Hipersensibilitati (HS)

Reactiile de hipersensibilitate reprezinta raspunsuri imune exagerate sau inadecvate, care se insotesc de
inflamatie asociata frecvent cu leziuni locale sau sistemice ale tesuturilor self. Coombs si Gell au clasificat
reactiile de hipersensibilitate in functie de mecanismul lor patogenic in 4 tipuri:
Hipersensibilitatea (HS) de tip I (HS imediata sau anafilactica);
Hipersensibilitatea (HS) de tip II (HS citotoxica mediata de anticorpi);
Hipersensibilitatea (HS) de tip III (HS mediata de complexe imune);
Hipersensibilitatea (HS) de tip IV (HS de tip intarziat, mediata celular).
Primele trei tipuri sunt mediate de anticorpi, HS de tip IV este mediata de celule (limfocite T si
macrofage). Reactiile sunt declansate de antigene variate, care difera de la individ la individ si nu se
manifesta la primul contact cu antigenul (primul contact induce secretia anticorpilor specifici, generarea de
limfocite T efector, generarea de limfocite de memorie), ci apar la contacte ulterioare cu acelasi antigen.
Hipersensibilitatea de tip I (imediata sau anafilactica). Este cunoscuta si sub denumirea de alergie
(termenul semnifica o reactivitate modificata a organismului gazda la contactul cu unele antigene, numite
alergene) si este mediata de IgE. Cei mai multi dintre indivizii umani dezvolta raspunsuri imune
caracterizate de secretia de IgE numai fata de infectii cu paraziti. Exista, insa, persoane care au o
predispozitie ereditara, numita atopie, de a secreta IgE fata de antigene obisnuite din mediul inconjurator.
Frecvent, aceasta predispozitie caracterizeaza mai multi membri ai unei familii si se asociaza cu nivele
circulante de IgE si numar de eozinofile circulante mai mari decat valorile normale (valorile normale ale IgE
seric sunt cuprinse intre 0,1-0,4 μg/ml), aspecte ce explica susceptibilitatea crescuta a atopicillor de a
dezvolta reactii de hipersensibilitate de tip I.
Cele mai multe reactii alergice apar la nivelul mucoaselor, ca raspuns la antigene ce patrund in organism prin
inhalare sau ingestie. Una din particularitatile IgE este capacitatea de a se fixa pe suprafata mastocitelor si a
bazofilelor prin interactiunea cu receptorii de mare afinitate FcRI (sunt anticorpi homocitotropici, cu
tropism pentru celulele gazdei in care au fost secretati). In felul acesta, desi semiviata plasmatica a IgE libere
este de 2-3 zile, mastocitele sensibilizate cu IgE pot persista in organism luni de zile. Mastocitele sunt
localizate in tesuturile conjunctive, in particular in vecinatatea vaselor sanguine si limfatice. Unele tesuturi,
cum sunt pielea si epiteliul mucoaselor gastro-intestinale si respiratorii contin o concentratie extrem de mare
de mastocite. De exemplu, la nivelul pielii se gasesc 10 000 mastocite/mm 3. Bazofilele sunt granulocite
circulante, reprezentand 0,5-1% din totalul leucocitelor. Ca si mastocitele, bazofilele prezinta in citoplasma
granule ce contin mediatori activi farmacologic.

