ACEST MATERIAL ESTE DESTINAT EXCLUSIV STUDENTILOR

PROGRAMULUI DE LICENȚĂ „O.S.P.” SERIA 2022-2025.

MATERIAL NEDESTINAT PUBLICITATII1.
PUBLICAREA SAU DISTRIBUIREA NEAUTORIZATE SUNT INTERZISE
SI SE PEDEPSESC CONFORM LEGII PENALE2

SERVICIUL PUBLIC

1. Noţiunea de serviciu public

Într-un stat democratic principala activitate a administraţiei nu este numai controlul,

decizia, ordinul, ci şi prestaţia prin serviciile oferite colectivităţii.
Prin activitatea sa administraţia trebuie să urmărească a satisface interesele generale
comunitare. În acest scop, pentru a rezolva cerinţele publicului, administraţia organizează
servicii administrative cu misiunea de a satisface cerinţa respectivă. Se consideră că doar
administraţia poate satisface în mod corespunzător cerinţele publicului, activităţile serviciilor
publice având, în general, un caracter obligatoriu. Aşa sunt de exemplu prestaţiile asigurate
de primării (înregistrarea căsătoriilor, naşterilor ori a deceselor) sau de organele de poliţie
(evidenţa populaţiei ori circulaţia rutieră).
Potrivit doctrinei interbelice, serviciul public este un organism administrativ, creat de
stat, judeţ, oraş sau comună, cu o competenţă determinată, cu mijloace financiare procurate
din patrimoniul general al administraţiei publice care l-a înfiinţat, pus la dispoziţia
publicului pentru a satisface în mod regulat şi continuu o cerinţă cu caracter general, căreia
iniţiativa particulară nu ar putea să-i dea decât o satisfacţie incompletă şi intermitentă 147147.
Un serviciu public poate fi realizat şi de un particular dar păstrează anumite caractere
care îl diferenţiază de cel organizat de administraţia publică. Într-adevăr, serviciul public
satisfăcând cerinţe imperioase ale publicului nu poate fi întrerupt fără a aduce o perturbare
1 Art. 7 din legea nr. 8/1996: „Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală
în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și
independent de valoarea și destinația lor, cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice alte opere scrise sau
orale, precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele
școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, fotogramele peliculelor cinematografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un
procedeu analog fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie, artă
monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a metalului, desene, design, precum și alte
opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în general.
2 Art. 196 alin. 1 din legea nr. 8/1996: „ (1) Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la
un an sau cu amendă următoarele fapte comise fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor
recunoscute de prezenta lege:a) reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi
conexe;b) distribuirea, închirierea sau importul pe piața internă al operelor ori al produselor purtătoare de drepturi
conexe, altele decât mărfurile-pirat;c) radiodifuzarea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi
conexe;d) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe;e) realizarea de opere
derivate;f) fixarea, în scop comercial, a interpretărilor sau a execuțiilor artistice ori a programelor de radiodifuziune
sau de televiziune.

147147 Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii generale, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1934, pag. 113;
socială. Astfel, în literatura juridică se dau ca exemplu societăţile particulare care, exploatând
o linie de cale ferată sau o linie de tramvai, alcătuiesc servicii publice, deoarece satisfac
cerinţe generale. Funcţionarea acestor servicii nu poate fi întreruptă deoarece periclitează
transportul persoanelor şi al mărfurilor.
Serviciile publice au fiecare o specialitate precizată de lege, ele neputând îndeplini şi
alte activităţi decât acelea determinate de lege. În statul modern este necesar ca activităţile să
fie specializate deoarece prin specializare funcţionarii ajung să cunoască temeinic cerinţele
publice, să constate lipsurile şi să propună remediile corespunzătoare.
Datorită acestei specializări se poate controla, în mod eficient, activitatea realizată şi
mijloacele utilizate.
Apreciem, în concluzie, că serviciul public este acel organism administrativ înfiinţat
prin lege sau pe baza legii, de către stat, judeţ, oraş sau comună pentru satisfacerea în mod
continuu a unor interese specifice ale membrilor colectivităţii.

2. Trăsăturile serviciului public

Trăsăturile caracteristice ale serviciului public rezultă din conceptul acestuia şi sunt
următoarele:
a)- realizează o activitate de utilitate socială, pentru public;
b)- se află în raport juridic permanent şi sub controlul autorităţii administrative care l-
a înfiinţat şi organizat;
c) - furnizează bunuri sau prestaţii de servicii în mod impersonal, comunităţii în
general;
d) - este supus unui regim juridic, reglementat de principii ale dreptului public în
sensul că acţionează cu scopul de a satisface interesele generale pentru care a fost înfiinţat;
e) - spre deosebire de întreprinderile particulare, serviciului public poate funcţiona
chiar dacă nu este rentabil, astfel încât multe servicii publice sunt gratuite.

