Curs Geodemografie

Curs de geodemografie
Lector Dr. Tudora Daniel
GEODEOMGRAFIE
Curs
Lector dr. TUDORA Daniel

DINAMICA POPULAȚIEI
Introducere.
PARTEA I: CONCEPTE, TEHNICI ȘI METODE
1. Rata natalității, fertilitatea și reproducerea.
2. Nuptialitatea și divorțul.
3. Mortalitatea
4. Tipuri de bilanț demografic
PARTEA II: TEORII

5. Tranziția demografică: „concept” și „măsură”
6. „Tranziția epidemiologică”: „un proces” liniar?
7. Modele de tranziție demografică
8. Modernizarea demografică
PARTEA III: CREȘTEREA DEMOGRAFICĂ DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
7. Evoluția populației lumii: „suntem” la „capătul” exploziei demografice?
8. Sărăcia și creșterea demografică – relații demo-economice

Studiul dinamicii populației (natalitate, mortalitate și migrații) constituie aspectul cel mai relevant și esențial în
analiza demografică, dar și cel mai complex la nivel metodologic.
Primul motiv al acestei dificultăți constă în faptul că o bună parte din sursele pe care se bazează Geografia
Populației nu au un scop definit demografic, ci frecvent unul administrativ (înregistrări civile de nașteri, decese,
căsătorii, divorțuri etc). Natura administrativă a acestor surse, determină ca majoritatea înregistrărilor să fie
efectuate la nivel de structuri spațiale decizionale, artificiale (circumscripții, municipalități, provincii) și, prin
urmare, nu au întotdeauna o semnificație geografică.
O a doua dificultate este de natură teoretică, ținând cont că factorii care explică dinamica populației (în special
fertilitatea, nupțialitatea și migrațiile) sunt de diferite tipuri: sociologici, economici, culturali (schimbarea
mentalităților), juridici, psihologici, geografici și prin urmare, cauzele care produc dinamica populației vor deveni
neinteligibile utilizând instrumentele de analiză specifice demografiei, de regulă cantitative.
A treia dificultate constă într-o ordine metodologică: indicii și ratele legate de dinamica demografică sunt
obligate să pună in relație variabilele-flux cu variabilele-stocuri. Variabilele de flux se caracterizează prin faptul
că sunt înzestrate cu o dimensiune temporală, dinamică, continuă, în continuă schimbare: nașterile, decesele,
căsătoriile, migrațiile au acest caracter al variabilelor de flux. Dimpotrivă, populațiile de stoc sunt utilizate pentru
descrieri sau analize statice: o populație cu o anumită referință spatială la un moment dat (de obicei un an de
recensământ). Astfel, populațiile de stocuri sunt sinonime cu numere demografice cu carcater de ipostază.
Ratele sunt acele cotații în al căror numărător există un flux total de evenimente (nașteri, decese,
căsătorii), în timp ce la numitor este prezent un stoc total de populație.
Împărțind fluxul variabil la populația totală - sau stocul variabil - la un moment dat (de obicei la momentul central
al anului: populația începând cu 1 iulie) și înmulțind acest coeficient cu o constantă (1.000), fluxul variabil se
transformă într-un indicator care permite comparații între unitățile spațiale, chiar dacă acestea par a fi extrem
de diverse, din cauza suprafetei, a volumului populației sau a momentului istoric la care se referă.
Principalele rate brute care calculează comportamnetul dinamic al unei mase demografice sunt:
a. rata natalității brute (N),

b. rata mortalității brute (M),
c. rata de creștere vegetativă (BN),
d. rata de creștere reală (BT), în care intervin migrațiile (BM)
e. rata anuală de creștere
1. Nașterea, fertilitatea, reproducerea: rate globale sau brute și rate

specifice
1.1 Rata brută a natalității
1.2. Ratele specifice de fertilitate
Ratele specifice sunt cele care sunt calculate pentru anumite sub-seturi de populație. Efectuarea unei analize
demografice bazate pe ratele brute ne poate duce la concluzii înșelătoare despre populația pe care am analizat-
o, deoarece doar o parte din această populație participă la evenimentele analizate, de aici interesul pentru
calcularea unui tip de rată cât mai exact.
Rata generală a fertilității (F), este un indicator corector al natalității care limitează numitorul la persoanele
implicate efectiv (sau expuse, în termeni statistici) în evenimentul de naștere: adică femei în vârstă fertilă sau la
vârsta fertilă (15 – 49 de ani), deși demografii sunt conștienți de gradul ridicat de eterogenitate a populațiilor,
precum și de factorul determinant biologic, trebuie adăugate altele cu caracter social, cultural, etnic.
Alte rate specifice de fertilitate sunt:
- rata fertilității în funcție de vârstă (TFE),

