Pentru calculul eforturilor placa se reduce in general la planul său median.

Proporţiile
geometrice şi natura încărcărilor fac ca plăcile să fie solicitate în principal la momente
încovoietoare pe două direcţii (Mx,My). Aceste momente pot fi preluate numai prin
dispunerea de armătură longitudinală. Forţele tăietoare (Qx,Qy) au, în cele mai multe
cazuri, valori scăzute ce pot fi preluate în bune condiţii de beton, nefiind necesară
armarea transversală.
Tipul eforturilor predominante este influențată direct de grosimea plăcilor, în mod
convențional putându-se admite următoarea clasificare practică:
• plăcile de grosime medie (lmin/hp=20..40) sunt solicitate predominant la
încovoiere. Aceste plăci sunt utilizate în mod curent la realizarea planşeelor.
• plăcile foarte subţiri (lmin/hp≥40) sunt solicitate predominant la forţă axială (efect
de membrană) însoțită de încovoiere.
• plăcile groase (lmin/hp≤10) sunt solicitate la forţă tăietoare și moment încovoietor.
Aceste plăci se utilizează, de exemplu, ca radiere pentru fundaţii.
Calculul eforturilor în plăci se face cu metodele specifice Teoriei Elasticității,
considerând un răspuns esențial elastic. Rezolvarea ecuației generale a plăcilor
plane se poate prin metode analitice sau numerice. Cu ajutorul programelor de calcul
structural se poate determina starea de eforturi în plăci prin metoda elementului finit.
Alcătuirea unui model analitic pentru fiecare caz practic de proiectare nu reprezintă
însă întotdeauna soluția optimă din cauza dificultăților de modelare specifice
betonului armat. Ridică dificultăți, de exemplu, modelarea reazemelor şi concentrările
de eforturi secţionale ce pot apărea în jurul punctelor de discontinuitate geometrică
sau de aplicare a încărcărilor concentrate, stabilirea rigidităților pentru secțiunile
fisurate.
De aceea, în cazuri curente de proiectare pentru calculul eforturilor în plăci se
utilizează metode aproximative de calcul a eforturilor în plăci.
Alternativ, calculul plăcilor se poate face considerând răspunsul neliniar prin scrierea
unei ecuații de echilibru pentru un mecanism de cedare al plăcii.
În acest capitol se prezintă detaliat fundamentele și modul de aplicare pentru două
astfel de metode aproximative: metoda echilibrului elastic și metoda echilibrului
limită. Metoda echilibrului elastic, o metodă aproximativă care are la bază ipotezele şi
metodele teoriei elasticităţii. Metoda echilibrului limită (calcul postelastic) ia in
considerare mecanismul de plastificare si posibilitatea redistribuirii eforturilor prin
deformatiile neliniare asociate curgerii armăturilor longitudinale.
Pentru plăcile cu contur regulat rezemate pe tot conturul se utilizează în mod curent
armarea cu plase având barele dispuse paralel cu direcţia reazemelor. Pentru
determinarea necesarului de armătură este necesar astfel să se estimeze valorile
momentelor încovoietoare orientate după axe paralele cu reazemele. Aceste
momente sunt notate de regulă cu indicii „x” şi „y” sau „11” și „22”, după indicii axelor
după care sunt orientate.
Valorile momentelor încovoietoare pentru plăcile cu contur rectangular rezemate pe
tot conturul și încărcate uniform distribuit depin în principal de următorii factori:
deschiderile plăcii pe cele două direcții, natura reazemelor și valoarea încărcării.
Momentele sporesc odată cu deschiderile de calcul și cu valoarea încărcării.
De asemenea, momentele pe cele două direcții au valori diferite funcție de modul de
rezemare și de raportul laturilor ochiului de placă. Dacă momentele se dezvoltă în
mod predominant pe una dintre direcții se admite convențional că placa are
descărcare unidirecțională și armătura se dispune preponderent pe această direcție.
În cazul în care placa descarcă în proporții comparabile pe cele două direcții se
spune că aceasta are descărcare bidirecțională.
Pentru a înțelege modul în care se realizează descărcarea unei plăci rezemată pe tot
conturul se poate imagina un ansamblu plan alcătuit din două elemente de tip bară
de lungimi diferite, simplu rezemate la capete, care se intersectează la jumătatea
deschiderii fiecăreia.

Se admite că din sarcina totală, P, o parte, Px, este descărcată de bara mai scurtă iar
restul, Py, este descărcată prin intermediul barei mai lungi.

Dacă se scrie condiția de compatibilitate a deformațiilor celor două bare și anume

wx=wy, se poate determina un raport între forțele Px și Py funcție de raportul dintre
deschiderile celor două bare:

Se observă că, de exemplu, pentru un raport al laturilor ly/lx=1,5 se obține un

raport Px/Py=5, ceea ce înseamnă că 5/6 din totalul încărcării P este transmis la
reazem de către bara mai scurtă.
În practică se admite că dacă raportul laturilor plăcii lmax/lmineste mai mare
decât 2 atunci se poate neglija contribuția fâșiei lungi și placa descarcă predominant
pe direcția scurtă. Ca urmare, armătura de încovoiere va trebui dispusă predominant
pe această direcție. O astfel de placă poartă denumirea de placă cu descărcare
unidirecțională. În caz contrar, plăcile descarcă în proporții comparabile pe ambele
direcții și se numesc plăci cu descărcare bidirecțională.
Trebuie notat ca plăcile sunt armate practic cu reţele de bare dispuse pe ambele
direcţii, indiferent de proporțiile laturilor. La plăcile cu descărcare unidirecțională
barele dispuse pe direcţia scurtă rezultă din calcul iar barele pe direcţia lungă sunt
dispuse pe criterii constructive şi de montaj.