3. Principiile activităţii serviciului public

În scopul satisfacerii raţionale şi eficiente a intereselor comunităţii, în statul

democratic este necesar ca activitatea serviciului public să se călăuzească după o serie de
principii.
Potrivit Codului administrativ, înființarea, organizarea și prestarea serviciilor
publice se realizează potrivit principiilor transparenței, egalității de tratament, continuității,
adaptabilității, accesibilității, responsabilității și al furnizării serviciilor publice la standarde
de calitate.
Principiul transparenței reprezintă respectarea de către autoritățile administrației
publice a obligației de a informa cu privire la modul de stabilire a activităților componente și
a obiectivelor, la modul de reglementare, organizare, funcționare, finanțare, prestare și
evaluare a serviciilor publice, precum și la măsurile de protecție a utilizatorilor și la
mecanismele de soluționare a reclamațiilor și litigiilor.
Principiul egalității de tratament în prestarea serviciilor publice reprezintă
eliminarea oricărei discriminări a beneficiarilor serviciilor publice bazate, după caz, pe
criterii de origine etnică sau rasială, religie, vârstă, gen, orientare sexuală, dizabilitate,
precum și asigurarea aplicării unor reguli, cerințe și criterii identice pentru toate autoritățile și
organismele prestatoare de servicii publice, inclusiv în procesul de delegare a serviciului
public.
În prestarea serviciilor publice, autoritățile administrației publice și instituțiile publice,
precum și organismele prestatoare de servicii publice au obligația de a asigura continuitatea.
 Principiul adaptabilității serviciului public reprezintă faptul că, în vederea
îndeplinirii obiectivelor sale, administrația publică are obligația de a răspunde nevoilor
societății.
Principiul accesibilității presupune asigurarea accesului la serviciile publice pentru
toți beneficiarii, în special la acele servicii care răspund unor nevoi de bază ale acestora;
accesibilitatea impune luarea în considerare, încă din faza de fundamentare a înființării
serviciului public, a aspectelor referitoare la cost, disponibilitate, adaptare, proximitate.
Principiul responsabilității asigurării serviciului public reprezintă existența unei
autorități a administrației publice competente cu asigurarea serviciului public, independent de
modalitatea de gestiune și de furnizare/prestare a acestuia către beneficiar.
Principiul furnizării serviciilor publice la un nivel ridicat de calitate reprezintă
stabilirea și monitorizarea indicatorilor de calitate pentru fiecare serviciu public, pe toată
durata de furnizare a acestora. Autoritățile administrației publice și organismele prestatoare
de servicii publice sunt obligate să respecte standardele de calitate și/sau de cost stabilite
pentru serviciile publice.
La randul ei, doctrina dreptului administrativ a apreciat că există anumite principii
care nu pot lipsi din construcția unui serviciu public eficient, indiferent de modificările
legislative conjuncturale. Astfel:
a) Un prim principiu este cel al evoluţiei, care exprimă necesitatea ca serviciul public
să fie permanent în concordanţă cu cerinţele dinamicii vieţii sociale. Intr-adevăr, unele cerinţe
pot să apară iar altele să dispară. De asemenea, interesul general poate să impună o
amplificare sau diminuare a mijloacelor utilizate pentru satisfacerea cerinţelor sociale.
De aici decurge şi regula posibilităţii de a modifica regimul juridic al serviciului
public dacă cerinţele interesului general impun modificarea organizării serviciului public şi
această modificare este legală.
b) Un alt principiu este cel al continuităţii, deoarece o cerinţă publică recunoscută
prin norme juridice nu poate fi satisfăcută cu intermitenţă. Serviciul public satisface un
interes general, imperios pentru populaţie. Principiul continuităţii este incompatibil cu
întreruperea serviciului de către funcţionarii public, care nu se pot sustrage obligaţiei de a
îndeplinii sarcinile ce le revin.
c) Un principiu deosebit de important este cel al egalităţii, în sensul că nu se pot face
diferenţieri între categoriile de persoane în raporturile acestora cu un serviciu public.
Beneficiarii pot cere ca serviciul să furnizeze aceleaşi prestaţii fiecăruia dintre ei. Aceasta
înseamnă că serviciul public trebuie să fie neutru şi să aplice regula egalităţii de tratament
pentru toţi beneficiarii.
d) Alte principii importante în activitatea serviciilor publice se referă la
proporţionalitatea mijloacelor în raport cu obiectivele urmărite şi de asemenea că, pe durata
funcţionarii unui serviciu public se aplică regula conform căreia interesul general trebuie să
primeze faţă de interesul particular.

4. Clasificarea serviciilor publice

Conform aprecierilor din doctrină, serviciile publice se clasifică, în principiu, după

două criterii:
1) - după forma de organizare şi
2) - după obiectul de activitate148148.

