolf Steiner a dat indicaţii ca micuţii să ridice bagheta până la
înălţimea convenabilă lor şi niciodată mai mult, aşa cum se procedează la adulţi. Şi aici este necesar
un vers, sau o muzică.
Eu am modificat textul cântecului «Ineluş, ineluş», sau «Bănuţule, bănuţule, trebuie să mergi de la
un copil la altul…» pentru exerciţiul în spirală, astfel:
Baghetă, bagheta mea, tu trebuie să treci

Dintr-o mână într-alta.
O, ce frumos, ce frumos,
Că bagheta mea poate să meargă!
Cu acest prilej bagheta poate fi rotită şi în jurul său. La sfârşit spun adesea:
„Bagheta mea stă pe loc!”
Putem cânta şi un cântecel.

Pe aceleaşi versuri putem lăsa o baghetă, ţinută vertical, să treacă în cerc de la un copil la altul.
Fiecare copil trebuie să fie atent cânt ajunge bagheta la el, să o apuce repede şi să o dea repede mai
departe, în ritm, copilului alăturat, care o apucă şi o dă mai departe la rândul său, până când bagheta se
opreşte la cuvintele: „Bagheta mea stă pe loc!”. Copilul la care s-a oprit bagheta a câştigat.
Iată două mici exerciţii pentru degete, primul pe un text de Hedwig Diestel:
Degeţelele mele
Vor să se bucure
Ca şi păsărelele,
Ţopăie din piatră în piatră:
Ţop, ţop, ţop, ţop!
Ţinem bagheta orizontal în faţa noastră şi, ca şi cum pe ea s-ar afla păsări, o atingem pe rând cu
degetele: cu arătătorul, mijlociul, inelarul, etc., şi înapoi. La fiecare silabă atingem bagheta cu unul
dintre degete.
Drept al doilea exerciţiu punem unul dintre capetele baghetei pe umărul stâng şi cuprindem
jumătatea din faţă a baghetei cu amândouă mâinile, din două părţi, ca pe un flaut. Pianistul începe să
intoneze o melodie, amplifică tempo-ul treptat până când devine un triller vesel, iar noi ne mişcăm în
mod similar degetele pe baghetă – flautul nostru. Copiii aşteaptă întotdeauna triller-ul, pe care îşi
mişcă degetuţele cu o îndemânare extremă.
Exerciţiu haios cu mâinile.

Ţinem bagheta vertical în faţa noastră şi o cuprindem cu pumnuţii în partea de jos. Aşezăm apoi un
pun lângă altul, căţărându-ne astfel pe baghetă până sus, apoi coborâm din nou şi urcăm iarăşi, pe
versurile:
Urcă un băieţel în copac

Atât de sus, că nu-l mai vezi.
Urcă de la crengi la crenguţe,
Până la cuiburile păsărilor.
Hei, cum mai râde,
Hei, ce mai pârâie,
Buf! Acum iată-l jos.
(Friedrich Güll)
La fiecare vers punem mâinile pe patru ori una peste cealaltă. La „Cum mai râde” coborâm bagheta
cu un salt în A – până la poziţia mediană. Abia la ultimul vers îl punem pe podea, coborând împreună
cu el, dar apoi sărim imediat în sus şi începem din nou căţăratul. Este mai bine să nu lăsăm bagheta să
cadă pe podea, pentru că aceasta implică prea multe zgomot şi zburdălnicie.
Această urcare şi coborâre cu mâinile o putem face pe nişte versuri simpatice, la care copiii strigă
spontan „Încă o dată!” pentru că sună atât de haios:
Elleri selleri sibri sa,

Sibri sabri knoll,
Sibri sabri sibri sa,
Sibri sabri knoll!
Folosirea micilor baghete de lemn
Cu două baghete mici se pot configura în cele mai diferite moduri ritmuri, versuri sau muzică.
Ţinând în fiecare mână câte o baghetă, ciocănim, de exemplu, la „scurt-scurt” al unui anapest
succesiv, repede, şi ducem apoi bagheta la „lung” în sus sau în jos, sau de la dreapta la stânga.
Apoi putem exersa această măsură a versului şi în tăcere, adică fără să o însoţim cu vorbirea sau
muzica acompaniatoare, în alt mod, prin aceea că ţinem bagheta vertical în faţa noastră, în mod
graţios, numai cu degetul mare şi degetul arătător, şi le lovim una de alta la „scurt-scurt”, îndepărtând
braţele la „lung”. Cu acest prilej ascultăm sunetul deosebit pe care îl fac baghetele prin lovire.
Copiii merg cu mare drag în urma mea pe melodia «Vuieşte moara pe râul zglobiu, clip, clop…»,
ciocnindu-şi baghetele. Anume, la „clip, clop” ne oprim de fiecare dată şi ne ciocănim de două ori
baghetele. La încheierea cântecului, la ultimele trei „clip, clop”, redăm înălţimea sunetelor urcând şi
coborând baghetele.
Înainte de a putea merge pe melodie, exersăm mai întâi tactul cântecului îngenunchind în cerc,
ciocnind cu baghetele în podea şi cântând.
La cântece simple, foarte ritmice ca de exemplu „Hop, hop, hop, căluţule, aleargă în galop”, copiii
ciocănesc cu un zel deosebit de bucuros în ritmul care li se imprimă cu uşurinţă.
În a cest loc îmi este îngăduit să amintesc faptul că Rudolf Steiner a găsit că ritmurile unor astfel de
cântecele simple sunt foarte bune pentru copiii mici; el l-a menţionat pe bine-cunoscutul cântec
«Zboară, cărăbuşule, zboară, căci tata e la război, mama e în Pomerania, Pomerania a ars din temelii,
zboară, cărăbuşule, zboară!”. La observaţia îngrijorată a unui învăţător relativ la conţinutul, totuşi,
înspăimântător, al cântecului, el a răspuns că un copil nu percepe deloc cuvintele ci resimte doar
bucuria ritmului – şi din acest motiv menţionez eu aici acest lucru.
Îmi amintesc şi eu însămi că şi eu am cântat adesea acest cântec pe când eram copilă şi că nu m-am
gândit niciodată la ceva neplăcut.
Am vieţuit, dimpotrivă, la cursurile mele, că la nişte cântece deosebit de melodioase şi frumoase,
ca de exemplu: «Florile dorm de mult în razele Lunii…» sau: ««Dormi, fiul inimii mele, tu eşti iubirea
mea…» Abia dacă reacţionau, se plictiseau şi abia dacă participau la cântat. Melodiile înalte, salturile
de intervale trec peste/dincolo de capacitatea de trăire a copiilor mici. Dimpotrivă, un ritm simplu, care
rămâne doar la intervale mici, are un efect entuziasmator asupra copiilor. Vechile cântece populare nu
au fost deloc concepute atât de simplu din simplă neştiinţă!
Rudolf Steiner: „La o vârstă fragedă a copiilor este deosebit de important ca astfel de mijloace
educaţionale, ca de exemplu cântecele pentru copii, să facă o impresie ritmică pe cât posibil de
frumoasă asupra simţurilor. Cu cât ceva acţionează mai înviorător asupra ochiului şi a urechii, cu atât
este mai bine”1.
Dacă ne-am familiarizat deja cu o muzică frumoasă, prin diverse tipuri de exerciţii, mai facem în
final un joculeţ la aceasta: copiii sunt împărţiţi în trei sau patru grupe, repartizate în încăpere, şi toate
ciocănesc ritmul cu baghetele. Eu însămi stau în mijlocul încăperii şi atunci când începe muzica mă
îndrept înspre una din grupe. Când ajung la grupă, muzica se opreşte, iar eu îi salut pe copii şi ei mă
salută pe mine, coborând şi ridicând capetele, braţele şi baghetele. În plus, eu rostesc cuvintele: „Vă
salut, vă salut, veniţi cu mine”. La aceste cuvinte, copiii mi se alătură şi noi plecăm împreună pe
muzica ce începe să răsune luând cu noi şi următoarea grupă de copii, până când parcurgem împreună
încă o bucată de drum. Copiii aşteaptă încordaţi să vadă ce grupă iau cu mine. De data aceasta, este de
la sine-înţeles că cea dintâi o voi lua pe cea pe care a luat-o înainte ultima. Pentru copii este un
sentiment extrem de plăcut să vadă cum ne mărim cortegiul, iar la sfârşit suntem cu toţii împreună.
Salutul reciproc are un efect deosebit asupra copiilor, care se înclină cu toată seriozitatea, aproape
solemn. – Ei nu uită acest joc şi din când în când întreabă de el.
Micile baghete le mai folosim pentru diferitele activităţi ale piticilor.
Pe următoarele versuri ale lui Hedwig Diestel putem face următorul mic exerciţiu:
Ţinem un bastonaş orizontal, punând toate degetele deasupra:
1
Rudolf Steiner: Educarea copilului din punctul de vedere al ştiinţei spirituale.
Pasărea din copac (desprindem o mână, o ridicăm şi o aşezăm la loc)

se mişcă în somn (desprindem cealaltă mână, o ridicăm şi o aşezăm la loc)
bate din aripi (desprindem prima mână, fluturând cu degetele şi o aşezăm la loc)
şi iat-o că dispare! (desprindem a doua mână, pe care o ducem printr-un arc larg la spate)
Putem purta pe palme baghetele, păşind încetişor pe muzică, având grijă ca acestea să nu cadă pe
jos. Apoi schimbăm muzica astfel încât să se potrivească cu o alergare uşoară şi veselă şi ţinem
bastonaşele ridicate în sus în acest răstimp. Apoi păşim iarăşi lent. Prin această alternare putem repeta
de mai multe ori mersul lent cu alergarea rapidă. Nu ştim dinainte când intervine schimbarea, ci
ascultăm muzica; aşa e palpitant!
Acestea sunt doar câteva exemple stimulatoare pentru a vă arăta multitudinea posibilităţilor de
exerciţii cu baghetele mici şi mari.
Împărţirea şi strângerea baghetelor
Acestea ar trebui implicate – după posibilităţi – în tema noastră, ca să nu ia naştere o întrerupere

considerabilă.
Înainte de începerea orei pun baghetele într-un loc din care le pot lua uşor. Atunci când copiii,
stând în cerc, îşi ţin mâinile deschise, aşteptând, iau repede baghetele şi pun fiecărui copil una în
palmă. Nu trebuie să spun: „Aşteptaţi că aduc baghetele” sau ceva asemănător.
Împărţirea baghetelor o fac în aşa fel încât nu merg pe rând la fiecare copil din cerc, ci mă îndrept
cu o baghetă spre un copil, apoi spre un altul, eventual diametral opus, astfel încât nici unul să nu ştie
când vin la el. În felul acesta sunt cu toţii atenţi şi îmi urmăresc activitatea.
La strângerea baghetelor trebuie să procedăm reflectând temeinic. Copiilor le place să ducă
baghetele ţinute orizontal în spate, pe cap, punând-o pe umeri şi ţinând-o strâns. Eu mă aşez în spatele
fiecărui copil, care dă drumul baghetei, iar eu o prind. E nevoie de puţin curaj ca să dea drumul
baghetei, fără să vadă unde cade.
De Crăciun formăm în încheierea unei ore o stea cu baghetele mari. Stăm cu toţii într-un cerc mare,
ne ridicăm baghetele sus cu o mână, le coborâm apoi, păşim lent spre mijlocul cercului şi atingem cu
toţii simultan podeaua cu vârfurile baghetelor îndreptate către mijloc, unde le depunem apoi în formă
de stea ce iradiază din centru
Dacă steaua nu a ieşit frumoasă, fiecare copil îşi ia din nou bagheta, ne întoarcem înapoi în cercul
mare şi o luăm de la capăt. Se pune problema ca baghetele să fie puse cu grijă pe podea, să găsim
împreună un punct central. Dacă punem la mijloc o creangă de brad sau o lumânare, este mai uşor să
se formeze o stea frumoasă. Putem îngenunchea apoi împrejurul ei şi căuta un cântec de Crăciun sau
să euritmizăm o zicere stând în picioare. Apoi mergem pe cerc, în jurul stelei, iar eu îi conduc pe copii
afară. Steaua rămâne aşa, formată, pentru ca impresia să nu se şteargă.
Putem organiza strângerea baghetelor şi în sensul că fiecare copil îşi pune bagheta pe braţul meu, în
timp ce eu merg pe circumferinţa cercului. Pot da baghetele strânse unui copil care să le ducă de acolo.
Dar fiecărui copil trebuie să i se îngăduie să facă asta o dată, pentru că ea este privită ca o sarcină de
încredere. De aceea trebuie repetată de multe ori de-a rândul. Copiii ştiu cu precizie cine a dus deja
baghetele şi cine nu. Nici eu nu trebuie să uit. În felul acesta pot rămâne în cerc, cu restul copiilor.
Dacă este prezent un adult la oră, acesta poate sta cu braţele deschise, iar noi ne îndreptăm pe
muzică spre el, fiecare purtându-şi bagheta. Eu îi conduc pe copii, şi sunt prima care îmi pun bagheta
pe braţele sale. La fel procedează fiecare copil care urmează. Cine a depus bagheta, continuă să mă
urmeze, dar acum cu braţele larg deschise. Baghetele mici le putem pune într-un sac special pentru
baghete, care este pregătit, deschis, la trecerea pe lângă el.
Poate că acum este momentul să menţionez că nu se recomandă punerea baghetelor pe podea în
ideea de a nu le folosi un răstimp. Copiii nu prea sunt în stare să le lase să stea liniştite – le împing
uşor cu piciorul, privesc la ele, le îndreaptă, ş.a.m.d. Baghetele trebuie să stea în mâinile noastre,
pentru că noi vrem să facem ceva cu ele, şi nu pe podea – cu excepţia stelei de Crăciun pe care am
format-o noi înşine şi care constituie o încheiere festivă.
Patru mici jocuri în cerc

configurate euritmic
(primele trei pe versuri de Hedwig Diestel)
Jocul Soarelui
Soare, Soare, strălucire a Soarelui, (O – O – O)
Priveşte ferestruicile noastre (mic AU – E)
(Soarele se deplasează)
Dacă priveşti ferestruica Mariei (Soarele rămâne pe loc)
Ea o deschide şi te lasă să intri înăuntru (A – Soarele merge în centrul cercului)
Un copil stă în vocala O ca Soare în afara cercului format de noi, care este casa noastră. La primul
vers facem trei O-ui mari. Cu acestea, chemăm Soarele. La al doilea vers, le „priveşte” (schau), ducem
cu precauţie micul AU spre interior, spre noi, iar la „ferestruică” facem din nou sunetul E, în care
zăbovim. Acum Soarele începe – menţinându-şi O-ul, să păşească lent în jurul casei noastre, oprindu-
se în spatele unui copil, să spunem, al Mariei. Versul al treilea este rostit doar de mine. La cuvintele
„ea o deschide” ne deschidem cu toţii ferestruicile împreună cu Maria, prin aceea că trecem din E într-
un A mare, deschis în sus. Numai Soarele rămâne în O. La cuvintele „şi te lasă să intri înăuntru”,
Maria face un gest de invitare a Soarelui şi, făcându-i loc, îl lasă să păşească în centrul cercului. Putem
face cu toţii acest gest iubitor de primire.
Ca să prelungesc acest joc, am mai adăugat câteva elemente. Acum, când Soarele a ajuns în
mijlocul cercului, spun: „Soarele străluceşte din Cer asupra Pământului” şi noi coborâm împreună cu
Soarele sunetul A spre Pământ, ridicându-l apoi iarăşi. Apoi spun: „Din cer asupra animalelor” şi
iarăşi coborâm razele Soarelui (A-urile), apoi „din Cer asupra florilor” şi toate aceste făpturi se
bucură, Pământul, animăluţele şi floricelele, „râzând” prin degetele noastre. Desigur că Soarele din
mijloc poate străluci cel mai frumos! Acum îi este îngăduit Mariei să fie Soarele, şi jocul începe din
nou.
Noi strălucim împreună cu Soarele din mijlocul nostru de fiecare dată asupra a altceva: peste munţi,
copaci, arbuşti, câmpii, albinuţe, ş.a.m.d. Dacă mă opresc, ezitând, ca şi cum nu aş şti ce am mai putea
lumina şi încălzi cu razele noastre, copiii oferă imediat soluţii, uneori de-a dreptul amuzante: „Pe
bananieri”, „pe elefanţi”. Şi pentru că fiecare copil ar vrea cu drag să fie Soarele, repetăm jocul de
câteva ori şi îi consolăm pe copii spunându-le că îl vom continua la următoarea oră de euritmie. Este
impresionant de urmărit cu câtă seriozitate şi solemnitate păşeşte fiecare copil ca Soare. El observă,
desigur, că noi toţi îl privim şi aşteptăm încordaţi să vedem unde se opreşte, ceea ce uneori necesită o
reflectare îndelungată, pentru că alegerea este greu de făcut.
Sunetul E de la „ferestruică” îl facem de fiecare dată altfel, o dată foarte mic, cu degetele, apoi
mare, chiar deasupra capului, alteori în dreptul pieptului.
Pentru ca toţi copiii să ştie ce au de făcut în calitate de Soare, prima oară sunt eu Soarele. După ce
ne-am închis ferestrele la sunetul E, ies repede din cerc, în postura Soarelui, şi încep să merg în O în
jurul copiilor, ş.a.m.d. Deoarece ei urmăresc cu atenţie gesturile mele, a fost suficient să intru o dată în
rolul Soarelui.
Apoi pot da de înţeles printr-o uşoară înclinare a capului spre un copil, că lui îi este îngăduit să
intre în rolul Soarelui.
Deoarece în timpul jocului am stat vreme îndelungată pe loc, în încheiere păşim solemn prin
încăpere pe muzica ce începe să răsune, executând sunetul A cu braţele ridicate, menţinând încă
dispoziţia Soarelui radiant.
Acest joculeţ poate fi foarte bine intercalat în tema unei ore.
Jocul ploii
Plouă, plouă, tu picătură de ploaie (R – R – R – P) (Regne)

Dar nu pe căpşorul lui Mihai (avertizare cu degetele, P)
Repede – ce mai stai? (SCH – E)
Treci prin portiţă! (O – Poartă)
Mihai stă într-un gest de aşteptare în mijlocul cercului nostru. Noi vrem să rugăm picăturile de
ploaie să nu plouă pe căpşorul lui, facem trei R-uri de sus în jos şi lăsăm apoi, la cuvântul „picătură”,
să cadă delicat un P pe pământ. Apoi avertizăm ploaia cu degetele arătător de la mâna dreaptă şi
executăm, la cuvântul „căpşor”, din nou un sunet P. La „repede” ne deplasăm cu toţii pe gestul SCH –
„ş” – înapoi, mai departe de Mihai, astfel încât cercul se lărgeşte. Apoi trece fiecare într-un E ferm la
cuvintele „Ce mai stai?” aceasta trebuie să însemne că toate porţile sunt încă închise şi Mihai trebuie
să mai aştepte.
Textul acestor versuri este mai greu de înţeles, deoarece este atât de succint. Dar pentru copii asta
nu contează, pentru că ei înţeleg din gesturile noastre ce anume se are în vedere. Acum deschidem
porţile la cuvintele „treci prin portiţă” şi ne îndreptăm cu toţi spre Mihai, configurând fiecare, cu grijă,
un O mare de poartă deschisă cu braţele. Prin una dintre aceste porţi se strecoară acum Mihai,
aplecându-se, fiind cuprins în rotunjimea O-ului. Fiecare copil îşi dă osteneala să formeze un O de-a
dreptul frumos, rotund, pentru ca Mihai să vină la el. Iar Mihai priveşte într-adevăr cercetător de jur-
împrejurul său, ca să găsească cea mai frumoasă poartă. Numai atunci când surioara lui este de faţă,
alegerea se face imediat. Copilul prin poarta căruia a trecut trece în mijlocul cercului.
Jocul fulgilor de zăpadă
Fulguşor uşor, fulguşor de nea (Ş – F, Ş – F)

