Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
„ Trecuse atât de multă vreme de când nu îl văzuse pe băiatul lui. Până să se despartă, nu stătuseră niciodată
departe unul de celălalt mai mult de o jumătate de zi. Deseori Peter pleca de acasă dimineaţa. Pax măsura cuşca
dintr-o parte în alta, tot mai agitat, până după-amiază, când Peter se întorcea, purtând pe el mirosul altor pui de
oameni şi izul straniu al autobuzului mare, galben, care îl aducea până acasă. Şi, în fiecare după-amiază, Pax îl
examina, încercând să detecteze orice posibilă rană, şi se asigura din nou că băiatul era teafăr. După aceea se putea
relaxa şi puteau începe jocul.
De acum trecuse de amiază. Pax lătră din nou. De data aceasta îşi înălţă şi Surul vocea ca un ecou. Pax se
întoarse în fugă până la potecă. Era nerăbdător să pornească mai departe. Surul se clătină pe picioare.
Pax îşi dădu seama că Surul trebuie să se odihnească. Îl conduse pe vulpoiul rănit până la un loc acoperit cu
muşchi, la umbra rotundă a unui pin. Surul îşi aşeză capul pe labe şi, până ce Pax îi curăţă din nou rana, adormi.
Cât stătu de veghe, Pax se gândi la lucrurile pe care îi plăcea cel mai mult să le facă împreună cu băiatul,
atunci când îl găsea: se rostogoleau pe afară împreună, se jucau de- a vânătoarea, explorau curtea acoperită cu
iarbă şi păduricea din spate.”
(Sara Pennypacker, Pax)