Considerații generale privitoare la

răspunderea conducătorilor de instituții

publice pentru lipsa nejustificată a furnizării
informațiilor solicitate conform Legii nr. 544
din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la
informațiile de interes public în lumina
modificărilor efectuate regimului executării
silite consacrat de Legea nr. 554 din 2 decembrie
2004 a contenciosului administrativ de către
Legea nr. 84 din 6 aprilie 2023 pentru
modificarea Legii contenciosului administrativ
nr. 554/2004
13 septembrie 2023 | Iulian BĂICULESCU

Iulian Băiculescu

Tranziția democratică a României, de la un regim totalitar la unul caracterizat de existența

statului de drept și a economiei funcționale de piață a presupus, și cel mai probabil încă presupune,
numeroase ajustări de natură constituțională și legală, menite să contribuie la salvgardarea respectării
anumitor imperative-cheie ale funcționării unei democrații. Unul dintre aceste imperative se referă la
asigurarea transparenței funcționării instituțiilor publice, iar în acest scop, pornind de la prevederi ale
Constituției României pe care le vom analiza în cele ce urmează, legiuitorul perioadei de pregătire a
aderării la Uniunea Europeană a adoptat un pachet de prevederi menite să confere eficiență și
certitudine juridică dreptului la informare, cele mai multe dintre acestea fiind cuprinse în Legea nr.
544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public[1]. În mod natural,
pentru a conferi caracter complet, deplin, normelor referitoare la asigurarea accesului liber la
informații de interes public, refuzul nejustificat al oferirii acestora către solicitanți, opțiunea
legiuitorului s-a îndreptat spre instituirea anumitor sancțiuni și mecanisme de valorificare pe cale
judiciară a eventualelor încălcări ale dreptului la informare. Cu toate acestea, unele dintre remediile
juridice utilizate, cum ar fi cel al punerii în executare silită a hotărârilor judecătorești referitoare la
materia accesului la instituțiile publice au fost de la bun început criticabile sub aspectul ambiguității
lor, ce lăsa loc pentru interpretări excesive. Tocmai aceste neajunsuri vine să le remedieze Legea nr.
84 din 6 aprilie 2023 pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004[2], după
cum vom arăta în studiul pe care îl supunem atenției dumneavoastră în cele ce urmează.

1. Considerații introductive. Consacrarea constituțională a dreptului la informație

În spiritul idealurilor Revoluției din decembrie 1989, sub influența cărora a fost edictată, dar
preluând în acest fel și soluții legislative consacrate deja în numeroase state al căror caracter
democratic este unul real, iar nu doar clamat ori putativ, Constituția României[3] consacră faptul că
„dreptul persoanei de a avea acces la orice informații de interes public nu poate fi îngrădit”[4]. În
continuarea acestor dispoziții, aceeași Constituție instituie, în sarcina autorităților publice și în
conformitate cu competențele ce revin fiecăreia dintre acestea, obligația de a asigura „informarea
corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”[5].
Dreptul la informație, astfel consacrat în beneficiul persoanelor (și, pe cale de consecință, obligațiile
corelative impuse autorităților și instituțiilor publice) cunoaște însă și două importante limitări, prin
aceea că „nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecție a tinerilor sau securitatea națională”[6].

Însă, întrucât drepturile, indiferent prin ce ar fi acestea consacrate, pot fi și încălcate, nu doar
respectate, aceeași Constituție stabilește și coordonatele generale în conformitate cu care persoanele
care se consideră că au fost aduse atingeri drepturilor sau intereselor acestora și le pot apăra pe cale
judiciară. Mai precis, legea fundamentală stabilește, între altele, că „orice persoană se poate adresa
justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime”[7], că „nici o lege
nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”[8] și că „părțile au dreptul la un proces echitabil și la
soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil”[9].

În linii generale, după o schemă logică în mare măsură similară funcționează și exercitarea
dreptului de acces la informațiile de interes public, ale cărui modalități de implementare sunt
reglementate de Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public, iar modalitățile de apărare pe cale judiciară împotriva eventualelor sale încălcări sunt
reglementate de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004[10]. La prevederile relevante ale
acestora, dar nu numai, vom face referire în continuare.