Zboară pe lângă fereastra mea! (F – U – E)
„Eu vin din cer şi trec pe lângă fereastra ta” (fulguşorul zboară)
Vino înăuntru, fulguşorule! (ne prindem de mâini, formăm porţi, coborând în jos
cu gesturi de Ş – F, S sau EI)
Un copil, fulguşorul de zăpadă, stă la o oarecare depărtare de cercul nostru, ţinându-şi braţele
înălţate întrucâtva rotunjit şi aşteaptă până când i se cere să zboare. La primul vers executăm sunete
siflante, destinse: S, F, în sus, la al doilea vers, la „zboară”, facem din nou un sunet F, care trece într-
un I luminos, la cuvântul „mea” executăm un U ca de rugăciune, iar la „fereastră” un E. (Ca şi la
„jocul Soarelui”, formăm E-ul de fiecare dată altfel). Apoi aşteptăm, în timp ce fulguşorul, la cuvintele
mele „Eu vin din cer şi trec pe lângă fereastra ta” zboară de câteva ori, delicat şi uşor, astfel încât
nimeni nu-l poate auzi, cu braţele ridicate, în jurul „casei” noastre, rămânând apoi undeva pe loc. Îi
întreb pe copii: „Aţi auzit ceva?” „Nu” este răspunsul. La cuvintele „Vino înăuntru!”, noi, cei din cerc,
ne prindem de mâini şi ridicăm braţele, astfel încât peste tot să se formeze porţi. Fulguşorul intră acum
în căsuţă printr-una din aceste porţi. Apoi facem împreună cu el la cuvântul „fulguşorule” Ş – F,
ridicând F-ul foarte sus, trecând apoi cu toţii printr-un S foarte încet de sus în jos, ceea ce reprezintă
topirea şi curgerea fulguşorului. Ajunşi jos, atinge de câteva ori, uşor, dar repede, cu vârfurile
degetelor podeaua, formând sunetul N, ceea ce îi amuză nespus pe copii. Nimeni nu are voie să ajungă
jos mai devreme decât fulguşorul din centrul cercului; trebuie să atingem podeaua odată cu el. Calea
până la Pământ e lună! O dată cu sunetul F facem de fiecare dată şi un mic salt, accentuând înălţimea
şi lăsându-ne pentru un moment braţele destinse deasupra noastră. Frumos este şi să conducem EI-ul
în jos la ultima silabă (fulguşor = Schneeflöcklein).
După ce am făcut jocul de câteva ori zboară toţi în urma mea, cu braţele ridicate, ca fulguşori, încet
şi uşor, abia atingând podeaua cu picioarele.
Iarna, când a căzut prima zăpadă, copiii se bucură în mod deosebit de acest joc.
După aceste procese delicate cu multe consoane siflante, poate urma ceva mai puternic.
Jocul de-a porumbeii
Ca porumbei, copiii zboară în urma mea, încadrându-se în forme mari, rotunde, mişcându-şi
destinşi braţele ca aripi în sus şi în jos, până când eu conduc zborul într-o formă de cerc, unde îl
închei. Dar aripile noastre continuă să se mişte, acum însă mai lent, mai rar, până când spun: „Acum,
porumbeii sunt obosiţi şi ar vrea să doarmă”. La aceste cuvinte formă mai întâi un mic B, ridicând mai
întâi un braţ, apoi pe celălalt, deasupra lui, ne punem căpşoarele în aripile astfel configurate şi
(a)dormim.
Apoi se trezeşte un porumbel (căruia i-am făcut eu un semn în prealabil), îşi înalţă căpşorul, îşi
desfăşoară aripile să zboare foarte lin, neobservat, mişcându-şi aripile, până în colţurile încăperii. Apoi
eu spun mai departe: „Acum se trezesc porumbeii – şi îşi desfac aripile”; copiii îşi înalţă căpşoarele,
desfac B-ul şi observă locul liber şi lipsa unui porumbel. Acum, eu rostesc îngrijorată: „Unde a rămas
porumbelul nostru? Unde a rămas porumbelul nostru?” „Să-l strigăm, poate ne aude şi vine înspre
noi!” Şi facem împreună „Gurr, gurr, gurr”, cu mici sunete de R. Şi iată că porumbelul vine în zbor şi
îşi regăseşte locul. Toţi sunt mulţumiţi şi îşi mişcă uşor aripile în semn de salut. „Unde ai fost?” îl
întreb pe porumbel. „În pădure”, răspunde el. După care adorm cu toţii din nou, şi un alt porumbel
zboară de acolo, ş.a.m.d. Se poate să zboare şi doi sau trei împreună, pentru că toţi copiii vor să vină la
rând.
La cuvântul „gurr”, copiii pot, în mod excepţional, să-l şi pronunţe şi, simultan, să-l euritmizeze.
Sunetele de R se rostogolesc şi vibrează aşa de frumos prin aer, şi răsună atât de rugător şi de
atrăgător, putând fi auzite de departe, încât porumbeii zburaţi nu pot face altfel decât să se întoarcă.
În încheiere ne parcurgem iarăşi marele nostru zbor de la început.
Ca toate celelalte jocuri, şi acesta trebuie încadrat într-un proces mai amplu.
Toţi copiii mici îndrăgesc porumbeii. Astfel, Paul Bühler descrie în poezia «La grădina zoologică» 1
cum tatăl l-a întrebat pe copilul său după vizita comună acolo pe care dintre animale le-ar lua cu sine:
1
«La grădina zoologică», carte cu imagini. Versuri de Paul Bühler, imagini colorate de Astrid Bühler.
Editura Literarischer Verlag, Dornach.
…
Pe cine vrei să iei cu tine, din toate animalele de aici?
„Porumbeii, doar porumbeii!”
Ei te fac la fiecare pas
Să crezi în nevinovăţia ta.
Trecerea prin poartă
Pentru copii este întotdeauna o bucurie să poată trece printr-o poartă, ceea ce poate avea loc, în
orice caz, numai atunci când părinţii sau fraţii mai mari îi aşteaptă în sala de euritmie şi îşi ridică
braţele, formând o poartă.
Dacă putem face acest lucru, ne prindem de mâini şi, cu acompaniament muzical, parcurgem o cale
cu multe văluriri, până ajungem la poartă, în faţa căreia ne oprim. Observăm, dezamăgiţi, că poarta
este închisă şi că nu putem trece prin ea. Şi stăm aşa, până când eu îi spun porţii: „Dragă poartă,
deschide-te! Dragă poartă, deschide-te!”. La aceste cuvinte executăm O–A, O–A. Dar poarta nu se
deschide, şi noi ne privim întrebători. Atunci îmi trece prin minte că trebuie să vorbesc foarte frumos,
şi spun: „Dragă poartă, deschide-te, te rog, te rog, te rog, te rog!” şi la aceste cuvinte facem cu toţii un
gest de rugăminte, îndreptându-ne braţele cu palmele întinse către poartă.
Cu acest prilej se exprimă limpede faptul că această mişcare conştient condusă a braţelor
corespunde cerinţei ei lăuntrice, deoarece copiii o fac cu o dăruire totală. Tocmai de aceea ei vor cu
drag să repete de câte ori este posibil acest drum către poartă.
Abia atunci când copiii rostesc cuvintele „te rog” însoţindu-le cu un gest frumos, corespunzător lor,
înţeleg ei ce înseamnă, de fapt. „te rog”. Dacă li se ordonă însă, pur şi simplu, de către educatori:
„Trebuie să spui mai întâi ‹Te rog›”, rezultatul este cu mult mai puţin îmbucurător.
Într-o oră de euritmie putem ieşi dimineaţa pe poartă şi să ne întoarcem seara acasă tot prin ea. În
călătoria noastră acompaniată de muzică trebuie să facem paşi frumoşi, echilibraţi, punând frumos
picioarele pe podea. Mergând în faţa lor, eu pot accentua foarte limpede aceasta.
În felul acesta, o mică poveste simplă, modelată cu fantezie şi frumos, poate aduce multă bucurie.
Prezenţa spectatorilor la ora de euritmie
Pentru că am relatat în repetate rânduri câte ceva despre părinţii sau fraţii mai mari prezenţi la ora
de euritmie, aş dori să mai menţionez ceva. Pe mine, personal, „spectatorii” nu m-au deranjat
niciodată; ba chiar eu am resimţit prezenţa lor, în majoritatea cazurilor, ca pe un sprijin lăuntric.
Probabil că faptul că au multe de „comentat” îngreunează predarea. Dar atunci când ei îşi notează
textele poeziilor, rugăciunilor sau cântecelor, pentru a le repeta cu copiii acasă, sau îmi pun întrebări,
aceasta denotă un interes crescând al lor pentru euritmie, interes trezit prin participarea ca spectatori la
predare.
S-a întâmplat ca un copil să cânte cu multă siguranţă în ora următoare cântecele noastre, şi în
momentul în care l-am întrebat dacă le-a învăţat acasă, să dea aprobator din cap, radiind de bucurie, şi
să cânte în continuare şi mai tare.
Copiii care au abia trei ani şi care vin la ora de euritmie mai au neapărat nevoie un timp de sprijinul
părinţilor, până când se obişnuiesc cu toate noutăţile care îi înconjoară dintr-o dată. Fără acest sprijin
ar fi expuşi unor sentimente inutile de teamă. De aceea este bine ca în astfel de cazuri, părinţii să mai
rămână un timp la ore. Copiilor aflaţi de mai mult timp la euritmie le place mai mult să fie singuri,
pentru că ei se simt deja siguri pe ei şi nu vor să mai fie observaţi.
Am aflat de la cunoştinţe de-ale mele că nu ştiau deloc ce anume fac copiii lor la ora de euritmie,
deoarece euritmista nu dorea niciodată ca ei să participe la ore. În felul acesta ei nu au putut deloc
participa, ceea ce îi umplea de regret.
Aici se poate doar spune că fiecare euritmistă trebuie să decidă pentru sine, deoarece este o
problemă personală. Ea trebuie lăsată să decidă, dacă i se pare bine să implice adulţii în predare sau
nu.
Eu însămi aş proceda şi de acum înainte ca şi până acum, pentru a le intermedia şi „spectatorilor”
înţelegerea pentru ceea ce poate produce euritmia în copii. Totuşi, trebuie să spun că amestecarea de la
sine a adulţilor pe parcursul predării trebuie respinsă cu stricteţe.
Eu am descris deja când şi cum solicit cu drag ajutorul adulţilor, ca de exemplu la formarea de
porţi, ş.a.m.d.
Fraţii şi surorile mai mari au participat adesea la programul nostru pe parcursul unei ore, spre
bucuria celor mici. Nu ne-au deranjat în nici un caz.
La sfârşitul unei ore de euritmie am solicitat uneori toţi „spectatorii” – şi pe taţi – să se
răspândească printre copii, intrând în cercul nostru, astfel încât să putem face împreună un exerciţiu de
încheiere. S-a simţit cât de bine le-a căzut copiilor.
Unii părinţi miau spus cât de mult se bucură de fiecare oră de euritmie, cu cât drag observă ei
progresele copiilor şi că mai înainte nici nu au ştiut şi nici măcar nu au presimţit ce importanţă are
euritmia.
Cântece
potrivite pentru mici jocuri de mişcare
Cântec din Moravia
În luna martie ţăranul îşi înhamă armăsarii,

El străbate într-o clipită câmpurile sale şi câmpia
Şi ară pământul, şi grapă, şi seamănă
Şi e neobosit de dimineaţa până seara.
Ţăranca şi fetele nu au voie să stea,

Ele au multe de făcut în casă şi grădină,
Ele sapă, greblează şi cântă un cântec;
Se bucură când totul înverzeşte şi înfloreşte frumos.
Pentru început cântăm de câteva ori acest cântec frumos. Apoi împart copiii în ţărani şi căluţi. Cei
care sunt căluţi, se aşează în şir şi-şi ţin braţele la spate, cu palmele în sus, aşteptând să fie „înhămaţi”
de ţărani. Aceştia stau la rândul lor într-un şir aflat în spatele căluţilor, situat la o distanţă ce poate fi
parcursă până la „îşi înhamă armăsarii”. Ei pornesc la drum când începe să răsune muzica. Când au
ajuns, se creează o mică pauză, şi pentru acompaniamentul muzical, pentru că fiecare ţăran trebuie să-
şi „înhame” căluţul. Dacă a reuşit, perechea merge mai departe pe muzică. Cu toţii cântă şi tropăie
până se termină cântecul. (Eventual se repetă ultimele versuri) Apoi spun: „Gata!” Căluţi sunt
„deshămaţi” şi ne aranjăm repede într-un cerc, cântând cea de-a doua strofă. La ultimul ei vers: „Se
bucură când totul înverzeşte şi înfloreşte frumos”, dansăm în cerc, ţinându-ne de mâini.
Apoi rostesc de câteva ori (fără muzică) textul: „ele sapă, greblează şi cântă un cântec”, şi la
aceasta executăm sunetele R – R – I – L şi dansăm încă o dată în cerc.
Apoi trebuie, desigur, să schimbăm rolurile, şi ţăranii devin căluţi şi viceversa. Deoarece rolul de
căluţ s-a dovedit a fi cel preferat, dintr-o dată se găsesc mai mulţi copii în şirul din faţă, ţinând deja
braţele întinse la spate. Numai când le promit că vor mai fi altă dată căluţi, trec în rândul ţăranilor.
Este bine dacă euritmista se aşează în şirul ţăranilor, în una dintre extreme, ca să plece cea dintâi cu
căluţul ei, indicând drumul.
În fiecare primăvară copiii se bucură din nou de acest frumos cântec.
Poştalionul
Domnule vizitiu, domnule vizitiu, unde duce drumul?

El stă pe capră şi este tare vesel:
Trara! Trara! Şi este tare vesel!
Căluţii tropăie şi ei, se-aude biciul şuierând,

Iar prin aerul proaspăt al dimineţii se aude cornul limpede sunând:
Trara! Trara! Se-aude cornul limpede!
(Dieffenbach)
(Majoritatea cântecelor redate aici au mai multe versuri, dar eu m-am limitat la cele mai potrivite
pentru jocurile noastre)
Mai întâi rostesc textul acestui cântec şi le povestesc copiilor că mai înainte existau poştalioane şi
că vizitiul stătea sus, pe capră, şi suna din corn, iar sunetul său se auzea până departe.
Şi cântarea acestei melodii provoacă bucurie copiilor. La sunetul cornului: Trara! Trara! Trecem cu
braţele de la un mic A format cu mâinile, la un mare sunet A, format cu braţele larg deschise şi apoi
batem din palme. După ce am învăţat bine cântecul, unui copil îi este îngăduit să fie vizitiul. El stă
drept – la o oarecare distanţă de noi, cu picioarele apropiate, în sunetul I, exprimând o anumită
mândrie. Când începe muzica, eu mă îndrept împreună cu copiii spre el. Păşim energic şi cântăm. La
întrebarea „Unde duce drumul?” trebuie să fi ajuns deja la el. Ca să ne putem aranja în jurul lui,
repetăm încă o dată întrebarea, îl înconjurăm şi executăm un gest întrebător, ţinând braţele deschise şi
înclinându-ne în faţa lui.
Apoi face o pauză în care vizitiul se aşează în faţa mea, astfel încât să ne poată conduce pe toţi. Eu
spun, încurajator: „Vizitiul ştie unde duce drumul”. Muzica începe din nou, şi noi îl urmăm pe vizitiu,
cântând şi bătând din palme. Vizitiul menţine sunetul I. Ca să ne poată conduce un timp mai
îndelungat, repetăm versul „El stă pe capră şi este tare vesel”. Atunci când răsună cornul poştalionului,
trebuie să fi ajuns cu toţii în cerc, ceea ce eu pot dirija neobservat. La „Trara!” Ne îndreptă înapoi,
lărgind cercul, cu braţele extinse în sus în A. În felul acesta sunetul răsună într-adevăr peste toţi
munţii. La sfârşitul versului ne îndreptăm iarăşi cu toţii spre centrul cercului.
La cea de-a doua strofă tropăim cu toţi în tact ca nişte căluţi, ridicând picioarele, veseli, şi părăsind
cercul. La ultimul rând din strofa a doua suntem din nou în cerc şi desigur că la dorinţa copiilor trebuie
să-l repetăm de câteva ori. Ultimul „Trara!” va răsuna încetişor… deoarece poştalionul este deja
departe.
Apoi un alt copil este vizitiul.
Poştalionul melc
(folclor)
Eu merg, eu merg cu poştalionul!

Merg cu melcul-poştalion,
Căci nu mă costă nici un ban.
Eu merg, eu merg cu poştalionul!
Cântăm cântecul şi batem din palme, ne oprim doar la cuvântul „poştalion” din primul şi din
ultimul vers.
Câte doi copii formează „poştalionul-melc”, unul înainte, celălalt stând în spatele lui la o anumită
distanţă. Acum avem nevoie de baghetele mari. Copilul care stă în faţă îşi întinde braţele la spate şi
primeşte în fiecare mână câte o baghetă. Copilul care stă în spatele lui prinde baghetele de celălalt
capăt, astfel încât copiii sunt acum legaţi între ei. Cel din faţă îl „trage” pe cel din spate.
Fiecare „poştalion-melc” pleacă pe muzică, iar copiii cântă cântecul. La cuvântul „poştalion” din
versurile 1 şi 4 se opresc cu toţii. Copiii cântă foarte tare acest cântec, după care păstrează o linişte
adâncă, pentru că preiau foarte repede acest ritm simplu (al cântecului).
Apoi schimbăm, şi copiii care au fost în faţă trec în spate, şi viceversa. Nu este un schimb uşor, dar
eu nu intervin decât când sunt solicitată. După câteva încercări vesele, copiii ajung să se descurce cu
baghetele, astfel încât „poştalioanele” sunt din nou pregătite de drum.
După ce am exersat un timp, fiecare poştalion are voie să meargă încotro vrea, trebuind să-şi
croiască singur drumul şi neavând voie să intersecteze calea altui „poştalion”. Este o nouă sarcină
incitantă.
Acum cad iarăşi frunzele
Acum cad iarăşi frunzele,

