APROB

Șef catedră științe umanistice

locotenent-colonel Valeriu BULAT

„______”_________________________________________________ 2023

PROIECT DIDACTIC

la disciplina: Securitatea națională

TEMA 1. Noţiuni generale şi fundamente metodologice asupra securității

LECȚIA 1. Noţiuni generale şi fundamente metodologice asupra fenomenului

de securitate

Discutat și aprobat la ședința CȘU

Proces verbal nr. 25 din 04.09.2023

Chișinău
2023
PLANUL
0
 de educație a militarilor în timpul desfășurării lecției

PARTEA INTRODUCTIVĂ:
- se va aminti studenților prezenți unele prevederi ale Regulamentului serviciului interior;
- se va aminti și se va insista asupra respectării regulilor comportamentale ale militarilor și
menținerea disciplinei militare în cadrul lecțiilor.

PE PARCURSUL ȘEDINȚEI:
- se va supraveghea asupra respectării regulilor comportamentale și de disciplină militară;
- se va supraveghea asupra păstrării integrității bunurilor materiale din aula de studii.

PARTEA FINALĂ:
- se va aprecia respectarea disciplinei militare în timpul desfășurării lecției.

I. SECVENȚA INTRODUCTIVĂ

(5 MIN – PLUTON; 10 MIN – LA TORENT)

1. Se va lua cunoștință de raportul militarului de serviciu cu salutarea ulterioară a pluton.
2. Se va indica militarului de serviciu în vederea pregătirii bazei material-instructive.
3. Se va verifica prezența militarilor conform registrului și aspectul lor exterior.
4. Se vor da indicații în vederea eliminării deficiențelor depistate.
5. Se va verifica asimilarea materialului expus și analizat în lecțiile anterioare (4-5 întrebări de
control).
6. Se va aduce la cunoștință tema, scopul lecției și subiectele de studiu.
7. Se va trece la expunerea și analiza materialului propus spre studiere.

TEMA 1. Noţiuni generale şi fundamente metodologice asupra securității.

LECȚIA 1. Noţiuni generale şi fundamente metodologice asupra fenomenului de securitate.

SUBIECTELE DE STUDIU:
1. Definirea termenului de securitate și obiectul de studiu al disciplinei Securitatea națională.
2. Abordări teoretico-conceptuale ale termenului de securitate și a sintagmei securitate națională.

OBIECTIVELE DE REFERINȚĂ:
- să definească scopul şi obiectivele principale ale disciplinei;
- să cunoască locul, rolul şi importanţa disciplinei;
- să opereze cu noţiunile fundamentale;
- să cunoască reperele teoretice și fundamentele metodologice în studiul asupra securității și al
securității naționale;
- să determine componentele mediului de securitate.
1
 SCOPURILE:
1. Să formuleze esența și importanța obiectului de studiu al disciplinei „Securitatea națională”.
2. Să interpreteze conceptele-cheie: securitate, securitate națională, securitate internă, securitate
regionala, securitate globală, securitate internațională, securitate colectivă, mediu de securitate.
3. Să cunoască și să facă distincție între școlile și curentele teoretice care au contribuit la
fundamentarea și conceptualizarea termenului de securitate și a sintagmei securitate națională, operând
cu numele reprezentanților acestor școli și curente, precum și contribuțiile acestora.
4. Să distingă între termenul de subiect și obiect raportat la teoriile asupra securității.
5. Să enumere izvoarele și doctrinele care au stat la baza definirii conceptului de securitate și
securitate națională.

DURATA: 2 ore.
FORMA DE DESFĂȘURARE: seminar (lecție de verificare a cunoștințelor achiziționate)
METODE DIDACTICE: povestirea, asaltul de idei, expunerea, problematizarea.
MODUL DE ORGANIZARE A LUCRULUI: frontal, în grupuri.
LOCUL DESFĂȘURĂRII: auditoriul 122 (pl. 21), 426 (pl. 22), 327 (pl. 23).

LITERATURA RECOMANDATĂ:
1. ADLER, Emanuel; BARNETT. Michael (eds.). Security Communities. Cambridge:
Cambridge University Press, 1998.
2. AFANAS, Nicolai. Dimensiunea teoretică a securităţii naţionale a Republicii Moldova în
contextul proceselor de globalizare. În: Relaţii internaţionale. Plus. 2017, nr. 2(12), pp. 82-94.
3. ALBU, Natalia. Conceptele de securitate şi securitate naţională: teorii şi politici. În: Revista
Militară, 2010, nr. 1 (3), pp. 4-13.
4. ALBU, Natalia. Securitatea națională: aspecte teoretice și practice. Chișinău: Academia
Militară a Forțelor Armate „Alexandru cel Bun”, 2013. 240 p.
5. BAYLIS, John, JAMES, J. Wirtz, COLIN, S. Gray (eds.). Strategy in the Contemporary
World, 4th Ed. , Oxford: Oxford University Press, 2013.
6. BAYLIS, John; SMITH, Steve (eds.). The Globalization of World Politics. An Introduction to
International Relations. Oxford: Oxford University Press, 2011.
7. BIRÓ, Daniel (coord). Relațiile internaționale contemporane. Teme centrale în politica
mondială. Iași: Polirom, 2013.
8. BUCIUŞCAN, Ludmila. Dimensiunea politică a securităţii naţionale a Republicii Moldova.
În: Criminalitatea transfrontalieră şi transnaţională: tendinţe şi forme actuale de manifestare,
probleme de prevenire şi combatere. 26 iunie 2018, Chişinău. Chișinău, Republica Moldova:
2018, pp. 266-273.
9. BULL, Hedley. Societatea anarhică: Un studiu asupra ordinii în politica mondială. Chișinău:
Știința, 1998. 318 p.
10. BURCHILL, Scott; LINKLATER, Andrew; DEVETAK, Richard; DONNELLY, Jack;
PATERSON, Matthew; REUS-SMIT, Christian; TRUE, Jacquie. Teorii ale relaţiilor
internaţionale. Iaşi: Institutul European, 2008.
11. BUZAN, Barry; HANSEN, Lene. International Security, (reader), vol I-IV, Los Angeles;
London:SAGE, 2007.
12. BUZAN, Barry; WEAVER, Ole; de WILDE, Jaap. Securitatea – un nou cadru de analiză.
Cluj-Napoca, 2011.
2
13. BUZAN, Barry; LITTLE, Richard. Sistemele internaționale în istoria lumii. Iași: Polirom,
2009. 472 p.
14. BUZAN, Barry. Popoarele, statele și frica. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Război Rece. Chișinău: Cartier, 2014, 404 p.
15. CARLSNAES, Walter; RISSE, Thomas; SIMMONS, Beth A. (eds.). Handbook of
International Relations. London: SAGE, 2002.
16. CARR, E. H. Criza celor douăzeci de ani (1919-1939). O introducere în studiul relaţiilor
internaţionale. Iaşi: Polirom, 2011.
17. CEBOTARI, Svetlana. Abordări teoretico-metodologice ale securităţii regionale. În:
Revista Militară. Studii de securitate şi apărare. 2011, nr. 2(6), pp. 4-11.
18. CIOCULESCU, Șerban Filip. Introducere în teoria relaţiilor internaţionale. Bucureşti: 2007.
19. COLLINS, Alan (ed.). Contemporary Security Studies, Oxford: Oxford University Press.
2007.
20. DOBROGEANU, Corneliu. Repere teoretico-metodologice privind abordarea
comprehensivă a securităţii. În: Revista Militară. Studii de securitate şi apărare. 2016, nr. 2(16),
pp. 106-118.
21. EVANS, Graham; NEWNHAM, Jeffrey. Dicționar de Relații Internaționale. București:
Universal Dalsi, 2001. 600 p.
22. FRUNZETI T.; BUȘE D. Relații Internaționale. București: Editura Universității Naționale
de Apărare „Carol I”, 2011. 239 p.
23. FRUNZETI, Teodor. Securitatea națională și războiul modern. Bucureșt: Editura militară,
199. 208 p.
24. GHICA, Luciana Alexandra; ZULEAN, Marian (coord.) Politica de securitate națională:
concepte, institu]ii, procese / Luciana Alexandra GHICA, Marian ZULEAN (coord.). Iași:
Polirom, 2007.
25. GOLDSTEIN, Joshua S.; PEVEHOUSE, Jon C. Relații internaționale. Iași: Polirom, 2008.
779 p.
26. GUZZINI, Stefano. Realism şi Relaţii Internaţionale. Iaşi: Polirom, 2000.
27. HARRISON, Ewan. Sistemul internațional după Războiul rece. București: Institutul
European, 2010. 209 p.
28. HOFFMANN, Stanley. Ianus și Minerva. Eseuri asupra teoriei și practicii politicii
internaționale. Chișinău: Știința, 1999. 418 p.
29. KATZENSTEIN, Peter J. (ed.), The Culture of National Security: Norms and Identity in
World Politics, New York: Columbia University Press.
30. KALDOR, Mary. Securitatea umană. Cluj-Napoca: CA Publishing, 2010. 264 p.
31. KOLODZIEJ, Edward A.. Securitatea şi relaţiile internaţionale (Security and International
Relations). Iaşi: Polirom, 2007.
32. KRAUSE, Keith; WILLIAMS, Michael C. (eds.). Critical Security Studies. Concepts and
Cases, London: UCL Press, 1997.
33. MIROIU, Andrei; UNGUREANU, Radu-Sebastian (coord). Manual de Relații
Internaționale. Iași: Polirom, 2006. 350 p.
34. MORARU, Victor; MORARU, Sergiu. Securitatea națională ca problemă politologică. În:
Revista de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice. 2015, nr. 2(168), pp. 169-177. ISSN 1957-
2294.
35. MORGENTHAU, Hans. Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace.
Iaşi: Polirom, 2007.
36. MUNTEANU, I. Conceptul de securitate şi semnificaţiile sale politice. În: Moldova pe calea
democraţiei şi stabilităţii. Din spaţiul post-sovietic în lumea valorilor democratice. Chişinău:
Cartier, 2005, pp. 15-50;
37. OZUHU, Mihail Vasile. Doctrine politice contemporane. București: Universitatea Spiru
Haret, 2005.