Legarea incrucisata a IgE fixate pe membrane de catre alergen determina activarea acestor celule,
degranularea lor rapida si eliberarea mediatorilor preformati (histamina, factori chemotactici pentru
eozinofile - ECF, pentru neutrofile - NCF, proteaze). Se adauga sinteza de noi mediatori derivati din acidul
arahidonic (prostaglandine, leukotriene, tromboxani), care au efecte locale sau sistemice asupra
tesuturilor: induc vasodilatatie si cresterea permeabilitatii vasculare, contractia musculaturii netede bronhice
si intestinale, chemotactism pentru leucocite. In plus, mastocitele activate sintetizeaza o larga varietate de
citokine care vor induce un spectru larg de procese fiziologice, dar si patologice.
Manifestari clinice ale HS de tip I:
A. Reactii la alergene inhalate:
1. rinita si conjunctivita alergica (febra fanului) este indusa de alergene aeropurtate ce
interactioneaza cu mastocitele sensibilizate din mucoasa epiteliului nazal si din tesutul conjunctiv asociat.
Mediatorii eliberati determina vasodilatatie si cresterea permeabilitatii capilare, procese ce au ca manifestari
clinice hipersecretia nazala, stranut, tuse.
2. astmul bronsic este o alta manifestare clinica a unei reactii de hipersensibilitate de tip I.
Se descriu astmul alergic, indus de alergene aeropurtate, cum sunt praful, polenul, fumul sau de antigene
patrunse in circulatie, cum sunt produsii unor insecte, antigene virale si astmul intrinsec, indus de exercitii
fizice sau de frig, aparent independent de o stimulare alergenica. Reactiile se dezvolta in tractul respirator
inferior, ceea ce are ca efect important bronhoconstrictia produsa, pe de o parte, ca urmare a contractiei
musculaturii netede a bronhiilor determinata de mediatorii mastocitari si, pe de alta parte, datorata edemului
cailor aeriene, hipersecretiei de mucus si inflamatiei.
B. Reactii la alergene alimentare: alergenele alimentare (proteine din ou, lapte, carne, aditivi alimentari)
induc reactii locale, care determina greata, varsaturi, diaree. Datorita cresterii permeabilitatii mucoasei
intestinale, alergenul poate patrunde in circulatie, de unde poate fi transportat in tot organismul, de exemplu
la piele, ceea ce explica urticaria sau in pulmon, ceea ce explica atacurile astmatice declansate de alimente.
C. Reactii alergice sistemice: reactia anafilactica (socul anafilactic) este frecvent rapid fatala si apare la
patrunderea alergenului in circulatie: administrarea de medicamente la care organismul este sensibilizat
(penicilina, insulina), muscaturi de insecte (venin de albina, de viespe), de sarpe. Manifestarile clinice
constau in vasodilatatie generalizata, datorita activarii mastocitelor din tesutul conjunctiv asociat vaselor,
urmata de hipotensiune dramatica, edem masiv si colaps, constrictia cailor aeriene (inclusiv a bronhiolelor) si
edem epiglotic, responsabile de moartea prin asfixie. Terapia de electie este administrarea rapida de
epinefrina (adrenalina), care contracareaza efectul histaminei si al leucotrienelor, relaxand musculatura
neteda, reducand permeabilitatea vasculara, imbunatatind activitatea cardiaca, necesara prevenirii colapsului.
Tot adrenalina blocheaza si degranularea altor mastocite.

Hipersensibilitatea de tip II (citotoxica mediata de anticorpi). HS II este mediata de anticorpi de tip IgG
si IgM produsi fata de antigene de pe suprafete celulare. Acesti anticorpi interactioneaza cu antigenele fata
de care au fost produsi si determina distructia celulelor in mai multe maniere:
 activarea SC si formarea complexelor de atac membranar (MAC), urmata de liza tintelor celulare;
 Ac depusi pe membranele celulare pot functiona ca opsonine, mediind fagocitarea acestora de catre
fagocitele care exprima receptori Fcγ;
 Ac depusi pe membranele celulare pot determina generarea de opsonine prin activarea sistemului
complement (C3b), iar celulele pot fi fagocitate de fagocite ce exprima receptori pentru complement;
 Ac depusi pe membranele celulare mediaza ADCC (citotoxicitatea celulara mediata de anticorpi). In
acest proces, receptorii Fc exprimati de celulele citotoxice interactioneaza cu fragmentele Fc ale anticorpilor
din complexele Ag-Ac formate pe membranele celulelor tinta, stimuland uciderea lor.
Manifestari clinice ale HS de tip II
1. Reactiile post-transfuzionale. Transfuziile de sange incompatibil in sistemul ABO sau Rh sunt urmate de
interactiunea anticorpilor cu antigenele de pe membranele hematiilor si activarea complementului,
evenimente urmate de liza acestora si eliberarea de hemoglobina. Aceasta este filtrata la nivelul rinichiului,
rezultand hemoglobinuria. Acumularea hemoglobinei in rinichi poate cauza necroza tubulara, de aceea
fortarea filtrarii cu ajutorul diureticelor este extrem de necesara. Simptomele unui accident post-transfuzional
includ: febra, frisoane, greata, coagulare intravasculara, dureri lombare.