Vara a trecut,
Şi rândunelele-au zburat
Nu ştiu unde.
Goale sunt toate câmpiile

Şi florile adorm curând,
Se face linişte în întreaga ţară
Iar pădurea stă singuratică.
(Kunz)
Toamna cântăm mereu acest cântecel elveţian. Pe melodia primului vers ne coborâm în mod delicat
braţele în jos, înclinându-ne spre Pământ, ca frunzele care ating solul uşor şi lipsite de greutate. Este
un gest plin de iubire, acompaniat de muzică, nu este un sunet euritmizat. Cântăm cu acest prilej:
„Acum cad iarăşi frunzele”. Apoi ne îndreptăm pe verticală şi cântăm cântecul până la capăt.
Apoi vrem să zburăm cu toţii, ca rândunelele, aşa cum spune textul. Ne mişcăm mai întâi, destinşi,
braţele ca aripi în sus şi în jos, ca să vedem dacă suntem pregătiţi de zbor. Şi aceasta trebuie să fie o
mişcare frumoasă.
Pentru zbor este deosebit de potrivită muzica lui George Metaxa, intitulată «Rândunica», din
caietul menţionat în capitolul «Tratarea deosebită a limbajului şi a muzicii». Întreaga bucată muzicală
este prea lungă; pentru noi sunt suficiente primele 8 măsuri, care se pot repeta.
Apoi eu conduc zborul rândunelelor, şi zburăm uşor, aeric, pe această muzică, mişcându-ne
necontenit „aripile”, până când, ajunşi într-alt loc decât cel de unde ne-am luat zborul, ne oprim din
nou în cerc. Repetăm această primă strofă de câteva ori.
În ora de euritmie de săptămâna următoare putem configura zborul în aşa fel încât să nu-l conducă
educatoarea, ci fiecare copil are voie să zboare în altă direcţie, aşadar fiecare îşi caută singur drumul,
zburând însă cu toţii în acelaşi timp prin spaţiu. Ni am exersat deja „zborul” în orele precedente de
euritmie.
În prealabil îi întreb pe copii dacă au urmărit vreodată ce minunat zboară rândunelele, cum îşi
mişcă ele aripile. Le povestesc că ele nu se atinge niciodată în zbor, nici măcar atunci când stolul este
foarte numeros.
În felul acesta copiii dau multă atenţiei faptului de a trece frumos unii pe lângă alţii, şi de a nu
zbura prea repede. Cu toţii trebuie să fie atenţi şi la momentul şi locul unde ne reîntâlnim. Eu zbor cea
dintâi în acel loc şi aştept până când o rândunică după alta mi se alătură. Ne mişcăm cu toate aripile
încă un timp, ca să nu întrerupem brusc mişcarea şi pentru că precis mai este vreo rândunică întârziată,
care ni se alătură abia mai târziu.
Cea de-a doua strofă a cântecului poate fi configurată frumos pe sunete, desigur, asta doar pe textul
rostit. Este bine aşa, şi ca un contrast faţă de prima strofă, cu mişcare şi gesturi pe muzică.
Cu sania
Clopoţeii răsună limpede şi pur,

Cling-clang, cling-clang, cling-clang;
Biciul pocneşte cu veselie
Cling-clang, cling-clang, cling-clang.
Căluţii trag în trap,
Aşezaţi-vă în sanie!
Cling-clang, cling-clang, cling-clang. Cling-clang, cling-clang.
Cum mai vuieşte vântul tăios,

Vâj, vâj, vâj,
Cum se aude sania în mers,
Vâj, vâj, vâj,
Pe lângă noi trec câmpii şi copaci
Atât de repede că nu-i vedem,

Vâj, vâj, vâj. Vâj, vâj.
Stând în cerc, cântăm de câteva ori aceste două strofe ale cântecului, bătând din palme în tact. La
sfârşitul strofelor, la cuvintele: „cling-clang”, respectiv „vâj, vâj”, însoţim înălţimea sunetelor cu
braţele noastre.
Stăm în cerc şi eu împart baghetele mari în aşa fel încât o baghetă orizontală să realizeze legătura
între doi copii. Fiecare copil ţine atât în mâna dreaptă cât şi în cea stângă capetele a două baghete. Eu
merg în cerc şi urmăresc dacă toţi copiii au procedat corect. Dacă ne depărtăm pe cât posibil braţele cu
baghetele, ia naştere o „sanie” uriaşă care, condusă de mine, se pune în mişcare pe muzică. Începe
săniuşul!
Iau de la copilul din dreapta mea o baghetă şi, păşind prima, ţin această baghetă în sus, astfel încât
acest copil devine „sfârşitul săniei”. Facem paşi siguri, egali, şi cântăm în acest răstimp cântecul.
Conduc apoi, cu multe meandre, lunga sanie. Putem să ne oprim din când în când, ca să observăm
lungimea drumului şi multele sale cotituri. Apoi mergem mai departe. Eu trebuie să conduc cu atâta
îndemânare, încât la ultimele măsuri dintr-o strofă să ajungem într-o formă de cerc, astfel încât să mă
aflu, ca la început, lângă ultimul copil, să-i întind bagheta, şi cu aceasta să închidem cercul. Apreciez
cu bucurie că sania s-a menţinut laolaltă, şi îi laud pentru asta.
Acum ne ridicăm împreună braţele unite prin baghete, pe melodia de la sfârşitul cântecului.
Eventual, totul se poate repeta, sau se pot face repetări parţiale. De obicei am grijă ca la „sfârşitul
săniei” să se afle un copil mai îndemânatic. Dacă sunt adulţi prezenţi, ei pot fi situaţi între copiii mai
mici, să meargă împreună cu noi, prelungind astfel sania.
Partea cea mai frumoasă a acestui „mers cu sania” este faptul de a putea vieţui în mod vizibil
multele meandre ale drumului. Cu cât sania este mai lungă, cu atât mai limpede se exprimă formele;
acestea vivifiază încăperea şi pe noi înşine.
*
Acum urmează două cântece care nu sunt potrivite pentru jocuri, dar la care putem însoţi cântecul
nostru cu gesturi frumoase, corespunzătoare textului.
Juchhei! Floricică!
(Folclor)
Juhhei! Floricică, înfrunzeşte şi parfumu-ţi răspândeşte!

Întinde-ţi toate frunzele,
Creşti înaltă pân-la cer,

Juhhei! Floricică, înfrunzeşte şi parfumu-ţi răspândeşte!
Juhhei, vântule, adie-ncetişor!

Cerul limpede e deasupra ta,
Pământul înflorit dedesubt,
Juhhei, vântule, adie-ncetişor!
(Arndt)
Acest cântec este foarte potrivit într-o temă de primăvară. Îl cântăm, dar fără să executăm sunete;
facem doar câteva gesturi. Imediat după primul vers ne tragem braţele şi mâinile laolaltă, spre
interior, pentru a le desface şi întinde apoi la următoarele două versuri în înălţime, accentuăm cuvântul
„cer” cu uşoară săritură.
La strofa a doua, la cuvintele „Cerul limpede deasupra ta” ridicăm braţele în sus, întinzându-le spre
cer, şi mergem pe vârfurile degetelor de la picioare. Apoi coborâm din nou braţele pe Pământ la
cuvintele „Pământul înflorit dedesubt”. Deşi aici melodia este mai înaltă, noi ne aplecăm spre pământ,
corespunzător textului.
Deoarece la acest cântec nu păşim prea mult, putem bate din palme la primul şi ultimul vers al
fiecărei strofe.
Cântec de seară
(Folclor)
O, tu, steluţă îndrăgită, luminezi aşa de departe!

Şi cu toate cestea
Eu te iubesc din toată inima!
Cum clipeşti tu spre mine, în liniştea ta,

O, steluţa mea,
De-aş fi şi eu ca tine!
(Hofmann von Fallersleben)
Acest cântec este foarte potrivit pentru încheierea unei ore, şi pentru că textul şi melodia radiază o
dispoziţie cordială, intimă, copiii îl îndrăgesc în mod deosebit. Ar dori să-l preia mereu în sine.
Înainte de a cânta cântecul, putem configura euritmic textul mai întâi, cu câteva sunete, puţine, cad
caracteristice: la primul vers B, apoi purtăm încet un E în sus. La cuvintele „Şi cu toate acestea (eu te
iubesc din toată inima)” sensul este de a forma de două ori „B”, ceea ce exprimă iubirea. La „eu te
iubesc din toată inima” interiorizăm gestul larg de iubire, aducându-l în noi prin încrucişarea braţelor
pe piept în E.
La cea de-a doua strofă, la cuvintele „cum clipeşti tu spre mine”, putem face un N delicat, apoi un
U în sus, cu palmele deschise, pe care le coborâm ulterior încet, până la cuvântul „liniştea”. Pe versul
al doilea facem B-E, B-E, iar la încheiere, la cuvintele „ca tine” (în limba germană „vie du”), trecem
de această dată din gestul larg de iubire în „U”. Am încercat în felul acesta să configurăm sunete
conform cu textul.
Apoi cântăm cântecul. La ultimele versuri, atât din prima strofă „Eu te iubesc din toată inima”, cât
şi din cea de-a doua „De-aş fi şi eu ca tine”, la sunetele înalte ne depărtăm de centrul cercului,
mărindu-l în felul acesta, iar când melodia coboară ne îndreptăm din nou spre centrul cercului cu un
gest intim de iubire.
Această mergere în afară cu un gest larg, şi revenire spre interior cu un gest intim, legat de text şi
de muzică, reprezintă pentru copii ca un fel de respiraţie, pe care se deplasează împreună. O adiere
uşoară trece prin cerc.
Relativ la cântecele-jocuri
În secţiunea „Imitarea mişcării” a fost expus faptul că pe parcursul unei ore cele executate trebuie
să fie legate între ele, pentru ca cei mici să poată rămâne neîntrerupt în procesul imitativ al activităţii
artistice euritmice. La aceste cântece însă trebuie să se facă o excepţie. În cadrul unei ore de euritmie,
ele constituie ceva de sine-stătător. O plasare în încăpere a copiilor, cum este necesar, de exemplu, la
cântecul «În martie, ţăranul», trebuie încadrată explicativ, pentru că altfel ar rezulta ceva cu totul
nenatural. Totuşi, explicarea este suficient să se facă o singură dată, căci copiii înţeleg imediat unde şi
cum trebuie să stea ţăranii şi căluţii.
Dar noi îi conducem pe copii din procesele anterioare în aceste jocuri şi după încheierea acestora,
înapoi la activitatea următoare. Putem, de exemplu, ca după jocul «Poştalionul-melc» să ne purtăm
baghetele folosite în joc pe braţe sau în mâini, păşind pe o muzică.
Eu am ales cântece potrivite cu anotimpurile şi care se pot repeta în fiecare an. Le-am încercat în
cursurile mele şi am putut vieţui de fiecare dată bucuria copiilor.
Există, desigur, nenumărate cântece frumoase, care sunt potrivite pentru mici joculeţe configurate
asemănător.
Importanţa formării arcului
Cercul semnifică pentru copii într-un mod de la sine-înţeles „casă”, „ocrotire”. Dacă la începutul
unei ore suntem cu toţii adunaţi în cerc, ne putem pe de o parte observa reciproc, şi resimţi apartenenţa
împreună, ceea ce este foarte important pentru început.
Eu îi văd pe toţi copiii, şi toţi mă văd şi pot imita gesturile pe care le fac. Eu îi pot percepe pe toţi şi
ei pot vedea gesturile mele, imitându-mă. Îi pot antrena în modul cel mai firesc în mişcările mele, din
faza lor pregătitoare.
Cercul a fost dintotdeauna imaginea primordială pentru armonie, desăvârşire, ordine. În el suntem
cu toţii uniţi şi nimeni nu se simte exclus.
Eu nu le spun copiilor: „Acum formăm un cerc” sau „Acum părăsim forma de cerc”, ci îi conduc în
această formă atunci când avem nevoie de concentrare şi trebuie să ne adunăm pe noi înşine, şi îi
conduc afară din ea atunci când trecem la mişcarea în spaţiu.
Dacă la încheierea orei suntem din nou cu toţii într-un cerc binefăcător, pentru copii aceasta
înseamnă că „toate sunt în ordine”.
Cei mai mici au încă nevoie de sentimentul apartenenţei, pe care li-l putem intermedia prin
formarea cercului.
Învăţătoarea şi educatoarea Waldorf Gerda Langen mi-a spus cândva că pentru copiii preşcolari şi
pentru copiii din primele clase cercul are o mare importanţă, deoarece el semnifică întotdeauna un
întreg, ceva sănătos, de la care trebuie pornit şi în predarea euritmiei.
Arta povestirii lui Rudolf Steiner ca model
Înainte de a trece la descrierea întregii teme a orelor aş dori să expun primul paragraf al povestirii
lui Rudolf Steiner «Despre marele şi micul toporaş» din manualul Waldorf «Lumina Soarelui» 1.
„A fost odată într-o pădure, unde Soarele pătrundea în jos prin frunze, un toporaş, un toporaş
modest, sub un copac cu frunze mari. Şi toporaşul putea privi printr-o deschizătură ce se formase în
coroana copacului. Şi privind prin această deschizătură din coroana copacului, toporaşul văzu cerul
albastru. Micul toporaş vedea pentru prima oară cerul albastru, pentru că el înflorise abia în ziua aceea.
Dar când văzu cerul albastru, toporaşul se sperie şi îl cuprinse o mare spaimă. Dar el nu ştia de ce
fusese cuprins de o spaimă atât de mare.”
Prin cuvintele cu care Rudolf Steiner se îndreaptă aici către copiii din clasa întâi, iradiază pace şi
iubire. Când le citeşti, vieţuieşti faptul că el adresa aceste cuvinte copiilor şi că prin repetarea
cuvintelor şi a imaginilor, despre care este vorba, le aducea esenţialul. Acesta este tonul de povestire
pe care copiii îl ascultă cu plăcere.
Rudolf Steiner alege cuvinte mari, nobile, care trăiesc şi acţionează în continuare în sufletele
copiilor, trezind în ei simţul formări, al configurării. Un limbaj conştient condus se adresează entităţii
Eu a omului.
Limbajul lui Rudolf Steiner este model pentru munca noastră euritmică cu copiii.
1
Lumina Soarelui. Manual pentru tineri şi bătrâni. Editat de Caroline von Heydebran, Editura Waldorf
Stuttgart.
Teme pentru cele patru anotimpuri
Până acum am descris amănunţit detaliile necesare pentru configurarea întregi ore. Acum putem
reflecta cum să formăm un întreg din această multitudine. Am ales ca exemple câteva teme pe
anotimpuri.
O temă de o oră pentru primăvară
Păşind pe muzică, îi conduc pe copii într-un cerc. Începem cu exerciţiul de I–A–O, pe care îl facem
de trei ori (vezi «Începutul orei»).
Unde este căpşorul? Aici!

Unde sunt picioruşele? Aici!
Cum fac mânuţele? Aşa!
Apoi urmează concentrare şi destindere, pe care o repetăm de câteva ori (vezi «Concentrare şi
destindere»).
Mergem în căsuţa noastră

Şi aşteptăm
Razele Soarelui!
Apoi mergem, cu braţele menţinute sus în gestul deschiderii, cu acompaniament muzical, cu paşi
mici şi uşori, să vedem dacă afară au crescut florile. Ajungem din nou într-un cerc, în care
îngenunchem pe muzica ce se încheie, şi fiecare se învăluie într-un sunet de B. Acum încep să
povestesc:
„Noaptea, când e frig, micii ghiocei dor, ascunşi cu totul în muşchi. Acolo este cald. Dimineaţa,
devreme, când răsare Soarele, îşi întind cu toţii căpşoarele în sus” (La ultimele cuvinte, copiii îşi înalţă
căpşoarele din gestul învăluitor de B, care însă mai este menţinut cu braţele). – „Şi când Soarele
străluceşte mai cald, atunci se întinde mai întâi o frunzuliţă, apoi cealaltă” (Mai întâi se întinde unul
dintre braţe în sus, apoi celălalt, părăsind B-ul, ca frunzele care se derulează; braţele se menţin apoi
sus). – „Acum ghioceii cresc, încet, încet, către Soare” (La aceste cuvinte ne ridicăm încet în sus,
menţinând braţele tot sus, în linişte sau pe muzică). – „Şi toţi se bucură de razele Soarelui” („Pâlpâim
„din degeţele). – „Acum răsună cu toţii în cor: cling-clang, cling-clang…”. – „Apoi îşi întind iarăşi cu
toţii frunzuliţele în sus” (Acum eu merg ca Soare afară, în jurul cercului şi radiez de sus sunetul A
deasupra frunzelor fiecărei floricele. Copiii îşi aduc cu acest prilej palmele deschise la spate, pentru ca
eu să îi pot atinge uşor cu razele, punându-mi mâinile în palmele lor. Trebuie să mai trec o dată pe la
fiecare copil, deoarece copiii iubesc această atingere delicată. Deoarece eu merg prin afara cercului, ei
nu văd când îi atinge, dar aşteaptă atingerea. Totul se desfăşoară în linişte, toţi copiii au o atitudine
evlavioasă. Apoi mă alătur loc din nou în cerc, şi povestesc mai departe, cu braţele ridicate. – „Seara,
când Soarele a apus şi se întunecă şi se face frig, atunci ghioceii se ascund din nou în muşchiul cald”.
La aceste cuvinte îngenunchem, ţinându-ne capul şi braţele în sus. – „Acum, o frunzuliţă se rulează,
apoi alta”. (Aducem mai întâi un braţ, apoi celălalt, în poziţia ocrotitoare de B.) – „Şi dorm cu toţii în
timpul nopţii”. (Abia acum includem şi căpşoarele – gestul B învăluitor. Un timp domneşte liniştea, şi
nu mişcă nimic.) – „Şi în dimineaţa următoare, când Soarele străluceşte mai puternic, atunci clopoţeii
îşi înalţă mai sus căpşoarele…” ş.a.m.d. Apoi repetăm totul.
Dar de data asta, ghioceii pot suna cu mai multă putere. La o a treia repetare putem încheia
povestea când răsună clopoţeii şi trecem în mers liber.
Eu spun: !Acum, păşim şi suntem atenţi să nu strivim nicio floare; şi păşim cu grijă prin încăpere,
pe muzică acompaniatoare, punând încetişor picioarele pe podea.
Acum avem nevoie de un impuls proaspăt. Căutăm un cântec vesel de primăvară.
Cu-cu, cu-cu, răsună din pădure,

Haideţi să cântăm şi să dansăm,
Primăvara, primăvara vine curând.
Cucul, cucul, nu-şi încetează strigătul,
Haideţi în păduri, pe ogoare şi câmpii,
Primăvară, primăvară, înstăpâneşte-te!
(Hoffmann von Fallersleben)
La cuvintele „cu-cu”, respectiv „cucul” începem de fiecare dată un uşor salt în U, apoi batem din
palme în ritm, iar la cuvintele „primăvară, primăvară”, reprezentăm lejer cu braţele înălţimea
sunetelor. La versul din mijloc din strofa a doua ne luăm de mâini şi mergem în cerc.
Acum lipseşte ceva ritmic, mobil, ca o contrapondere la povestirea liberă de la începutul orei. Dau
fiecărui copil câte două baghete mici de lemn. Pe o muzică voioasă (vezi, de exemplu, Metaxa nr. 19),
ciocănim pe măsura versului scurt – scurt – lung, în diferite modui. Apoi mergem cu toţii, cu mine în
frunte, prin încăpere pe o melodie veselă de drumeţie, bătând tactul prin izbirea unei baghete de
cealaltă şi mărşăluind. Apoi copiii îşi pun baghetele pe mâini, şi eu trec prin cerc şi le adun şi le duc
repede de acolo.
Acum urmează încheierea orei. Eu povestesc şi facem sunetele corespunzătoare:
„Acum s-a făcut deja întuneric (U), şi florile dorm toate (B), şi cucul doarme, şi toate păsărelele
(sunete B). Încetişor iese Luna dintre nori (formăm încet un O) şi multe, multe stele se află pe cer
(facem multe E-uri micuţe). Şi ele strălucesc luminos (pâlpâim cu degetele).
Încheiem cu o zicere de seară (vezi «Încheierea orei»):
Toate stelele, toate stelele