3
 38. PAIU, Dana. Conceptul de securitate aplicată în cazul Republicii Moldova. Preliminarii. În:
Materialele Conferinței științifico-practice internaționale „Spaţiul european de securitate:
provocări, oportunităţi, perspective de integrare”. 11 octombrie 2019, Chișinău. Chişinău:
Tipogr. "PrintCaro", 2019, pp. 307-314.
39. SARCINSCHI, A. Dimensiunile nonmilitare ale securităţii. Bucureşti: Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, 2005.
40. SAVA, I. N. Studii de securitate. București: Centrul Român de Studii regionale, 2005.
41. SAVA, I. N. Teoria şi practica securităţii. Suport de Curs. București, 2007.
42. UNGUREANU, Radu-Sebastian. Securitate, suveranitate şi instituţii internaţionale. Crizele
din Europa de Sud-Est în anii ’90. Iaşi: Polirom, 2010.
43. UNGUREANU, Veaceslav. Oportunitatea euroatlantică de asigurare a securității naționale /
V. Ungureanu. În: Akademos. 2018, nr. 2, p. 64-71.
44. UNGUREANU Veaceslav. Reflecţii asupra dezvoltării Republicii Moldova pe dimensiunea
asigurării securităţii naţionale la 30 de ani de independenţă: realizări, eșecuri și perspective. În:
Independența de stat a Republicii Moldova: retrospective și realități. Materialele conferinței
științifice naționale cu participare internațională, din 26 august 2021: „30 de ani de la adoptarea
declarației de independentă a Republicii Moldova: aspecte politico-juridice și social-economice”.
/Coord. Victor Juc. Chișinău: (ÎS FEP „Tipografia Centrală”), 2022, p. 135-152.
45. VARZARI, Vitalie (coord.). Securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul
evoluţiilor geopolitice regionale / Inst. de Cercet. Juridice şi Politice al Acad. de Ştiinţe a
Moldovei, 2016 (ÎS F.E.-P. “Tipografi a Centrală”). 180 p.
46. VARZARI, Vitalie. Securitatea naţională a Republicii Moldova în contextul opţiunii de
integrare europeană. Teza de doctor în politologie. Chișinău, 2012.
47. VASQUEZ, John A.; ELMAN, Colin; WALTZ, Kenneth N. Realismul şi balanţa de putere.
O nouă dezbatere. Iaşi: Polirom, 2012.
48. VELICU, Irina. Teoria relațiilor internaționale. București: Universitatea Spiru Haret.
49. von CLAUSEWITZ, Claus. Despre război. Bucureşti: Antet, 2000. 408 p.
50. WALT, Stephen M. Originile alianțelor. Iași: Institutul European, 2008. 408 p.
51. WALTZ, Kenneth N. Omul, statul şi războiul. Iaşi: Institutul European, 2001.
52. WALTZ, Kenneth N. Teoria politicii internaționale. Iași: Polirom, 2006. 325 p.
53. WILLIAMS, Paul D. (ed.). Security Studies: An Introduction. London; New York:
Routledge, 2008.

ASIGURAREA MATERIALĂ: laptop, proiector, tablă interactivă, caiete, carioci.

REPARTIZAREA TIMPULUI:
1. Secvența introductivă: 5 min.
2. Secvența de bază: 80 min.
- subiectul nr. 1 (35 min.) 15 slide-uri
- subiectul nr. 2 (30 min.) 15 slide-uri
- sesiunea Întrebări & răspunsuri (15 min.)
3. Secvența finală: 5 min.

II. SECVENȚA DE BAZĂ

UNITĂȚI DE CONȚINUT ȘI PUNCTE DE REPER

4
 1. Definirea termenului de securitate și obiectul de studiu al disciplinei Securitatea națională.

Mediul de securitate după războiul rece, în care se înscrie și Republica Moldova, cunoaște o
schimbare fundamentală, în care procesele de globalizare contribuie la creșterea gradului dependenței
fiecărui stat luat în parte. Particularitățile noului peisaj de securitate se manifestată prin frontiere din ce
în ce mai deschise, prin sporirea fluxurilor de bunuri și de investiții, prin dezvoltarea tehnologică și
progresul democrației care au adus mai multă libertate și prosperitate. Creșterea complexității
problemelor provocate de globalizare a condiționat necesitatea reevaluării domeniului studiilor de
securitate cu consecințe majore atât la nivel teoretic, cât și aplicativ. Tradițional, securitatea națională
era concepută, în primul rând, ca supraviețuirea fizică a statului, apărarea și păstrarea suveranității și
integrității teritoriale, capacitatea de reacționare adecvată la oricare pericol extern, potențial sau real.
Actualmente, problemele securității ating cele mai diverse aspecte ale dezvoltării sociale sau
umane. Într-un mod sau altul se conectează și cu sfera militară, cu activitatea politicii externe, cu
domeniul economic, cu problemele democrației și ale drepturilor omului etc. În contextul procesului
de globalizare, discuțiile asupra asigurării securității naționale și globale contribuie la dezvoltarea unor
concepte: securitatea alimentară, securitatea energetică, securitatea resurselor etc. Conform acestei
logici, se poate de traversat toate dimensiunile securității, în funcție de nivelul lor de vulnerabilitate.
În contextul redefinirii conceptelor de securitate și de securitate națională, actorii statali și non
statali au viziuni diferite asupra provocărilor la adresa securității, în conformitate cu tradiționala
distincție dintre Nord și Sud din relațiile internaționale: Nordul și-a centrat atenția pe terorism și
armele de distrugere în masă, în timp ce Sudul se confruntă cu sărăcie și subdezvoltare.
Conștientizarea faptului că multe dintre actualele provocări sunt, de fapt, rezultatul existenței unor
vulnerabilități, riscuri și amenințări comune, ce necesită soluții de aceeași natură, au contribuit la
elaborarea unei viziuni comune asupra securității. De aceea, cele mai dezbătute subiecte vor include
concepte ca securitate colectivă, securitate prin cooperare, securitate.
În general, abordarea conceptelor de securitate și securitate națională prin prisma
vulnerabilităților, riscurilor și amenințărilor evidențiază complexitatea procesului de asigurare a
securității naționale. În acest context distingem două grupuri de factori, ce influențează securitatea
națională – interni și externi, al căror echilibru dinamic formează conținutul esențial al oricărei politici
de securitate. În plan intern, securitatea, respectiv, politicile de securitate, sunt determinate de
următorii factori: puterea națională, procesele politice, capacitatea instituțională, potențialul economic,
interesul de grup, condițiile sociale, chiar și predispozițiile naționale. Contextul extern pentru unele țări
precum Republica Moldova reprezintă o forță ce condiționează politicile de securitate. În general,
factorii externi care influențează politicile de securitate sunt determinați de provocările ce vin din
mediul internațional sau regional. Este vorba de riscuri și amenințări asimetrice, competiție economică,
valori concurente, accesul limitat la resurse etc. În condițiile procesului de globalizare sporește enorm
rolul factorilor externi, fapt care determină statele să adere la organizații regionale și internaționale ce
au ca obiectiv apărarea securității globale și, implicit, a celei naționale. Astfel, analiza cuprinzătoare,
din cadrul lucrării, a riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale permite înțelegerea
necesității evaluării complexe a factorilor interni și externi de influență asupra securității.
Ținând cont de faptul că securitatea națională abordată ca stare și, totodată, ca proces, reprezintă
gradul de satisfacere a intereselor naționale fundamentale ale statului, precum și ansamblul de măsuri
luate în toate domeniile vieții sociale, în conformitate cu o concepție unitară, pentru promovarea și
apărarea intereselor naționale împotriva agresiunilor, pericolelor, amenințărilor și riscurilor de orice

5
natură. Toate acestea, reieșind din practica actorilor statali, de regulă, presupun elaborarea, într-un
cadru coerent și detaliat, a unei politici de securitate națională, pentru a da guvernelor posibilitatea de a
aborda toate amenințările într-o manieră coerentă; a crește eficiența sectorului de securitate prin
optimizarea contribuțiilor tuturor actorilor din acest domeniu; a supraveghea mecanismul de
implementare a politicii de securitate națională; a construi consensul pe plan intern; a întări încrederea
și cooperarea la nivel regional și internațional.
Astfel, în analiza concepută pentru lucrarea dată, au fost aplicate un complex de abordări
inter/transdisciplinare, din sferele teoriei relațiilor internaționale, studiilor de securitate, teoriei și
practicii evaluării și analizei stării de securitate, a riscurilor și amenințărilor la adresa securității
naționale, practicilor și procedurilor de elaborare a cadrului conceptual al securității la nivel național,
precum și evaluarea factorilor ideologici ce fundamentează politica de securitate națională. Acest cadru
permite de a întreprinde atât o analiză cuprinzătoare a conceptelor de securitate și securitate națională,
pornind de la cunoașterea reperelor teoretice și a dificultăților în definirea acestor concepte, cât și
evaluarea sectorială a securității naționale, adică extinderea aplicării conceptului de securitate la alte
domenii decât politico-militare, precum la cele economice, societale și de mediu. În acest caz,
sectoarele nu sunt subsisteme, dar sunt, mai exact, dimensiuni care prezintă securitatea națională ca un
sistem în raport cu riscuri, amenințări și vulnerabilități. Natura acestora variază în interiorul fiecărui
sector și, afectând securitatea actorului statal într-o manieră specifică, clarifică, împreună cu
ideologiile, problematica stării de securitate națională.
La nivel de opțiuni analitice, menționăm că, în fundamentarea argumentetelor susținute cele mai
relevante sub aspect teoretic reprezintă ideile autorilor: B. Buzan, adept al extinderii sferei de definire
a securității, în funcție de perceperea amenințărilor la adresa existenței unui obiect de referință; A.
Wolfers și K. Waltz, care încearcă să încurajeze o mai largă perspectivă a securității naționale,
evitându-se caracterul tradițional militar al acesteia; Al. Sarcinschi evaluează perspectiva securității și
apărării actorului statal într-un context anumit, cum ar fi integrarea euroatlantică; A.V. David, prin
prisma paradigmei de cunoaștere a problematicii complexe a națiunilor, permite evaluarea stării de
securitate națională și percepția corectă a acesteia, și nu numai. Iar H. Morgenthau consideră că
securitatea națională este conceptul fundamental al statelor și este „minimul irecuzabil pe care
diplomația trebuie să-l apere cu o putere adecvată fără compromis”.
Abordări teoretico-conceptuale ale termenului de securitate și a sintagmei securitate
națională.
Multe secole securitatea a reprezentat cea mai importantă preocupare a unei entități politice,
indiferent că vorbim despre un imperiu, regat sau un stat-națiune. În același timp, conceptul de
securitate a cunoscut de-a lungul timpului modificări vizibile, exprimate, mai ales, prin atitudinea
statelor față de modalitățile de transpunere a acestuia în viață, în raport cu schimbările care au loc pe
plan internațional.
În ultimii ani, trei factori au transformat substanțial analiza și practica securității naționale. Este
vorba despre:
- declinul suveranității naționale,
- creșterea fără precedent a densității de interacțiune la nivel transnațional și
- explozia conflictuală a scenei internaționale, susținută de dinamica identitară,
unde globalizarea amplifică problemele legate de securitate, încât ele s-au transformat în
preocupare națională. Aceste constatări ne permit să identificăm schimbările notorii în cadrul dinamicii
politicilor de securitate și cer o reexaminare analitică și conceptuală care, în ultimă instanță, are indicii
în modul în care securitatea se învață, se gândește și se practică. Pe de altă parte, agenda de securitate

6
națională se extinde vizibil, incluzând o multitudine de amenințări, de la cele ecologice până la cele de
ordin cultural.
În teoria relațiilor internaționale, conceptul de securitate națională este foarte des utilizat. După Z.
Brzezinski, ecuația de securitate a lumii nu mai poate fi gândită în afara supremației americane, iar
„sporirea securității globale este o componentă esențială a securității naționale”. Astfel, studierea
securității naționale din perspectiva procesului de globalizare, cu toate șansele și oportunitățile pe care
acesta le aduce, dar și cu atât de numeroasele sfidări impuse, este o necesitate care cere acordării
acestui domeniu a unui vast spațiu de investigație.