2. Boala hemolitica a nou-nascutului. Se produce in situatia particulara a incompatibilitatii materno-fetale

in sistemul Rh. Imunizarea mamei se poate produce la prima sarcina incompatibila, in timpul nasterii, cand
desprinderea placentei de peretele uterin poate permite unei cantitati crescute de hematii fetale sa patrunda in
circulatia materna. Contactul dintre limfocitele materne cu hematiile fetale Rh+ determina dezvoltarea unui
RI primar, materializat prin secretie de anticorpi de tip IgM si de generarea limfocitelor de memorie. In cazul
unei sarcini incompatibile ulterioare, hematiile fetale vor induce declansarea unui RI secundar, cu secretie de
anticorpi de tip IgG, ce traverseaza placenta si interactioneaza cu hematiile fetale, determinand liza acestora.
Boala poate fi prevenita prin administrarea de anticorpi anti-Rh mamei in primele 24-48 de ore de la prima
nastere. Acestia interactioneaza cu hematiile fetale ce se gasesc eventual in circulatia materna, determina liza
lor, indepartand astfel stimulul antigenic, inainte ca limfocitele materne sa se activeze si sa apara un RI.

3. Miastenia gravis se caracterizeaza prin producerea de Ac fata de receptorii pentru acetilcolina de la

nivelul placii neuromusculare. Acestia blocheaza legarea acetilcolinei la receptori, impiedicand transmiterea
impulsului nervos la muschi. Manifestarea clinica consta in scaderea fortei de contractie musculara.
4. Boala Graves’ (Graves-Basedow) este indusa de autoanticorpi anti-receptor pentru TSH. Legarea
anticorpilor la receptorii pentru TSH de pe celulele tiroidiene stimuleaza productia in exces a hormonilor
tiroidieni; inhibitia prin feedback nu mai functioneaza si se dezvolta o stare de hipertiroidie.

Hipersensibilitatea de tip III (hipersensibilitatea mediata de complexe imune).

Este mediata de complexe imune formate in urma interactiunii dintre antigene solubile si anticorpii produsi
fata de acestea. In mod normal, complexele imune care se formeaza in cursul unui RI sunt eliminate eficient
de sistemul fagocitelor, dar in anumite situatii aceste complexe persista si, eventual, se depun in diferite
organe si tesuturi, activeaza sistemul complement, ceea ce va determina dezvoltarea unei reactii inflamatorii
locale sau sistemice, insotita de distructii tisulare, responsabile de manifestarile clinice.
Au fost descrise trei situatii in care complexele imune se produc in exces si nu pot fi eliminate eficient:
1. boli determinate de infectii persistente – duc la formare cronica de CI;
2. boli autoimune; HS III este frecvent o complicatie a bolilor autoimune, in care producerea continua
de autoanticorpi fata de antigene self genereaza continuu CI (lupus eritematos sistemic, artrita reumatoida);
3. afectiuni determinate de antigene inhalate cronic. CI se pot forma in urma expunerii cronice la
antigene extrinseci (ex. boala crescatorilor de pasari, plamanul fermierului).
Mecanismele HS III:
Complexele imune pot declansa reactia inflamatorie in mai multe moduri:
 interactioneaza cu SC si duc la generarea de anafilatoxine, C3a si C5a; acestea stimuleaza
mastocitele si bazofilele. Mediatorii eliberati din granulatiile celulelor si cei secretati de aceste celule activate
vor interveni in dezvoltarea unei reactii inflamatorii acute la locul de depunere a complexelor Ag-Ac.
 stimuleaza macrofagele sa elibereze citokine, in special TNF- si IL-1, cu rol important in medierea
reactiilor inflamatorii.
 interactioneaza direct cu bazofilele si plachetele (prin intermediul receptorilor Fc) si declanseaza
eliberarea mediatorilor inflamatiei. Severitatea reactiei poate merge pana la necroza tisulara.
Manifestari clinice:
1. Reactii intrapulmonare la antigene extrinseci inhalate:
a). plamanul fermierului. Reactia apare la 6-8 ore de la expunerea la antigene din Actinomyces termophilae
prin inhalarea sporilor bacterieni prezenti in fan.
b). in boala crescatorilor de pasari, reactia este declansata de proteine din dejectiile uscate ale pasarilor.
2. Boala serului (manifestare sistemica a HS de tip III) reprezinta o complicatie a seroterapiei.
Administrarea de doze mari de anticorpi produsi de alte specii la un individ uman induce producerea de Ac
fata de imunoglobulinele administrate; se formeaza complexe imune circulante care, avand dimensiuni mici,
sunt dificil de indepartat prin fagocitoza si se depun in peretii vaselor si in tesuturi, determinand reactii
inflamatorii si distructii tisulare importante. Tipic, dupa zile sau saptamani de la expunerea la antigen, apar
simptome ca febra, fatigabilitate, vasculite generalizate manifestate prin eruptii cutanate, insotite de edeme si
eritem, limfadenopatii, artrita, uneori, glomerulonefrita.