Şi Luna împreună cu ele
Stau pe cer,
Treze pe cer,
Atunci când dorm şi mă odihnesc.
Rămânem un timp într-un gest evlavios. Apoi îi conduc în tăcere pe copii afară.
*
O variaţiune a acestei teme
După ce am făcut această temă de euritmie în două ore de euritmie, în cea de-a treia oră putem
renunţa la câte ceva. Iată câteva propuneri:
Atunci când am ajuns la locul în care ghioceii au răsunat pentru primăvară, fiecare copil îşi
împreună mâinile, formând un mugur de floare. Neaşteptată soseşte o căprioară din pădure şi ascultă
dacă florile pot răsuna. (Eu sunt căprioara.) Întrucâtva ezitând copiii încep să spună: „cling-cling-
clang”. Căprioara merge în cerc ascultând, dă din cap mulţumind tuturor şi apoi se îndepărtează
încetişor. Copiii îşi împreună iarăşi mâinile. Acum apare un pitic în cerc, tropăind mărunt, spre
bucuria tuturor, şi florile încep imediat să răsune. Şi piticul le mulţumeşte apoi pleacă. Copiii râd şi
strigă „Încă o dată!” şi piticul mai vine o dată. Apoi mă alătur copiilor încerc, închei povestea
ghioceilor şi trec într-o păşire pe muzică. Apoi putem cânta alt cântec, făcând gesturile de rigoare.
În ora a patra conduc copiii iarăşi în cerc; apar iarăşi căprioara şi piticul, şi în plus un iepuraş sau o
pasăre, ş.a.m.d.
Fiecare copil poate suna în anapest, căci am făcut-o deja împreună. Mă îndrept spre fiecare şi spun
„cling-cling-clang” şi ascult dacă răsună într-adevăr.
Amintindu-ne de cântecul cucului putem adăuga o zicere:
Când cântă cucul, (3 salturi în U)

Când cântă mierla, (3 paşi lenţi în spate)
Când cântă piţigoiul, (veseli, spre cerc, cu braţele în I)
Ascultă numai. (Ö – U)
Când cântă cucul,

Când cântă mierla,
Când cântă piţigoiul,
Ascultă numai! (SI – U)
Putem repeta anumite teme pe anotimpuri în fiecare an, pentru că este deosebit de eficient pentru
copii, dacă pot trăi în activitatea euritmică transformarea creatoare a naturii. Dacă îşi amintesc faptul
că noi am vieţuit împreună creşterea şi înflorirea, coacerea şi veştejirea, ei vor aborda cu bucurie cele
deja cunoscute de ei, pentru că simt că acestea fac parte din existenţa lor. Este absolut sigur că aceşti
copii nu vor spune mai târziu: „Mie natura nu îmi poate da nimic!”, aşa cum i-am auzit, din păcate, pe
mulţi tineri spunând.
Despre alcătuirea primei teme de primăvară
Acum vrem să considerăm alcătuirea acestei teme şi datele folosite în cadrul ei.
La început se află două exerciţii; unul de armonizare, I–A–O, celălalt de concentrare: concentrare şi
destindere. Fiecare exerciţiu se repetă de câteva ori.
Mersul uşor pe muzică, ce se încheie printr-un cerc, constituie trecerea la punctul central, povestea
noastră de primăvară despre creşterea şi înflorirea ghioceilor, pe care o însoţim cu sunete şi gesturi. Ca
ritm am pus la pază anapestul, al cărui tact îl putem marca frumos, de fiecare dată, când sunăm
clopoţeii florilor pe muzica acompaniatoare, mai întâi foarte încet, apoi tot mai puternic, la a doua şi a
treia repetare.
Lăsăm procesul să răsune prin păşirea precaută pe muzică – încă în legătură cu povestirea noastră
(nu vrem să călcăm în picioare nicio floricică).
După aceste activităţi delicate urmează ceva structurat cu totul altfel: cântecul vesel cu sărituri şi
batere din palme.
Drept contrapondere la povestirea lungă, trecem la o activitate ritmică: diversele ciocăniri cu micile
baghete de lemn pe muzica veselă şi apoi mărşăluirea pe muzica unui cântec de drumeţie, în timpul
căruia ne mişcăm energic picioarele.
După strângerea baghetelor urmează încheierea orei. Intervine liniştea.
Prin repovestire şi euritmizarea creşterii de primăvară de la începutul orei, cele trăite sunt readuse
încă o dată în amintire şi, în fine, trecute întru totul în dispoziţia de seară şi noapte.
Cu zicerea de seară, pe care o euritmizăm de asemenea, se încheie armonios această oră.
Cântecul de primăvară «Floricică, înfloreşte şi răspândeşte-ţi parfumul…» (vezi Cântece – Jocuri

în mişcare) ar fi potrivit cu această temă, dar nu este recomandabil să îl folosim şi pe acesta, pentru că
ar fi prea multe pe această temă; îl putem încadra într-o altă temă de primăvară.
O temă a unei ore de vară
Pentru că nu mai este nevoie să descriu începutul şi sfârşitul orei, încep aici imediat cu o poveste
despre pitici.
Suntem adunaţi în cerc, şi eu spun:
Noi suntem micii piticuţi, (mici sunete)

Noi locuim în munţi,
Păşim atât de uşor că nimeni nu ne-aude (lărgim cercul cu 8 paşi mici)
Şi nimeni nu ne deranjează când lucrăm. (îl micşorăm din nou)
Noi suntem micii piticuţi,
Noi locuim în munţi.
Repetăm primele versuri, apoi ne punem săculeţele pe umeri şi mergem la treabă prin pădure cu
paşi mici, ritmici. Eu conduc şirul piticilor şi repet de câteva ori versurile:
Păşind uşor, cu săculeţul pe umăr,

Noi coborâm pe munte-n jos.
Noi, piticii, coborâm muntele,
Cu paşi uşori, cu săculeţele pe umeri.
Mergem pe muzică un timp în acelaşi ritm mai departe. Şirul piticilor se opreşte acum în cerc, şi
munca începe. Ciocănim cu ciocănelele noastre pe iamb, scurt-lung, pe versurile lui Hedwig Diestel:
Eu sunt maestrul Ciocănel,

Şi ciocănaşul meu e iute,
Cu cioc-cioc-cioc şi bătăi rapide
Întreaga zi eu ciocănesc.
Cioc, cioc… (de 8 ori)
Putem ciocăni în moduri diferite, pe ritm, strângând mâna stângă, ca nicovală, cu dreapta ca ciocan
pe ea; putem strânge amândoi pumnuţii şi ciocăni cu ei în podea, sau putem ciocăni cu micile baghete
de lemn, aşezaţi sau în picioare, pe text sau pe muzică.
Apoi îi întreb pe pitici: „Piticilor, ce vreţi să creaţi acum, frumos?”. În prima oră dau eu însămi
răspunsul: „O coroană, o mare coroană de aur, pentru rege, o coroană de aur”. Descriem sunetul O şi
ciocănim cu ciocănaşul pe muzică.
Apoi întreb: „Şi ce mai facem? – Un ineluş rotund, pentru prinţesă”. Facem aici mici sunete R şi
ciocănim, de data aceasta, uşor şi fin. „Şi acum? – O sabie, o sabie zdravănă pentru prinţ”. Facem mai
întâi sunete E mari, apoi ciocănim cu ciocănelele, cu mult zel.
Şi mai facem un lănţişor, un lănţişor de argint pentru prinţesă? Executăm mici sunete E, un S şi un
E delicate, apoi ciocănim cu precauţie şi grijulii. Sau mai facem o coroniţă pentru prinţesă, rotunjind
mâinile într-un O mic, lucru pe care copiii îl îndrăgesc mult.
După un obiect mare, alegem unul mic, făcând sunetele corespunzătoare, mari sau mici. Ciocănim
delicat sau cu putere, în funcţie de faptul că facem un inel sau o sabie, care, deşi nu e prea potrivită
pentru pitici, aduce multă bucurie. În felul acesta, activitatea noastră este continuu variată. Pentru a
face o reprezentare, întreb la sfârşit: „Ce am făurit astăzi? O coroană, o coroană de aur, un inel rotund,
o sabie zdravănă şi un lănţişor de argint, o coroniţă de aur”. Mai descriem o dată sunetele, care sunt
deja cunoscute copiilor.
După această muncă mergem pe muzică, purtând în săculeţii noştri toate comorile. În curând ne
odihnim, punând poverile jos, şi îngenunchem. După o pauză trecem la un exerciţiu amuzant, pe
versuri de Hedwig Diestel:
Eu stau aşezat (mici sunete de I)
Cu căciuliţa-mi ascuţită (la „căciuliţă” mâinile se împreunează deasupra capului)
Pe o piatră în iarbă (T pe umeri, S în jos)
Şi mă gândesc la una şi la alta (cu trei mici sunete de D, capul se înclină gânditor)
Ne gândim ce mai putem face, dar nu ne vine nicio idee. Dintr-o dată, strig: „Ştiu ce! Săpăm!”
sărim cu toţii în sus, şi eu rostesc versurile:
Eu scormonesc, eu scormonesc, (R, R)

Şi sap, sap pe ici, pe colo (R – D – D)
Dar când te uiţi după mine (W – U)
Am dispărut. (ne întoarcem cu toţii cu 180° şi fugim din cerc)
Ne întoarcem însă la fel de repede şi pe cât posibil fără zgomot la locurile noastre şi îngenunchem
din nou, pentru că eu încep din nou cu versurile „Eu stau aşezat…” ş.a.m.d. dacă ne gândim ce am mai
putea face, de cele mai multe ori unul dintre copii strigă: „Ciocănim cu ciocănelele!” sau putem şi
dansa o dată: „Eu dansez, eu dansez…” ş.a.m.d.
Ne luăm săculeţele şi mergem spre casă, ceva mai încet, pentru că suntem obosiţi de atâtea
activităţi.
Piticii merg iarăşi acasă

Cu paşii mici şi săculeţele pe umeri.
Aceste versuri pot fi repetare, apoi mergem pe muzică mai departe. Drumul are multe meandre care
ne duc pe o cale în spirală, din nou într-un cerc. Aici depunem săculeţii, eventual mai scoatem o dată
lucrurile din ei şi executăm din nou sunetele.
Putem încheia aici povestea cu pitici spunând că data viitoare vom lucra şi ciocăni din nou cu
ciocănelele.
În ora a doua repetăm totul. Unii copii ştiu deja ce vor să făurească: o brăţară, cercei, etc. îi punem
câte unu în mijlocul cercului, şi atunci fiecare ciocăneşte deosebit de mândru.
În ora a treia putem lua prin contrast cu piticii, uriaşii. La început suntem cu toţii iarăşi pitici,
ciocănim şi mergem cu paşi mărunţi cum am procedat deja. Apoi suntem cu toţii uriaşi şi călcăm cu
paşi mari, grei, întinzându-ne braţul drept în sus.
Un pas, alt pas, tu nu te poţi ţine după noi

Cu pasul nostru de uriaş,
Cu pasul nostru de uriaş,
Mergând prin lumea-ntreagă.
(Hedwig Diestel)
Ne continuăm mersul pe muzică.
Ciocănim cu putere, accentuând mişcarea cu întreg corpul.
Noi ciocănim, noi ciocănim,

De se aude până departe,
Răsună prin pădurea-ntreagă
Boc-boc… (de 4 sau de 8 ori) (Continuăm să ciocănim pe muzică)
Dacă punem piciorul drept înainte şi pe cel stâng în spate, putem amplifica mişcarea deplasându-ne
greutatea în ritm înainte şi înapoi.
În ora a patra repetăm câte ceva din orele precedente. Apoi îi împărţim pe copii în două grupe, în
pitici şi uriaşi. Piticii îngenunchează în mijlocul încăperii şi încep să bată cu două baghete mici de
lemn, ritmul muzicii.
Uriaşii merg la a oarecare distanţă şi aşteaptă. Fiecare are câte o baghetă mare de lemn. Piticii se
scoală şi merg uşor pe muzica piticilor, ciocănind în tact cu baghetele, apoi se aşează la loc.
Apoi încep uriaşii, tropăind pe muzică, cu baghetele ridicate. Ei merg în jurul piticilor şi se întorc la
locul lor. Eu particip pe rând la fiecare grup.
Iarăşi vin piticii la rând şi de data aceasta îndrăznesc să se apropie mai mult de uriaşi. La sfârşit,
uriaşii se opresc din mersul lor şi se alătură piticilor, în cercul acestora. Acum sunt cu toţii, în armonie,
împreună.
Acum fiecare copil are voie să fie ce vrea: pitic sau uriaş. Îi întreb: „Ce vrei să fii, pitic sau uriaş?”
Majoritatea aleg să fie pitici, ceea ce este de înţeles, deoarece aici sunt în elementul lor. Apoi fiecare
copil porneşte singur, ciocănind pe muzică – fie ca pitic, în mers uşor, cu două baghete mici, fie ca
uriaş, cu o baghetă mare, ridicată, cu paşi mari şi grei.
Cu asta încheiem această temă, pe care ne-am propus-o pentru patru ore, într-o formă întrucâtva
modificată. De multe ori, copiii vor şi în orele următoare să mai fie uriaşi sau pitici, ceea ce putem
realiza pe scurt.
Mai adaug aici două poezioare de Hedwig Diestel. Pe cea dintâi piticii pot coborî din munte:
Tropăind uşor din munte

Vin piticii-acum pe rând
Ţinându-şi strâns în săculteţele argintii
Şi sunând din clopoţeii lor fermecaţi,
Cling-cling-cling.
La mersul acasă putem spune:
Tropăind uşor spre munte

Merg acum piticii-n rând…
Pentru cea de-a doua poezie, fiecare copil primeşte o baghetă mare:
Merge un pitic (bagheta se ţine transversal)

paşi pe fiecare silabă
Pe muntele înalt (bagheta se ridică)
Se aşează în poiană (bagheta se pune pe spate)
stând pe loc
Şi adoarme (capul se apleacă – pauză)
Dacă s-a trezit (capul se ridică)
Piticul a şi dispărut (bagheta se aduce în faţă; cu paşi ritmici se pleacă)
O temă a unei ore de toamnă
La începutul orei facem din nou exerciţiul I–A–O.
Căpşorul spune: Aici sunt…

(vezi: «Începutul orei»)
Apoi urmează un exerciţiu E:
Veveriţa
Ne căţărăm ne căţărăm,
Cu-atâta drag prin frunze…
Repetăm de câteva ori acest vers pe sunete E, rostind textul mai repede sau mai rar, mai tare sau
mai încet.
Eu am adus cu mine frunze colorate, din care primeşte fiecare copil câte două, pe care le pun în
palmele deschise mergând în cerc şi spunând: „O frunză roşie, una galbenă, una verde, una maro…”.
Copiii privesc uimiţi culorile. Apoi păşim cu grijă pe acompaniament muzical, având grijă ca nicio
frunză să nu zboare le podea de pe palmele noastre deschise, unde stau atât de lipsite de greutate! În
mod corespunzător ne orânduim cu grijă paşii unul după altul. De fapt, ar fi cu mult mai uşor să
purtăm ceva mai greu! După ce am mers aşa un timp, rămânem pe loc, prindem cu fiecare mână de
codiţă câte o frunză, ne strângem picioarele laolaltă şi întindem braţele în formă de A în sus. În felul
acesta suntem copaci; o pădure plină de foioase. Frunzele nu se mişcă; vântul nu bate.
Eu spun: „Acu începe să adie un vânt uşor – şi toate frunzele foşnesc – „Ş, Ş, Ş…”. Facem acest
„Ş” împreună cu frunzele, le răsucim cu precauţie în jos şi dăm din nou în jos, în sus, astfel încât să se
formeze impresia foşnetului frunzişului. Apoi intervine liniştea, frunzele stau iarăşi nemişcate acolo
sus. „Acum vine un vânt puternic, Ş, Ş, Ş…” şi noi foşnim cu mai multă putere cu frunzele, pe sunetul
„Ş”. Frunzele noastre se ţin strâns de codiţe. Iarăşi linişte. „Acum vine o furtună, Ş, Ş, Ş…”
Rostogolim frunzele în jos, până aproape de podea, dar ele nu rămân să zacă acolo, ci se înalţă din nou
în sus.
Ţinem în acest răstimp picioarele tot strâns, unul lângă celălalt, şi constatăm că noi suntem copacii,
dar ne îndoim trupurile şi ne mişcăm braţele foarte destins. Furtuna s-a oprit şi din nou „adie un vânt,
W, W, W…”, şi acum facem un pas înainte, coborâm încet cu frunzele în genunchi şi le punem pe
podea în faţa noastră, încrucişăm braţele în E peste piept şi aşteptăm să vedem ce se va întâmpla în
continuare.
Mă ridic în picioare, îmi iau frunzele de codiţe, fac cu mâna o mişcare ce indică copiilor faptul că
trebuie să rămână pe loc şi eu adiez ca vânt, ţinându-mi frunzele sus, mai întâi îndepărtându-mă de
copii, apoi în jurul lor şi rămân pe loc în spatele unui copil. Ating acum cu frunzele mele, cu un gest
delicat de V, din spate umărul copilului îngenuncheat şi-i spun încetişor: „Vino, vino cu mine”.
Copilul îşi ia frunzele de pe podea, se ridică în picioare şi mă urmează. Adiem amândoi în continuare,
şi acum acestui copil îi este îngăduit să atingă pe umăr un alt copil, îndrăgit de el, aşa cum am procedat
eu mai înainte, ş.a.m.d., până când ni s-au alăturat toţi copiii. Ne mai uităm o dată, să nu fi uitat pe
cineva, şi dacă nu se mai află frunze pe podea. Acum adiem împreună, mişcându-ne în forme ample şi
cu frunzele ridicate.
După o vreme ne oprim, suntem iarăşi copacii din pădure şi luăm totul de la capăt. La sfârşitul
reluării, fiecare din noi îşi pune frunzele pe mâini, ducându-le de acolo, păşind de data aceasta pe
acompaniamentul muzical care începe. Eu merg în faţa lor şi îmi pun frunzele pe un scaun sau pe o
masă, pe lângă care trecem cu toţii, iar copiii care mă urmează fac acelaşi lucru. Păşim cu braţele larg
deschise până când toţi copiii şi-au depus frunzele. Dar eu mai pot strânge frunzele şi luându-le din
mâna fiecărui copil. Sunt potrivite frunzele cu codiţele lungi, şi care se ţin strâns de acestea atunci
când le scuturăm. La următoarele ore de euritmie copiii vor aduce precis cu ei o mulţime de frunze pe
care le-am adunat.
Copiii abia dacă au răbdare să aştepte până când le este îngăduit să facă gestul în V pe umeri, cu
frunzele lor. Şi de aici se vede limpede cu cât drag aduc perfecţiunea în mişcările lor. Copiii
îngenuncheaţi aşteaptă gravi şi încordaţi să simtă atingerea pe umărul lor. Putem repeta această
poveste cu frunzele de toamnă săptămâni de-a rândul, pentru că este un proces viu, la care copiii
reacţionează tot în mod viu.
Dar ora încă nu s-a încheiat, ea trebuie condusă acum în ceva opus, în ceva cu aspect de
consolidare. Ar fi bine, de exemplu, să se facă un exerciţiu cu baghetele, eventual cel în 8 părţi, cu
baghetele mari, pe versul: „Sub mine e Pământul, deasupra mea e cerul…” (vezi «Exerciţii cu
bagheta»).
Apoi păşim pe muzică cu baghetele ridicate mândru, drepţi, cu paşi fermi. Aceasta constituie o
bună echilibrare pe toate mişcările aerice pe care le-am făcut anterior.
După strângerea baghetelor configurăm o zicere liniştită, ca de exemplu:
Noi vrem să iubim lumina,

Ce ne vorbeşte din cer.
De la Soare, de la stele,
Sufletul poate învăţa să lumineze.
(vezi «Încheierea orei»)
Apoi preluăm în cercul nostru eventualii părinţi prezenţi, ne prindem cu toţii de mâini şi facem
împreună încă un mic exerciţiu.
Noi, noi, noi