Delimitări conceptuale ale termenilor de securitate și securitate națională

În pofida multiplelor dezbateri, conceptul de securitate rămâne a fi vag, deseori utilizat în calitate
de context, scuză sau justificare pentru acțiunile politice sau strategice. De aceea este necesar să
clarificăm mai întâi ce înseamnă securitate și să abordăm perspectivele care ne ajuta în a înțelege ceea
ce este perceput ca securitate națională într-un anumit caz și în contextul mai larg al disciplinei
relațiilor internaționale și a practicilor care susțin acest concept. În scopul obținerii unei perceperi
corecte a problemei securității naționale, e necesar ca primul rând, să fie sesizat conceptul de
securitate, care contribuie la o definire constructivă a problemei securității naționale.
În perioada războiului rece, ca formă de organizare a lumii și de promovare a bipolarismului,
securitatea a fost văzută ca un derivat al problematicii puterii, ceea ce a făcut ca ea să fie un concept
subdezvoltat. Conceptualizarea ideii de securitate a cunoscut o profundă transformare, mai ales după
1989, când noțiunea „tradițional? a demonstrat că o definiție redusă la capabilitate militară nu poate
explica multitudinea de factori care influențează securitatea. Superputerile au fost înlocuite treptat cu
puteri specializate pe domenii stricte, iar prezervarea securității naționale nu se mai realizează strict
prin instrumentul militar, ceea ce ne duce la ideea că însuși conceptul de securitate trece printr-un
proces de transformare, fiind orientat din ce în ce mai mult spre aspecte economice, politice și de
mediu. Mai mult, se poate afirma că, din punct de vedere conceptual, dar și operațional, au existat și
vor exista diferențieri. Iar multiplele accepțiuni și definiții existente cu privire la securitate ne permit să
concluzionăm că proiectarea acestei noțiuni pe plan național relevă o anumită gradualitate a
abordărilor. Din termenul de securitate au derivat în teoria și practica relațiilor internaționale o serie de
concepte:
- securitate internațională/mondială/globală;
- securitate continentală/ regională;
- securitate colectivă;
- securitate națională.
Extinderea câmpului de înțelegere a securității a condus spre noi interpretări ale acestui termen. A
defini conceptul de securitate este destul de dificil, și nu din cauza inserției sale în cele mai multe
domenii ale vieții sociale, ci, mai curând, din considerentul că el însuși este susceptibil de a avea o
conotație ideologică. În perioada războiului rece, în țările din Europa Centrală și de Est, securitatea era
percepută într-un mod diferit față de sensul occidental al termenului. Diferența rezulta din alegerea
segmentelor societale asupra cărora își focalizau atenția politicienii, analiștii, cercetătorii ș.a.
Invocând caracterul imperativ al principiului neamestecului în afacerile interne ale statelor, cei
aparținând lagărului socialist promovau dezbateri și acțiuni în domeniul securității doar dacă aveau ca
subiect exclusiv relațiile interstatale ori la nivel suprastatal. Tot ceea ce se referea la securitatea
internă, dar mai ales a propriilor cetățeni, se constituia într-un subiect tabu.

7
 Astfel, conceptele de securitate și securitate națională au cunoscut o varietate largă de definiții.
Până de curând, conceptul era monopolizat aproape în totalitate de disciplina relațiilor internaționale,
specialiștii din domeniu folosind această noțiune într-un sens identic cu cel dat de politicieni: aproape
sinonim cu putere militară. Cu alte cuvinte, puterea militară sporită sau balanța militară favorabilă ar
trebui să asigure starea de securitate.
Etimologic, termenul de securitate provine din limba latină, unde securitas, -atis, înseamnă „faptul
de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența
oricărui pericol”. În The Oxford English Dictionary, noțiunea de securitate este definită ca fiind
„condiția de a fi protejat sau de a nu fi expus unui pericol, sentimentul de siguranță sau de eliberare în
absența pericolului”. Astfel, securitatea înseamnă, la modul general, a fi la adăpost de orice pericol în
corelație și cu existența unui sentiment de încredere și de liniște pe care îl dă cuiva absența oricărui
pericol. Însă vom deosebi două tipuri de securitate: absența ipotetică a pericolului pentru individ,
societate, stat și reala apărare a acestora de pericole, capacitatea de a face față amenințărilor.
Această modalitate de analiză a securității evidențiază două aspecte în definirea conceptului dat:
securitate pentru cine și contra la ce (cui)? Securitatea se asociază fie cu un individ, fie cu o
colectivitate, definită, la rândul ei, de o serie de caracteristici, printre care cea mai importantă este
apartenența la un teritoriu strict delimitat, desemnat de locuință, localitate, regiune, țară, grup de state,
membre ale unei uniuni formale sau situate într-o regiune geografică subcontinentală ori continentală
și, în cele din urmă, pe glob. Astfel, răspunsul la prima întrebare este determinat de faptul cine este
subiectul securității (staul, individul etc.). Răspunsul la a doua întrebare se referă la riscuri și
amenințări, care pot avea un caracter general și deseori subiectiv. Contiguitatea conceptelor de
securitate și securitate națională se află în strânsă legătură cu natura statului. În acest context, să
examinăm sintagma securitate națională, care este o reproducere din limba engleză a conceptului
national security, unde națiunea nu semnifică naționalitate sau un grup etnic, dar popor sau stat. De
aceea, traducerea, de fapt, a termenului american national security este echivalentă cu securitatea
națională sau securitatea statului, desigur, trezește imediat asocieri multiple și se îndepărtează tot mult
de esența sa. Statul acoperă în același timp o idee, o instituție și o bază fizică, dar și organizațională
complexă, o colectivitate și un instrument al politicii. În acest sens, statul este deci un instrument de
promovare a securității înainte de a fi subiect sau referent al securității. El este organul care asigură
medierea între interesul național, definit într-un mod unitar și interesele comunităților din cadrul său.
În fine, postulatul realist al statului ca subiect de securitate determină problema acestui concept.
Soluția parțială și provizorie ar fi de a accepta ceea ce Bill McSweeney numește „dualitate
ontologică” internă, care se definește astfel: „statul este instrumentul securității și indivizii sunt în
cadrul acestuia subiecții securității”. Această definiție este suficient de satisfăcătoare, căci în relațiile
internaționale confuzia dintre subiect și obiect al securității este considerabilă. Noi propunem să
numim subiect ceea ce este amenințat și obiect ceea ce este amenințător. De exemplu, Irakul este un
obiect de securitate pentru Statele Unite ale Americii (subiect) și, invers, ultimul este un obiect al
securității pentru Irak (subiect).
În ceea ce privește pericolele și amenințările naturale, distincția subiect/obiect este cu mult mai
clară. În cazul de ridicare a nivelului mării sau a intensificării ploii abundente, obiect al amenințării
sunt inundațiile antrenate în urma acestor fenomene și subiect este statul X sau amenințat poate chiar
cu dispariția.
Însă trebuie remarcat că, în relațiile internaționale, astfel de dezbateri conceptuale cu privire la
termenul de securitate nu sunt atât de numeroase, cu toate că disciplina este caracterizată printr-un
ansamblu de definiții, unde fiecare autor își afirmă punctul de vedere și consideră că varianta sa este