148148 Valentin Prisăcaru – Tratat de drept administrativ român, partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 125
1) După forma de organizare, serviciile publice se împart în patru categorii şi anume:
a) – organe ale administraţiei publice;
b) – autorităţi sau instituţii publice;
c) – instituţii de interes public;
d) – regii autonome de interes public.

a) În ce priveşte serviciile publice care funcţionează sub formă de organe ale

administraţiei publice, acestea se caracterizează prin aceea că:
- funcţionează potrivit legii;
- au drept scop satisfacerea unor interese de specialitate ale membrilor societăţii (ex.
apărare, învăţământ, sănătate etc.)
- mijloace financiare necesare bunei lor funcţionări sunt furnizate de la bugetul national de
la bugetele locale, după cum aceste servicii publice sunt de interes naţional sau local;
- activitatea lor se desfăşoară din oficiu, dar uneori şi la cerere.
Astfel, activitatea serviciilor ministerelor se desfăşoară din oficiu, pe când notariatele
publice funcţionează numai la cererea celor interesaţi.
Poliţia îşi desfăşoară activitatea atât din oficiu, cât şi la solicitarea persoanelor fizice
sau juridice;
- activitatea lor se desfăşoară, de regulă, în mod gratuit;
- activitatea acestor servicii se realizează cu personal având pregătirea de specialitate (la
Ministerul Justiţiei – jurişti, la Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei – ingineri în
domeniu, la Ministerul Sănătăţii – medici etc.);
- activitatea lor se desfăşoară continuu şi în mod ritmic, după un program care trebuie adus
la cunoştinţa membrilor societăţii;
- pentru realizarea activităţii pentru care au fost organizate, emit acte administrative.
Din caracteristicile enumerate, rezultă că serviciile publice care funcţionează sub
forma organelor administraţiei publice constituie o categorie distinctă de servicii publice ce
se deosebeşte de celelalte forme de servicii publice prin faptul că, prin aceste servicii publice
statul îşi exercită suveranitatea sa faţă de toate celelalte persoane fizice şi juridice.

b) Serviciile publice care funcţionează sub formă de autorităţi sau instituţii publice,
se caracterizează prin aceea că:
- funcţionează potrivit legii sau altor acte normative;
- funcţionează pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii
respective, dar şi a altor persoane fizice sau juridice inclusiv străine. Spre deosebire de
serviciile publice care funcţionează sub forma organelor administrative, în care interesele
generale ale societăţii sunt satisfăcute, de regulă, prin emiterea de acte administrative, în
cazul acestor servicii publice interesele generale ale membrilor societăţii sunt satisfăcute,
în principal, prin activităţi materiale, de ordin economic, deci ca operaţiuni materiale;
- referitor la mijloacele financiare necesare bunei lor funcţionări sunt asigurate, în
principal, din venituri proprii şi numai în subsidiar din bugetul administraţiei centrale de
stat sau din bugetele locale;
- activitatea lor se desfăşoară la cerere precum apelarea la serviciul telefonic, la mersul cu
mijloacele de transport în comun sau serviciile de mesagerie;
- activitatea acestor servicii se desfăşoară contra cost;
- ele sunt încadrate, pentru realizarea activităţii de specialitate pentru care au fost înfiinţate,
cu personal având pregătirea de specialitate corespunzătoare;
- activitatea lor se desfăşoară în mod continuu, realizând sarcinile după un program adus la
cunoştinţa celor interesaţi.
 c) Instituţiile de interes public sunt persoane juridice particulare care complinesc
sarcinile administraţiei statului (ex. facultăţile şi farmaciile particulare);
d) Regiile autonome de interes public, au fost înfiinţate potrivit Legii nr. 15/1990
prin transformarea unităţilor economice de stat. În literatura de specialitate, acestea au fost
clasificate, indiferent dacă sunt de interes naţional sau de interes local, în două categorii şi
anume:
- regii autonome de interes public şi
- regii autonome comerciale.
Din prima categorie şi care interesează dreptul administrativ fac parte acele regii care
prin activitatea ce o desfăşoară sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale
membrilor societăţii. Astfel, funcţionează Societatea Naţională a Căilor Ferate şi
Administraţia Naţională a Drumurilor. Din obiectul lor de activitate rezultă faptul că acestea
au fost create pentru a satisface interesele generale ale membrilor societăţii.
2) După obiectul lor de activitate, serviciile publice se împart în:
a) - poliţie şi apărare naţională;
b) - financiare şi fiscale;
c) - învăţământ;
d) - asistenţă socială şi igienă;
e) - artă şi cultură şi
f) - economice.
Utilizarea noţiunii serviciilor publice, după obiectul lor în domeniul economic permite
o distincţie fundamentală din punct de vedere juridic între serviciile publice administrative şi
serviciile publice industriale sau comerciale149149.
Există o mare varietate a serviciilor publice administrative, care reprezintă alte
structuri decât cele care au ca obiect de activitate industrială sau comercială.
Serviciile publice industriale şi comerciale se caracterizează prin aceea că sunt
întreprinderi productive, de distribuire, de transport, de credit, de comerţ etc.
3) În funcție de conținutul activității, serviciile publice pot fi servicii de interes
economic general și servicii noneconomice de interes general.
4) Din punctul de vedere al competenței teritoriale pentru a răspunde nevoilor de
interes public, serviciile publice pot fi servicii publice de interes național și servicii publice
de interes local. Serviciile publice de interes național sunt serviciile publice care răspund
nevoilor cu caracter general ale întregii populații și care, datorită naturii și importanței, sunt
în competența autorităților administrației publice centrale; serviciile publice de interes local
sunt serviciile publice care răspund în principal nevoilor colectivităților locale și care sunt
realizate în mod optim prin acțiunea autorităților administrației publice locale.
5) În funcție de modalitățile de realizare a prestării, serviciile publice sunt servicii
publice prestate/furnizate în mod unitar fie de către o autoritate a administrației publice, fie
de către un organism prestator de servicii publice și servicii publice prestate/furnizate în
comun de către una sau mai multe autorități ale administrației publice sau de unul sau mai
multe organisme prestatoare de servicii publice.

5. Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public

Modalitățile de gestiune ale unui serviciu public sunt:
a) gestiunea directă;
b) gestiunea delegată.

149149 Mircea Preda - op. cit., pag. 73;

 Gestiunea directă este modalitatea de gestiune prin care o autoritate a administrației
publice își asumă/exercită nemijlocit competența care îi revine cu privire la prestarea unui
serviciu public potrivit legii sau actului de reglementare a serviciului public.
Gestiunea directă se poate realiza de către o autoritate a administrației publice, de
către structurile cu sau fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile
reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, cu capital social integral al statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate
de autoritățile administrației publice sau alte persoane juridice de drept privat, după caz, cu
respectarea prevederilor legale.
Gestiunea delegată este modalitatea de gestiune prin care prestarea serviciului public
se realizează în baza unui act de delegare și/sau a unei autorizări din partea autorității
administrației publice competente, cu respectarea prevederilor din legislația privind achizițiile
publice, achizițiile sectoriale și concesionarea de servicii, de către organismele prestatoare de
servicii publice, altele decât o autoritate a administrației publice, de către structurile cu sau
fără personalitate juridică ale acesteia, de către societățile reglementate de Legea societăților
nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu capital social integral al
statului sau al unității administrativ-teritoriale înființate de autoritățile administrației publice
sau alte persoane juridice de drept privat, după caz. Gestiunea delegată poate implica dreptul
organismului prestator de servicii publice de a utiliza infrastructura aferentă serviciului
delegat, printr-una dintre modalitățile prevăzute de legislația aplicabilă fiecărui tip de
serviciu.
Autoritățile administrației publice au obligația de a monitoriza, evalua și controla
modul de prestare a serviciilor publice din sfera lor de competență, indiferent de modalitatea
de gestiune adoptată, în limitele competențelor stabilite de legislația aplicabilă fiecărui tip de
serviciu public.

6. Înfiinţarea şi desfiinţarea serviciilor publice

Înfiinţarea de noi servicii publice este determinată de necesitatea satisfacerea unor

aspecte specifice ale interesului general al membrilor societăţii.
Astfel, de exemplu, în 1991 s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru handicapaţi, organ
de specialitate al administraţiei publice centrale, care realizează coordonarea, îndrumarea şi
controlul activităţii de ocrotire socială a persoanelor handicapate, în scopul recuperării,
integrării socio-profesionale şi asigurării protecţiei sociale a acestora.
Tot astfel, pentru satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii în perioada
de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă prin Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale s-a
înfiinţat Agenţia Naţională pentru Privatizare, serviciu public de interes naţional, cu direcţii
judeţene şi în municipiul Bucureşti, ca servicii publice descentralizate.
Răspunzând aceloraşi necesităţi, s-a înfiinţat Secretariatul de stat pentru minorităţi.
Acestea sunt exemple de creare în ultimii ani a unor servicii publice sub formă de
organe ale administraţiei publice.
Serviciile publice se pot organiza însă şi sub formă de instituţii publice, create pentru
satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii. Astfel, pentru cunoaşterea de
organismele politice, asociaţiile neguvernamentale şi cetăţenii români a problematicii
drepturilor omului, modului în care drepturile omului sunt garantate în alte ţări, îndeosebi în
ţările occidentale, prin Legea nr. 9/1991 a fost înfiinţat Institutul Român pentru Drepturile
Omului ale cărui servicii sunt deschise tuturor utilizatorilor150150.