Ne îndrăgim atât de mult (unii pe alţii!) .
La repetarea lui „noi” mărim cercul, deplasându-ne înapoi, fără să ne dă drumul la mâini, apoi îl
micşorăm din nou, mergând către centru. După ce am mărit cercul cu ultimul „noi”, lăsăm mâinile în
jos, iar la cuvintele „Ne îndrăgim atât de mult (unii pe alţii!)” mergem cu un U cordial spre interior.
Reluăm exerciţiul trecând la sfârşit într-un E, şi rămânem un moment liniştiţi.
*
Dacă executăm mai pe scurt «Povestea frunzelor», atunci putem să mai facem în continuare şi
cântecul de toamnă «Acum cad iarăşi frunzele» împreună cu zborul rândunelelor (vezi cartea «Cântece
şi jocuri de mişcare»).
*
O altă temă de toamnă
Din această a doua temă expunem aici doar partea centrală: strângerea fructelor. Nu este nevoie să
reprezentăm şi copacii, ei nu ne lipsesc; există pur şi simplu în reprezentarea noastră. Aceştia pot fi
adăugaţi în ora a treia, pentru îmbogăţirea conţinutului.
Suntem bucuroşi să mergem pe muzică, strângând fructe. Ajungând la un pom (imaginar), spun:
„Pomule, scutură-te, (B – R)
Pomule, scutură-te, (B – Ş)
Dăruieşte-mi merele tale.” (gest rugător)
Facem sunetele mari şi, în fina, un mic gest rugător cu mâinile. Repetăm totul. Dar pentru că nu se
întâmplă nimic, spun:
„Te rog, pomuleţule, dă-ne merele tale, te rog!”
Ne amplificăm gestul rugător. Acesta are efect, şi eu descriu în continuare: „Acum, pomuleţul se
scutură (R – Ş), se scutură (R – Ş), şi merele cad la pământ”. Interpretă căderea merelor prin aceea că,
urmărind muzica, însoţim coborârea sunetului de la cvintă la primă prin ducerea braţelor în jos, de mai
multe ori. Cvinta poate fi o dată la o înălţime mai sus, altă dată mai jos, ceea ce trebuie auzit şi să
începem corespunzător mişcarea cu braţele. Apoi adunăm merele. La început cu o mână, apoi cu
cealaltă, apoi cu amândouă. Ne aplecă de fiecare dată, îndreptându-ne apoi, atunci când ridicăm mărul
cu mâna rotunjită. După ce am strâns cu hărnicie mulţumim cu un gest recunoscător, şi mergem la
următorul pom, purtând merele într-un săculeţ.
Ajungem la un prun, ne oprim, punem săculeţul jos şi începem iarăşi cu versul:
„Pomule, scutură-te…”,
repetând totul. După ce am strâns prunele, putem să mai mergem la un păr, şi de fiecare dată ne
deplasăm cu paşi mai înceţi şi mai grei, deoarece suntem încărcaţi cu tot mai multe fructe.
Apoi ne întoarcem acasă, iar eu spun încet, înlocuind muzica: „În sfârşit, am ajuns acasă; aşa că să
ne deşertăm săculeţii!” (Ş în faţă). La aceasta am ajuns în cerc, trecem din concentrarea purtării
săculeţilor în Ş şi ne eliberăm de povară. Îi întreb pe copii: „Ce fructe aţi adunat?” Şi ei strigă: „Mere,
prune, pere!”.
Acum facem un exerciţiu vesel. Vrem să facem un compot, şi fiecare copil formează cu braţele un
O mare, frumos, care este oala în care fierbem fructele. Eu merg în cerc şi amestec un timp în fiecare
braţ rotunjit al copiilor, rostind cuvintele:
„Amestecă, lingură, roteşte-te,

În curând e gata Müsli-ul!”
Dacă unul dintre copii nu şi-a rotunjit suficient de frumos braţele, eu pot corecta aceasta prin
mişcarea mea de amestecare. Apoi fiecare copil primeşte un beţigaş în mâna dreaptă şi are voie să
amestece el însuşi, formând cu braţul stâng o deschidere în formă de O, o jumătate de arc de O, pentru
ca amestecarea să nu fie nici prea strânsă, nici prea largă, ci rotundă, frumoasă. Rostesc versurile o
dată mai încet, altă dată mai repede, dar întotdeauna ritmic, iniţiind la fiecare rând o nouă mişcare a
baghetei, pentru ca să putem amesteca toţi în acelaşi ritm. Dintr-o dată strig: „Ţiş, ţiş!” şi facem cu
baghetele mici sunete L în sus. Asta provoacă veselie, pentru că oalele par într-adevăr că fierb. După
ce amestecăm de câteva ori copiii aşteaptă încordaţi ţâşâitul. Facem în felul acesta exerciţiul de mai
multe ori, succesiv.
În ora următoare repetăm totul.
În ora a treia sunt desemnaţi trei pomi fructiferi care stau repartizaţi în încăpere, într-un B
învăluitor. (Este bine dacă un copil mai mare sau un adult, cu care m-am înţeles rapid, se desemnează
drept copac, şi putem merge întâi la el. Ceilalţi „copăcei” observă atunci cu atenţie ce se petrece şi ştiu
deja ce au de făcut atunci când ajungem la ei.)
Acum alergăm bucuroşi la primul copac, formăm un cerc, iar eu spun din nou primul vers:
„Copăcelule, scutură-te,
Copăcelule, scutură-te…”
ş.a.m.d., şi noi facem gesturile aferente. Cu acest prilej, copacul îşi desface ramurile şi trece din
gestul lui B într-un mare A. Abia după ce ne repetăm cererea: „Te rog, copăcelule,…” începe să se
scuture şi noi facem cu toţii mari gesturi de R şi Ş, aplecându-ne încoace şi încolo. Apoi, la cuvintele:
„Dăruieşte-mi, mărule, merele tale, te rog, te rog, te rog…”, fiecare copil îşi întinde, rugător, mâinile
spre pom. Apoi pomul îşi dăruieşte încet merele, punând câte unul în palma fiecărui copil. Aceasta se
poate petrece fie în tăcere, fie pe muzică coborând de la cvintă la primă. Aceasta este o situaţie
solemnă, şi copiii aşteaptă nemişcaţi până când le vine rândul să primească mere. Ei urmăresc cu ochii
cum îşi ridică pomul ramurile, coborându-e apoi în dreptul mâinilor întinse. Pentru că gesturile sunt
atât de frumoase, trebuie să mai dea o dată ocolul, şi să-şi dăruiască fructele. Apoi rămâne liniştit şi-şi
strânge ramurile (B). Noi mulţumim şi ne îndreptăm spre următorul pom purtându-ne săculeţii cu
merele. Mai târziu mergem acasă şi amestecăm din nou cu beţigaşul în oală. În felul acesta apar multe
lucruri noi pentru copii în această oră a treia.
Deoarece fiecare copil ar vrea cu drag să fie cândva pom, repetăm totul într-un sfert de oră. La
dorinţa copiilor, se află şi peri, şi nuci. La ultima oră, tuturor copiilor le este îngăduit să fie pomi
fructiferi. Ei se îndreaptă frumos pe verticală, şi fac gestul de B. Eu trec de la un pom la altul şi îi
spun: „Te rog, dragă copăcelule, dăruieşte-mi merele tale (sau perele, prunele, nucile), te rog!”. La
aceste cuvinte, pomul îşi coboară cu precauţie şi delicateţe darurile în mâinile mele, succesiv de câteva
ori. Dacă nu aş spune „Mulţumesc, mulţumesc!” şi nu aş face un gest de rămas bun cu mâna, el ar mai
dărui încă un timp îndelungat. El îşi strânge din nou ramurile când trec la următorul pom. De cele mai
multe ori, copiii vor să refacem jocul în ora următoare. În acest caz putem împleti tema în noua temă a
orei.
Această a doua temă se află, din punct de vedere temporal, înaintea celei dintâi. Aici mi-am pus
problema multor repetări de sunete, cuvinte şi fraze, dar şi la rugămintea şi mulţumirea exprimate prin
gesturi.
Un băieţel îmi spunea la sfârşitul fiecărei ore: „Eu mulţumesc, şi mulţumesc, până data viitoare!”.
Probabil că acum se roagă şi mulţumeşte cu plăcere şi acasă.
O temă de iarnă
După ce am făcut exerciţiile de început de oră, trecem la concentrare şi destindere, configurate liber
(vezi «Concentrare şi destindere»).
Urcăm încet, cu acompaniament muzical, pe un munte, prin zăpada înaltă, fiecare trăgându-şi sania
după sine (concentrare). De aceea ne ţinem mâinile pe un umăr, sau pe spate. Ajunşi sus, eu strig:
„Juhei, ce frumos e aici sus, juhei, ce frumos e!”. Facem câte un salt de destindere la „ju”. Ceea ce
povestesc eu acum este însoţit de sunete: „Iată cum zboară fulgii prin aer, ca penele (eu fac gesturi de
sunete delicate, în diverse direcţii). Iar munţii sunt plini de zăpadă, munţii înalţi şi copacii (sunete de
B) şi arbuştii (R), şi întreaga pădure este albă, şi câmpiile şi drumurile, totul este alb (sunete W). Şi
acoperişurile (cu sunete D, indicăm în toate direcţiile). Şi brazii (T) sunt plini de zăpadă.” Copiii stau
liniştiţi în T ca brazi şi eu merg pe dinafara cercului şi fac de sus în jos, deasupra fiecărui copil, un
sunet de Ş sau F, fără să spun nimic (fulg de zăpadă). Apoi iarăşi în cerc, şi scuturăm cu toţii zăpada
de pe ramuri (Ş).
Eliberaţi de povară, fiecare pleacă acum, pe muzica ce începe, cu sania în jos (destindere). Înainte
de a porni cu paşi grăbiţi, eu spun cu precauţie: „Fiţi atenţi, căci este gheaţă; atenţie, să nu se răstoarne
nicio sanie!”.
Ajunşi jos, trecem imediat în concentrare, mai urcăm o dată muntele şi repetăm totul.
După încheierea mersului cu sania presărăm în pădure mâncare pentru animale.
„Pentru animale presărăm mâncare,

Veniţi, animăluţelor, să vă luaţi mâncarea!”
Presărăm mâncarea în mijlocul cercului. Apoi eu fac un gest de liniştire, şi ne îndreptăm încetişor
într-un colţ al sălii. Apoi eu redau gesturile diferitelor animale, iar copiii trebuie să ghicească despre ce
anume este vorba.
Mă învălui într-un gest de B larg, mă fac grea, tropăi puţin şi spun „Mor, mor!”. Copiii ghicesc
imediat: „Un urs!”. Apoi sunt cu toţii urşi şi fac mai întâi stând pe loc gesturi ale sunetelor pe
următorul text:
„Eu sunt ursul cel greoi, (B – B – Z – B)

Tropăi prin pădure, P–U–W–E
Mor, mor, mor.” (RU)
Acum mergem tropăind spre locul de hrănire al animalelor. Dar urşilor nu le place mâncarea pe
care am presărat-o noi, fac „Mor!” şi se întorc la locurile lor.
Apoi imit un alt animal, îmi întind braţele uşor în faţă, îmi încrucişez mâinile într-un E, îmi pun cu
precauţie picioarele în pământ, călcând pe vârfuri, şi fac astfel câţiva paşi. Copiii recunosc căprioara.
„Sunt căprioara delicată (B – RE – Z – FEI)

Merg în pădure eu acum” (E – N – W – EI)
Pe acompaniament muzical pleacă acum toate căprioarele, atât de lin încât aproape că nu se aud
paşii, ceea ce putem exprima prin mici sunete de R, căci nu vrem să facem realist lucrurile. Apoi ele
merg mai departe, dar rămân dintr-o dată locului, îşi îndreaptă capetele încetişor la dreapta, la stânga,
în sus şi în jos, ascultând în toate direcţiile dacă nu le ameninţă nici un pericol. Căprioarele sunt nişte
animale sfioase, timide. Apoi ele merg liniştite mai departe.
Acum reprezint un cerb; mă îndrept mândră, îmi întind braţele în sus în A şi răsfir toate degetele,
reprezentând coarnele unui cerb, şi merg mândră. După ce copiii au recunoscut cerbul, îmi povestesc
că ei au văzut cerbi şi căprioare la grădina zoologică. Eu spun:
„Eu sunt mândrul cerb, (B – T)

am coarnele mele” (A, cu degetele răsfirate)
Sper ca euritmistele să înceapă să facă versuri şi să realizeze versuri mai bune decât cele expuse de
mine aici! Se pune problema să găsim sunete prin care copiii să poată exprima mişcările tipice ale
animalelor.
Este de recomandat ca după un animal puternic, mare, să urmeze unul mic, drăgălaş, deoarece şi în
acest caz contrastul acţionează stimulator.
Astfel, după cerb apare un şoricel, care păşeşte uşor, cu paşi mici şi repezi în toate colţurile (pe
melodia «Şoricelul» lui Metaxa). La sfârşit apare o pasăre, care ciuguleşte ultimele fărâmituri.
(Exprimăm ciugulitul prin degetul arătător sau două vârfuri de degete. Să nu fie un sunet I.)
Acum ofer fiecărui copil o baghetă mare şi mergem cu toţii pe muzică prin zăpadă. Tatonăm cu
bagheta în zăpadă, căutând drumul, pentru că s-a întunecat deja.
În orele următoare pot apărea şi iepuraşi sau veveriţe. Deoarece de cele mai multe ori copiii vor să
imite un elefant, îl vom reprezenta plin de fantezie. Putem mişca braţele întinse, cu mâinile puse una
peste alta, ca trompă.
Şi deoarece copiii au reprezentat cu exactitate şi au preluat în sine tipurile de mers ale diferitelor
animale, acum fiecărui copil îi este îngăduit să aleagă ce animal ar dori să reprezinte. Căprioarele şi
şoriceii sunt cele mai îndrăgite! Pentru urşi este nevoie de curaj; aceştia sunt reprezentaţi de preferinţă
în comun.
Putem păşi în continuare prin zăpadă, mergând cu toţii în şir şi deplasând mâinile cu trudă, înaintea
mersului. Apoi retragem braţele; apoi păşim mai departe, în ritm. Ne mişcăm greu, căci e greu să dăm
zăpada la o parte. O dă de câteva ori la o parte, pentru a crea un loc de mâncare pentru animale.
La baza acestei teme s-a aflat ritmul trohaic (scurt-lung). Acum el trebuie condus în parcursul
următor al orei.
O oră de Crăciun
Ţinându-ne de mâini, păşim pe colindul «Veniţi, copilaşi». Noi nu cântăm, păşim doar. După
exerciţiile de început de oră (vezi «Începutul orei»), facem în cerc sunete pe poezia:
Acolo sus, pe munte (O – B, mers înapoi)

Adie vântul, (W – W, mers din nou spre centrul cercului)
Acolo stă Maria (îngenunchem încetişor, cu un gest deschis de A)
Şi-şi leagănă copilul (W, I cordial)
Ea-l leagănă cu mâna ei (W, I cordial)
Albă ca zăpada, (Ş – EI – A, destins şi luminos)
Şi pentru asta nu are nevoie (B)
De un legănaş. (W – B)
Legănăm cu toţii un timp copilul pe sunetul W, în linişte sau pe muzică, stând încontinuu
îngenuncheaţi.
Apoi ne ridicăm în picioare şi cântăm, eventual:
„Ah, tu Iosif, Iosif drag, (O, O – EI)

Ajută-mă să legăn copilul (I – W – I – EI, gesturi rugătoare)
Cum să legăn eu copilul (ţeapăn, doar O – I)
Când nu-mi pot îndoi degetele? (A – E, îndoim întrucâtva degetele)
Cântăm mai departe: Eia, eia, susani, susani, susani”.
Suntem cu toţii împreună, şi Maria şi Iosif.

Eu povestesc: „Pentru că Iosif are mâinile atât de reci, el nu-şi poate îndoi degetele şi nu-l poate
legăna pe copilul Iisus.
Îndoim puţin degetele în sus şi în jos.
După aceea repetăm totul de până aici, părăsim apoi cercul şi adiem ca vântul în sunetul W,
oprindu-ne într-un colţ. Eu povestesc mai departe: „Acum vin magii din Orient. Ei au străbătut un
drum lung. Vor să-l salute pe pruncul din iesle.” Ne îndreptăm pe verticală şi cu o atitudine regească
facem sunete mari pe cuvintele:
„Suntem cei trei magi binecunoscuţi (I – K – O, A în jos)

şi venim din Orient (O, AU – O – A mari, în sus)
Eu întreb: „Magilor, ce aducem noi copilaşului?”

Reprezentăm sunetele: „Aur (O), tămâie (EI – CH) şi smirnă” (mâinile se pun una peste cealaltă).
Purtăm darurile în mâini şi ne îndreptăm spre iesle cu paşi siguri, măsuraţi, pe cuvintele: „Noi
suntem cei trei magi binecunoscuţi, noi venim din Orient”. Apoi muzica înlocuieşte cuvintele, astfel
încât putem merge mai departe în acelaşi tempo, până am ajuns în cercul unde i-am aşteptat la început
pe Iosif şi Maria. Acolo punem darurile jos şi ne încrucişăm braţele pe piept într-un E evlavios.
Apoi încep saluturile, liniştite, solemne:
„Te salutăm, dragă Maria (ne înclinăm, facem gestul de A, apoi

trecem iarăşi în gestul de E)
te salutăm, dragă Iosif (repetăm salutul)
te salutăm drag copilaş (repetăm salutul)
Am adus cu noi aur (O), tămâie (EI – CH) şi smirnă” (trecem iarăşi în E)
Apoi îngenunchem încet, împreunând mâinile în rugăciune şi rămânem un timp aşa, în linişte şi
evlavie. Apoi legănăm copilul (W). Apoi ne ridicăm treptat, într-un sunet evlavios de E. Adresăm
mulţumiri:
„Îţi mulţumim, dragă Maria (A, apoi trecem în E)

Îţi mulţumim, dragă Iosif (A, apoi trecem în E)
Îţi mulţumim, copil iubit.” (A, apoi trecem în E)
La cuvintele:
„Ne întoarcem cu bucurie în inimă,

Cu fericire în inimă”
– pornim pe calea de întoarcere, pe muzică, făcând gesturi lente de E.
Este esenţial ca în cazul celor trei magi totul să se desfăşoare în linişte şi cu măsură, şi ca gesturile
saluturilor, mulţumirii şi evlaviei să fie repetate.
Dacă magii poartă coroane de carton auriu, acestea le conferă un plus de demnitate şi prestanţă.
Acum spun: „Şi cine vine acum la iesle?” „Păstorii!” Stând pe loc, executăm sunete, cu entuziasm
şi bucurie:
„Noi, păstorii, ne-am grăbit să venim de pe câmp, (I – T pe umeri, EI – E – EI)

Să vedem unde se află iubitul copilaş.” (mic AU, B – I – EI)
Eu întreb: „Păstorilor, ce aducem noi copilaşului?”
„O blăniţă de miel (P – P)
Şi lână moale, caldă, de la oiţele noastre (W, W – W)
Să acoperim copilul cu ele (gest de acoperire /D/,
Ca să nu-i fie frig de sus în jos)
Şi o sticlă cu lapte (M)
Şi o mică pâine pe care am copt-o noi.” (O mic cu mâinile)
Copiii vor întotdeauna să aducă pâine. Punem darurile într-un săculeţ, pe care îl punem pe umăr şi
păşim bucuroşi pe cuvintele:
„Noi, păstorii, ne-am grăbit să venim de pe câmp,

Să vedem unde se află iubitul copilaş.” (paşi mici, text repetat)
Când începe muzica, mergem în continuare pe acelaşi tempo, până ajungem la iesle. Acolo punem
săculeţii jos şi ne încrucişăm mâinile într-un mic E:
„Te salutăm, dragă Maria. (A, apoi E)

Te salutăm, dragă Iosif. (A, apoi E)
Te salutăm, drag copil Iisus. (A, apoi E)
V-am adus daruri frumoase:
O blăniţă de miel (P, P, gest de ocrotire)
Şi lână moale, caldă, de la oiţele noastre (W, W –W)
Să acoperim copilul cu ele (gest învăluitor de D),
Ca să nu-i fie frig (gest învăluitor de D)
Şi o sticlă cu lapte (M)
Şi o mică pâine pe care am copt-o noi.” (O mic)
Apoi, eu spun:
„Lăsaţi-ne să legănăm copilul, (U, I – W)

Să facem din inima noastră o iesle,” (E – P – B, înclinându-ne)
Apoi îngenunchem, legănăm încetişor şi delicat pe sunetul W şi zăbovim apoi un timp cu evlavie,
în sunetul E. După ce ne-am ridicat, iarăşi mulţumim:
„Îţi mulţumim, dragă Maria

Îţi mulţumim, dragă Iosif (A, apoi trecem iarăşi în E)
Îţi mulţumim, copil iubit.”
Apoi spun: „Acum să mergem iarăşi pe câmp la oile noastre şi să povestim celorlalţi păstori ce am
văzut”. Plecăîm bucuroşi, pe cuvintele:
„Păstorii se grăbesc să meargă înapoi, pe câmp,

cu multă bucurie în inimi, cu multă fericire în inimi.”
Mergem pe muzică până la locul de unde am pornit.

