PROZODIA / VERSIFICAȚIA

Versificația sau prozodia = tehnica alcătuirii versurilor, asigurând muzicalitatea acestora.

Elemente de prozodie: vers, strofă, accent, rimă, ritm, măsura versurilor.

1. Versul este un rând dintr-o poezie (Înveșmântați în haine albe se clatină în fața lunii).
Sinonimul vechi al cuvântului vers este stih (viers).
Versurile unei poezii pot fi scurte (în poeziile populare, de obicei):
Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai... (măsura versurilor este de 5 silabe)
sau lungi (pasteluri): Pe gura scorburilor, vântul plecat a deșteptat un cânt... (măsura
versului este de 17 silabe).

2. Strofa = o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spațiu alb.

Dupa numărul de versuri din care sunt alcătuite, strofele pot fi:
- monovers (strofa cu un vers);
- distih (strofa cu două versuri);
- terțină (strofa cu trei versuri);
- catren (strofa cu patru versuri);
- cvinarie/cvintet (strofa cu cinci versuri) etc.

3. Măsura versurilor = numărul silabelor dintr-un vers.

Pe gu-ra scor-bu-ri-lor vân-tul ple-cat a deș-tep-tat un cânt. (Măsura este de 17 silabe.)

4. Rima constă în potrivitrea/identitatea sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri,
începând cu ultima silabă accentuată.
Tipuri de rimă:
- monorima - toate versurile rimează și este specifică poeziei populare;
- împerecheată - apare atunci când versurile rimează două câte două - primul cu al doilea, al
treilea cu al patrulea;
- încrucișată - apare atunci când primul vers al unui catren rimează cu al treilea, iar al doilea
rimează cu al patrulea;
- îmbrățișată - rimează primul vers cu al patrulea și al doilea cu al treilea.
 5. Ritmul

Ritmul poate fi:

· trohaic - atunci când unitatea metrică este troheul (în gruparea de 2 silabe, prima este
accentuată și a doua neaccentuată). Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru ca este
coborâtor și vioi, dar apare și în poezia cultă.
· iambic - atunci când unitatea metrică este iambul (în gruparea de 2 silabe, prima este
neaccentuată și a doua accentuată). Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit
pentru acele specii ale poeziei culte în care poeții dau glas unor sentimente puternice, tulburătoare
(precum elegia sau meditația).