- indicele sintetic al fertilității (ISF) sau numărul de copii pe femeie
- rata brută de reproducere (R) sau numărul de fiice pe femeie.
Dintre aceștia cea mai utilizată de către demografi/geografi/sociologi este indicele sintetic de fertilitate.
ISF este definit ca numărul mediu de copii care s-ar fi născut de o femeie de-a lungul vieții sale, dacă femeia ar
experimenta ratele actuale de fertilitate specifice vârstei de-a lungul vieții sale. Este o valoare care surprinde
rata de fertilitate într-o anumită perioadă decât pe parcursul vieții unei generații de femei - este o perioadă, nu
o metrică de cohortă.
Până în 1965, femeia medie din lume avea mai mult de 5 copii. De atunci până în prezent am asistat la o
schimbare fără precedent, astfel încât valorile indicatorului s-au înjumătățit. La nivel global, media pe femeie
este acum sub 2,5 copii.
Cele mai importante motive care au condus la această diminuare a ISF-ului sunt: emanciparea socială și
economică femeilor (creșterea accesului la educație și creșterea participării pe piața muncii), scăderea
mortalității copiilor și creșterea costului creșterii copiilor (la care a contribuit declinul muncii copiilor).
Ca o consecință a scăderii ratei fertilității globale, rata globală de creștere a populației a scăzut, de la un vârf de
2,1% pe an în 1968 la mai puțin de 1,1% în prezent. Din perspectiva efcetelor modernizării acestui indicator
putem afirma că suntem în tranziția către un nou echilibru în care schimbarea rapidă a populației se va încheia.
Marea tranziție demografică globală în care a intrat lumea cu mai mult de două secole în urmă se apropie de
sfârșit: acest nou echilibru este diferit de cel din trecut, când mortalitatea foarte ridicată a menținut creșterea
populației sub control. În noul echilibru, fertilitatea scăzută va menține dinamici specifice unor populații
reproductive mai mici.
Rolul normelor sociale în scăderea ratei fertilității s-ar putea să nu funcționeze doar în regiunile lumii mai sărace
din zilele noastre, ci ar fi putut contribui efectiv la scăderea ratei fertilității țărilor care au suferit prima dată
procesul de modernizare al indicatorilor reproductivi. Declinul ratei fertilității a început în Franța mai devreme
decât în alte țări. Chiar și țările în care populațiile erau mai bogate și mai educate la acea vreme, rata de fertilitate
era mai mare decât în cazul populației franceze. Datele istorice arată că până în 1870 rata fertilității în Franța
era mult mai mică decât în țările în care populația era mai bine educată.
Toate regiunile europene care au înregistrat o primă scădere de 10% a ratei fertilității se aflau în Franța. Însă nu
doar că Franța a fost specială în prima experiență a acestui declin, ci și faptul că a această țară a stat la originea
normelor sociale care duc la declinuri în altă parte. O indicație pentru difuzarea culturală a normelor sociale
originare din Franța este constatarea că barierele lingvistice au contat în înregistrarea momentului scăderii ratei
fertilității totale. Alter și Clark rezumă câteva descoperiri ale acestei cercetări care susțin această afirmație: „În
Spania, de exemplu, diferențele regionale în materie de fertilitate au urmat granițele dintre zonele care vorbeau
dialecte ale spaniolei sau diferite limbi, precum basca sau catalană (Leasure, 1963). În Franța, scăderea fertilității
a fost mai tardivă în departamentele vorbitoare de bretonă. Belgia, împărțită în regiuni de limbă flamandă și
franceză, arată cel mai clar importanța granițelor lingvistice. Lesthaeghe (1977) a studiat șaptezeci de sate valone
potrivite cu sate flamande învecinate cu condiții economice identice. Fertilitatea a scăzut mai întâi în satele
valone, iar scăderea fertilității a început în medie cu douăzeci de ani mai devreme în arealul valon (Lesthaeghe,