Reactia de hipersensibilitate de tip IV (hipersensibilitate mediata celular sau intarziata). Este practic un
raspuns mediat de Ly T CD4+. Antigenele activeaza Ly T CD4+ sensibilizate de un contact anterior si se
genereaza efectori de tip Th1, numite Ly T DTH, desi si Ly T citotoxice par implicate uneori. Citokinele
particulare secretate de efectorii Th1 au ca efecte importante acumularea si activarea macrofagelor. Celulele
activate secreta cantitati excesive de enzime litice pe care le elibereaza in spatiul extracelular, ceea ce are ca
efect distructii tisulare localizate. Aceste reactii necesita 48-72 de ore pentru a deveni evidente clinic, iar
particularitatea consta in recrutarea si activarea macrofagelor in situsurile inflamatorii.

Manifestari clinice ale HS IV:

1. HS de contact (dermatita de contact) consta in aparitia unei reactii eczematoase la locul de contact cu
antigenul. Poate fi indusa de metale (Ni, Cr), cosmetice, vopsea de par, substante de natura vegetala (otetar –
poison ivy), care se comporta ca haptene si se cupleaza cu proteine proprii organismului (carrieri).
Principalele APC-uri sunt celulele Langerhans din piele. Dermatita de contact se dezvolta in doua faze:
a.Faza de sensibilizare necesita 10-14 zile; haptena patrunde in organism prin piele, se cupleaza cu proteine,
complexul este preluat de celulele Langerhans care migreaza din epiderm, prin limfaticele aferente, in aria
paracorticala a ganglionilor limfatici regionali, unde antigenele sunt prezentate MHC-restrictat Ly T CD4+
specifice. Acestea se vor activa, vor prolifera si vor genera efectori si celule T de memorie.
b.Faza de stimulare se declanseaza la contactul ulterior cu acelasi antigen; haptena, patrunsa in epiderm, se
cupleaza cu carrieri, se formeaza conjugatul haptena-carrier; acesta este preluat de celulele Langerhans, care
il transporta din epiderm in derm, unde il prezinta Ly T CD4+ de memorie. Activarea acestora duce la
secretie de citokine, care vor activa keratinocitele si celulele endoteliale. Keratinocitele elibereaza citokine
pro-inflamatorii (IL-1, IL-6) care duc la recrutarea locala de noi celule T CD4+ si macrofage. Enzimele litice
eliberate din macrofage induc distructii tisulare, ceea ce explica reactia eczematoasa locala (eritem, pustule).
2. Intradermoreactia la tuberculina (reactia Mantoux).
Testarea intradermica cu tuberculina (antigen derivat din Mycobacterium tuberculosis) a unui individ
sensibilizat (care poseda celule T de memorie, generate la un contact anterior cu antigenul) determina
activarea Ly T. Acestea secreta citokine pro-inflamatorii (ex. TNF- si TNF-) care, la randul lor, vor
induce activarea endoteliului si recrutarea de leucocite, in principal monocite, la sediul reactiei. Infiltratul
inflamator este dominat de macrofage care sunt principalele celule efector. La 48-72 de ore, reactia atinge un
maximum si se manifesta prin eritem si edem la locul administrarii antigenului.
3. Hipersensibilitatea granulomatoasa. Reprezinta cea mai importanta forma clinica de HS IV.
Exista o varietate de patogeni intracelulari care nu pot fi distrusi in fagolizozomii celulelor care i-au
fagocitat. Exemple: bacterii (Mycobacterium tuberculosis, Mycobacterium leprae, Listeria monocytogenes),
fungi (Pneumocystis carinii, Candida albicans, Cryptococcus neoformans), paraziti (Leishmania sp.),
virusuri (Herpex simplex, Variola, Rujeola). Ei nu pot fi distrusi decat prin distrugerea celulelor pe care le
paraziteaza, iar responsabile de acest efect sunt macrofagele care se activeaza si elibereaza enzime litice ce
distrug aceste tinte celulare, dar care, inevitabil, determina si distrugeri semnificative ale tesuturilor
sanatoase, pret pe care organismul il plateste pentru eliminarea eficienta a acestui tip de patogeni.