2. Cadrul general privind funcționarea administrației publice din România. Codul

administrativ[11] și principiile consacrate de acesta

Conform propriilor sale prevederi de debut, obiectul de reglementare al Codului administrativ

este constituit de „cadrul general pentru organizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor
administrației publice, statutul personalului din cadrul acestora, răspunderea administrativă,
serviciile publice, precum și unele reguli specifice privind proprietatea publică și privată a statului și
a unităților administrativ-teritoriale”[12]. Totuși, în ceea ce privește situațiile juridice asupra cărora
Codul administrativ nu se pronunță, își găsesc aplicabilitatea dispozițiile „Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare[13], precum și (…) alte reglementări de drept
comun aplicabile în materie”[14], cum ar fi cele din legile la care ne vom referi în studiul pe care îl
elaborăm, privitoare la dreptul la informație.
 Referindu-se la principiile generale care guvernează activitatea administrației publice din
România, Codul administrativ enunță inclusiv principiul transparenței, conform căruia „în procesul
de elaborare a actelor normative, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa și de a
supune consultării și dezbaterii publice proiectele de acte normative și de a permite accesul
cetățenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum și la datele și informațiile de
interes public, în limitele legii”[15]. Dezvoltând această reglementare, același Cod administrativ
stipulează relația dintre dreptul la informații, deținut de beneficiarii activității administrației publice,
și obligațiile corelative acestuia, după cum urmează: „beneficiarii activităților administrației publice
au dreptul de a obține informații de la autoritățile și instituțiile administrației publice, iar acestea au
obligația corelativă a acestora de a pune la dispoziția beneficiarilor informații din oficiu sau la
cerere, în limitele legii”[16]. Schema logică a acestor prevederi este, așadar, relativ simplă:
beneficiarul își exercită dreptul la informație solicitând-o pe aceasta din urmă de la instituțiile
publice, iar instituțiile în cauză exercită principala lor obligație corelativă furnizând beneficiarului
informațiile solicitate de către acesta.

De altfel, în ceea ce ar putea fi considerată o completare a tuturor principiilor de funcționare a

administrației publice, deci și a celui al transparenței, Codul administrativ instituie și o obligație
generală de satisfacere a interesului public, în desfășurarea activității acestora „autoritățile și
instituțiile administrației publice, precum și personalul din cadrul acestora au obligația de a urmări
satisfacerea interesului public înaintea celui individual sau de grup. Interesul public național este
prioritar față de interesul public local”[17]), despre care putem opina că include și aspectele
referitoare la furnizarea informațiilor de interes public către persoanele solicitante.

3. Legea 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
Aspecte relevante

Deși anterioară Codului administrativ, corelația logică dintre principiul transparenței,

reglementat de acesta, și prevederile Legii 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la
informațiile de interes public ne apare ca evidentă. Practic, dispozițiile referitoare la transparența
instituțională și la dreptul la informație din ordinea juridică a României se prezintă, putem opina, sub
forma unei piramide la vârful căreia se găsesc prevederile, cu maxim grad de generalitate, ale
Constituției României, urmate, pe treapta imaginară imediat inferioară, de cele ale Codului
administrativ și completate, ulterior, cu dispozițiile de detaliu ale Legii 544 din 12 octombrie 2001
privind liberul acces la informațiile de interes public.

Adoptată în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, în expunerea de motive a

legii în cauză se precizează faptul că „la elaborarea proiectului de lege alăturat au fost avute în
vedere atât legislația promovată de Uniunea Europeană și Consiliul Europei în acest domeniu (de
exemplu, avizul Comisiei de la Veneția asupra libertății de expresie și liberului acces la informație
astfel cum au fost consacrate în constituția Bosniei, din 14 octombrie 2000), cât și legile similare în
vigoare în țările europene (Franța, Marea Britanie, Finlanda, Italia)”. Din îmbinarea prevederilor
relevante ale acestora a rezultat, printr-un proces de transplant legislativ, un act normativ care
stabilește, în linii generale, conținutul, beneficiarii, condițiile de exercitare a dreptului la informațiile
și remediile juridice în cazul nerespectării acestuia, precum și, desigur, obligațiile corelative ale
instituțiilor publice cărora le sunt solicitate informațiile la care actul normativ analizat face referire și
conduita acestora din urmă.