1977). Cuplurile flamande din orașul Leuven aveau mai multe șanse să aibă familii mici dacă un imigrant din
Valonia locuia în apropiere (Van Bavel, 2004). "
Ron J. Lesthaeghe a sugerat că schimbarea culturală către un număr mai mic de copii s-ar putea datora nu numai
schimbărilor socio-economice, ci ar fi putut fi determinată și de răspândirea ideilor iluministe și de îndepărtarea
simultană de doctrinelor pro-nataliste ale religiei creștine în Europa. Alter și Clark scriu „Ideile iluministe despre
rațiune și rolul omenirii în natură, precum și opoziția față de autoritățile religioase, au făcut ca atiutdinea de
control a nașterilor în cadrul căsătoriei să fie acceptabil etic și social”.
Istoricul religios nu poate explica schimbarea rapidă a nivelului de fertilitate la care omenirea a asistat în ultima
jumătate de secol. Explicațiile care se referă la trecutul cultural al unei populații se confruntă în mod regulat cu
aceaste probleme de interpretare, care pot explica cu greu schimbările socio-economice foarte rapide de-a
lungul timpului. În ciuda valorilor atribuite unei anumite religii, am văzut schimbări care sunt în contradicție cu
acestea: în Italia profund catolică fertilitatea a scăzut de la 2,5 în 1966 la 1,2 (cea mai mică rată modială din
1997), iar în Iranul musulman fertilitatea a scăzut de la 6,5 copii pe femeie în 1982 la 1,8 în 2005!
Așa cum se întâmplă atât de des în cazul explicațiilor pentru fenomenele sociale, importanța culturii este ușor
de supraestimat, sau de manipulat într-un anumit interes ideologic.
În timp ce diferențele mari dintre țările de astăzi și schimbările de-a lungul timpului nu sunt determinate de
religie, ar fi greșit să spunem că religia nu are nicio importanță pentru numărul copiilor pe care le au femeile.
Există dovezi că, în cazul unor parametri constanți, oamenii religioși au mai mulți copii, astfel încât religia
reușește să întrețină diferențele la același nivel socio-economic. Totuși, diferențele dintre religii din aceeași țară
sunt mult mai mici decât diferențele dintre diferite țări în condiții socio-economice diferite. Trebuie însă
remarcat faptul au existat câteva mici subpopulații extrem de religioase în care învățătura religioasă a avut un
efect foarte substanțial asupra ratelor de fertilitate. Cea mai mare rată de fertilitate cunoscută pentru orice
populație din istoria omenirii a fost pentru hutteriți - un grup de creștini cu origini în Tirol - unde, la începutul
secolului al XX-lea, femeile huterite căsătorite din America de Nord aveau în medie 10,4 copii.
Emnaciparea socială a femeilor și statutul crescut al copiilor reduc numărul copiilor dorit de părinți. Dar un
obiectiv de fertilitate mai mică este irelevant dacă nu există mijloace pentru a-l atinge. Metodele de contracepție
oferă părinților șansa de a apropia fertilitatea efectivă de fertilitatea dorită.
Astăzi există o serie de metode de contracepție disponibile care sunt denumite „metode moderne”: pastile
hormonale orale,dispozitivul intra-uterin (DIU), prezervativul masculin/ feminin, metodele injectabile, implantul
(inclusiv Norplant), metode de barieră vaginală, sterilizare feminină și masculină și contracepția de urgență.
Emanciparea socială a femeilor funcționează ca un adevărat verdict în diminuarea ratelor de fertilitate, astfel
încât toate cercetările arată că o educație mai bună poate crește înțelegerea și acceptarea metodelor
contraceptive și capacitatea de a utiliza contracepția în mod eficient. Într-un studiu al scăderii ratei fertilității în
Bangladesh van Ginneken și Razzaque (2003) constată că „dintre câțiva factori de cerere (indicatori ai statutului
socio-economic) studiați, educația femeilor are cel mai mare impact asupra scăderii fertilității”. și mai concret