In cazul agentului etiologic al tuberculozei, raspunsul imun il reprezinta formarea unui granulom cu celule
epitelioide si celule gigante multinucleate caracteristice. Celulele epitelioide sunt celule mari, derivate din
macrofage activate, sub efectul stimularii cronice cu citokine (de ex. TNF). Aceste celule sunt, la randul lor,
sursa importanta de TNF, mediator important al inflamatiei.
Celulele gigante apar prin fuziunea celulelor epitelioide, au sute de nuclei distribuiti la periferie si se mai
numesc celule Langhans.
Un granulom tipic prezinta in centru celule gigante si, caracteristic tuberculozei, o zona de necroza. Urmeaza
celulele epitelioide si macrofagele activate, inconjurate de o coroana de Ly T dispuse la periferie. In unele
cazuri, la periferie poate exista si o zona de fibroza. Reactia are rolul de a izola agentul patogen, impiedicand
imprastierea acestuia. Rolul protectiv al acestui tip de reactie este demonstrat la pacientii cu SIDA, la care
distrugerea Ly T CD4+ de catre virus are ca efect imposibilitatea dezvoltarii unui raspuns de acest tip. Ca
urmare, acesti pacienti dezvolta infectii extrem de periculoase cu patogeni intracelulari, ce intr-un individ
normal (cu capacitate de a dezvolta raspuns de tip intarziat) nu sunt capabili sa induca stare de boala.

Imunodeficiente (ID). Imunodeficientele apar atunci cand una sau mai multe din componentele sistemului
imun sunt absente sau functioneaza deficitar. ID se clasifica in:
1.ID primare (ereditare) rezulta prin defecte intrinseci ale componentelor SI si frecvent sunt congenitale
(determinate genetic);
2.ID secundare (dobandite) sunt induse de factori extrinseci (iradiere, malnutritie, medicatie supresoare,
infectii - infectia HIV).
ID determina o susceptibilitate crescuta la infectii. Pacientii cu deficiente ale imunoglobulinelor, ale
fagocitelor sau ale sistemului complement dezvolta infectii recurente (repetate) cu bacterii piogene ca:
Haemophilus influenzae, Streptococcus pneumoniae si Staphylococcus aureus. Pacientii care au defecte ale
imunitatii mediate celular (limfocite T) dezvolta infectii extrem de grave (chiar letale) cu microorganisme
care la persoanele normale nu determina imbolnaviri si sunt numite oportunisti (patogeni intracelulari). De
asemenea, pacientii imunodeficienti sunt mai susceptibili la dezvoltarea de tumori, mai ales in cazul
defectelor limfocitelor T, ceea ce demonstreaza rolul esential al acestor celule in apararea anti-tumorala.
Imunodeficiente secundare – INFECTIA HIV/SIDA. In 1981 au fost descrise primele cazuri de SIDA,
boala care interesa indivizi tineri si care se caracteriza printr-o susceptibilitate crescuta la infectii cu patogeni
oportunisti (ex. pneumonie cu Pneumocystis carinii ) sau prin asocierea unor forme agresive de tumori (ex.
sarcom Kaposi), manifestari insotite de o scadere importanta a numarului de Ly T CD4+. In 1983, agentul
responsabil a fost identificat si numit virusul imunodeficientei umane dobandite (HIV – human
immunodeficiency virus), un retrovirus din familia lentivirusurilor. Au fost identificate doua tipuri inrudite:
HIV-1, care determina cea mai mare parte a imbolnavirilor din intreaga lume si HIV-2, mai putin patogenic
pentru indivizii umani.
Cai de transmitere a HIV:
- Utilizare de sange sau derivate de sange infectat;
- Act sexual neprotejat, in cupluri homo-sau heterosexuale, in care unul din parteneri este infectat;
- Utilizare de instrumentar contaminat;
- Utilizarea in comun a acelor de seringa in grupurile consumatorilor de droguri;
- Transmitere mama-fat, fie trans-placentar, fie, dupa nastere, prin lapte.