8
singura pertinentă. În general, dezbaterea conceptului de securitate este determinată în mare măsură de
interes, gust și atitudine.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, securitatea făcea referință la mijloacele de protecție, la
un obiect slab ce necesită protejare. Pe parcursul secolului al XVII-lea, securitatea care și-a atins
nivelul său uzual, se referea la sentimentul excesiv de încredere. Ceea ce scoate în evidență distincția
neta între securitate - sentimentul subiectiv, și siguranță - realitatea obiectivă, este eliberarea acestor
două concepte de mecanismul fuzional – securitas, în care ele erau scufundate, în special, începând cu
secolul al XII-lea. În secolul al XVIII-lea Alexander Webster menționa că „flota constituie securitatea
Marii Britanii”. Metaforic, securitatea devine un bun care denotă o entitate vizibilă și solidă, care
sustrage sau eschivează viața și bunurile de la amenințările externe. Protecția poate de asemenea să fie
asigurată prin bunuri imateriale, cum ar fi economia, care asigură un oarecare sentiment de securitate
vizavi de riscul de existență.
Odată cu consacrarea statelor-națiune, la mijlocul secolului al XIX-lea, problema securității
naționale a fost în mod tradițional abordată prin prisma conceptelor de pace și putere. Pacea a devenit
conceptul central al idealiștilor și a dominat relațiile internaționale în special în intervalul dintre cele
două războaie mondiale. Flagelul militar este considerat o amenințare majoră, derivată din problema
securității naționale, iar eliminarea acestuia și instaurarea păcii generează eliminarea problemei de pe
agenda internațională. Școala realistă în domeniul securității pune accentul pe conceptul de putere și
derivatele ei, politica de putere (Power politics) și echilibru de putere (balance of power). Astfel,
securitatea devenea o consecință a puterii. Gradul de securitate era determinat de acumularea suficient
de mare de putere pentru a descuraja un adversar sau a-l putea învinge în cazul angrenării într-un
conflict, iar amenințarea cu războiul și războiul în sine au reprezentat chintesența securității.
Aceste două perspective au dominat agenda internațională până în 1990. Deși în continuare are loc
o perioadă de redefinire a securității (în contextul prăbușirii comunismului în Europa de Est; al
dispariției URSS; al extinderii NATO și UE; redefinirii ONU și fenomenului 11 septembrie 2001
(9/11)), totuși cele două orientări prezintă perspective ireconciliabile, cu soluții contradictorii. De
exemplu:
- În cadrul școlii realiste (anglo-saxone, ruse), un actor internațional (statul, alianța) are
suficientă securitate dacă are suficientă putere (militară, economică, politică, culturală, informațională
etc.). Însă, 11 septembrie 2001 și evenimentele din Cecenia au demonstrat că puterea nu garantează în
mod absolut securitatea.
- În cadrul școlii idealiste, un actor are suficientă securitate dacă se instaurează pacea mondială.
La fel ca și în cazul realiștilor, fenomenul 9/11 a infirmat această teză, respectiv instaurarea păcii între
Est și Vest, înțeleasă ca „pace mondială”, nu a generat automat securitate ci, mai degrabă, a deschis
calea unor noi tipuri de riscuri și amenințări la adresa securității.
Ca urmare, fiecare dintre aceste modele identifică diferit obiectul securității, respectiv: statele (în
paradigma westfalică) ori grupurile etnoculturale sau chiar indivizii (în modelele alternative ca, de
exemplu, securitatea comprehensivă, securitatea comună și securitatea cooperatistă - concepte
dezvoltate în urma destrămării sistemului internațional bipolar și prăbușirii sistemului comunist). Spre
deosebire de conceptul tradițional de securitate, axat pe aspectul militar și apărarea integrității statului,
modelele alternative de securitate extind conceptul de securitate și iau în considerare și alți factori,
precum migrația, drepturile omului și, nu în ultimul rând, schimbările de mediu. Totuși, din punctul de
vedere al obiectului securității, niciunul din cele trei concepte (modele alternative) de securitate nu se
diferențiază de conceptul tradițional.

9
 Amplificarea în ultimii ani a riscurilor și amenințărilor non-militare la adresa securității naționale
nu face decât să reconfirme importanța securității ca principală preocupare a unui stat. Prosperitatea
devine un obiectiv major al statului odată cu consacrarea capitalismului ca fiind cel mai eficient mod
de producție și mai ales când devine posibil, în special sub influența diferitor revoluții tehnico-
științifice, ca prosperitatea obținută să fie cât mai echitabil distribuită. La nivelul lumii occidentale,
dar nu numai, mase largi de oameni încep să se bucure de beneficiile muncii lor și de un standard de
viață cât mai ridicat. Internaționalizarea puternică a schimburilor comerciale demarată după cel de-al
Doilea Război Mondial și, ulterior, odată cu sfârșitul războiului rece, trecerea la globalizare au făcut ca
zone întinse ale planetei să capete șansa unui nivel de prosperitate comparabil cu cel din Occident.
Europa Centrală este un foarte bun exemplu în acest sens. Alături de securitate, prosperitatea devine un
interes național. Cazuri ilustrative precum prăbușirea și destrămarea URSS, a doua putere nucleară a
lumii, demonstrează cum buna guvernare înseamnă astăzi nu numai protecția unei țări împotriva
pericolelor externe, dar, în egală măsură, asigurarea unui grad de prosperitate suficient de ridicat
pentru a proteja cetățenii împotriva unor potențiale pericole din interior: sărăcia, criminalitatea
organizată, dezastrele naturale etc.
Ideea de securitate națională a fost generată și a prins contur în cadrul acestei evoluții istorice a
conceptului de securitate. Totuși nu există consens cu privire la problema de a ști când a intervenit
acea mutație conceptuală care a contribuit la înțelegerea noțiunii așa cum este ea astăzi percepută și
sesizată. Trei propuneri împart câmpul disensual. După Helga Haftendorn, securitatea națională este
produsul direct al instituționalizării progresive a statului suveran începând cu secolul al XVII-lea19ââ.
A doua propunere o găsim la Ernest R. May, care dezvăluie utilizarea conceptului de securitate
națională în politica reactivă devotată protecției suveranității statale, care s-a dezvoltat, în special, după
cel de-al Doilea Război Mondial. A treia propunere se referă la faptul că ideea de securitate națională a
apărut în SUA, după 1945, ca o expresie solidă a remiterii în cauză a unui cadru restrâns de studii și
politici de apărare. Scopul acestei schimbări semantice era de a întări legăturile dintre activitățile
defensive ale statului și acelea ale Departamentului de Stat, cu scopul de a stabili politica externă a
SUA pe făgașul unui cadru politic mai larg decât cel conturat simbolic de noțiunea de interes național.
Definiția lui Walter Lippmann, una din primele, reflectă atașamentul față de interesul național.
Conform viziunii lui Lippmann, „o națiune este în siguranță în măsura în care nu se află în pericol de a
trebui să sacrifice valori esențiale, dacă dorește să evite războiul și poate, atunci când este provocată,
să și le mențină obținând victoria într-un război”. De fapt, remarcăm că, la începutul secolului XX, în
SUA a fost utilizat pentru prima dată termenul de securitate națională în mesajul lui Th. Roosevelt
către Congres, în care se fundamenta necesitatea ocupării prin invazie militară a zonei Canalului
Panama în interesele securității naționale americane. Astfel securitatea națională este definită de către
specialiștii în domeniu din perspectiva intereselor și a poziției pe care o națiune le are în raport cu forța
internațională și cu mijloacele folosite pentru promovarea acestora.
Referindu-ne la determinarea definiției securității naționale, vom menționa pe cea din categoria
unei viziuni realiste a politicii internaționale, în cadrul căreia obiectivul statului este cercetarea puterii
prin prisma interesului național. Spre exemplu, definiția propusă de Penelope Hartland-Thunberg
evidențiază că „securitatea națională este capacitatea unei națiuni de a-și urmări cu succes interesele
naționale, cum le concepe ea, oriunde în lume”.
La fel și autorul Giacomo Luciani susține că „securitatea națională este capacitatea de a rezista
față de oricare agresiune externă”. Pentru Frank N. Trager și Frank Simone „securitatea națională este
acea parte a politicii guvernamentale care are ca o idee centrală crearea de condiții naționale și
internaționale favorabile protecției și extinderii valorilor vitale naționale contra adversarilor existenți

10
sau potențiali”. Definițiile respective reflectă concepțiile școlilor politice pe care le reprezentau toți
acești autori și de aceea ele au un caracter mai mult sau mai puțin restrictiv. Spre deosebire de autorii
menționați, Arnold Wolfers stabilește o distincție în cadrul definirii conceptului de securitate: „Într-un
sens obiectiv, securitatea măsoară absența amenințărilor ce apasă asupra valorilor dobândite; în sens
subiectiv, ele desemnează absența fricii că aceste valori vor fi atacate”.
Pe de altă parte, definiția propusă de F. N. Trager și de Simone conțin un caracter elitist și
birocratic al acestui concept. Ei tratează securitatea națională ca un pur instrument de promovare și de
extindere „a valorilor naționale vitale”. Această idee poate fi interpretată ca fiind o manifestare a unei
dorințe de putere imperialistă. Ca rezultat, printre valorile naționale este, cu siguranță, ideologia de
organizare a statului. Un stat, pe măsură ce puterea sa crește, poate aspira ca și cultura sa și modul de
guvernare să reprezinte modele de urmat pentru o mai bună dezvoltare economică și socială. Din acest
punct de vedre, antiamericanismul, manifestat în unele regiuni ale Europei și în țările din Sud, este în
mare măsură bazat pe acest gen de resentimente.
Cercetând varietatea de abordări ale conceptului de securitate și securitate națională, constatăm că
noțiunea de interes național se poate regăsi - și se regăsește adesea - în definirea conceptului de
securitate. Din punct de vedere teoretic, legătura se explică prin însăși necesitatea logică a abordării
complexe și complementare a acestor două noțiuni. Din punct de vedere practic, legătura dintre
securitatea națională și interesul național își găsește explicația în noile tradiții europene.
Așa cum s-a menționat anterior, în perioada sovietică conceptele de securitate și interes național
nu au fost recunoscute sau erau substituite cu un scop pretins mai înalt, cum ar fi: uniunea proletarilor
din toată lumea sau victoria revoluției socialiste mondiale. Modificările profunde de pe continentul
european după 1990 încoace au impus pe primul plan căutarea unor noi modele de comportament și
conviețuire a națiunilor europene, preocupându-se, în primul rând, de securitatea internațională și
regională în corelație cu interesele sale naționale. De asemenea, interesul național este factorul ce stă la
baza consensului național, a coeziunii sociale și a obedienței populației. Aceasta pentru că, atunci când
este vorba despre interesul național, toți cetățenii țării sau marea lor majoritate sunt de acord să depună
eforturi susținute pentru atingerea unor obiective strategice, să acționeze solidari în aceeași direcție, să
se supună conștient măsurilor adoptate de guvernanți pentru a asigura dezvoltarea durabilă și
securitatea țării. De aceea, astăzi, găsim în concepțiile de securitate ale statelor formulări cu referire la
interesele lor naționale și strategii de protejare a acestora. Ca urmare, ambele concepte presupun un
oarecare efort al națiunii, care nu este lipsit de pericole și riscuri.
În același timp, interesul național apare ca ultim argument utilizat de guvernanți atunci când trec la
adoptarea unor măsuri nepopulare, la diminuarea sau restricționarea unor drepturi generale ale omului.
De exemplu, România, începând cu 1 ianuarie 2006, a ridicat prețurile la gazele naturale, energia
electrică și termică și a făcut aceasta nu din motive economice, ci pentru a armoniza prețurile interne
cu cele din UE. La fel, din motive de securitate, în cadrul luptei împotriva terorismului internațional se
adoptă măsuri prin care se limitează și se restricționează o serie de drepturi ale omului, cum ar fi:
libera circulație dintr-o țară în alta, înăsprirea pazei și a controlului în aeroporturi, gări și autogări,
sporirea drepturilor forțelor de ordine și intervenție.
Autorul Barry Buzan în renumita sa lucrare „Popoare, statele și teama” extinde considerabil
câmpul de analiză și aplicare a conceptului de securitate și securitate națională, susținând că „în cazul
securității, discuția constă în a scădea amenințările. În contextul sistemului internațional, securitatea
desemnează capacitatea statelor și societăților să-și păstreze autonomia identității și integrității lor
funcționale”. Este important de remarcat faptul că acest autor abordează problema interdependenței