150150 a se vedea Valentin I. Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, op. cit., pag. 123;
 Tot ca instituţii publice pentru satisfacerea interesului statului de a forma personal tot
mai calificat pentru diverse domenii s-au înfiinţat în ultimii ani mai multe universităţi.
În fine, pentru satisfacerea unor interese generale ale membrilor societăţii, statul,
judeţul, oraşul şi comuna, care sunt titularii dreptului de proprietate asupra bunurilor ce
alcătuiesc proprietatea publică şi privată a acestora, afectează o parte din această proprietate
unor servicii publice menite să satisfacă interesele de natură economico-socială, ale
membrilor societăţii dotate cu patrimoniul necesar şi cu personalitate juridică, ele sunt ceea
ce azi se numesc regii autonome, cu precizarea că doar unele dintre acestea întrunesc
trăsăturile serviciului public, celelalte având caracter comercial.
Serviciul public se reorganizează şi se desfiinţează tot de către organul administraţiei
publice şi prin acte juridice de acelaşi nivel prin care s-a înfiinţat. Desigur însă că, pentru
cazurile de reorganizare, dar mai cu seamă de desfiinţare sunt valabile şi actele cu putere
juridică superioară.

STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Consideraţii generale

Construcţia sistemului administraţiei publice este legată, de sarcinile care revin

acestui sistem.
De aceea, alături de criteriul teritorial, în structura sistemului administraţiei publice un
rol deosebit are şi criteriul funcţional care îi determină latura funcţională. Criteriul funcţional
al structurii sistemului administraţiei publice ne arată ce fel de activitate desfăşoară diferitele
părţi componente ale acestui sistem. Din acest punct de vedere, vor constata o demultiplicare
a sistemului administraţiei publice într-o varietate de forme organizatorice prin care se
realizează administraţia publică ca activitate prin care se organizează executarea şi se execută
legea ca expresie a interesului general al colectivităţii sociale organizat în stat. Această
demultiplicare în structura funcţională a sistemului administraţiei publice are un aspect
calitativ şi unul cantitativ. Aspectul cantitativ ne arată numărul organelor care compun
sistemul administraţiei publice, cel calitativ, ne arată natura activităţilor pe care aceste organe
o desfăşoară într-un domeniu sau altul de activitate. Astfel se conturează, din punct de vedere
juridic, noţiunea de organ al administraţiei publice care îndeplineşte activitatea de organizare
a executării şi de executare a legii potrivit unei competenţe materiale.
Organele administraţiei publice sunt constituite, în cadrul sistemului administraţiei
publice, în vederea realizării unor sarcini cu caracter general de organizare şi conducere
printr-o activitate dispozitivă, actele sunt create în vederea realizării unor sarcini de prestaţie,
ca servicii publice. Diversitatea sarcinilor ape care le realizează aceste organe din punct de
vedere funcţional determină şi varietatea formelor de organizare. Astfel, unele sunt
organizate sub forma ministerelor, a unor agenţii, secretariate de stat, a primăriilor şi
prefecturilor, ş.a. Altele, în special cele care îndeplinesc sarcini de prestaţie economică sau
social-culturală, sunt organizate în regii autonome societăţi comerciale, ca instituţii social-
culturale care poartă diverse denumiri (universităţi, licee, spitale, teatre, biblioteci etc.).

2. Construcţia sistemului administraţiei publice după criteriul funcţional

Structura funcţională a sistemului administraţiei publice, este inseparabil legată de

structura teritorială a acestuia, deoarece, existenţa acestui sistem este de neconceput fără o
implantare teritorială şi o funcţionalitate care să-i asigure finalitatea, care se exprimă în
sarcinile ce revin sistemului administraţiei publice.
 Câteva probleme care se pun în legătură cu aspectul funcţional al sistemului
administraţiei publice.
Prima, este aceea de a şti ce determină dimensiunile sistemului administraţiei publice.
Din cele arătate rezultă legătura indestructibilă dintre sarcinile care revin sistemului
administraţiei publice şi componentele sistemului (cantitativ şi calitativ). Cu cât sunt mai
numeroase şi mai complexe sarcinile administraţiei publice cu atât este mai amplu şi
diversificat sistemul acestei administraţii. Dar la aceeaşi masă de sarcini pot exista mai puţine
organe ale administraţiei publice şi în funcţie de felul în care sunt concepute aceste sarcini de
forurile care au competenţa în ceea ce priveşte organizarea administraţiei publice. În primul
rând organele puterii politice, respectiv puterea legiuitoare şi puterea executivă – care
apreciază utilitatea unor organe sau altele din punct de vedere al interesului general, care este
un interes public. În această privinţă trebuie subliniat că nu este neapărat necesară existenţa
unor organe specializate pentru fiecare tip de sarcini care revin administraţiei publice, sau
neapărat să fie creat un organ special când se iveşte o sarcină nouă pentru administraţia
publică. Mai multe sarcini care revin administraţiei publice pot fi realizate de un singur
organ, iar apariţia unor sarcini noi pot fi realizate cu organe deja existente în sistemul
administraţiei publice. Din acest punct de vedere se impune o raţionalizare a structurii
sistemului administraţiei publice atât din punct de vedere funcţional cât şi teritorial.
Principiile unei astfel de raţionalităţi sunt oferite de ştiinţa administraţiei în tehnologia de
organizare metodică.
O altă problemă este aceea a construcţiei sistemului administraţiei publice pe
principiul autonomiei funcţionale. Potrivit acestui principiu părţile componente ale sistemului
administraţiei publice trebuie să dispună de autonomie în funcţionalitatea lor, determinându-
li-se atribuţiile şi compartimentele lor organizatorice. Prin componente organizatorice avem
în vedere personalul, mijloacele materiale şi cele financiare, competenţa, personalitatea
juridică şi organizarea controlului.
Prin aceste elemente se exprimă autonomia funcţională a unei părţi componente a
sistemului administraţiei publice, asigurându-se funcţionalitatea raţională a componentei
respective (organul) şi pe cale de consecinţă a sistemului administraţiei publice în ansamblu,
prin integrarea armonioasă a fiecărui organ a administraţiei publice în totalitatea acestor
organe.
Deci, ca o concluzie la această problemă, menţionăm că prin structura
funcţională a administraţiei publice înţelegem diviziunea sau indiviziunea sarcinilor
administraţiei publice sau distribuirea diferitelor sarcini care revin administraţiei între
organe distincte.
Problema structurii funcţionale a administraţiei publice se pune atât pe plan central cât
şi pe plan local, după cum vom vedea în continuare.