Acum le spun copiilor: „Cine mai vine la copilul Iisus?... Îngerii din Ceruri!”.
Euritmizăm în stând:
„Îngerii din Ceruri (I – E, sus)

coboară pe Pământ (coborâm braţele de undeva de foarte sus)
şi cântă copilaşului iubit (ridicăm şi
cântecele lor îngereşti.” Coborâm încet un I)
Apoi facem, tot stând pe loc, mişcări ample cu braţele în ritm trohaic. Pe „lung” desfacem aripile,
pe „scurt” le închidem într-un E evlavios. Ne înclinăm în spate şi în faţă. Apoi pluti cât de încet şi de
uşor putem, aproape fără să atingem podeaua, mişcând destins braţele desfăcute, parcurgând forme
ample în iesle. Ajunşi în cerc, ne înălţăm şi ne coborâm aripile, uşor, ca gesturi ocrotitoare.
Apoi ne prindem cu toţii de mâini. Pun o lumânare în centrul cercului, o aprind şi pun împrejurul ei
crengi de brad. Apoi căutăm împreună colinde.
Astfel încheiem ora de Crăciun.
La această temă de Crăciun se pune problema să creăm de la început o dispoziţie solemnă, pe care
să o menţinem până la sfârşit.
Între timp, de exemplu atunci când îngenunchem în iesle, le-am mai povestit copiilor câte ceva
despre Iisus, cu o voce joasă. Dar deoarece conţinutul celor spuse trebuie adaptat în funcţie de
momentul respectiv, de dispoziţia creată, el nu poate fi pre-stabilit.
Părinţii sau persoanele prezente mi-au spus adesea că o astfel de oră, la care au putut vieţui în acest
mod evlavios copiilor, este cea mai frumoasă sărbătoare de Crăciun.
Şi după vacanţa de Crăciun mai putem face acest joc, dacă şi-l doresc copiii. Mergem din nou cu
coroanele pe cap, şi uneori am şi o stea, pe care am montat-o pe o baghetă de euritmie, cu care merg în
faţa lor, adăugând în cuvintele magilor: „Ne-a trimis o stea de aur”.
Aş vrea să vă rog încă o dată să luaţi aceste descrieri de ore doar ca stimulent, căci un mod personal
de exprimare nu poate fi preluat; ideea este doar ca el să impulsioneze în crearea a ceva similar.
Pregătirea unei bogate vieţi sufleteşti
Dacă facem ca fiecare oră de euritmie să fie străbătută de o dispoziţie de evlavie şi recunoştinţă,
copiii o vor prelua în sine, iar viaţa lor sufletească se va îmbogăţi în felul acesta.
Dacă putem trăi cu ce interioritate se roagă şi mulţumesc copiii, atunci ne putem convinge de
corectitudinea şi valoarea acţiunii noastre. Gesturile euritmice, cu care copiii exprimă sentimente de
recunoştinţă şi evlavie însoţesc ceea ce îşi doresc ei în adâncul sufletului şi doresc să exprime. În felul
acesta, astfel de sentimente nu rămân ascunse în interior, pipernicindu-se, pentru că nu li se oferă
posibilitatea de dezvoltare, ci ele pot apărea în acţiune şi – ceea ce este important – se pot manifesta şi
reaprinde, iar şi iar.
În descrierea „orei de Crăciun” am încercat să exprim acest lucru într-un mod deosebit de limpede.
Printr-un astfel de procedeu, copiii dobândesc iubire şi încredere faţă de lumea înconjurătoare lor,
şi de aici creşte pentru ei o siguranţă a vieţii, pe care o pot pătrunde mai târziu cu forţele lor de
conştienţă.
În felul acesta înţelegem afirmaţia deja menţionată, pe care a făcut-o Rudolf Steiner la un consiliu
pedagogic, anume că prin practicarea euritmiei copiii dobândesc o fortificare a Eului, pe care nu o pot
produce nici şcoala şi nici destinul. Nu ne este niciodată îngăduit să uităm că nu numai corporalitatea
copilului trebuie să se dezvolte, ci şi sufletul şi spiritul său.
Relativ la această temă mai expunem un fragment din «Manifestările karmei» de Rudolf Steiner:
„Prin observarea vieţii, rezultă că efectul propriu-zis al celor depuse drept cauze în sufletul
copilului se manifestă abia în ultimă instanţă, aşadar în ultima parte a vieţii. Omul poate avea în sine
un spirit activ până la sfârşitul vieţii prin aceea că l-am educat pe când era copil aşa cum am descris
acum: prin aceea că am ţinut cont de viaţa sa sufletească, de tot ceea ce este viu în el. Dacă noi am
ţinut cont de acestea şi am dezvoltat ceea ce există în el ca forţe interioare, atunci vom vedea apărând
roadele în ultima parte a vieţii, în înfăţişarea unei vieţi sufleteşti bogate.”
Configurarea basmelor
Dacă vrem să configurăm euritmic un basm împreună cu copiii, atunci trebuie să o transformăm
într-o întâmplare ce se desfăşoară în prezent, astfel încât ea să devină inteligibilă şi abordabilă de cei
mici în momentul euritmizării. Dacă am aborda lucrurile în trecut şi am începe aşa cum este cazul la
majoritatea basmelor: „A fost odată, cu mulţi, mulţi ani în urmă” ş.a.m.d., copiii nu s-ar putea implica,
nu ar putea participa lăuntric. Ei trăiesc în prezent, pe care îl iubesc, şi cu care vor să se unească.
Înţelegem şi indicaţia lui Rudolf Steiner că pentru predarea euritmiei, basmele trebuie transpuse în
versuri pentru copiii mici. Asta deoarece ritmul acţionează imediat activând, intervenind. Sunt
recomandate versurile care menţin coerenţa textului, nelăsându-l să se risipească. Dar nu trebuie să
transpunem un basm întreg în versuri, căci ar fi prea mult pentru copii. Recomandăm să se ia un
episod tipic; de exemplu, la «Albă ca Zăpada», venirea piticilor acasă după muncă, observaţia lor să
cineva a fost în căsuţa lor, uimirea lor să o găsească pe Albă ca Zăpada dormind într-un pătuţ şi
întrebarea pe care i-o pune a doua zi dimineaţa, dacă vrea să aibă grijă de casă, să gătească, să facă
paturile, să spele, iar Albă ca Zăpada dă răspunsul că o face cu drag. Acest episod este suficient, căci
el place copiilor, pentru că se pot uni cu el, fiind cu drag atât pitici cât şi Albă ca Zăpada.
Piticii pot veni seara şi pleca dimineaţa la muncă pe muzică (vezi «Teme pentru orele de vară»).
Ca exemplu expunem câteva versuri de Hedwig Diestel. Piticii s-au întors la căsuţa lor:
Câte un pitic:
Cine a stat pe scăunelul meu?
Cine a mâncat din farfurioara mea?
Cine a tăiat cu cuţitaşul meu?
Cine a băut din păhărelul meu?
Cine a dormit în pătuţul meu?
Şi ici? Şi colo?
Hei, piticilor, iată ce am găsit!
Toţi piticii:
E Albă ca Zăpada, draga copilă,
Încet, încetişor,
Să nu o treziţi!
Nu tropăiţi, staţi liniştiţi,
Deoarece fetiţa vrea să doarmă.
Toţi piticii în dimineaţa următoare:

Bună dimineaţa, Albă ca Zăpada,
Rămâi la noi în căsuţa noastră,
Rămâi la noi în căsuţa noastră,
Cândva te va găsi aici prinţul!
Albă ca Zăpada:
Cu mult drag, dragi piticuţi!
Sunt aşa de mulţumită la voi, în munţi!
Vreau să mă mişc, vreau să fac treabă,

Să mătur cu hărnicie cămăruţe.
Să scutur bine pătuţurile,
Să scutur pomuleţii,
Până se întunecă,
În timp ce voi, piticuţii, ciocăniţi cu ciocănaşele
Peste şapte munţi,
Albă ca Zăpada rămâne la piticuţi!
Este frumos dacă mai întâi copiii stau în cerc pe scăunele, în timp ce eu le povestesc basmul. Apoi,
porţiunea pe care am ales să o euritmizăm a devenit deja cunoscută, şi ea este încadrată într-un întreg
proces. După care ne sculă cu toţii în picioare şi trebuie doar să spun: „Acum vin piticii acasă de la
muncă”, şi copiii sunt imediat în dispoziţia de basm.
Iată un fragment din «Frumoasa din pădurea adormită» de Johanna Russ 1:
Frumoasa din pădurea adormită era fiică de împărat,

Douăsprezece zâne i-au ursit frumos,
Dar apoi a venit şi cea de-a treisprezecea,
Care voia să fi fost şi ea invitată;
„Frumoaso, să dormi o sută de ani,
Şi-odată cu tine întreaga curte împărătească.”
Gardul de trandafiri a crescut foarte mare,
Închizând înăuntrul său palatul împărătesc.
După ce au trecut o sută de ani
Veni un fiu de împărat,
Tăind cu sabia sa gardul cel des
Intră călare înăuntru:
„Frumoaso, trezeşte-te din somnul tău!
Treziţi-vă şi voi, porumbei de pe acoperişuri,
Treziţi-vă cu toţii, voi, somnoroşilor,
Ca bucurie să domnească în sala tronului.
Invităm astăzi mulţi oaspeţi
La nunta noastră-mpărătească.”
Deoarece copii fac totul în comun, este recomandat să nu se aleagă un fragment în care apar prea
multe roluri individuale, deoarece copiii le pot configura autonom doar la vârsta şcolară. În textul
despre Frumoasa din pădurea adormită, toţi copiii pot fi zâna cea rea, gardul cu spini sau fiul regelui.
În încheiere putem dansa pe muzică. Cu fantezie şi îndemânare putem exprima multe în comun.
1
Johanna Russ: «Versuri ritmice pentru euritmia copiilor, Editura Natura Verlag, Arlesheim.
O selecţie de poezii
Redăm aici câteva poezii pe care le-am folosit în cursurile cu copiii:
Leagănul păsărilor
Încetişor trece,
Încetişor adie
Vântul prin crengi.
În sus şi-n jos,
Încoace şi-ncolo,
Legănând puii de pasăre.
(Dieffenbach)
Devreme, în martie, eu dăruiesc deja (tact în anapest)

Sunetul meu argintiu,
Sunt un clopoţel minuscul în zăpadă,
Pe care îl iubesc stelele şi căprioarele (B – E – BE)
Şi păsărelele şi şoriceii, (deplasare înainte, apoi înapoi)
Copile, iarna a trecut (batem din palme)
Şi gerul nu mai are putere!
Cling-clang-cling-clang… (sunete în anapest)
(dintr-o poezie de Hedwig Diestel)
*
Albinuţa
Zum, zum, zum,

Zumzăie ceva în jurul stupului.
Zum, zum, zum,
Zboară albinuţele în afară şi înăuntru.
Zbâr, zbâr, zbâr,
Îşi întind aripioarele,
Zbâr, zbâr, zbâr,
Zboară peste câmpii,
Zboară înspre flori.
(Eigenbrodt)
(aceasta este doar prima strofă a poeziei)
Haideţi să mergem (ne luăm de mâini şi mergem)

Printre fagi, printre brazi,
Printre arbuşti şi tufişuri,

Oare vom găsi vreun cuib? (ne oprim, euritmizăm sunete)
Şi iată că găsim în muşchi
Un minunat ou de Paşti
Îl luăm cu grijă (facem gestul ridicării oului şi mergem
Şi mergem mai departe cu paşi uşori. mai departe, eventual pe muzică)
Hei! Iuhei! Haideţi cu toţii

Să căutăm ouă de Paşti
Ici şi colo,
Peste tot,
Sunt ascunse aşa de bine!
În sfârşit, noi le găsim,
Unul ici, unul colo!
În curând sunt două, trei.
(Hoffmann von Fallersleben)
Trandafirii roşii în grădină
Trandafirii roşii în grădină

Lăcrămioare în pădure,
Când adie vântul
Parfumul răspândeşte.
(Folclor elveţian)
Când adie vântul în jurul florilor, acestea îşi lasă frunzele şi florile să atârne; apoi, când răsare
iarăşi Soarele, ele se înalţă iarăşi cu bucurie.
Stătea odată un iepuraş

Tare mulţumit în trifoi,
Îşi curăţa năsucul
Şi privea în sus.
Iepuraşul a sărit
Şi a alergat în pădure,
Mierla a cântat,
Vara vine în curând!
(Hedwig Diestel)
Fluturele
Fluturaşule, tu,
Deschide-ţi şi închide-ţi aripioarele,

Ziua s-a încheiat, dormim acum, în pace.
(Hedwig Diestel)
(Foarte destins, aeric, formăm cu mâinile A şi U)
Un mic exerciţiu:
Mânuţele fac: klip, klip, klap,
Picioruşele fac: trip, trip, trap,
Căpşorul face: nic, nic, nac.
Ploaie, ploaie, picături de ploaie,

Cad pe căpşorul meu,
Plouă din butoiul norului,
Toate florile se udă,
Toate florile mulţumesc
Pentru îndrăgita băutură cerească.
(Folclor)
Melcul
Ah, cât de-ncet, de-ncetişor

Vine melcul,
Lui îi trebuie şapte zile-ntregi
Ca să meargă dintr-un colţ într-altul.
Ah, cât de-ncet, de-ncetişor

Se strecoară melcul peste iarbă,
Doamne, eu aş vrea să merg mai repede,
Dacă aş fi eu melcuşor.
(Friedrich Güll)
E acasă melcuşorul?
Tocmai iese pe poartă afară.
Nu îl udă ploaia?
Nu, ploaia îl bucură!
Nu îl sperie fulgerul?
Nu, el se bucură de lumină!
Nu se teme de tunet?
Nu, el râde când îl aude!
Melcuşor, drag melcuşor,

Cât de mult îmi placi!
(Hedwig Diestel)
Cântecele păsărilor
Noi suntem micii piţigoi!

Locuim aici, în arbuşti.
Ciugulim şi ciugulim,
Şi mereu cântăm!
Ţvi, ţvi, ţvi,
E melodia noastră!
Noi suntem micile vrăbiuţe!

Noi stăm pe acoperiş
Într-un locşor frumos
Şi ciripim să vă trezim!
Cip, cip, cip,
E melodia noastră!
Noi suntem corbii cei negri!

Acum venim din mlaştină
Şi vrem să vă croncănim ceva.
Vreţi să ne ascultaţi?
Cra, cra, cra!
Noi suntem micii sticleţi!

Zburăm pe crengile copacilor,
Vă vizităm cu drag şi pe voi,
Vă iubim aşa de mult,
Pip, pip, pip!
(Hedwig Diestel)
Vine Soarele pe cer

Descriind un arc înalt, aşa, aşa, aşa
Păsările vin în zbor,
Şi-şi flutură aripile: vesele, vesele, vesele!
Vântul vrea să ne mângâie

Şi ne atinge uşor: ei, ei, ei
Iepuraşii ne salută
Pe picioruşele lor iuţi: Hei, hei, hei!
Acum se-apropie albinuţele,

Deodată-au apărut: Sum, sum, sum!
Apoi vin şi bondarii,
Şi zumzăie şi ei: Brum, brum, brum!
Melcuşorii merg în cerc

În călătoria lor: Sieh, sieh, sieh!
Ei merg încet, la drumul lung,
Când se grăbesc ei? Niciodată!
Căpriţele şi iezii
Au clopoţei cu sunet limpede: cling, cling, cling!
Ei au codiţe albe
Şi se rotesc în dans: ţup ţup,ţup!
Piticii de la rădăcini,
Ţopăie şi se rostogolesc: Da, da, da!
Piticuţi, vreţi voi să ciocăniţi cu ciocănaşele voastre
Şi să fiţi harnici în amurg? Da, da, da!
Copacii stau pe loc şi-ascultă,

Şi frunzele foşnesc uşor: Şu, şu, şu!
Seara vin stelele
Ce strălucesc în depărtare: Dormi în pace!
(Hedwig Diestel)
*
În fiecare seară vin stelele,
Scânteind din depărtări,
Dansează bucuroase dansul lor,
Atunci când aşteptăm şi tăcem.
Auzi tu, cum cântă stelele,

Ce minunat răsună ele?
Atunci când cerul veghează pentru noi,
Ne odihnim întreaga noapte.
(Hedwig Diestel)
Străluceşte, tu,steluţă,
Eşti atâta de frumoasă
Acolo sus, pe cer.
Străluceşti ca un diamant
Lumina ta inundă întreaga ţară –
Străluceşte, străluceşte, tu, steluţa mea!
(din Anglia)
Omuleţii nisipului
Noi venim din ţara Lunii

Cu un sac plin de nisip argintiu.
Stăm lângă pătuţul tău întreaga noapte.
Atunci deşertăm săculeţii
Şi presărăm nisipul, su-su, su-su…
Închide-ţi ochii
Şi dormi liniştit,
Su-su-su-su…
(Hedwig Diestel)
Bradul
Bradul e tare singur. - (T, ramurile în A se pleacă, trist)

Iată, vine o veveriţă, (Ş, EI – EI – EI)
Care se caţără până sus (Multe sunete de E, în sus, tot mai mici, cu degetele)
Acum sare din creangă în creangă
până jos (P, T în sus, T pe umeri, R)
Şi se leagănă din ramură în ramură (W în dreapta, stânga)
Huş – iată că a dispărut veveriţa. – (Ş, O la spate)
Iar bradul stă iarăşi singur. – (T, A trist în jos)
(M, B)
Putem sta apoi cu toţii în cerc, ca brazi (T), cu picioarele bine alăturate, apoi lăsând ramurile să
cadă trist în jos. Dintr-o dată, veveriţa ţopăie în mijlocul cercului şi aleargă în jurul copacilor. Aceştia
îşi ridică imediat bucuroşi ramurile. Veveriţa ţopăie îndepărtându-se, iar copacii îşi coboară cu tristeţe
ramurile. Apare altă veveriţă, ş.a.m.d.
Prima dată sunt eu veveriţa. Ar fi bine dacă ar exista şi un adult în cerc, ca brad. Apoi le este
îngăduit copiilor să fie veveriţe. Ei aşteaptă acest lucru, de a putea ţopăi bucuroşi de jur-împrejur.
Cele trei vrăbiuţe
Într-un arbust desfrunzit de alun

Stau trei vrăbiuţe lipite una de alta.
Erich e la dreapta şi Franz la stânga,

Iar la mijloc e Hans cel obraznic.
Au ochii închişi, bine închişi.