11
dintre amenințările interne și externe ale securității naționale, ceea ce este actual în contextul
procesului de globalizare.
În legătură cu această problemă, într-o analiză recentă, autorul Mohammed Ayoob, discutând pe
tema diferențelor dintre statele în curs de dezvoltare și cele dezvoltate, afirmă că există cel puțin două
viziuni diferite despre securitate, structurate pe axa diferențierii scenei internaționale în Nord, țările
bogate și Sud, țările sărace. Această distincție este problematică, dar este deseori folosită pentru a
ilustra diviziunea aproximativă a lumii în agenți cu putere și agenți fără capacitățile materiale care să
susțină și să proiecteze puterea. Această diferențiere este importantă, deoarece concepțiile despre
securitate variază de la un context la altul. În același timp, Ayoob propune o viziune mai restrânsă a
securității și revine la ideea că securitatea este determinată d soliditatea internă a statelor.
Un alt element important introdus de Barry Buzan, exponentul „Școlii de la Copenhaga” în analiza
securității este departajarea statelor în state puternice (cu un grad avansat de coeziune politică și
socială) și state slabe (cu legitimitate internă scăzută și control fragil asupra instituțiilor puterii).
Aceste nuanțe sunt vitale pentru a înțelege natura securității și securității naționale și faptul că statele
reacționează la pericole și amenințări în funcție de vulnerabilitățile pe care le au acest context, vom
menționa și definiția lui Dominique David care propune abordarea securității „în sensul mai larg al
termenului ca o stare a unui subiect care se estimează neamenințat de un pericol sau gândește la
mijloacele de a răspunde la pericol, dacă el poate deveni actual”. Astfel, problema analitică a
securității naționale poate să se articuleze în jurul termenului de amenințare.
Fără a contesta, securitatea națională se studiază în termenii de amenințări și vulnerabilități, iar
niciunul dintre aceștia nu se manifestă de sine stătător, Amenințările și riscurile se dezvoltă într-o
conexiune paradoxală între interdependență și haos, sporind astfel complexitatea reacției și prezervării
stabilității în fața acestora. Astfel, funcția securității unui stat răspunde, mai curând, la o evaluare a
acestui tandem care condiționează, în ultimă instanță, eficacitatea sa.
De asemenea, în perioada postsovietică se evidențiază și paradigma globalistă a securității, pentru
care conceptul de securitate este foarte aproape după sens cu stabilitate. Stabilitatea internă este
definită ca integritate a sistemului politic; promovare a normelor democratice, incluzând rotația
regulată a elitelor de guvernare; absența conflictelor etnice și sociale; o economie sănătoasă și care
funcționează normal.
Dincolo de toate aceste definiții, securitatea rămâne totuși o problemă esențială a existenței
societății umane, iar definirea sa este subiectul cel mai important și in documentele oficiale ale unor
organizații internaționale. Potrivit unui studiu al ONU, „există securitate atunci când statele estimează
că pericolul de a suferi un atac militar, presiuni politice sau constrângeri economice este nul și că ele
pot, din această cauză, să-și urmeze liber dezvoltarea”. Această definiție este specifică perioadei
războiului rece, când securitatea era definită în termeni militari, iar accentul în conceptualizarea
securității depindea de natura conflictului care domina la momentul respectiv și de caracterul relațiilor
dintre state. După căderea Zidului de la Berlin, a fost remarcată dorința ONU de a reformula conceptul
de securitate În acest sens, în Raportul asupra dezvoltării uman din anul 1994, ONU a dezvoltat
conceptul de securitate umană cu scopul de a extinde sensul militar tradițional al securității spre un
nivel superior, multidimensional, ce cuprinde securitatea economică, a hranei, a sănătății, a mediului,
personală, a comunității și politică. Iar în 2003, secretarul general, Kofi Annan, a organizat un panel
format din 16 specialiști din diverse țări, a cărui principală sarcină a fost de a formula și recomanda
măsuri clare și eficiente pentru acțiunile colective, pe baza unei analize riguroase a viitoarelor
amenințări la adresa păcii și securității.

12
 Este evident că evoluția mediului de securitate la începutul secolului al XXI-lea a influențat și
evoluția celorlalte organizații internaționale de securitate. Organizația Tratatului Atlanticului de
Nord38, considerând că provocările la adresa securității sunt globale, optează pentru cooperare globală
ca unic răspuns eficient. De fapt, NATO este una din primele organizații politico-militare cu caracter
permanent care avea la bază conceptul securității colective. Mecanismul principal de adoptare a
deciziilor strategice ale Alianței reprezintă summiturile NATO, care se desfășoară de obicei o dată la
doi ani. La lucrările întrunirii participă șefii de stat și de guvern ai statelor membre și ai celor mai
importante țări partenere, ceea ce permite ca deciziile aprobate să fie implementate în politica internă a
statului. Astfel, Summitul de la Chicago, care s-a desfășurat în perioada 21-22 mai 2012, s-a axat pe
mai multe priorități: prezența NATO în Afganistan post 2014, capacitățile de apărare a statelor
membre și a organizațiilor în condițiile austerității economice și conceperea și implementarea apărării
inteligente (smart defence). Putem constata că subiectele puse în discuție au un caracter global.
Alianța, conform deciziilor Summitului de la Chicago, trebuie să își unifice forțele în fața pericolelor
comune. Astfel, amenințările globale pot fi stopate doar prin intermediul unui parteneriat global.
Uniunea Europeană, de asemenea, s-a confruntat cu necesitatea de a completa, printr-o strategie de
securitate proprie, obiectivele Tratatului de la Maastricht, lansând la 12 decembrie 2003 Strategia de
Securitate Europeană denumită și Strategia Solana. Însă menționăm faptul că Parlamentul European,
adoptând la 10 iunie 1991 Rezoluția privind politica de securitate, arată că „Securitatea este mai mult
decât simpla prevenire a războiului, deoarece se bazează și pe aspecte economice, ecologice,
demografice, tehnologice și alte aspecte ale interacțiunii sociale și internaționale”.
Strategia Solana identifică și ierarhizează principalele surse de insecuritate, pe termen lung, care
sunt variate, dificil vizibile și complicat de prevenit. Una din principalele amenințări la acest capitol
este terorismul. Apare necesitatea elaborării unei definiții general acceptate la nivel comunitar ca
„totalitatea actelor săvârșite cu intenția de a cauza morți sau rănirea gravă a persoanelor civile și/sau
noncombatante prin aceasta încercând a intimida un popor, un guvern sau o organizație internațională
de a săvârși un fapt sau de a nu îl înfăptui”. Definiția are un caracter vast, astfel încât toate statele
europene să se poată include în lupta cu flagelul secolului XXI. Pentru structurile comunitare este mai
importantă prevenirea decât combaterea. În prim-plan apar politicile sociale ale UE, care au ca scop
socializarea migrațiilor, promovarea valorilor toleranței interetnice și interconfesionale, astfel anul
2008 a fost declarat anul european al dialogului intercultural, în contextul conflictelor latente din
zonele secesioniste din Spania, Marea Britanie, Franța. Astfel, prioritatea sistemului de securitate
devine asigurarea securității fiecărui cetățean al UE în parte, prin asigurarea libertății pentru fiecare.
Concepția europeană asupra securității este remarcată și de Declarația Comună pentru Integrarea
Apărării Europene (2004). Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, la nivel regional, își
propune să joace un rol din ce în ce mai important în noua arhitectură europeană prin realizarea
următoarelor obiective: prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor; controlul armamentelor și
dezarmarea; sporirea încrederii și a securității; cooperarea pe plan economic, cultural, umanitar și
ecologic; conceptualizarea unui nou model de securitate în zona sa de responsabilitate. Concepția de
securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană. Organizațiile menționate
oglindesc un construct alternativ de securitate, este vorba despre o rețea de aranjamente regionale de
securitate colectivă.
Conceptul de securitate, în oricare din ipostazele sale operaționale la nivel strategic națională sau
colectivă - este tot mai mult asociat, și în consecință, subsumat stării de apărare comună/colectivă, în
cazul organizațiilor menționate, unde conceptul ca atare, fiind adesea utilizat în relație cu politica
externă și politica de securitate (este vorba de Politica Externă Comună și Politica de Securitate