Mai precis, în primul său articol, 3. Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces
la informațiile de interes public stipulează că „accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice
informații de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile
fundamentale ale relațiilor dintre persoane și autoritățile publice, în conformitate cu Constituția
României și cu documentele internaționale ratificate de Parlamentul României”[18].

În ceea ce privește definițiile relevante, le vom reține, pentru studiul nostru, pe cele ale
autorității sau instituției publice, pe de o parte, și informației de interes public, pe de altă parte.
Astfel, „prin autoritate sau instituție publică se înțelege orice autoritate ori instituție publică ce
utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, societate
reglementată de Legea societăților nr. 31/1990[19], (…) aflată sub autoritatea sau, după caz, în
coordonarea ori în subordinea unei autorități publice centrale sau locale și la care statul român sau,
după caz, o unitate administrativ-teritorială este acționar unic ori majoritar, precum și orice
operator sau operator regional, astfel cum aceștia sunt definiți în Legea serviciilor comunitare de
utilități publice nr. 51/2006[20] (…). De asemenea, se supun prevederilor prezentei legi partidele
politice, federațiile sportive și organizațiile neguvernamentale de utilitate publică, care beneficiază
de finanțare din bani publici”[21].

Observăm caracterul deosebit de cuprinzător al noțiunii de autorități sau instituții publice,

soluție legislativă menită să răspundă necesității transparentizării activității tuturor entităților a căror
trăsătură comună este finanțarea provenită din fonduri publice.

În continuare, cu privire la noțiunea de informație de interes public, aceasta reprezintă „orice

informație care privește activitățile sau rezulta din activitățile unei autorități publice sau instituții
publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”[22]. Și această
soluție legislativă apare drept concepută cu un obiectiv similar, al cuprinderii tuturor informațiilor
posibil a fi considerate relevante pentru solicitantul acestora.

În privința modalităților de asigurare a accesului persoanelor la informațiile de interes public,

de către autoritățile responsabile cu acesta, Legea analizată prevede că accesul în cauză se efectuează
„din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relații publice sau al persoanei
desemnate în acest scop”[23]. Desigur, pentru obiectivele acestui studiu ne interesează în mod
particular situația accesului efectuat la cerere, către persoanele solicitante.

De altfel, dispoziții consistente ale Legii la care ne referim privesc întocmai problematica
solicitantului informațiilor de interes public. Sfera de cuprindere a acestei noțiuni este cât se poate de
generală, întrucât legea face referire la orice persoană, fără alte limitări. Mai precis, „orice persoană
are dreptul să solicite și să obțină de la autoritățile și instituțiile publice, în condițiile prezentei legi,
informațiile de interes public”[24] și, în mod corelativ, „autoritățile și instituțiile publice sunt
obligate să asigure persoanelor, la cererea acestora, informațiile de interes public solicitate în scris
sau verbal”[25]. Așadar, nici măcar forma solicitării nu este expres reglementată de legislația în
materie. Singurele aspecte la care Legea la care ne referim le prevede în legătură cu solicitarea de
informații de interes public privesc anumite elemente din conținutul acestora (sub sancțiunea, în
cazul necuprinderii, a posibilității de refuzare a accesului la informații, în opinia noastră), după cum
urmează: „autoritatea sau instituția publică la care se adresează cererea; (…) informația solicitată,
astfel încât să permită autorității sau instituției publice identificarea informației de interes public;
(…) numele, prenumele și semnătura solicitantului, precum și adresa la care se solicită primirea
răspunsului”[26].