Structura HIV

Particula infectanta (virionul) este alcatuita din doua molecule identice de ARN si enzime importante pentru
ciclul de viata viral: revers-transcriptaza, integraza si proteaza virala, plasate in interiorul unei capside
formata din proteine virale, inconjurata de o anvelopa cu structura bilipidica. Aceasta e derivata din
membranele celulelor gazdei, dar care contine si proteine membranare virale, asa cum sunt doua
glicoproteine, gp120 si gp41, implicate in medierea intrarii virusului in tintele celulare. Nucleocapsida HIV
contine 4 proteine: p24, p17, p9 si p7.

Ciclul de viata al HIV. Primul pas al infectiei consta in atasarea virionului de celula tinta si patrunderea in
interiorul acesteia. HIV infecteaza celulele T CD4+, dar si macrofage şi celulele dendritice (sunt CD4+),
preferinta ce se datoreaza legarii cu mare afinitate a gp120 de moleculele CD4. Interactiunea nu este insa
suficienta pentru ca virusul sa penetreze membrana tintei. Este necesara interventia altor molecule exprimate
normal de celule si care functioneaza ca receptori pentru chemokine. Acestea sunt CXCR4 si CCR5.
Din momentul in care virionul a intrat in celula, enzimele din nucleocapsida se activeaza si incepe ciclul
reproductiv al HIV. Revers-transcriptaza transcrie ARN-ul viral in ADN complementar (cADN), iar
integraza mediaza integrarea ADN-ului viral in genomul celulei parazitate. Forma de ADN integrat a HIV se
numeste provirus si acesta poate ramane inactiv transcriptional luni sau ani, perioada in care se produc
cantitati foarte mici sau nu se produc deloc proteine virale sau virioni. Virusul poate ramane latent un timp
indelungat in celule.
Replicarea HIV apare la activarea celulelor parazitate. Activarea Ly T initiaza si transcriptia genomului viral,
iar ARN polimerazele celulei infectate mediaza transcriptia ADN proviral in ARN viral. Genomul viral nou
sintetizat si proteinele structurale sunt supuse unor procese de maturare prin clivaj mediat de proteaza virala
si apoi sunt asamblate in particule virale (virioni), care inmuguresc pe suprafata celulei infectate si apoi se
desprind, putand infecta alte celule. HIV se replica foarte rapid si acumuleaza multiple mutatii pe parcursul
infectiei la acelasi individ. Apar astfel, numeroase variante antigenice de HIV in acelasi individ. Acestea au
roluri importante in eludarea RI si in rezistenta la tratament.
Patogenia infectiei HIV. Evolutia clinica tipica a infectiei HIV cuprinde 3 faze: infectia primara, perioada
de latenta clinica si boala clinic aparenta (SIDA). Aceste faze se desfasoara pe o perioada variabila intre 8-10
ani. Infectia HIV are drept rezultat final alterarea atat a imunitatii specifice, cat si a celei nespecifice, cea mai
importanta fiind functionarea deficitara a imunitatii mediate celular.
Infectia primara (2-6 saptamani). Patrunderea HIV in organism poate fi asimptomatica sau insotita de
simptome nespecifice: febra, cefalee, mialgii, limfadenopatie generalizata, etc. Lipsa de specificitate a
manifestarilor clinice face dificil diagnosticul clinic. Diagnosticul serologic este si el dificil, deoarece
anticorpii anti-gp120, anti-gp24 apar in ser dupa 3-8 saptamani de la expunere, fenomen numit
seroconversie. In aceasta perioada, diagnosticul se poate pune prin detectarea antigenului p24, detectarea