13
Comună, în cazul construcției europene, Apărarea colectivă/Securitatea colectivă în cadrul politico-
militar promovat de către Alianța Nord-Atlantică).
În acest context, este de menționat distincția dintre politica de securitate și politica externă, care
este determinată de două aspecte. În primul rând, scopul politicii de securitate este mai îngust, și
anume garantarea directă a securității cetățenilor, iar scopul politicii externe este multidimensional,
incluzând menținerea relațiilor dintre state pentru a păstra condiții favorabile promovării intereselor
naționale. În al doilea rând, în timp ce politica de securitate este preocupată de riscuri și amenințări sau
de adversari, politica externă este preocupată de alianțe și instrumente diplomatice. Însă, în contextul
globalizării, granițele dintre cele două politici au devenit permeabile, unde politica de securitate
influențează vectorii politicii externe, iar politica externă se ocupă, în subsidiar, de securitatea
națională. În acest context, definirea conceptului de securitate națională capătă o importanță majoră.
Autorul Aurel V. David consideră că ideologii percep securitatea națională doar ca raport de
putere în cadrul relațiilor internaționale (interstatale), care asigură echilibrul de putere rezultat al
acțiunilor „omului politic”, ale grupurilor sociopolitice (partidele politice) și al sistemelor sociopolitice
(statele ideologice) și, ca stare de sănătate, de integritate fizică și psihică a acestora, subsumate
sistemului sociopolitic (statul) pe care-l construiesc. Aceasta este exprimată prin sistemul de legi,
instituții și acțiuni politice destinate prevenirii riscurilor la care este expus sistemul și prin măsurile de
protecție a acelor oameni sau grupuri sociopolitice, care realizează resurse în beneficiul puterii politice
sau nu atentează la puterea politică. Această abordare ajută la înțelegerea faptului că problematica
securității unei națiuni nu se reduce numai la aspectele relevante pentru doctrina politică folosită.
Autorul analizează conceptul de securitate națională prin prisma raporturilor de putere, dar important
este faptul că el face abstracție de necesitatea proiectării securității prin raportarea la un „subiect” și la
numeroasele domenii ale vieții sociale. Pentru orice tip de subiect, securitatea este sursa, expresia și
consecința stării sale de sănătate fizică și psihică, înțelesul ei implicând sentimentul și certitudinea că
valorile și interesele care-l definesc sunt protejate față de orice sursă de insecuritate, de amenințări sau
de agresiuni. Modalitățile neechivalente de interpretare a acestora explică numeroasele sintagme
derivate din noțiunea securitate.
Astăzi problemele securității naționale includ toate interesele vitale ale țării, societății și
cetățenilor. Conform Concepției securității naționale a Republicii Moldova, adoptată de Parlament la 5
mai 1995, „prin securitate națională se subînțelege protecția persoanei, societății, statului, drepturilor și
intereselor lor, stabilite de Constituție și alte legi ale republicii, împotriva pericolelor externe și
interne”. În cadrul acestei Concepții, aprobate la 22 mai 2009, securitatea națională este abordată într-
un cadru mai larg, unde ea „reprezintă condiția fundamentală a existenței națiunii și a statului
moldovenesc și este un obiectiv al guvernării. Obiectivele securității naționale a Republicii Moldova
sunt de a asigura și apăra independența, suveranitatea, integritatea teritorială, ordinea constituțională,
dezvoltarea democratică, securitatea internă și de a consolida statalitatea Republicii Moldova. Un loc
aparte în acest sens revine apărării și promovării valorilor, intereselor și obiectivelor naționale.
Securitatea națională nu este numai securitatea statului, ci și securitatea societății și cetățenilor
Republicii Moldova, atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât și peste hotarele acesteia”.
În fine, pentru a propune o definiție de sinteză a securității naționale, trebuie să ținem cont de
tendințele majore ale evoluției lumii și a modului în care fiecare țară are posibilitatea să cunoască și să
înțeleagă necesitatea evaluării corecte a proceselor interne, a gradului de coeziune socială, a capacității
de mobilizare pentru a se proteja de eventualele amenințări și pericole la adresa statalității sale. Astfel,
propunem la următoarea definiție: securitatea națională reprezintă condiția fundamentală a existenței
națiunii și statului, care are ca scop apărarea și promovarea intereselor și obiectivelor naționale,

14
contracararea riscurilor și amenințărilor care și determină orientarea politicii externe și interne a
statului în contextul securității regionale și globale.
De asemenea, putem constata limbajul securității naționale, care operează cu noțiuni și categorii
specifice: interesele naționale fundamentale, politica de securitate națională, surse de insecuritate –
amenințări, pericole, riscuri sau factori de risc la adresa intereselor naționale (securității naționale),
dimensiunile securității naționale, strategia securității naționale, resurse ale securității naționale,
principii ale securității naționale, sistemul securității naționale ș.a.. Toate acestea constituie
fundamentele conceptuale ale unei teorii în plină expansiune.

2. Domenii de referință ale securității și cartografierea studiilor de securitate.

Din multiplele accepțiuni ale termenului de securitate rezultă că acesta relevă o anumită
gradualitate a abordărilor. Din termenul securitate au derivat o serie de noțiuni sau categorii: politici,
strategii, concepții, sisteme, structuri, instituții, doctrine, teorii, planuri etc. de securitate. Însă, dacă
abordăm securitatea în sens larg, putem determina cel puțin cinci tipuri ale ei: internă, națională,
regională, internațională și globală.
Dacă privim conceptul de securitate internă din perspectiva riscurilor și amenințărilor, atunci
putem observa că acest nivel al securității conține practic toate domeniile de referire ale securității. De
exemplu, aspectul militar al securității interne îl constituie perspectiva utilizării forțelor armate pentru
executarea funcțiilor interne ale statului, care are de-a face uneori cu aspectul politic al securității
statului în scopul consolidării legalității acestuia. Aspectul economic este în mare măsură legat de
cheltuirea mijloacelor statului pentru satisfacerea necesităților sociale ale cetățenilor și menținerea,
prin aceasta, a regimului politic existent.
Acest concept este actual în cadrul UE, unde principalele provocări la adresa securității interne
reprezintă următoarele fenomene:
- terorismul, sub toate formele sale, manifestă o lipsă absolută de respect pentru viața umană și
valorile democratice;
- formele grave de criminalitate și criminalitatea organizată, unde corupția este considerată o
amenințare la adresa fundamentelor sistemului democratic și ale statului de drept;
- criminalitatea informatică reprezintă o amenințare globală, tehnică, transfrontalieră și
anonimă la adresa sistemelor informatice ale UE și, prin urmare, implică numeroase provocări
suplimentare pentru autoritățile de aplicare a legii;
- infracțiunile transfrontaliere, precum delictele minore sau infracțiunile contra patrimoniului,
adesea săvârșite de bande, atunci când au un impact semnificativ asupra vieții de zi cu zi a europenilor;
- violența în sine poate dăuna în mod grav societății;
- dezastrele naturale și cele provocate de om, iar sistemele de protecție civilă se consideră că
reprezintă un element esențial al oricărui sistem de securitate modern și avansat;
- există o serie de alte fenomene comune, de exemplu accidentele de circulație, în care zeci de
mii de cetățeni europeni își pierd viața in fiecare an.
În general, conceptul de securitate internă poate fi utilizat nu de un stat, dar și de alți actori
internaționali sau instituții. Enumerarea de mai sus este importantă, căci a face față acestor fenomene
presupune organizarea activității instituțiilor responsabile de securitatea internă. De regulă, în
condițiile legii, structurile responsabile de securitatea internă sunt abilitate de a desfășura măsuri
operative de investigație în domeniul asigurării securității interne. În acest cadru sunt create minister
sau servicii ale afacerilor interne, care trebuie să asigure condiții favorabile pentru realizarea cu succes
de către personal a sarcinilor principale. Acestea se referă la măsuri de combatere a criminalității și de
15
menținere a ordinii publice (măsuri de apărare de atentate criminale externe și interne). La nivel de
relații de colaborare dintre state, în unele țări putem întâlni funcția de atașat pe probleme de securitate
internă. De exemplu, în fiecare ambasadă a Franței, această funcție este asigurată de către delegația
Serviciului de Cooperare Tehnică Internațională de Poliție (SCTIP) din cadrul Ministerului de Interne
al Franței. Misiunea delegației cuprinde două aspecte esențiale: ea vizează dezvoltarea cooperării, atât
instituționale, cât și operaționale, dintre Franța și țara-gazdă.
Securitatea națională, cum am menționat anterior, reprezintă abilitatea unei națiuni de a-și
proteja valorile interne în fața amenințărilor externe și nu este vorba numai de valorile fizice, ea
implică protecția intereselor economice și politice, a căror pierdere ar putea amenința valorile
fundamentale și vitalitatea statului. Astfel, securitatea națională cuprinde două dimensiuni: internă și
externă, unde politica externă este tot mai implicată în politica securității naționale, tendința în acest
sens fiind crescătoare.
În același timp, alături de conceptele de securitate națională și internă, astăzi este supus
dezbaterilor un nou concept, homeland security. Primul pas în structurarea acestui concept a fost făcut
de SUA, care, în urma atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, au decis că este necesară
îmbunătățirea securității teritoriului propriu, inițiind acțiuni în șase domenii:
- informații și avertizare,
- securitatea granițelor și a transportului,
- contraterorism intern,
- protecția infrastructurii critice,
- apărare împotriva terorismului,
- pregătirea și răspunsul la urgențe.
Complexitatea acestui concept, precum și evaluarea acțiunilor întreprinse pentru asigurarea
homeland security, ne permite să susținem că în sens larg, conceptul homeland security se referă la
apărarea față de un inamic sau o amenințare vag definită. Acest concept totuși aduce sub aceeași
umbrelă mecanismele intervenției statului și instrumentele externe de putere și este caracterizat de o
pluralitate de mandatari: de la nivel local și național până la nivel european și transatlantic. Spre
deosebire de concepțiile de securitate ale altor țări și ale altor organizații internaționale, SUA fac
distincție clară între homeland security, securitatea națională (national security) și securitatea internă
(internal security). Securitatea națională desemnează un termen colectiv, ce include atât apărarea
națională, cât și relațiile externe. În același timp, securitatea internă restrânge și mai mult sfera de
definire, referindu-se la starea de lege și ordine ce primează în cadrul unei națiuni. Conceptul american
de homeland security extinde și recombină responsabilitățile unei mari părți a executivului.
Securitatea regională înseamnă gradul de protecție a relațiilor reciproce dintre statele unei
regiuni planetare împotriva unei amenințări de proporții regionale. Se consideră că securitatea
regională poate fi asigurată numai atunci când este asigurată securitatea fiecărui subiect luat aparte.
Unele state apelează la acest concept în soluționarea problemelor de securitate. La fel și Republica
Moldova trebuie să caute oportunități de modernizare a mecanismelor de soluționare a conflictului
transnistrean la nivel regional, ținând cont de experiența altor conflicte din Europa de Sud-est.
Securitatea regională a devenit o necesitate impusă de determinări multiple, coexistând în
complementaritate cu celelalte tipuri de securitate. Cea mai simplă abordare a securității regionale
poate fi cea economică, prin implicarea motivului de protejare a intereselor regionale. Pot exista cazuri
de asociere regională datorate unei resurse importante care ar putea duce la apariția nevoii de
securitate, responsabilitatea pentru aceasta revenind regiunii. Asemenea asocieri pot apărea și în cazul
protejării unui anumit nivel de trai. Astfel, membrii unui grup regional se pot proteja în fața unor valori