Şi peste ele ninge; ce mai ninge!
Se strâng laolaltă, tot mai aproape,

Atât de cald cât îi este lui Hans nu-i e nimănui!
Ascută toate trei bătăile inimii lor,

Şi dacă nu au zburat, mai sunt şi acum acolo.
(Christian Morgenstern)
Suntem cu toţii vrăbiuţele. În felul acesta, poezia este mai bine înţeleasă de copii. Dacă îi punem pe
„Erich, Franz şi Hans” la mijloc, atunci dispoziţia generală şi fluxul procesului se întrerup. Copiii
îndrăgesc în mod deosebit ultimele versuri: „Ascultă bătăile inimii lor…”. La ultimele versuri ne
întoarcem cu toţii în cerc cu un salt uşor în afară şi apoi iarăşi spre interior, şi formând cu mâinile un
O, stăm liniştiţi.
Acum trec eu prin afara cercului, „ningând” (Ş) peste fiecare căpşor. Apoi mă aşez din nou alături
de copii, şi începem să ne scuturăm zăpada de pe capete şi de pe aripioare. Mai întâi ne mişcăm
căpşoarele încoace şi încolo, apoi uşor mâinile, braţele, şi în cele din urmă umerii, şi dintr-o dată –
zburăm!
Atunci când albinele nu mai zumzăie,

Când păsărelele-amuţesc,
Vine în curând Crăciunul? Da, da, da!
Atunci când florile se ascund

În pământ, la pitici,
Atunci când ninge şi noi râdem

Şi facem bulgări de zăpadă
Atunci când seara se întunecă repede,

Când o steluţă scânteiază,
Atunci când clopotele sună frumos

Şi noi cântăm colinde
Atunci când noaptea îl visăm pe copilul Iisus

Şi lumânărele şi brazi
(dintr-o poezie de Hedwig Diestel)
O, clopoţelul meu sună

Pentru copilul ceresc,
El în iesle răsună (în tact anapest)

În noaptea cea sfântă.
Cling-cling-clang…
(Hedwig Diestel)
La alegerea textelor pentru oră trebuie să verificăm dacă acestea sunt într-adevăr potrivite pentru
copiii preşcolari, dacă sunt potrivite să le facem împreună. Frumuseţea şi melodia unor poezii ne fac să
trecem uşor cu vederea faptul că ele nu corespund deloc celor ce aduc copiilor bucurie lăuntrică,
putându-i stimula. Trebuie să simţim dacă ei pot resimţi materialul pe care li-l aducem.
Hedwig Diestel este euritmistă şi a predat pentru copii de toate vârstele. Poeziile şi maximele ei
pentru diversele exerciţii înseamnă un mare ajutor pentru noi.
Diversele ore şi modul de configurare a orelor, şi modul de aplicare sunt adăugate de mine; ele
provin din practica mea de predare.
Îi mulţumesc din inimă lui Hedwig Diestel pentru acordul ei de a-i publica textele în această carte. 1
1
Hedwig Diestel: Ziua copilului. Editura Freies Geistesleben, Stuittgart. – Euritmie pentru copii. Editura Die
Pforte, Basel.
Despre spectacolele publice de euritmie pentru copii
Din cuvintele introductive ale lui Rudolf Steiner

De la spectacolul public de euritmie pentru profesori din
Olten, 29 decembrie 1920
(în principal euritmie pentru copii)
„Aici (în cadrul euritmiei) avem de a face cu ceva, la baza fiecărei mişcări sufleteşti aflându-se
observarea sufletescului şi a spiritului. Copilul observă că întreg omul se transpune în mişcare… În
cadrul euritmiei ca obiect de învăţământ se pune problema în primul rând să se exprime cele de care
are nevoie generaţia următoare, de care are mai multă nevoie decât până acum, iniţiativa voinţei,
iniţiativa însufleţită a voinţei, prin acest gen de „gimnastică”. La adulţi euritmia acţionează mai puţin
în acest sens, dar la copii trebuie să mai luăm şi următoarele în considerare: dacă omul este constrâns
să se exprime prin mişcări vizibile, atunci el este totodată îndemnat să combată întru totul în sine tot
ceea ce este frazeologie. Şi dacă ne amintim cum trăim noi în prezent în fraze goale – şi frazeologia nu
este decât sora mai mică a minciunii – putem aplica ceea ce ne arată euritmia asupra copiilor ca mijloc
educativ; putem să o vedem tocmai ca mijloc educativ înspre veracitate. Şi înainte de toate, trebuie
accentuat cum copiii simt că aceste lucruri sunt preluate din legile organismului omenesc, cum din
aceste lucruri izvorăşte o fiinţă naturală. Copilul simte aceasta. Este ceea ce face euritmia în mod
deosebit, ca mijloc educativ.”
Rudolf Steiner a rostit aceste cuvinte introductive la un spectacol public de euritmie pentru adulţi
şi, în primul rând, pentru copii.
Aici aş dori să adaug că atunci când facem euritmie cu copiii pe o scenă deschisă, trebuie ca ea să
fie întotdeauna precedată de euritmia cu adulţi. Dorinţa lui Rudolf Steiner a fost ca spectatorii să aibă
mai întâi dinaintea ochilor modelul artistic, şi abia apoi euritmia copiilor, născută dintr-o perspectivă
cuprinzătoare.
Căci dacă am expune doar euritmia copiilor, aceasta ar face asupra unor spectatori neexperimentaţi
impresia unor jocuri drăguţe, pline de fantezie. Dacă au trăit însă în prealabil elementul artistic al
euritmiei, atunci vor urmări cu mai multă înţelegere ceea ce prezintă copiii, şi vor putea presimţi ce
anume este întreţesut în aceste „jocuri”.
Rudolf Steiner a reacţionat odată extrem de sever la un spectacol de euritmie la care euritmia
prezentată de copii nu a fost precedată de nimic altceva. Organizatorii nu avuseseră habar de această
cerinţă imperioasă.
Dar nouă nu ne este îngăduit să nu avem habar, noi trebuie să ne însuşim un simţ pentru astfel de
lucruri. Eu am precedat asemenea reprezentaţii întotdeauna de o scurtă parte artistică, chiar înainte de
a afla de această recomandare a lui Rudolf Steiner. M-am bucurat să realizez că am resimţit din mine
însămi această necesitate, ca fiind de la sine-înţeleasă.
Ce frumos este atunci când putem începe cu versurile lui Rudolf Steiner:
Lumina Soarelui inundă

Ale spaţiului depărtări…
După care urmează o muzică luminoasă, care se revarsă, iar în încheiere avem iarăşi un Spruch de
Rudolf Steiner:
A Soarelui lumină fortifică creaturile Pământului,

Lumina solară a Adevărului fortifică inima omului.
Aceasta poate face legătura cu euritmia copiilor. Şi poezia lui Rudolf Steiner «La sunetul
clopotelor» ar fi potrivită să facă această trecere. Dar acestea reprezintă doar o propunere. Trebuie să
alegem texte şi o muzică prin care să sune o legătură luminoasă, cosmică, cu entitatea copilului. Dacă
nu am alcătui un program în care să apară şi un text de Rudolf Steiner, ar lipsi recunoştinţa noastră faţă
de creatorul euritmiei.
Putem reprezenta cu copiii mici tema unei ore corespunzătoare anotimpului, aşa cum procedăm la
orele de euritmie, atunci nu va fi nimic străin pentru copii, ci ceva cu care s-au familiarizat deja, în
care trăiesc deja, şi atunci cadrul neobişnuit al scenei nu le va abate prea mult atenţia.
La o reprezentare publică cu copiii ici nu îmi pot adresa cuvintele publicului, deoarece eu trebuie
să-mi îndrept cuvintele şi gesturile înspre copii, după cum am descris până acum. Eu nu mă pot ocupa
de spectatori, ci numai de copii, căci eu trebuie să le arăt cum se face totul, să-i introduc în fiecare
mişcare.
Alice Fels mi-a scris că ea i-a cerut lui Rudolf Steiner sfatul în această privinţă. El i-a răspuns că
trebuie să se concentreze numai asupra copiilor şi să le vorbească direct doar lor, şi că şi la
spectacolele de euritmie ale copiilor de şcoală trebuie să se afle pe scenă, foarte aproape de ei.
Profesoara de euritmie trebuie să rostească ea însăşi textele, pentru ca limbajul ei să corespundă
întru totul cu mişcările copiilor. Ca spectatoare la o reprezentaţie de euritmie cu copiii am trăit faptul
că vorbitoarea – nu era învăţătoarea – stătea în faţa scenei, cu faţa la public, şi recita textele pe care le
configurau copiii de şcoală în forme euritmice. Atunci s-a întâmplat că cea care rostea textul a ajuns cu
mult mai departe decât erau copiii cu euritmizarea. Copiii nu reuşeau să redea sunetele atât de repede,
şi aşa, textul şi euritmia nu mai concordau. Vorbitoarea nu a observat nimic, pentru că stătea cu spatele
la copii. Dacă procedăm însă aşa cum ne-a sfătuit Rudolf Steiner, atunci nu se poate întâmpla aşa ceva.
Dacă înaintea unei reprezentaţii de euritmie cu copii mici rostim câteva cuvinte introductive, atunci
putem atrage atenţia că în cazul aşa-numitei „euritmii pentru bebeluşi” nu se pune atât problema ca
publicul să înţeleagă ceea ce le spun eu copiilor, ci că se doreşte ca publicul să urmărească modul în
care participă copiii, cum se mişcă, ş.a.m.d. Apoi le pot rezuma ce anume voi rosti şi cer anume vom
configura. În primul rând însă trebuie să indicăm faptul că activarea în euritmie îi poate ajuta pe copii
în viaţă.
Vedem aşadar cât de valoroase şi neapărat necesare sunt cuvintele introductive.
Despre mersul desculţ
Atunci când Rudolf Steiner a fost întrebat dacă este îngăduit copiilor să facă euritmie desculţi, el a
respins imediat şi neechivoc ideea.
Odată, pe când mă aflam la Hamburg, pe drumul către euritmista Olga Samyslowa, am mers
întâmplător un timp în spatele unei cete de tineri care mergeau desculţi pe străzile asfaltate ale
oraşului. Am putut percepe faptul că se mişcau cu toţii la fel, foarte destinşi şi uşor aplecaţi în faţă, ca
şi cum urmau să se împiedice în curând. Era mai degrabă o fugă decât un mers sau o păşire. M-ar fi
interesat tare mult cum s-ar fi mişcat fiecare dintre ei, dacă ar fi fost singur.
Ajunsă la Olga Samyslowa, i-am povestit întâmplarea. Am întrebat-o care este părerea ei în
privinţa practicării euritmiei fără pantofiori adecvaţi. Ea a replicat imediat că Rudolf Steiner a fost
categoric împotrivă. A adăugat că omul trebuie să se ferească de influenţele care pornesc din sol, şi că
între picior şi Pământ trebuie să existe un strat ocrotitor.
După război s-a întâmplat ca din când în când să-mi vină copii din străinătate, desculţi, la euritmie;
asta, desigur, pentru a cruţa încălţămintea. Am putut observa cum aceşti copii umblau în curând prin
sală ca nişte răţuşte şi cum priveau ceilalţi copii, ca vrăjiţi, la picioarele lor desculţe şi-mi aruncau mie
priviri întrebătoare. Ei simţeau că ceva nu e în ordine. Şi dacă, întâmplător, nu ar fi existat nişte
pantofiori de euritmie în plus, disponibili, aş fi fost, din păcate, nevoită să-i las pe acei copii să fie
simpli spectatori.
Cred că nu e bine nici când copiii mici sunt lăsaţi să meargă zilnic desculţi acasă, aşa cum se
petrece adesea.
Forţa picioarelor nu este amplificată în felul acesta, după cum se presupune, ci, dimpotrivă,
atenuată, căci picioarele trec fără rezistenţă peste toate.
La nivelul mării, pe câmpii mersul desculţ este justificat, ba chiar sănătos, pentru deconectarea
picioarelor. Dar dacă vrem să păşim ca personalităţi, să punem conştient picioarele pe Pământ, de a
configura în euritmie împreună cu ele, atunci picioarele au nevoie de un înveliş, care să le confere
ocrotire şi susţinere.
Să nu reprezentăm euritmic cu copiii personajele „rele”
Nu este bine să reprezentăm euritmic cu copiii personaje care exercită o acţiune „rea”, cum este de
exemplu cazul când la «Scufiţa Roşie» lupul a înghiţit-o pe bunică şi o îngrozeşte pe fetiţi, sau când, la
«Hänsel şi Gretel» vrăjitoarea îl încuie pe Hänsel într-o cuşcă iar Gretel trebuie să sufere. Este o mare
deosebire dacă le citim – sau, mai bine, povestim – copiilor un basm, sau dacă ajuns „să intre” ei înşişi
în pielea personajelor rele, trebuind să se identifice cu ele în activitatea euritmică. Euritmista este în
acel moment pentru copii într-adevăr Răul personificat, căci ceea ce le reprezintă ea, este ea însăşi.
Copiii preiau în ei înşişi întreaga dispoziţie, esenţialul celor înspăimântătoare, îl vieţuiesc puternic, cu
mult mai puternic decât la vârsta adultă. Ei nu se pot apăra lăuntric de acesta. Sentimentele de teamă
se încuibăresc în sufletele copiilor şi reapar mai târziu ca amintiri neplăcute. Şi nu foloseşte la nimic
dacă euritmista le spune copiilor, încercând să atenueze situaţia: „Haideţi să o interpretăm acum pe
vrăjitoare; să ştiţi că nu e chiar atât de rea”. Aceasta ar crea o situaţie ireală şi ar acţiona creând
confuzie asupra copiilor. Există multe porţiuni de basme pe care le putem folosi, după cum o arată
exemplele expuse, în care copiii să se poată implica cu bucurie.
Faptul că, în final, în basme are loc învingerea a tot Răul este cuprins mai degrabă cu raţiunea,
aşadar este valabil mai mult pentru copiii mai mari, care şi reprezintă cu drag „Răul”, deoarece ei
înţeleg că acesta trebuie să existe, ca să fie învins.
Rudolf Steiner a recomandat pentru copiii mai mici basmele Fraţilor Grimm şi ale lui Bechstein.
Basmele lui Andersen sunt mai raţionale, ele sunt mai potrivite pentru copiii mai mari. La teatrele cu
Kasperli se procedează de-a dreptul înţelept.
Dacă, de exemplu, Kasperli este bătut de poliţişti sau mâncat de un crocodil, el apare imediat într-
un alt colţ, sănătos şi voios – astfel încât, după o tăcere de mormânt a copiilor, urmează râsul lor
eliberator. În felul acesta, ceea ce creează teamă este imediat îndepărtat. Asta îi bucură pe copii.
Tensiunea dintre Bine şi Rău poate fi bine suportată de copii, ca spectatori. Copiii îl îndrăgesc pe
Kasperli din cauza umorului său cu care învinge toate pericolele.
Euritmia pentru copii: o dată pe săptămână
La întrebarea care i-a fost pusă lui Rudolf Steiner dacă nu ar fi bine pentru copiii mici să facă
euritmie de două ori pe săptămână, el a răspuns că o dată pe săptămână este suficient. Copiii trebuie să
se poată bucura de-a lungul săptămânii de această oră.
Am observat mereu cum aşteptau copiii euritmia şi cât de interesaţi erau ce vom face în ziua
respectivă. Dacă ar veni de două ori pe săptămână la euritmie, nu ar mai aştepta-o aşa, ar deveni o
obişnuinţă pentru ei, şi nu un eveniment deosebit. Aşteptarea de o săptămână este cea corectă! Aşa
cum se bucură de ziua de duminică, pentru că familia înfăptuieşte atunci ceva deosebit, copiii se
bucură de ziua de euritmie, de faptul de a fi împreună şi de a avea trăiri comune cu ceilalţi copii.
O întrerupere de 14 zile ar fi prea lungă, căci atunci aşteptările ar încremeni. Acest ritm nu este
recomandabil în multe privinţe, de exemplu pentru cursurile de euritmie cu adulţi sau chiar pentru
întâlnirile regulate. Este mult mai uşor ca activităţile să fie înfăptuite într-un ritm săptămânal decât o
dată la două săptămâni.
Ora de euritmie nu înseamnă că predarea trebuie să dureze de fiecare dată chiar o oră. Totuşi,
intervalul de 1/2 oră mi s-a părut prea scurt pentru a înfăptui în linişte ceva coerent.
Se pune şi problema dacă la curs participă mai mulţi copii de 3-4 ani, sau mai mulţi copii mai
apropiaţi de vârsta şcolară, şi dacă şi cum înţelege euritmista să-i entuziasmeze prin modul ei de a
preda. Dar durata „orei” de euritmie trebuie determinată de fiecare euritmist, în funcţie de sentimentul
său lăuntric.
În privinţa unui număr mai mare sau mai mic de copii participanţi la
euritmie
De fiecare dată m-am bucurat când era prezent un număr mare de copii la ora mea. Atunci, un flux
de mişcare ce poate fi vieţuit în comun, poate adia prin toţi, flux de care copiii se simt antrenaţi şi
purtaţi. În acest caz este mai simplu să facem vizibile în spaţiu diferite forme pentru copii. Dacă, de
exemplu, ne deplasăm unul în urma celuilalt într-o linie vălurită, aceasta devine într-adevăr vizibilă
pentru toţi în spaţiu. Sau atunci când restrângem o formă sau o extindem apoi iarăşi, copiii sunt uimiţi
de faptul că această formă mobilă este produsă prin mişcarea noastră comună. Ei vieţuiesc faptul că
mediul spaţial înconjurător lor – care altfel li se pare a fi exclusiv delimitat de pereţii încăperii – se
poate schimba mereu. Aceasta produce în ei un sentiment cald, de bunăstare lăuntrică. Faptul de a
putea percepe ceva dintr-un flux eteric este un domeniu de trăiri important pentru copii, şi acest lucru
se poate petrece într-un mod cu mult mai frumos şi mai intens cu un număr mai mare de copii. De
aceea ei îşi doresc mereu să „zboare” în arcuri largi prin „cer” sau să înfăptuiască restrângerea şi
extinderea cercului la exerciţiile tip „Noi”.
Dacă la oră sunt prezenţi doar puţini copii, euritmista trebuie să folosească cu mult mai multe forţe
interioare, pentru a face să se simtă de către copii acest element ce se revarsă de la un copil la latul, ca
şi sentimentul unei ocrotiri calde. De aceea, în acest caz, ea trebuie să se îndrepte cu atât mai mult
înspre fiecare copil, aducându-i în mod deosebit căldură.
Copiii vor cu drag să se activeze în societate, să aibă trăiri comune. Mulţi copii se eliberează astfel
de piedici, de sfială, atunci când observă cum participă ceilalţi copii, bucuroşi şi nestânjeniţi. Mai
întâi, privirile sunt ezitante în cerc, dar în curând copiii prind curaj, căci în comunitate se simt repede
în siguranţă şi la adăpost. Într-un asemenea context, copilul învaţă să se afirme ca fiinţă individuală,
ceea ce şi trebuie să se întâmple după atingerea vârstei de trei ani. El devine mai inimos şi încrezător şi
îşi prezintă mândru capacitatea în practica euritmică, după cum arată privirea sa luminoasă, care pare
să spună: „Eu pot face asta, aşa sunt eu”.
Copilul individual nu se pierde în colectivitate, ci abia în cadrul acesteia se poate el dezvolta corect,
dezvoltând în sine soliditatea şi forţa Eului. O activitate care, efectuată în comun, aduce curaj şi
bucurie, efectuată de unul singur, ar produce teamă. De aceea pute fi recunoscători atunci când avem
un număr mare de copii la oră.
De ce este bine ca la euritmie copiii să poarte haine verde-deschis?
Rudolf Steiner a recomandat veşminte de un verde-deschis pentru copii la euritmie. Acest lucru
este valabil pentru copiii preşcolari şi de vârstă şcolară. Fetele pot purta veşminte de bumbac verde
deschis, băieţii bluze de aceeaşi culoare.
Te întrebi totuşi, uimit, de ce verde deschis, căci există doar şi alte nuanţe deschise frumoase.
Imaginaţi-vă că ar veni un număr de copii mici, îmbrăcaţi în roşu la ora de euritmie, şi că stând în
cerc, ei ar percepe culoarea roşu la colegii lor, culoare care ar acţiona asupra lor. Cred că am aduce la
linişte şi concentrare doar cu multă greutate aceşti copii. La fel ar fi şi dacă ei ar avea culorile galben
sau portocaliu. Ar fi agitaţi şi probabil că ar deveni chiar agresivi, şi nu ar fi dispuşi înspre o activitate
comună. Acum imaginaţi-vă că toţi copiii ar veni în albastru sau violet la oră. Ar fi o mică, dar tristă
comunitate! Ar fi obositor pentru noi să-i activăm şi să-i transpunem într-o mişcare bucuroasă. Acelaşi
lucru e valabil pentru toate nuanţele de roz şi albastru ceruleu. Şi dacă ar fi hăinuţe albe? Atunci ar
rezulta o dispoziţie lipsită de bucurie, rece, şi am îngheţa.
Acum să-i privim pe copii în veşmintele lor verde-deschis. Această culoare nu agită, nu adoarme, ci
acţionează eliberator, echilibrând armonios. Ne gândim involuntar la verdele primăverii din natură, la
câmpiile verzi, a căror privire acţionează liniştitor asupra omului.
Dacă am avea un număr mai mare de copii îmbrăcaţi în veşminte de aceeaşi culoare, efectul de
iradiere al culorii respective este foarte puternic. Copiii îl preiau şi reacţionează corespunzător.
Cu aceasta am putut răspunde la întrebarea pe care ne-am pus-o.
Pentru înţelegerea diferitelor interpretări ale indicaţiilor lui Rudolf

