ÎNCADRAREA ÎN CATEGORII

Din punct de vedere geometric plăcile sunt elemente la care două dintre dimensiuni sunt
mult mai mari decât cea de a treia (l1, l2 >>hp). Plăcile sunt supuse la încărcări normale
pe planul lor median.

În practică se întâlnesc si alte elemente cu proporții de placă care, functie de modul de

încărcare si rezemare, pot fi clasificate ca pereți, grinzi perete sau diafragme
(orizontale). Fiecare dintre aceste elemente prezintă moduri specifice de comportare și,
prin urmare, metode particulare de calcul si detaliere.

Pentru calculul eforturilor placa se reduce in general la planul său median. Proporţiile
geometrice şi natura încărcărilor fac ca plăcile să fie solicitate în principal la momente
încovoietoare pe două direcţii (Mx,My). Aceste momente pot fi preluate numai prin
dispunerea de armătură longitudinală. Forţele tăietoare (Qx,Qy) au, în cele mai multe
cazuri, valori scăzute ce pot fi preluate în bune condiţii de beton, nefiind necesară
armarea transversală.
Tipul eforturilor predominante este influențată direct de grosimea plăcilor, în mod
convențional putându-se admite următoarea clasificare practică:
• plăcile de grosime medie (lmin/hp=20..40) sunt solicitate predominant la
încovoiere. Aceste plăci sunt utilizate în mod curent la realizarea planşeelor.
• plăcile foarte subţiri (lmin/hp≥40) sunt solicitate predominant la forţă axială (efect
de membrană) însoțită de încovoiere.
 • plăcile groase (lmin/hp≤10) sunt solicitate la forţă tăietoare și moment încovoietor.
Aceste plăci se utilizează, de exemplu, ca radiere pentru fundaţii.
Calculul eforturilor în plăci se face cu metodele specifice Teoriei Elasticității,
considerând un răspuns esențial elastic. Rezolvarea ecuației generale a plăcilor plane se
poate prin metode analitice sau numerice. Cu ajutorul programelor de calcul structural
se poate determina starea de eforturi în plăci prin metoda elementului finit. Alcătuirea
unui model analitic pentru fiecare caz practic de proiectare nu reprezintă însă
întotdeauna soluția optimă din cauza dificultăților de modelare specifice betonului
armat. Ridică dificultăți, de exemplu, modelarea reazemelor şi concentrările de eforturi
secţionale ce pot apărea în jurul punctelor de discontinuitate geometrică sau de aplicare
a încărcărilor concentrate, stabilirea rigidităților pentru secțiunile fisurate.
De aceea, în cazuri curente de proiectare pentru calculul eforturilor în plăci se utilizează
metode aproximative de calcul a eforturilor în plăci.
Alternativ, calculul plăcilor se poate face considerând răspunsul neliniar prin scrierea
unei ecuații de echilibru pentru un mecanism de cedare al plăcii.
În acest capitol se prezintă detaliat fundamentele și modul de aplicare pentru două astfel
de metode aproximative: metoda echilibrului elastic și metoda echilibrului limită.
Metoda echilibrului elastic, o metodă aproximativă care are la bază ipotezele şi metodele
teoriei elasticităţii. Metoda echilibrului limită (calcul postelastic) ia in considerare
mecanismul de plastificare si posibilitatea redistribuirii eforturilor prin deformatiile
neliniare asociate curgerii armăturilor longitudinale.
Pentru plăcile cu contur regulat rezemate pe tot conturul se utilizează în mod curent
armarea cu plase având barele dispuse paralel cu direcţia reazemelor. Pentru
determinarea necesarului de armătură este necesar astfel să se estimeze valorile
momentelor încovoietoare orientate după axe paralele cu reazemele. Aceste momente
sunt notate de regulă cu indicii „x” şi „y” sau „11” și „22”, după indicii axelor după care
sunt orientate.
Valorile momentelor încovoietoare pentru plăcile cu contur rectangular rezemate pe tot
conturul și încărcate uniform distribuit depin în principal de următorii factori:
deschiderile plăcii pe cele două direcții, natura reazemelor și valoarea încărcării.
Momentele sporesc odată cu deschiderile de calcul și cu valoarea încărcării.