3. Structura funcţională la nivelul administraţiei centrale

Această problemă prezintă importanţă pentru faptul că ministerelor şi celorlalte

organe centrale ale administraţiei publice le revine sarcina realizării prevederilor în diferite
domenii sau ramuri de activitate. Acestora li se subordonează diferite instituţii, întreprinderi
cu ajutorul cărora sunt îndeplinite sarcinile administraţiei în domeniile sau ramurile de
activitate respective.
De felul în care se structurează administraţia ministerială depinde în mare măsură
eficienţa întregii administraţii publice deoarece ministerele sunt principalele organe
directoare cărora li se subordonează diferite organe, instituţii şi întreprinderi de stat prin care
se înfăptuiesc sarcinile administraţiei. Numărul ministerelor este în corelaţie directă cu masa
de servicii pe care le are de îndeplinit administraţia publică. Desigur, este de dorit că
administraţia publică să cuprindă un număr cât mai mic de prea mare pe venitul naţional. Dar
un număr restrâns de ministere ridică dificultăţi care fac administraţia de stat ineficientă.
Împărţirea sarcinilor pe diferite ministere fragmentează structura administraţiei
publice ori, acţiunea administraţiei trebuie să aibă o unitate. De aceea este necesară o
subordonare a tuturor ministerelor unei autorităţi supreme. În această privinţă există mai
multe posibilităţi practicate de diferite administraţii. Poate exista un organ personal, primul
ministru, căruia i se subordonează miniştrii şi pe care trebuie să-l consulte înainte de a lua
vreo măsură. Este apoi regimul prezidenţial în care preşedintele statului este şeful
administraţiei (executivului) şi deci, autoritatea supremă pentru toţi miniştri.
În prezent în România se pune problema competenţei şi a promovării numai pe baza
competenţei funcţionarilor administraţiei de stat.

4. Structura funcţională la nivelul administraţiei locale

Sarcinile deosebit de complexe ale administraţiei publice care constau în prescripţiuni

şi prestaţiuni nu pot fi realizate numai prin administraţiile ministeriale. Aceste sarcini se
realizează printr-un mare număr de instituţii şi întreprinderi de interes republican şi prin
organe locale ale administraţiei publice, precum şi prin instituţii şi întreprinderi de interes
local. Instituţiile şi întreprinderile de stat de interes republican sunt create în scopul realizării
unor prescripţiuni. Din acest punct de vedere, ele au sarcini mult mai simple şi limitate şi din
această cauză sunt mai omogene şi mai specializate decât cele ale administraţiei ministeriale.
Aşa de exemplu, sarcinile unei universităţi sunt mai simple şi mai omogen specializate decât
acelea pe care le are Ministerul Educației. De aici şi necesitatea autonomiei depline
universitare. Aceste organe ale administraţiei publice au un statut juridic care le fac să se
deosebească de administraţia ministerială. Au personalitate juridică distinctă de aceea a
ministerelor şi o competenţă proprie care le îngăduie să facă acte juridice. Ele dispun şi de o
anumită autonomie de acţiune în domeniul în care sunt specializate. Trebuie precizat însă că
ele nu pot fi independente de administraţia ministerială ci, se subordonează ministerelor, care
au drepturi multiple de control asupra activităţilor acestor administraţii neministeriale, mai
ales asupra deciziilor lor.
În ceea ce priveşte administraţia locală, aceasta se poate prezenta, din punct de vedere
funcţional, într-o unitate sau diversitate de organe. De exemplu, la comune, primăria
realizează sarcinile administraţiei locale.
Autonomia funcţională a organelor administraţiei publice se axează pe structura
funcţională a administraţiei şi implică stabilirea unei competenţe raţionale pentru
fiecare parte componentă a sistemului de organe ale administraţiei publice, astfel încât
să asigure perfecta funcţionalitate a părţilor şi a ansamblului sistemului organelor
administraţiei publice.