16
imigraționiste masive ce apar ca urmare a sărăcirii resurselor în alte regiuni. Se poate observa, din
exemplele oferite, că, de obicei, amenințările la adresa securității la acest nivel relaționează direct cu
aspectele ce țin de nivelul de trai.
Amenințările la adresa securității regionale se referă atât la cele împotriva intereselor comune
ale acestor state, cât și la cele privind securitatea statelor ca entități separate. Reieșind din acest fapt, de
regulă, concepția sau strategia securității și apărării naționale a unui stat scoate în evidență nevoia
acționării pe plan regional și global pentru promovarea 25 intereselor de securitate, ceea ce relevă o
înțelegere clară a implicațiilor majore ale securității regionale și globale asupra securității naționale a
cerinței oferirii de modele realiste ale noilor amenințări la adresa securității proprii, formulării, în
cadrul alianțelor regionale, a căror membră este, de tipuri posibile de răspuns la noile tipuri de
amenințări emergente.
Pe plan european, de exemplu, statele UE realizează Politica Europeană de Securitate și Apărare,
obiectivele Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est, mențin stabilitatea în Balcani și în spațiul
caucaziano-caspic al Mării Negre, iar statele membre NATO participă la efortul de apărare colectivă și
la construcția dimensiunii militare a UE precum și la îndeplinirea angajamentelor de parteneriat și
cooperare cu celelalte state ale lumii, la consolidarea încrederii și cooperării pe plan regional și
continental.
Securitatea globală reprezintă un concept relativ nou și înseamnă capacitatea de apărare a
sistemului relațiilor internaționale și a stării ecologice planetare de pericole ce pot destabiliza
atmosfera în lume și provoca situații de criză și conflicte de proporții globale.
În același timp, securitatea globală este o reflectare a imaginii ONU, dar și un subiect de
controversă, din cauza sferei sale uriașe de acoperire. Securitatea globală poate fi subminată realmente
ușor de preocupările referitoare la asigurarea unui anumit nivel de securitate națională: dacă o națiune
se simte amenințată de alta, atunci securitatea globală nu poate exista atâta vreme cât actori ai lumii
sunt în dezacord. De asemenea, securitatea globală este compromisă și de existența atitudinii de
respingere și dezacord afișată de un stat la adresa paradigmei de guvernare a altuia. Din aceste motive,
conceptul de securitate globală nu este consistent. El presupune existența unei entități supranaționale
care ar putea lua decizii aplicabile întregii omeniri. Mai mult, în condițiile în care competiția pentru
resurse între națiuni s-a accentua, este puțin probabil ca securitatea globală să devină un concept
durabil în relațiile internaționale. Totuși, conceptul de securitate globală capătă importanță în contextul
abordării conceptului securitatea umană.
În cadrul studiilor critice asupra eticii globale, extinderea conceptului de securitate este rezultatul
unei cercetări pentru înțelegerea amenințărilor, social și istoric construite, care se transformă în timp și
spațiu, și a unei tendințe de a articula conceptul de globalizare in funcție de obiectul de referință care
este factorul uman. În același timp, corelația dintre securitatea globală și umană se evidențiază în
contextul evaluării amenințărilor la adresa securității umane care sunt, de fapt, globale, deoarece ele
pot:
1. veni din partea actorilor internaționali, statali, sociali sau individuali;
2. fi de natură economică, politică, socială, ecologică;
3. să combine mai multe din aceste criterii;
4. avea un impact global, transcendând frontierele.
De exemplu, sărăcia și condițiile mizerabile de existență ale indivizilor dintr-o regiune specifică
pot afecta securitatea economică și demografică a sistemului global prin fluxuri de migrații sau prin
existența unor economii paralele, mai curând mafiote și criminale.

17
 În fine, politica securității generale, care este cunoscută și ca noțiunea de securitate
internațională, trebuie să corespundă mai multor rigori, cum ar fi, de exemplu, componentele naționale
ale securității, să fie în concordanță cu interesul întregii comunități, promovând ideea de securitate
colectivă. De regulă, categoriile securității sunt abordate din perspectiva relației internațional-național,
unde securitatea internațională nu înseamnă pur și simplu însumarea securităților naționale, ci este un
concept în sine, care se referă la asigurarea securității sistemului ca atare, în ansamblul său. În cadrul
teoriei și practicii relațiilor internaționale, conceptul securitatea internațională și-a găsit reflectare ca
rezultat al amenințărilor militare. În așa sesizare tradițională a securității internaționale sunt accentuate
două momente, care se exclud unul pe altul:
- Primul e legat de evitarea fizică a statului și drepturilor lui, posibilităților de a se promova în
sistemul internațional, dirijându-se în primul rând de suveranitatea sa. În practică, aceasta îl stimulează
pe cel puternic, care încalcă securitatea internațională, în favoarea intereselor proprii.
- Al doilea moment - susținerea garantată a păcii în relațiile dintre state în limitele unui
oarecare spațiu politic. În acest caz, nici nu se pune problema pe care bază obiectivă e susținută pacea
și cum poate fi ea garantată pe parcursul unui timp îndelungat.
În acest cadru de analiză se evidențiază faptul, menționat anterior, că securitatea națională a
fost, și adeseori mai este, percepută de mulți teoreticieni drept obiect de studiu al relațiilor
internaționale. Autorii V. Juc și V. Varzari consideră că analiza teoretică a securității naționale din
perspectiva științei politice reprezintă în sine o provocare. Totodată, Studiile de securitate, care
reprezentau o subdisciplină în cadrul științei relațiilor internaționale, cercetau atât aspecte ce vizează
securitatea internațională, cât și securitatea națională.
Astfel, securitatea internațională - cu componentele sale (mondială, continentală, zonală,
regională și subregională etc.) - reprezintă o relație de echilibru și asigurare a păcii în cadrul
comunității internaționale, relație orientată spre prevenirea conflictelor armate și dezvoltarea
cooperării, situația în care toate statele lumii se află la adăpost de orice agresiune, act de forță sau de
amenințare cu forța în raporturile dintre ele, de orice atentat la adresa independenței și suveranității
lor naționale sau integrității lor teritoriale. Aici putem adăuga așa provocări la adresa securității
internaționale precum terorismul internațional, reieșind din faptul că urmările actelor teroriste la
stațiile atomice, întreprinderilor chimice și la alte obiecte asemănătoare pot provoace catastrofe;
problemele economice și informaționale, în condițiile globalizării, pot în ore limitate să destabilizeze
economia țărilor aflate la mii de kilometri una față de alta; dispare hotarul dintre domenii separate de
activitate ale statului securitatea internă și externă, care erau asigurate prin diferite metode etc. Dacă,
anterior, asigurarea securității internaționale presupunea lipsa războaielor și conflictelor militare sau
susținerea echilibrului militaro-strategic existent, atunci în prezent aceasta presupune capacitatea
comunității mondiale de a prognoza schimbările apărute și de a realiza securitatea pe baza teoriei
regimurilor internaționala. Iar participarea unui stat în orice regim internațional de securitate e
determinată de interesele proprii și, în primul rând, de interesele asigurării securității naționale.
Alături de termenul securitate internațională, la nivel atât teoretic, cât și practic, sunt acceptați
termenii de securitate colectivă și securitate cooperativă sau prin cooperare. În primul caz, un atac
asupra unui stat este considerat un atac asupra tuturor, sau comun, care pleacă de la premisa că
securitatea unuia depinde de a altora și trebuie asigurată în așa manieră încât să nu o diminueze pe a
altora. În al doilea caz, securitatea este înțeleasă ca un efort comun de prevenire a condițiilor izbucnirii
unui război.
Războiul a fost și rămâne un fenomen complex, o adevărată „matrice a istoriei", Cum îl numește
autorul H. Coutautrece de la etapa legitimității războiului – jus in bello (dreptul în război) statul are
drept să facă război și, respectiv, să declare război) la ilegitimitatea războiului din epoca în care ne