Prevederi mai consistente guvernează activitatea de oferire de răspunsuri, de către instituțiile

destinatare ale solicitărilor de informații, persoanelor care adresează asemenea solicitări. Mai exact,
„autoritățile și instituțiile publice au obligația să răspundă în scris la solicitarea informațiilor de
interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de la înregistrarea solicitării,
în funcție de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor documentare și de urgența solicitării. În
cazul în care durata necesara pentru identificarea și difuzarea informației solicitate depășește 10
zile, răspunsul va fi comunicat solicitantului în maximum 30 de zile, cu condiția înștiințării acestuia
în scris despre acest fapt în termen de 10 zile”[27], în timp ce „refuzul comunicării informațiilor
solicitate se motivează și se comunica în termen de 5 zile de la primirea petițiilor”[28].

Omițând din analiză dispoziții de detaliu cu privire la excepțiile prevăzute de Legea analizată
de la obligativitatea comunicării de informații de interes public, care le dezvoltă pe cele de rang
constituțional, la situația specială a solicitărilor de informații efectuate de operatorii de servicii de
informare în masă etc., vom reține caracterul deosebit de cuprinzător al sferei beneficiarilor dreptului
la informare, pe de o parte, și al informațiilor care trebuie oferite acestora, pe de alta, aspecte corelate
cu sfera similar de extinsă a destinatarilor obligației de comunicare a informațiilor și cu procedura
suplă, permisivă, aplicabilă solicitării de informații.

Având acestea în vedere, în continuare ne vom referi la sancțiunile prevăzute de Legea nr.
544/2001 pentru situația refuzului nejustificat al comunicării informațiilor de interes public.

4. Sancțiuni prevăzute de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes
public

Cu titlu, general, Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public
prevede că „refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autorități ori instituții publice
pentru aplicarea prevederilor prezentei legi constituie abatere și atrage răspunderea disciplinara a
celui vinovat”[29]. Pentru atragerea acestei răspunderi, împotriva refuzului la care ne-am referit,
persoana lezată poate „depune reclamație la conducătorul autorității sau al instituției publice
respective în termen de 30 de zile de la luarea la cunoștință”[30]. Ulterior, legea prevede
obligativitatea desfășurării unei cercetări administrative, iar în cazul în care prin acest mijloc
reclamația se dovedește întemeiată (și, pe cale de consecință, refuzul comunicării informațiilor
solicitate nu este justificat), „răspunsul se transmite persoanei lezate în termen de 15 zile de la
depunerea reclamației și va conține atât informațiile de interes public solicitate inițial, cât și
menționarea sancțiunilor disciplinare luate împotriva celui vinovat”[31].

Însă, în unele situații, această procedură poate să apară drept insuficientă persoanei care se
consideră vătămate în drepturile sale. Spre exemplu, reclamația sa poate fi respinsă, iar persoana în
cauză să considere că respingerea este neîntemeiată. În acest caz, persoana care se consideră vătămată
în drepturile sale „poate face plângere la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărei
raza teritorială domiciliază sau în a cărei raza teritorială se afla sediul autorității ori al instituției
publice”[32], în termen de 30 zile „de la data expirării termenului prevăzut la art. 7”[33] (din
această exprimare deducând că dispoziția în cauză se referă la termenul aplicabil fiecărei situații în
parte, întrucât art. 7 cuprinde o pluralitate de termene_, sub sancțiunea tardivității. În cazul în care
decide să admită acțiunea, „instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze
informațiile de interes public solicitate și să plătească daune morale și/sau patrimoniale”[34].
Hotărârea instanței de fond poate fi atacată cu recurs, în timp ce hotărârea instanței de recurs este
definitivă și irevocabilă. Chiar și așa, însă, autoritatea solicitată poate să refuze să o pună în
executare, situație despre care vorbim mai jos.