Steiner
Majoritatea indicaţiilor pentru orele de euritmie la copiii de vârstă preşcolară au fost date de Rudolf
Steiner oral, la întrebările care i-au fost puse. De aceea este de înţeles faptul că el a dat indicaţii
diferite pentru anumite exerciţii euritmice, pentru că oamenii care puseseră întrebările erau diferiţi în
privinţa necesităţilor lor, a capacităţilor lor, dar şi a locului unde se desfăşurau orele de euritmie, şi a
copiilor care participau la ore Rudolf Steiner dădea întotdeauna răspunsuri şi sfaturi adecvate.
Aşa, de exemplu, Nora Stein von Baditz relatează în însemnările 1 ei atât de valoroase pentru
euritmia şcolară, că Rudolf Steiner a răspuns afirmativ la întrebarea unei mame, dacă al ei copil de un
an şi jumătate ar putea face euritmie în particular. Este foarte probabil ca euritmia să fi fost o
necesitate absolută pe atunci pentru acel copil, dar nu ne este îngăduit să generalizăm. În lucrările sale
despre dezvoltarea copilului, Rudolf Steiner expune amănunţit că vârsta de 3 ani este vârsta cea mai
potrivită pentru începerea euritmiei.
Atunci când, la cursurile mele, copii mai mici de 3 ani îşi priviseră deja vreme îndelungată fraţii şi
surorile mai mari făcând euritmie, uneori i-a lăsat să participe puţin în cazul în care nu reuşeau să mai
stea liniştiţi şi să privească, ci doreau să se mişte şi ei, ca şi ceilalţi copii. Desigur că, în conformitate
cu vârsta lor, ei nu se puteau concentra şi încadra într-o ordine decât pentru scurt timp, dar ei au fost
preluaţi de fiecare dată cu multă iubire de ceilalţi copii în cercul lor. Recomandăm totuşi acest lucru
numai în cazul în care nu deranjează, ci se desfăşoară liniştit şi de la sine. Desigur că nu am încercat
să-i convin pe cei mici să participe sau să rămână la curs.
După atingerea vârstei de trei ani, aceşti copii se pot bine încadra în grup şi rămâne acolo pe întreg
parcursul orei. Astfel, am văzut eu însumi mereu confirmată indicaţia lui Rudolf Steiner.
Dacă solicităm ceva prea devreme de la copilul mic, îl nedreptăţim – astfel încât apare o lipsă care
se va face remarcată abia cu mult mai târziu, atunci când nu mai putem crea o compensare.
Relativ la exerciţiul I–A–O
Nora Stein von Baditz scrie că Rudolf Steiner ar fi dat indicaţia ca exerciţiul I–A–O să nu se facă
de fiecare dată decât cu un copil. Asta ar însemna că nu o putem face împreună, în curs. Rudolf Steiner
a dat iniţia acest exerciţiu pentru euritmia terapeutică. Acest lucru este descris de Elisabeth Baumann
în cartea ei «Din practica euritmiei terapeutice» (Editura Philosophischer Verlag am Goetheanum,
Dornach). Ulterior, acest exerciţiu a putut fi preluat în activitatea euritmică generală, astfel încât să-l
putem aplica în modul în care l-am descris în capitolul «Începutul orei», şi nu aşa cum se face în
euritmia terapeutică. Este ceea ce trebuie să diferenţiem exact. Şi dr. med. Julia Bort vorbeşte
amănunţit despre aceasta în cartea «Euritmie curativă pentru copiii cu nevoi sufleteşti» (Editura
Natura, Arlesheim 1958). Ea menţionează acolo că discipolul din misterii trăia în succesiunea I–A–O
forţele de care avea nevoie sufletul pentru a coborî în lumea prenatală 2. Şi în alt loc, ea spune:
1
Nora Stein von Baditz: Despre euritmia pedagogică pentru cei care o predau. Editor: Bund der Freien
Waldorfschulle, Stuttgart.
2
Rudolf Steiner: Sărbătoarea Paştelui, un capitol în istoria misterială a omenirii, IV.
„Exerciţiul I–A–O urmează să servească la o aducere în armonie în cadrul corporalităţii a gândirii,

simţirii şi voinţei. La 30 de ani după ce a fost dat pentru euritmia terapeutică, aceste exerciţiu a devenit
un bun de care dispun atât şcolile, cât şi căminele. Învăţătorii şi educatorii îndrăgesc acest I–A–O. Ei
simt că prin acest exerciţiu pot oferi copiilor ceva care pătrunde mai adânc şi ajunge ai departe decât
cuvântul rostit…”. Şi ea vorbeşte, printre altele, şi de criza de la vârsta de 9 ani a copilului şi de
efectele binefăcătoare ale acestui exerciţiu, creat „din adâncurile forţelor Logosului…” – „Căci la
fiecare vârstă este necesar un ajutor pentru a armoniza gândirea, simţirea şi voinţa. Şi în copil şi în
tânărul care se maturizează, întreaga plenitudine de trăiri ale conştienţei lăuntrice de sine, a bucuriei
active de a exista, a deschiderii solare a lumii care sunt trezite în el, atunci când a practicat pentru
prima oară exerciţiul, pot oscila din nou, într-o formă mereu nouă, la acest acord”.
Trebuie să mai menţionăm ceva, care poate da prilej la întrebări. Nora Stein von Baditz
accentuează faptul că ora de euritmie la cei mici trebuie să înceapă întotdeauna solemn şi să se încheie
cu veselie. Eu am descris cum se începe o oră în mod concentrat şi grav, cum se trece apoi în
mobilitate şi cum urmează apoi, ca de la sine-înţeles – deja din necesitatea alternanţei –, după
dispoziţia gravă, una veselă. Totuşi, înainte de a încheia ora, trebuie să fie linişte. Căci altfel cum am
putea respecta indicaţia lui Rudolf Steiner, ca în încheiere să ascultăm un timp lăuntric reflectând la
cele vieţuite? În acest caz ar trebui să le spun copiilor: „Acum faceţi linişte, staţi liniştiţi”, sau ceva
asemănător. Dar noi trebuie să obţinem pacea de încheiere a orei din activitatea euritmică, prin
trecerea într-o maximă liniştitoare sau o rugăciune, fără să dăm indicaţii (vezi capitolele «Începutul
orei» şi «Încheierea orei»).
Putem vedea din cele expuse că orice euritmistă poate verifica şi decide din conştienţa
responsabilităţii sale de ce anume au nevoie copiii şi cum le poate oferi acel ceva. De aceea, să nu
spunem: „Acesta a zis aşa şi acela, dimpotrivă, altfel”.
Cu aceasta doresc să răspund la întrebările care se pun mereu şi care mi-au fost puse şi mie.
Rudolf Steiner a numit euritmia pentru copiii mici „euritmia elementară”. Cuvântul „elementar” nu
înseamnă aici că putem euritmiza cu copiii ceva foarte simplu. Expresia „elementar” indică,
dimpotrivă, faptul că trebuie să apelăm mereu la elementele fundamentale ale euritmiei, pentru a ne
putea orienta cu rigurozitate în funcţie de acestea.
Euritmia pentru copiii preşcolari este un cu totul alt domeniu decât euritmia artistică a adulţilor.
Este un domeniu pe care ni-l elaborăm, cu care trebuie să ne familiarizăm. Reuşim să facem aceasta
dacă purtăm în conştienţă de ce anume are nevoie copilul pentru dezvoltarea sa, la fiecare vârstă.
Două relatări despre efectele euritmiei la copii
După o discuţie avută despre euritmia la copii am fost întrebată dacă am confirmări de la elevii mei
de odinioară în privinţa faptului că euritmia le-a fost de ajutor în viaţă.
În această privinţă am povestit următoarele trăiri:
Un băiat care a urmat cursurile mele pentru copii zece ani de-a rândul, a fost întrebat de părinţi săi
de ce mai participă încă la ele. El a răspuns în modul succint care îl caracteriza: „Observ că-mi face
bine”. Şi, spre bucuria mea, a continuat să vină. Pe atunci participa la cursurile pentru copii între 10 şi
15 ani şi era foarte dotat, în special pentru aspectele muzicale şi cele umoristice. După ce a terminat
şcoala a parcurs, la dorinţa părinţilor, o formare profesională, dar la scurt timp după aceea a început
studiul euritmiei, împlinindu-şi în felul acesta dorinţa îndelung nutrită. După încheierea studiilor a
preluat imediat postul de euritmist la o şcoală Rudolf Steiner. El mi-a spus că nu ar fi găsit niciodată
curajul să facă aceasta, dacă nu ar fi putut participa atâţia ani de zile la euritmia pentru copii,
dobândind în felul acesta experienţe în domeniul euritmiei şi al raportului cu copiii.
Este sigur că elevii lui îşi vor iubi profesorul!
La cursul pentru copii a apărut o fetiţă de 5 ani. Părea extrem de gravă şi schimba arareori câte un
cuvânt cu mine sau cu ceilalţi copii. A continuat, totuşi, să participe regulat, ani de-a rândul, şi la orele
de euritmie pentru copii mai mari. Fetiţa era foarte îndemânatică, pricepea lucrurile repede şi nu le uita
apoi. Rămânea însă mereu serioasă şi retrasă în sine. Simţeam că îi este teamă să nu i se pună întrebări
în această privinţă şi părea recunoscătoare să fie lăsată în pace. Oare resimţea acest copil o bucurie
lăuntrică faţă de euritmie? Ea a participat ani de-a rândul din proprie iniţiativă la cursuri, şi nu la
dorinţa părinţilor.
După mulţi ani m-a vizitat acea elevă a mea şi mi-a povestit că nu ar fi rezistat fără euritmie în
perioada şcolară. Abia putea aştepta în fiecare săptămână euritmia, şi chiar şi mai târziu numai prin
euritmie şi-a menţinut forţa de a urma şcoala reală. Eram uluită! Putea să-mi spună, oare, ceva mai
frumos? Dar mirarea mea a crescut şi mai mult: devenise euritmistă şi voia acum să înveţe ea însăşi
copiii şi avea în această privinţă multe întrebări, la care eu am răspuns cu bucurie. Iradia o forţă a
conştienţei şi conştiinciozitate. Se încadrase sigur în viaţă şi ştia care este sarcina ei. Preluase adânc în
sine euritmia pe când era copil, ca pe o comoară preţioasă, despre care nu vorbea, ca să nu se piardă.
Desigur că majoritatea celor care predau euritmia pot da astfel de exemple din experienţa lor. Eu
menţionez aceste exemple, deoarece ele dovedesc modul în care formează euritmia entitatea copilului,
în aşa fel încât să se poată forma acele forţe ce se dezvoltă mai târziu în viaţă ca însuşiri absolut
personale.
Cuvânt de încheiere
Nu este uşor să aduci largul domeniu al euritmiei pentru copii între 3 şi 7 ani într-un ansamblu uşor
de urmărit cu privirea, care să poată servi drept bază pentru configurarea predării. Fără o cale care să
ducă pas cu pas ai departe, această carte nu ar fi putut fi cuprinsă cu privirea şi nu ar fi fost uşor
aplicabilă practic. Dar în modul în care a procedat, sper că am făcut posibilă o familiarizare în privinţa
modului cum poate fi adusă euritmia copilului mic, pentru ca ea să devină pentru acesta un ajutor ce-i
conferă puteri. Această expunere ar dori să fie un simbol ca fiecare profesor euritmist să înceapă cu
bucurie predarea, să o configureze creator, pornind de la individualitatea sa, pentru a-i pătrunde pe
copii cu entuziasm şi iubire.
Eu nu am abordat în mod conştient multele „cuceriri” moderne ale tratării copiilor şi daunele ce
apar tot mai limpede în privinţa trupului, sufletului şi spiritului copiilor, care au nevoie de îngrijire
psihiatrică deja de la o vârstă fragedă. Putem citi despre aceasta în rapoartele foarte îngrijorătoare în
acest sens. Sunt rapoarte alarmante şi triste!
Dimpotrivă, despre noile posibilităţi care pot evita sau îndepărta daunele în mod radical, abia dacă
putem întâlni ceva, deoarece se dă prea puţină atenţie faptului că trupul, sufletul şi spiritul unui om
constitui un tot şi necesită încă din cea mai fragedă copilărie o îngrijire, pentru a se putea dezvolta în
mod armonios. Dacă se acordă prea multă importanţă îngrijirii corpului fizic şi se neglijează cultivarea
forţelor invizibile, ia naştere o sărăcie sufletesc-spirituală. Datorită acesteia, omul pierde în viaţa sa
ulterioară capacitatea de a se uni cu mediul său înconjurător şi cu semenii săi şi să participe la
impulsurile creatoare înnoitoare.
Prin exercitarea euritmiei, capacităţile dormitânde din copii sunt stimulate, aduse la suprafaţă şi,
ceea ce este important în primul rând, activate. Copiii îşi pot exprima sentimentele prin gesturi
frumoase corespunzătoare, printr-o activitate bogată în trăiri. Totodată însă este favorizată şi
îndemânarea corporală. În felul acesta se menţin până târziu în viaţă mobilitatea lăuntrică şi
deschiderea interioară. Forţele înnoitoare ale euritmiei nu pot seca niciodată, ele nu pot îmbătrâni, şi în
viitor îşi vor revela într-un mod tot mai evident efectul lor vindecător. Arta euritmiei a fost extrasă de
Rudolf Steiner dintr-o realitate spirituală şi ne-a dăruit-o nouă. Noi vrem să o dăruim mai departe.
Aş dori să exprim mulţumirile mele cordiale Carlottei Gschwind şi lui Marcelle Probs pentru
valoroasa lor disponibilitate de a ajuta, pe care mi-au acordat-o în timpul lucrului la această carte.
Fie ca în încheiere aceste cuvinte ale lui Rudolf Steiner să constituie un apel entuziasmant:
„Căci ce este, de fapt, cel mai frumos aspect lăuntric al omului? Este omul în devenire. Faptul de a
vedea venind acest om din lumea spirituală în lumea fizică, cu modul imprecis, nedeterminant, cu care
aduce jos, pe Pământ, ceea ce trăieşte în el, care devine din ce în ce mai precis, mai determinat;
această intervenţie a forţelor divine, a revelaţiilor divine prin statura omenească în lumea fizică; faptul
de a privi corect aceste lucruri are ceva profund religios. De aceea nu este de mirare că acolo unde se
voieşte o adevărată umanitate unde se vrea ca omul să fie cu adevărat om, ca pe tărâmul antroposofic,
dorim să considerăm tocmai enigma omului în creştere cu sfântă fervoare religioasă, şi să-i venim în
întâmpinare prin întreaga muncă pe care o desfăşurăm.”

Euritmie Pentru Copii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Euritmie Pentru Copii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Margarethe Bühler

Euritmia pentru copiii preşcolari

Nevoia copilului de a imita mişcarea

Cu mâna sprijinită încă de scaun,

Iar în ridicarea picioarelor tale

Oferirea gesturilor noastre spre imitaţie

Ce înseamnă cele expuse până acum pentru predarea euritmiei?

Trecerea de la gest la limbaj

Şi pentru picioare este valabilă intrarea în gest înaintea rostirii sunetului

Ce sunt „senzaţiile” în predare?

Raportul religios al copilului faţă de lumea sa înconjurătoare

Copilul care se roagă

Noi tremurăm ca această strălucire

Priveşte puterea luminii Soarelui,

Un pas, un pas, iar tu nu poţi

La fiecare vers facem câte un pas mare pe fiecare silabă.

Iuhei, eu sunt un mândru erou

Diftongul EI (se pronunţă „ai”)

Versuri de iarnă pentru sunetul „ai”:

Noi, fulgii de zăpadă F – EI

Fulguşor de zăpadă cu rochiţa albă (SCH – F – EI, WEI – Ö – EI)

Fulguşorule, tu acum (SCH – F – EI, E)

Activitate creatoare prin sunete

Unde este căpşorul? Aici.

Căpşorul spune: Aici sunt I(eu).

O indicaţie a lui Rudolf Steiner pentru începutul orei

Mergem singuri pe picioare

Pe trepte în sus, pe trepte în sus (de şase ori în sus)

Plouă, plouă afară (în stând, gest învăluitor)

Noi mergem în căsuţa noastră (concentrare)

Când e frig, aşa strigăm: Huh,

În fiecare zi şi în fiecare noapte

Toate stelele, toate stelele,

Când copiii mici adorm,

Cum mai străluceşte Soarele!

Binecuvântarea lui Dumnezeu să se reverse asupra noastră (O – E sus, V în jos)

Noi vrem să iubim lumina

Soare, când merg la culcare,

Din fiecare pietricică,

Pasărea zboară în aer

Priveşte a Soarelui forţă luminoasă,

Înainte de a ajunge în dispoziţia de linişte lăuntrică, pentru a încheia cu o rugăciune, putem

Configurarea unei ziceri

Să luăm versurile lui Hedwig Diestel:

Toate stelele, toate stelele (L – E, L – E)

Ştii tu, câte stele stau

Cum folosim repetarea în predare?

Şi elementele muzicale – cântecele, păşirea pe muzică, exerciţiile cu bagheta ş.a.m.d. – se pot

Alternanţa dintre tare şi încet

Schimbarea în cadrul orei

Tratarea diferită a limbajului şi a muzicii

Două îndrumări ale lui Rudolf Steiner

Prima îndrumare este aceasta:

Arătaţi-vă picioruşele, arătaţi-vă pantofiorii,

Arătaţi-vă… Ele clătesc, limpezesc…

Arătaţi-vă picioruşele, arătaţi-vă pantofiorii,

Ele spală, ele spală, ele spală mereu,

A doua îndrumare este următoarea:

Vântul, vântul bântuieşte căsuţa noastră!

muzica ne poate conduce, adiind ca vântul, la ceea ce urmează.

Folosirea măsurii versurilor la diferite activităţi

Piticii ciocănesc cu ciocănaşele:

Eu sunt piticul Ciocănel,