„Generaţia ’80 în proza scurtă”

Muntean Ariana-Adelina
LR-LE-Anul II

Călin Teutișan susține că cele mai multe caracteristici teoretice, stilistice, politice, dar și
sociale, ale postmodernismului, numit și „optzecism” sunt înglobate în volumul „Generația 80 în
proza scurtă” scris de Gheorghe Crăciun și de Viorel Marineasa.
Articolul lui Călin Teutișan în cadrul revistei „Vatra” debutează cu o comparație originală
între modernism și postmodernism, acesta susține că nimic nu poate egala postmodernismul, decât
în mici măsuri, simbolismul lui Macedonski sufocat de presiunea contemporană a modelulului
eminsecian sau avangardele prin politica profund contestatară.
Acesta continuă scrierea articolului cu informații legate de natura neo-avangardistă a
literaturii optzeciste pe care optzeciștii au refuzat-o categoric, de teamă de a nu le fi negată
apartenența la curentul literar numit postmodernism. El susține că vocea prin care scriitorii vremii
s-au remarcat considerabil este cea a criticului literar Ion Bogdan Lefter, deoarece
postmodernismul a fost pus sub semnul întrebării ca o posibilitate culturală românească, deoarece
în teoriile occidentale, el e caracteristic societăților postindustriale.
Despre acestea toate mărturiseşte volumul Generaţia ʹ80 în proza scurtă, fie prin textele
literare pe care le conţine, fie prin anexele ataşate corpusului literar (prefaţa antologatorilor,
mărturisiri ale autorilor, dosar critic etc.). Sugestia le aparţine prefaţatorilor, care ţin să-şi ia
precauţii, în avans, faţă de eventuale critici privitoare la conţinuturile estetice ale antologiei: „Ar
fi o mare iluzie să credem că modelul de proză scurtă promovat de autorii reuniţi în această
culegere ar mai putea fi astăzi resuscitat. O literatură încă recentă se dezvăluie şi se explică pe sine
în… anacronismul ei. Lectura cărţii e inevitabil nostalgică. Condiţii politice concrete au împiedicat
atunci apariţia lui editorială, reluată în 1998. Conform unei mărturisiri a lui Gheorghe Crăciun din
Addenda, proiectul a fost conceput iniţial în 1982, ca formă prospectivă şi programatică de
profilare a unei generaţii încă în curs de afirmare, şi ar fi urmat să poarte titlul ʹ83 proiect de flux.
El se datorează, probabil, şi unui detaliu important de istorie internă a elaborării cărţii. Efortul de
autoconservare e evident. Dar asta nu pentru că el s-ar fi perimat ca tip de perspectivă narativă şi
formă de limbaj, ci pentru că acest model poartă în el marca «vremurilor» în care a fost elaborat şi
amprentele sociale, politice, culturale, existenţiale ale unui context astăzi dispărut, deşi lizibil încă
printre rândurile textelor”.
Călin Teutișan spune că tocmai anumite forme de limbaj, de construcţie a perspectivei
narative, de organizare a blocurilor textuale din fragmentele antologate sunt în pericol să cadă sub
cenzura istoriei şi a lecturii contemporane. Dar nu atât „contextul astăzi dispărut” şi „marca
vremurilor”, deci nu elementele care ţin cu precădere de imaginar ameninţă posteritatea literaturii
cuprinse în volum. Cea mai bună dovadă este proliferarea, în ultimul deceniu, a prozei/romanelor
cu subiecte din epoca totalitară, gen practicat până la saţietate, cu succes de critică şi, uneori, chiar
cu succes de public, în ciuda faptului că o largă generaţie tânără de cititori nu mai are nici o
referinţă directă la respectiva epocă. Textul ar fi menit să-i comunice cititorului povestea (drama?)
Mai exact, acelea dintre texte care duc metodele noi la extrem, ori cele care încearcă o restructurare
din interior a metodelor epice clasice, pierzând controlul asupra lor. Spre exemplu, Un
compartiment de bărbaţi, semnat de Emil Paraschivoiu, având subtitlul Proiect de proză, începe
chiar cu un plan al lucrării, pe puncte, continuă cu formulări eliptice de tipul „divagaţii care nu
reuşesc să mascheze sterilitatea autorului”, consumă câteva notaţii despre ce ar trebui să conţină
fragmentul şi se încheie cu o scrisoare deschisă adresată lui Gheorghe Crăciun şi. unei crize de
inspiraţie, însă reuşeşte doar să transcrie/mascheze (insuficient) panica autorului dinaintea unui
deadline iminent (predarea textului pentru antologarea în volum), iar tensiunea scriiturii textualiste
se diluează.
Autorul susținea mai devreme despre obsesiile optzecismului prezente în Generaţia ’80 în
proza scurtă, pe care prefaţa ni le relevă. Se pare că ideea „desantistă” şi nevoia de delimitare
extremă a membrilor comunităţii literare opzeciste au devenit parte din ADN-ul lor cultural,
dincolo de politicile de piaţă literară şi de carierele individuale ale fiecaruia dintre ei. Înainte de
orice, volumul reprezintă „o antologie de generaţie”. Nu lipseşte nici o doză oarecare de
lamentaţie, să-i zicem, istorică, atunci când autorii prefeţei pun în discuţie sintagma „generaţie
pierdută”, ce fusese atribuită optzeciştilor. Obsesia generaţionistă persistă, aşadar, chiar la sfârşitul
anilor ’90, în discursul optzecist. Este şi aceasta o formă posibilă de automitologizare, chiar dacă
discretă şi indirectă, ducând la orientarea lecturii critice către sensuri specifice.Apoi: „această
antologie e un «mic gros textual» cu de toate […] În cuprinsul acestui corpus de texte nuanţele
sunt mai importante decât contrastele, adevărurile mici sunt mai importante decât adevărurile mari.
Proza scurtă a generaţiei ’80 este o proză neideologizată, care refuză demonstraţiile şi pledoariile”,
mizând pe „nuanţele subtile ale vieţii de zi cu zi şi ale interiorităţii umane anonime”. Răspunsul
vine tocmai din „istoricizarea” (deja, în 1998) a optzecismului într-un depozit canonic al literaturii
române, din care textele din volumul în discuţie vin ca o restituire literară, ca un act cultural, în
sensul general al termenului, sau aproape academic.

• Revista „Vatra”, autor Călin Teutișan, numărul 9-10/2016, paginile 58-61