5. Punerea în executare a hotărârilor referitoare la dreptul de acces la informațiile de

interes public. Critici de constituționalitate
 Având în vedere faptul că, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, dacă în urma admiterii unei acțiuni în contencios administrativ, „autoritatea publică
este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris
sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de
bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de
cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”, regula în materie o constituie
executarea de bună voie, de către autoritățile publice, a hotărârilor judecătorești, Cu toate acestea, în
practică se poate ajunge în situația în care debitorul unei obligații stabilite prin hotărâre a instanței de
judecată nu execută obligația sa, caz în care aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită.

În forma sa inițială, Legea nr. 554/2004 prevedea că, în cazul nerespectării termenului de
punere în executare a hotărârii aferente acțiunii în despăgubire, aplicarea, în sarcina conducătorului
autorității publice sau, după caz, a persoanei obligate prin hotărâre, la plata unei amenzi de 20% din
salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar în beneficiul reclamantului se introducea un
drept la despăgubiri pentru întârziere. Mai mult, tot în forma inițială, legea dispunea că
„neexecutarea sau nerespectarea hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile pronunțate de
instanța de contencios administrativ și după aplicarea amenzii (…) constituie infracțiune și se
sancționează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la 100.000.000
lei”[35].

Cu privire la procedura de aplicare a amenzii menționate, Legea nr. 554/2004, în forma sa

inițială, prevedea că „instanța de executare[36] (…) aplică, respectiv acordă sancțiunea și
penalitățile prevăzute la art. 24 alin. (3), fără a fi nevoie de învestirea cu formulă executorie și de
încuviințarea executării silite de către executorul judecătoresc”[37].

Aceste dispoziții au fost criticate din mai multe puncte de vedere, sub aspectul
constituționalității lor. Spre exemplu, prin Decizia nr. 898/2015 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004[38], Curtea s-a pronunțat, pe de o parte, asupra criticilor privitoare la „soluția legislativă
constând în amendarea conducătorului autorității publice sau, după caz, a persoanei obligate în
situația neexecutării în termen a hotărârii judecătorești definitive prin care autoritatea publică este
obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau
să efectueze anumite operațiuni administrative”[39] și, pe de alta, asupra celor privitoare la
„procedura de soluționare a cererii de aplicare a amenzii, respectiv eliminarea căii de atac a
recursului împotriva soluției de amendare a conducătorului autorității publice”[40]. Dacă în privința
primelor critici, Curtea a decis respingerea acestora, în privința ultimelor, aceasta a admis excepția de
neconstituționalitate formulată și a constatat, spre exemplu, că „eliminarea căii de atac în materia
analizată și, în consecință, stabilirea caracterului definitiv al încheierii de amendare a
conducătorului autorității publice constituie o limitare a accesului la justiție”[41].

Totodată, Curtea a constatat și că lipsa „căii de atac împotriva soluției de amendare a

conducătorului autorității publice și lipsirea acestuia de posibilitatea de a supune controlului
judiciar o asemenea soluție constituie o măsură excesivă, ce depășește cadrul constituțional referitor
la exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac,
însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al soluției pronunțate cu privire la cererea de
amendare a conducătorului autorității a fost eliminată singura cale de atac existentă în această
materie”[42].

Referitor la asigurarea dreptului la apărare al conducătorului unității vizate de reclamația

privitoare la nerespectarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 544/2001, Curtea a statuat că „nu se
poate vorbi de respectarea acestor drepturi fundamentale câtă vreme «conducătorul unității» nu-și
poate invoca nevinovăția și nu poate pretinde părții adverse să-i dovedească vinovăția asemenea
celorlalți cetățeni aflați sub incidența unei forme de răspundere juridică, câtă vreme el nu poate
beneficia de un proces echitabil în care să-și poată exercita deplin dreptul său de apărare, în care să
poată demonstra toate circumstanțele care au condus la neexecutarea hotărârii sau la întârzierea
punerii în executare”[43].

6. Modificări legislative – răspund sau nu criticilor de constituționalitate?

Din fericire, o parte dintre criticile de constituționalitate admise în Decizia menționată a Curții
Constituționale au fost tratate prin modificările efectuate de către Legea nr. 84 din 6 aprilie 2023
pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. Conform articolului unic al
acesteia, art. 24 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 capătă următorul
conținut: „la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită,
care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1)[44] și care nu au fost respectate în mod
culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică persoanei juridice,
autorității sau instituției publice, după caz, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe
zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în
condițiile art. 906 din Codul de procedură civilă, pentru un termen maximum de 3 luni, socotit de
la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii„.