STRUCTURA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢEI

ADMINISTRAŢIEI

Administraţia acţionează în permanenţă şi cuprinde o reţea de birouri, servicii, etc. a

căror structură şi activitate se conformează nu numai principiilor şi regulilor juridice, dar şi
principiilor de planificare, organizare, conducere, coordonare, control dintr-o întreprindere.
Drept urmare, în structura şi activitatea administraţiei se include, în măsura în care o
asemenea înglobare este compatibilă cu natura sa, tehnicile moderne utilizate în
întreprinderi. Dezvoltarea structurii administraţiei este determinată de propriile sale cerinţe
organizatorice, cu scopul de a servi, raţional şi eficient, interesele generale ale societăţii şi ale
fiecărui om.
Ştiinţa administraţiei cercetează structura administraţiei, deoarece aceasta îi asigură
activitatea. Într-adevăr, pentru ca administraţia să poată acţiona, în scopul îndeplinirii
sarcinilor sale, este necesar ca ea să fie organizată. Acest mod de organizare este stabilit prin
norme juridice şi constituie structura sa. Prin noţiunea de structură se înţelege ordinea şi
poziţia elementelor care compun un organ al administraţiei. În vederea înfăptuirii sarcinilor
ce le revin, organele administraţiei se divid şi se subdivid în mai multe părţi componente.
Distincţia şi relaţia dintre aceste diviziuni definesc, de asemenea, structura administraţiei.
Spre deosebire de structura fizică, de exemplu a moleculelor, sau de cea biologică, a
organismelor vii, structura administraţiei este stabilită prin acte normative.
Structura nu este identică pentru toate organele administraţiei, deoarece ea este
determinată de obiectivele mari care sunt diferite, după caz (sarcini politico-administrative,
economice, social-culturale sau ştiinţifice). Instituţiile administraţiei ce înfăptuiesc sarcini
generale pot avea o structură asemănătoare, o structură tip, iar acelea ce îndeplinesc sarcini
tehnice, de specialitate, urmează să aibă o structură deosebită pentru fiecare specialitate în
parte, o structură deosebită pentru fiecare specialitate în parte, o structură individuală. În
noţiunea de structură mai intră şi stabilirea funcţiilor ce alcătuiesc drepturile şi subdiviziunile
organismului administraţiei.
Pentru ştiinţa administraţiei noţiunea de structură este echivalentă cu aceea de
organizare, în măsura în care prin organizare se înţelege constituirea unui organ al
administraţiei din diferite elemente. De aceea, uneori aceste noţiuni se utilizează împreună
structura organizatorică pentru a desemna alcătuirea internă a unui organ al administraţiei.
Întreg ansamblul organelor administraţiei, cu multiplele lor diviziuni şi subdiviziuni,
formează o unitate organică: Administraţia Statului, ce constituie obiectul de cercetare al
ştiinţei administraţiei. Unitatea Administraţiei Statului este asigurată în ţara noastră, prin
aceea că există un singur organ ce4ntral al administraţiei şi anume Guvernul condus de
primul-ministru.
Prin cercetările sale, în ştiinţa administraţiei se urmăreşte să se determine structura
optimă a organelor Administraţiei Statului. În acest scop se studiază modul de repartizare a
atribuţiilor între organele administraţiei şi a sarcinilor între funcţionarii ce alcătuiesc un organ
al administraţiei. Totodată, în ştiinţa administraţiei se examinează mijloacele de ase obţine
raţionalizarea şi simplificarea structurii instituţiilor din administraţie. Utilitatea studiului
privind structura administraţiei constă în:
 Crearea unor organe ale administraţiei strict necesare realizării sarcinilor,
evitându-se înfiinţarea unor instituţii inutile. Pentru atingerea acestui obiectiv,
urmează a se studia realităţile sociale în dinamica lor, propunându-se
constituirea unor instituţii ale administraţiei numai dacă utilitatea lor este
fundamentată ştiinţific;
 În urma determinării treptelor de organizare ale administraţiei pe plan central
şi local se poate propune suprimarea acelor instituţii administrative ce ar
prezenta verigi inutile;
 Reducerea cheltuielilor din administraţie, servindu-se astfel interesul general;
 Realizarea unei îmbunătăţiri a structurii administraţiei pentru ca instituţiile
sale să poată îndeplini, la un nivel calitativ sporit, sarcinile ce le-au fost
încredinţate. Optimizarea structurii, a formelor organizatorice, urmează a fi
efectuată în concordanţă cu realităţile sociale, cu scopul satisfacerii cerinţelor
umane, ceea ce constituie obiectivul principal al administraţiei;
  Se ajunge la concluzia că organizarea raţională a administraţiei înseamnă
apropierea sa de locuitorii din unităţile administrativ – teritoriale în scopul
cunoaşterii şi satisfacerii exigenţelor acestora.
Cercetările în ştiinţa administraţiei, cu privire la structura Administraţiei Statului