18
aflăm. În acest context, securitatea colectivă începe să se identifice cu dezarmarea, concept ce trece
din ce în ce mai mult de la condiția de utopie la cea de strategie. H. Coutau-Bégarie arată că securității
colective i se opune securitatea națională. Aceasta din urmă pune pe primul plan apărarea. Desigur, nu
doar apărarea ca formă a acțiunilor de luptă, opusă deci ofensivei, ci apărarea care se identifică cu
războiul de apărare. Practic, li se interzice statelor să intre în război, întrucât, după cel de-al Doilea
Război Mondial, „problema fundamentală nu mai este extinderea în spațiu, ci mai deja organizarea
lui”.
Amintim faptul că epoca statului-națiune a produs concepte, teorii și paradigme ale securității
militare, ale conceptului echilibrului de forțe, care fac parte din curentul realist. În cadrul acestor teorii,
politica internațională era prezentată ca o ciocnire permanentă între marile puteri și sateliții acestora,
cu unele momente de pace temporară, conform practicii denumite realpolitik. În cadrul acestui sistem,
toate statele căutau să aplice strategii de descurajare, de sporire a puterii lor interne sau să-și asigure
alianțe, în special cu marile puteri. Dar oamenii politici, care luau decizii pe baza principiilor
realismului/neorealismului, făceau deseori greșeala de a nu lua în calcul și ideile, valorile naționale,
miturile și credința conaționalilor, dorința de libertate și voința de a lupta pentru realizarea idealurilor
naționale. La începutul anului 1918, președintele american Woodrow Wilson a propus o nouă formulă
de securitate, cu scopul „de a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a
evita ca o alianță să se ridice contra alteia”. Spre deosebire de vechile formule de securitate, el
considera că la baza Noii Ordini Mondiale trebuie să stea democrația, securitatea colectivă și dreptul
popoarelor la autodeterminarea. În perioada interbelică, Liga Națiunilor a fost creată pentru protejarea
fiecărui stat din alianță de un eventual atac al altui stat din cadrul aceleiași alianțe, dar contradicțiile
anglo-franceze au fost unii din factorii care au determinat insuccesul Ligii Națiunilor, alături de
politica pacifistă a Franței și Marii Britanii în fața invadării Austriei și Cehoslovaciei de trupele
hitleriste. După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, conceptele de securitate și limbajul au
dobândit un caracter științific, prin standardizare și emiterea unor definiții recunoscute de comunitatea
științifică internațională. Tot despre securitatea colectivă vorbește și ONU în art. 41 și 42 din Carta
Națiunilor Unite și CSCE în anii '70. Astfel, înainte de anul 1990, prin securitate colectivă se înțelegea
asigurarea securității în cadrul unui grup de state suverane.
Securitatea colectivă și apărarea colectivă au stat la baza creării Ligii Națiunilor, ONU și NATO,
dar în special NATO a reușit, de facto, să opereze în următoarele patru domenii:
 securitatea cooperativă,
 securitatea colectivă,
 apărarea colectivă și
 securitatea omului (individului) sau umană.
După 11 septembrie 2001, fenomenul solidarității nu are bariere în contextul amenințărilor
teroriste. În aceste condiții, securitatea colectivă este o formă de garantare și asigurare a securității
statelor aliate, fiind expresia asumării libere, voluntare și conștiente a unui ansamblu de garanții și
responsabilități de către fiecare stat-membru al unei organizații politico-militare, așa cum este, de
exemplu, NATO.
Conceptul securitate colectivă a suportat modificări importante alături de mutațiile geopolitice
din era globalizării. Prioritatea sistemului actual al securității colective constă în aceea că răspândirea
lui, includerea în el a statelor noi limitează agresiunea și, prin urmare, consolidează stabilitatea
generală.
Fundamentul oricărui sistem de securitate colectivă sunt cel puțin trei obligații ale statelor
participante:
19
 l) să nu aplice forța sau amenințarea cu forța;
2) să soluționeze diferendele apărute exclusiv prin mijloace pașnice;
3) să coopereze activ cu scopul de a înlătura orice încercare de a perturba pacea internațională.
În același timp, este identificată o interdependență dintre securitatea colectivă și securitatea
națională. Cu cât crește importanța impactului mediului internațional asupra fiecărei acțiuni a unui stat
sau unei organizații internaționale, cu atât crește aportul individual al statelor la securitatea
internațională.
În fapt, aceste trăsături derivă din funcțiile securității colective:
Funcția disuasivă, care presupune că atunci când sistemul funcționează el oprește partenerii să
recurgă la violența armată, deoarece aceasta va fi din start soldată cu eșec, prin urmare recurgerea la
război devine irațională.
Funcția preventivă - în caz de amenințare contra păcii, partenerii vor acționa pentru a
dezamorsa tensiunile prin negocieri sau alte mijloace pașnice, or problema securității colective
reprezintă, în sens larg, problema asigurării păcii și prevenirii războiului.
Funcția coercitivă (reparatorie) - în caz de atentare la pace sau încălcarea păcii internaționale,
ce reprezintă în sine un eșec al sistemului, securitatea colectivă este pusă în fața sarcinii de a-și repara
propriile lacune. Aceasta va presupune reacționarea prin toate mijloacele, inclusiv utilizarea forței
armate.
După cum am menționat anterior, forumul principal pentru realizarea acțiunilor concrete în
vederea formării sistemului internațional de securitate colectivă este ONU. Mecanismul securității
colective, propus de ONU, nu interzice existența sistemelor regionale de securitate colectivă, cu
condiția că ele rămân conforme acelorași postulate și sunt subordonate sistemului universal.
Astfel, dacă în cadrul sistemului securității colective a statelor acestea se unesc contra
agresorului posibil, apoi concepția securității cooperative reiese din principiul participării generale,
unde se accentuează rolul diplomației preventive și măsurile încrederii politico-militare. Statele înțeleg
că în fața riscurilor și amenințărilor majore actuale se găsesc complet neacoperite și realizează
adevărul că securitatea de nivel global are puține șanse de realizare prin creșterea tradițională a puterii
militare naționale sau a aliaților. Extensia globală după 11 septembrie a terorismului și terorii armelor
de distrugere în masă a determinat statele lumii să înțeleagă că lupta cu acestea ar putea fi dusă la
modul cel mai eficient prin sporirea eforturilor de promovare a securității prin cooperare. Fără a neglija
demersurile de consolidare a securității colective și dezvoltare a securității comune, inițiate de statele
mici, pentru a aborda inclusiv aspecte ale securității economice, sociale, ecologice, comunitatea
internațională a multiplicat aranjamentele de securitate cooperativă. Aceste aranjamente, după John
Nolan, includ:
- asigurarea conversiei industriilor militare și de apărare ce ar periclita securitatea
internațională;
- aranjamente comune de reglementare a dimensiunii și structurii arsenalelor militare și
proliferării tehnologiilor considerate periculoase;
- definirea cât mai coerentă a noțiunii de intervenție legitimă ca proces multilateral convenit
care să reglementeze utilizarea forței ca măsură de ultimă instanță pentru asigurarea securltății;
- promovarea transparenței și a interesului reciproc al părților participante la aranjamente de
securitate cooperativă.
Securitatea cooperativă oferă, astfel, o nouă perspectivă, considerată mai optimistă, securității
globale. Ea se sprijină pe prevedere și Pe parteneriat, se opune recurgerii la forță și este deschisă

20
participării tuturor statelor interesate. Are ca obiective prevenirea războiului și posibilitatea de
constituire a mijloacelor necesare pentru inițierea și desfășurarea unei agresiuni. Securitatea
cooperativă se realizează prin Organizații internaționale și regionale (ONU, OSCE, OCMN, GUAM,
Grupul de la Shanghai, ASEAN, OSA, OUA, Liga Arabă etc.), guverne și Organizații
neguvernamentale. Este important de menționat că Noul Concept Strategic adoptat de Alianța Nord-
Atlantică în noiembrie 2010, la Lisabona, reprezintă o încercare de adaptare la circumstanțe politice și
de securitate profund schimbate. În acest cadru, conceptul de securitate cooperativă este „promovat”
între cele trei sarcini-cheie ale Alianței Nord-Atlantice, alături de apărarea colectivă și de
managementul crizelor. Este o promovare justificată și prin afirmarea conceptului de securitate
cooperativă în literatura științifică și în discursul politic. Postulând că riscul de conflict poate fi redus
prin măsuri de sporire a încrederii, care să nu fie îndreptate împotriva unui „adversar” definit ca atare,
principiul securității cooperative se armonizează cu opțiunea postrăzboi rece a Alianței de a nu-și
defini un adversar, și de a-și folosi resursele de putere în așa fel încât competitorii strategici (în primul
rând Rusia) să nu se simtă amenințată sau puțin în inferioritate.
Schema, prin care s-ar putea „cartografia” cercetările pe problemele de securitate, se organizează
pe două axe mari, verticală și orizontală. Prima delimitează nivelurile de analiză și a doua se referă la
sectoarele proeminente pentru securitatea națională, în general, și în raport cu dinamicele sub- și
supranaționale, în particular. Termenul de extindere este utilizat pentru sectoare și cel de aprofundare
pentru niveluri, cu scopul de a evita analiza acestui concept numai dintr-o formă reducționistă politico-
militară. În practică fiecare nivel poate fi analizat transversal sau să se focalizeze numai asupra unui
sector conform exigențelor empirico-teoretice de moment și obiectului de studiu.
În acest context, autorul Bjorn Moller sintetizează trei niveluri de analiză ale securității, toate la
fel de importante - statul, colectivitățile și indivizii , conținutul cărora îl putem vedea în tabelul de mai
jos. Dar aceste trei niveluri nu includ un aspect important, anume acela al instituțiilor suprastatale. În
acest context, apare întrebarea dacă putem vorbi despre securitatea non statală. Expresia acestei
securități non statale ar fi tocmai securitatea colectivă, despre care scria Daniel Nelson și, astfel,
conform tabelului de mai jos, schema lui Moller ar putea fi completată cu încă un nivel. Însă acesta,
după părerea noastră, nu este ultimul nivel de analiză a securității. Este vorba despre dimensiunea
securității ce ține de mediu, care este tot mai actuală la nivel global.
Tabel: Niveluri ale securității
Obiectul de referință Conținut
Statul Suveranitate, putere
Colectivitățile Identitate
Indivizii Supraviețuire, bunăstare
Organizații suprastatale Securitate colectivă
Global Ecosistemul
Sursa: Adaptare după definițiile lui Bjorn Moller și Daniel Nelson.
A defini securitatea la nivel individual sau social este o opțiune arbitrară, de fapt aceasta se
referă și la conceptul de securitate colectivă. În același context, este necesar de menționat că, caracterul
echivoc al poziției statului în sistemul internațional contemporan îl plasează între referent și instrument
de securitate. De aceea revenim la definiția: ”într-un sens obiectiv, securitatea măsoară absența
amenințărilor ce apasă asupra valorilor dobândite; în sens subiectiv, ele desemnează absența fricii că
aceste valori vor fi atacate”. În această definiție ideea de „valori dobândite” apare cardinală, iar
valorile nu pot fi altceva decât bunăstarea, suveranitatea, identitatea, ecosistemul. Dacă aplicăm
abordarea conceptuală a autorului Arnold Wolfers, atunci putem spune că oricare ar fi unitatea de
analiză (individ, stat, regiune, glob), securitatea poate fi abordată subiectiv și/sau obiectiv. Din punct
21
de vedere obiectiv, ea desemnează absența de pericole asupra valorilor sociale construite. Din punct de
vedere subiectiv, ea este minimalizarea pericolului care afectează aceste valori. Din această formulare
reiese că securitatea este, de fapt, o creație a actorilor.
Securitatea presupune, cum am mai menționat, două dimensiuni: una obiectivă, apreciată în
funcție de parametrii obiectivi comportamentali și de mediu, și o dimensiune subiectivă, evaluată în
funcție de sentimentul de siguranță a actorului. Ambele dimensiuni se pot influența reciproc, pozitiv
sau negativ. Într-adevăr, îmbunătățirea dimensiuni obiective poate uneori diminua dimensiunea
subiectivă (de exemplu, prezența unui număr mare de polițiști înarmați într-un cartier pentru a lupta cu
criminalitatea poate genera un sentiment de panică în rândul unor oameni neimplicați). În schimb,
sentimentul de ameliorare a securității poate duce la deteriorarea dimensiunii obiective (de exemplu,
achiziționarea unui pistol pentru a se simți mai bine protejat de agresiuni crește riscul de a răni
involuntar pe cineva). Această dinamică între dimensiunile obiective și subiective ale securității este
uneori folosită pentru a avantaja în cazul anumitor tipuri de intervenții încercând să inducă un
sentiment de insecuritate pentru a ajunge la adoptarea de comportamente de securitare și aceasta pentru
beneficiul actorului (de exemplu, dacă vorbim de securitatea internă, putem menționa reducerea lățimii
drumurilor, pentru a încetini viteza de trafic în apropierea școlilor).

III. SECVENȚA FINALĂ

1. Se va reitera tema și obiectivele lecției.

2. Se va verifica nivelul de realizare a obiectivelor propuse pentru lecția în cauză.
3. Se for formula concluziile generale vizavi de problematica studiată.
4. Se vor clarifica întrebările survenite.
5. Se vor formula 2-3 întrebări de control în vederea determinării nivelului de asimilare a
materialului.
6. Se vor repartiza însărcinări pentru realizarea în cadrul ședinței ce va urma, se va indica
literatura.
7. Se vor anunța calificativele atribuite cu argumentările de rigoare.
8. Se vor da indicații privind ordinea în aulă.
9. Se va anunța sfârșitul lecției.

Conferențiar universitar Catedra științe umanistice

doctor în științe politice Ruslana GROSU

22