În ce considerăm că rezidă noutatea și oportunitatea acestei intervenții legislative? În primul

rând, într-o mai bună garantare a dreptului la apărare a conducătorului instituției, care astfel
beneficiază de posibilitatea de a-și susține argumentele în fața instanței și de a formula căile de atac
prevăzute de către art. 906 din Codul de procedură civilă[45] (respectiv, contestația la executare) și,
în al doilea, în limitarea termenului maxim pentru care se poate stabili amenda prevăzută de lege la 3
luni, începând de la data comunicării încheierii de stabilire a amenzii. Adevărata întrebare este, însă,
dacă aceste modificări sunt, cu adevărat, suficiente în acest caz.

7. Concluzii și propuneri de lege ferenda

În opinia noastră, un aspect de o capitală importanță practică, rămas nesoluționat în urma

intervențiilor legiuitorului asupra Legii nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ,
este constituit de persoana în sarcina căreia se poate stabili amenda prevăzută de art. 23 alin. (4) din
Legea nr. 554/2004 și de coroborarea dispozițiilor alin. (4) cu cele ale alin. (3) din același articol.
Mai precis, în forma actuală, legea nu diferențiază între conducătorul autorității publice, susceptibil
de a fi sancționat cu amenda, și debitorul obligației de punere în executare, constituit de autoritatea
publică, nu de persoana conducătorului acesteia, după cum vom detalia în cele ce urmează.

Astfel, legiuitorul reține, cu privire la chestiunea calității procesuale pasive, că, potrivit art. 36
din Codul de procedură civilă[46], aceasta rezultă din „identitatea dintre părți și subiectele
raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății”. După cum se arată în doctrina de
specialitate, calitatea procesuală activă cerută pentru a exercita acțiunea în justiție trebuie să
corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută – deoarece acțiunea are ca obiect protecția
dreptului subiectiv – și aparține subiectului activ al dreptului subiectiv civil afirmat sau pretins, după
cum calitatea procesuală pasivă o are subiectul pasiv al dreptului; în cazurile în care prin acțiune se
urmărește protecția nu a unui drept subiectiv, ci a unei alte situații juridice, calitatea procesuală
rezultă chiar din lege. În cazul nostru, subiectul susceptibil de a fi sancționat prin aplicarea amenzii
este conducătorul autorității publice sau, după caz, persoana obligată, în timp ce acordarea
penalităților se face împotriva debitorului, adică a autorității publice însăși, aspect rezultat din lectura
atentă a art.24 din Legea nr. 554/2004 și, respectiv, din coroborarea acestuia cu textul art. 906 din
noul Cod de procedură civilă. Or, scopul dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 este de
exercitare a unei constrângeri asupra conducătorului autorității publice sau, după caz, asupra
persoanei obligate, căreia îi incumbă obligația rezultată din titlul executoriu emis de instanța de
contencios administrativ, determinându-l/o să adopte, în virtutea prerogativelor funcției publice de
conducere deținute, măsurile necesare pentru executarea hotărârii judecătorești favorabile
beneficiarului.

Din considerentele prezentate anterior rezultă că stabilirea cadrului procesual al unei astfel de
acțiuni în despăgubiri trebuie să-l includă cu necesitate pe conducătorul instituției la momentul
fazei de executare, și nu persoana sau persoanele ele care a/au ocupat această funcție de la momentul
stabilirii obligației, având în vedere faptul că întârzierea în executarea acesteia este imputabilă
persoanei care ocupă funcția respectivă în momentul desfășurării acțiunii, întrucât persoanele care au
ocupat această funcție anterior nu mai sunt în măsură să poată decide asupra punerii în executare a
hotărârii și, prin urmare, exercitarea de constrângeri asupra lor ne apare drept inutilă și chiar
pernicioasă. Acestea fiind spuse, în opinia noastră, dispozițiile de lege criticate ar trebui, după o
eventuală intervenție a legiuitorului, să includă menționarea expresă a obligării conducătorului sau
persoanei responsabile din cadrul instituției din momentul executării la plata amenzii menționate, în
scopul evitării confuziei cu foștii conducători sau fostele persoane responsabile, care nu mai pot
interveni în punerea în executare a hotărârii din moment ce nu mai exercită funcțiile din care puteau
acționa astfel.