urmăresc îmbunătăţirea acesteia şi trebuie să fie efectuate fără întrerupere, deoarece ea se află
într-o anumită evoluţie, datorită sarcinilor care îi revin într-o etapă socială sau alta. Într-
adevăr, evoluţia socială necontenită face ca structura administraţiei să nu mai prezinte, ca
odinioară, un caracter de imobilitate, ci unul dinamic, în raport cu activitatea ei şi de aici
necesitatea unor propuneri de îmbunătăţire, în concordanţă cu aceste transformări rapide. În
cazul în care asemenea propuneri nu sunt suficiente, pe baza cercetărilor în ştiinţa
administraţiei, se procedează la reorganizarea structurii unor instituţii ale administraţiei.
Cercetarea structurii mai implică definirea unui tip de structură, ce reprezintă o soluţie
pe care o poate primi problema studiată într-o anumită etapă. Desigur că diferitele probleme
nu pot avea o singură şi unică soluţie, mai ales în cadrul administraţiei locale care prezintă
particularităţi specifice diferite de administraţia centrală.
Structura internă a administraţiei. Un organ sau o instituţie din administraţie este
alcătuită din colectivul de oameni – funcţionari – care au atribuţii ce formează competenţa
acestora şi din mijloacele materiale şi financiare. Structura internă a instituţiilor din
administraţie cuprinde acest ansamblu care permite desfăşurarea activităţii lor.
În ştiinţa administraţiei se urmăreşte înfăptuirea unei administraţii eficiente cu
cheltuieli minime. Această regulă determină un principiu al structurii interne a administraţiei,
anume organizarea funcţionarilor şi utilizarea mijloacelor materiale şi financiare în funcţie de
cerinţele realizării competenţelor lor.
Ansamblul compartimentelor de activitate cu diferitele lor denumiri: birouri, servicii,
secţii, oficii, direcţii etc., alcătuiesc „structura internă” a instituţiei sau „aparatul” unei
instituţii a administraţiei sau „organizarea internă” a acesteia.
Prin organizarea internă a organului administraţiei sunt stabilite structura internă şi
sarcinile ce-i revin în realizarea atribuţiilor. Repartizarea sarcinilor determină structura sub
aspectul funcţionării, a „structurii funcţionale”. De aceea, structura internă a organului
administraţiei mai poate fi denumită structura funcţională.
Noţiunea de structură funcţională se regăseşte în toate organele Administraţiei
Statului, fie ele centrale sau locale. În ţara noastră, putem distinge o structură funcţională
deoarece toate organele Administraţiei Statului sunt îndrumate de anumite organe ale
administraţiei centrale cu caracter funcţional, subordonate Guvernului şi de unele organe
locale funcţionale subordonate consiliilor judeţene sau locale. De asemenea, în ce priveşte
organizarea internă a tuturor organelor administraţiei există subdiviziuni cu caracter
funcţional, de exemplu la ministere, unde se găsesc direcţii funcţionale.
Structura organelor administraţiei poate oglindi din punct de vedere cantitativ sau
calitativ.
Cantitativ, se reflectă în numărul organelor sau instituţiilor administraţiei,
specializate, în care se subdivide Administraţia Statului. Această cifră corespunde numărului
de diviziuni efectuate în cadrul sarcinii totale a Administraţiei Statului.
Calitativ se traduce în determinarea competenţei materiale a sectorului de activitate
atribuit fiecăreia dintre instituţiile administraţiei.
Organizarea administraţiei poate fi efectuată şi în raport de teritoriul statal. În toate
statele cadrul special este delimitat juridic în unităţi administrativ-teritoriale. În ţara noastră,
teritoriul statului este divizibil şi unitar, iar unităţile administrativ-teritoriale sunt organizate
în interesul unei mai bune serviri a nevoilor colectivităţilor de oameni ce locuiesc în ele. În
realitate, nu teritoriul determină structura administraţiei, ci volumul de sarcini ce urmează a fi
înfăptuit, în folosul oamenilor. De altfel, nici nu sunt posibile raporturi juridice cu teritoriul
care nu poate avea personalitate juridică. Raporturile juridice se stabilesc între persoanele
juridice unităţi administrativ-teritoriale sau diferite organe ale Administraţiei Statului situate
pe teritoriul Statului.
În loc de structură teritorială este mai exactă terminologia de organe centrale şi locale
ale administraţiei.
Aşadar, criteriul juridic al competenţei este pus în serviciul unei optime administrări
şi anume al oamenilor. Ţinând seama de datele ştiinţifice şi de realităţile sociale care atestă
existenţa unor sarcini de interes republican şi local, Constituţia noastră consacră existenţa
unor organe centrale şi locale ale administraţiei statului.
Având la bază aceste noţiuni vom trece în prelegerile următoare la analiza, în mod
concret, a modului de organizare şi funcţionare a diferitelor componente ale sistemului
administraţiei publice .