genomului viral prin reactia de amplificare genica (PCR) in fluidele sau in celulele infectate, cultivarea
virusului. Dupa intrarea in organism, virusul este transportat in organele limfoide secundare (ganglioni,
MALT, splina) unde se replica intens si este diseminat in tot sistemul limfatic. In aceasta perioada, poate fi
detectat in sange si in LCR si induce scaderea marcata a Ly T CD4+. Viremia acuta induce RI. Precoce sunt
activate Ly T CD8+ (CTL) si abia apoi apare seroconversia (apar anticorpi anti-antigene virale). Raspunsul
CTL pare sa fie cel mai important in controlul viremiei, reusind sa determine scaderea dramatica a nivelului
seric al virusului si cresterea numarul Ly T CD4+, fara insa, sa se mai atinga numarul normal al acestora
(800/mm3 fata de normalul de 1000-1200/mm3). Desi RI fata de HIV se instaleaza precoce si reuseste sa
controleze viremia initiala, eliminarea sa nu este completa, el persistand in organele limfoide secundare, sedii
importante de replicare continua a virusului si de infectare continua a noi Ly T CD4+ si macrofage.
Macrofagele sunt relativ rezistente la distrugerea de catre virus, reprezentand un rezervor major de virioni.
Faza de latenta clinica (poate dura in medie 10 ani). In aceasta faza, virusul extracelular este absent din
fluidele corporale si din Ly T CD4+ din sangele periferic. Totusi infectia progreseaza, cu cresterea numarului
de celule infectate. Clinic, bolnavii prezinta limfadenopatie generalizata, dar SI este competent fata de
majoritatea agentilor infectiosi. Spre finalul acestei faze, unii bolnavi pot dezvolta un grup de simptome,
numite ARC (AIDS-related complex): febra, transpiratii nocturne, scadere ponderala, diaree, limfadenopatie
generalizata, eruptii cutanate. Caracteristica acestei perioadei este scaderea progresiva a numarului de Ly T
CD4+. Mecanismele responsabile de depletia celulelor T CD4+ sunt directe si indirecte. Se pare ca virusul
poate ucide celula parazitata direct, prin liza osmotica sau prin interferarea cu sinteza proteica proprie.
Mecanismele indirecte se refera la Ly T citotoxice ce ucid celulele infectate.
Boala clinic aparenta (SIDA). Cand numarul de Ly T CD4+ scade sub un nivel critic (<200/mm 3) apare
cresterea dramatica a replicarii virale si a viremiei. Se intensifica progresiv susceptibilitatea la infectii si
neoplazii, manifestari clinice caracteristice SIDA: infectii cu patogeni oportunisti (candidoze, pneumonie cu
Pneumocystis carinii, infectii cu virus citomegalic, Mycobacterium tuberculosis, zona zoster), neoplazii
(sarcom Kaposi, limfoame) si degenerarea SNC (encefalopatia progresiva din SIDA, dementa).
Exceptii:
- non-progresorii de lunga durata: persoane infectate, cu viremie absenta sau redusa, nivele normale
circulante de Ly T CD4+, CTL si seroconversie prezente si la care boala nu progreseaza;
- rezistenti la infectie: posibil datorita unor defecte genetice ale receptorilor pentru chemokine;
- seronegativii expusi: prezinta CTL si Ly Th1 specifice HIV, dovada contactului cu virusul.
Tratamentul tinteste blocarea ciclului de viata viral in cateva puncte cheie. Se utilizeaza medicamente care
interfera cu revers-transcriptia ARN-ului viral in ADNc (analogi de nucleozide-zidovudina), inhibitori ai
integrazei virale si inhibitori de proteaza, ce blocheaza maturarea proteinelor virale si formarea virionilor.