[1] Publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001

[2] Publicată în M. Of. nr. 294 din 7 aprilie 2023.
[3] Publicată în nr. 233 din 21 noiembrie 1991 și republicată în M. Of., Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.
[4] Art. 31 alin. (1) din Constituția României.
[5] Art. 31 alin. (2) din Constituția României.
[6] Art. 31 alin. (3) din Constituția României.
[7] Art. 21 alin. (1) din Constituția României.
[8] Art. 21 alin. (2) din Constituția României.
[9] Art. 21 alin. (3) din Constituția României.
[10] Publicată în M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
[11] Ordonanța de Urgență nr. 57 din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ, publicată în M. Of. nr. 555 din 5 iulie
2019.
[12] Art. 1 alin. (1) din Codul administrativ.
[13] M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011.
[14] Art. 1 alin. (2) din Codul administrativ.
[15] Art. 8 alin. (1) din Codul administrativ.
[16] Art. 8 alin. (2) din Codul administrativ.
[17] Art. 10 din Codul administrativ.
[18] Art. 1 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[19] Republicată în M. Of. nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004.
[20] Republicată în M. Of. nr. 121 din 5 martie 2013.
[21] Art. 2 lit. a) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[22] Art. 2 lit. b) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[23] Art. 3 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[24] Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[25] Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[26] Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[27] Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[28] Art. 7 alin. (2) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acce2s la informațiile de interes public.
[29] Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[30] Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[31] Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[32] Art. 22 alin. (1) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[33] Idem.
[34] Art. 22 alin. (2) din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informațiile de interes public.
[35] Art. 24, alin. (1) – (2) din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, în forma inițială.
[36] „Care în materia contenciosului administrativ este, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ț), instanța care a soluționat fondul
litigiului de contencios administrativ”, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
[37] Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, în forma inițială.
[38] Prin care s- a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de George Băeșu în dosarele nr. 1.962/2/2015, nr.
2.974/2/2015, nr. 196/64/2015 și nr. 203/54/2015 ale Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ
și fiscal, Curții de Apel Brașov – Secția de contencios administrativ și fiscal și, respectiv, Curții de Apel Craiova – Secția
contencios administrativ și fiscal.
[39]Decizia Curții Constituționale a României nr. 898 din 17 decembrie 2015 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 și art. 25 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în M.
Of. nr. 148 din 26 februarie 2016.
[40] Idem.
[41] Idem.
[42] Idem.
[43] Idem.
[44] Având următorul conținut: „(1) Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să
înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni
administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa
unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii”.
[45] Având următorul conținut:
„Aplicarea de penalități
(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării debitorul nu execută obligația de
a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin
aplicarea unor penalități, de către instanța de executare.
(2) Când obligația nu este evaluabilă în bani, instanța sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere
definitivă dată cu citarea părților, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe
zi de întârziere, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.
(3) Atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanță
între 0,1% și 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligației.
(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația
prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu
acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități
de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu
executoriu, până la stingerea ei completă.
(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestației la executare, dacă debitorul execută obligația
prevăzută în titlul executoriu și dovedește existența unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.
(6) Încheierea dată în condițiile alin. (4) este executorie.
(7) Acordarea de penalități în condițiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea
creditorului, în condițiile art. 892 sau ale dreptului comun”.
[46] Legea nr. 134/2010 (Codul de procedură civilă), republicată în M. Of. nr. 247 din 10 aprilie 2015.

Av. drd. Iulian Băiculescu