că „un rol foarte important în scăderea fertilității îl joacă schimbările de atitudine față de fezabilitatea și
acceptabilitatea controlului nașterii”
Martha Bailey (2010) a studiat momentul accesului legal la controlul nașterilor în toate statele SUA și constată
că disponibilitatea pilulei a accelerat substanțial declinul fertilității conjugale după 1960. Pe baza analizei sale,
Bailey susține că peste 40% din schimbarea totală a ratei fertilității conjugale în deceniul dintre 1955 și 1965
poate fi atribuită disponibilității pilulei contraceptive. Goldin și Katz (2002) susțin că disponibilitatea metodelor
contraceptive moderne a contribuit la creșterea oportunităților economice și sociale a femeilor.
Odată cu dezvoltarea unor metode contraceptive sigure și ieftine, acestea au devenit mai disponibile pe scară
largă în ultimele decenii. Conform hărții de mai sus (vezi figura nr.), există încă o nevoie nesatisfăcută
substanțială de contracepție în multe părți ale lumii. Ponderea femeilor căsătorite în vârstă de reproducere care
nu doresc să rămână însărcinate, dar care nu utilizează contracepție, este mai mare de 20% în multe părți ale
lumii, cazul extrem fiind reprezentat de staele Sahelului (sub 20% din populatia feminină fertilă în Mauritania,
Mali, Niger, Sudan și chiar 5,2% în cazul Ciadului). Dacă se ia în considerare impactul substanțial pe care l-a avut
disponibilitatea metodelor contraceptive moderne în multe părți ale lumii, pare probabil că satisfacerea acestei
„nevoi nesatisfăcute” este o modalitate promițătoare de a reduce în continuare rata sarcinilor neintenționate.
Între cei 2 indicatori se instaurează o corelație evident negativă: în țările în care utilizarea contracepției este
scăzută, numărul copiilor pe femeie este mai mare. Pe măsură ce contracepția devine mai larg utilizată, numărul
copiilor pe femeie scade.
Putem observa acest lucru și atunci când comparăm nevoia nesatisfăcută de contracepție cu ratele de fertilitate:
numărul mediu de copii pe femeie este ridicat, acolo unde și nevoia nesatisfăcută de contracepție este mare.
Cazul Angolei este cât se poate de elocvent îm acest sens, indicele de fertilitate evoluând în funcție de accesul
la medicația contraceptivă, ratele de fertilitate situându-se între 5,6 si 6,2 în funcție de ponderea femeilor care
utilizează metodele contraceptive. Această pondere poate să scadă în unii ani sub 10% din populația feminină
în vârstă de reproducere.
1. Decesele, mortalitatea și ratele specifice de mortalitate

TEORII DEMOGRAFICE. TRANZIȚIA ȘI MODERNIZAREA DEMOGRAFICĂ
Teoriile clasice ale studiului populației, care provin în principal din economie și sociologie, încep cu
studiile privind creșterea populației de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea
teorii postulate de economistul și preotul englez, Thomas Malthus (1977. p. 8).
Acest om de știință a perceput că în societatea din timpul său, rasa umană crește în proporții care
depășesc limitele naturii. Din acest motiv, el a crezut că „... populația nu poate crește niciodată în mod
eficient dincolo de ceea ce resursele alimentare permit pentru a o susține ...”.
Karl Marx a fost un alt economist și sociolog, care a formulat câteva poziții teoretice cu privire la
creșterea populației. Aceste idei au fost prezentate ca o reacție la teoria lui Malthus. Marx a trăit într-
o perioadă în care teoriile malthusiene au cunoscut o neașteptată dimensiune ideologică, reacții pe
care economistul german le-a considerat ca o formă profundă de indignare socială. Marx era mai mult
în favoarea egalității drepturilor omului și a drepturilor economice și nu vedea nicio problemă în
creșterea populației. În opinia sa, cauza creșterii populației depinde de condițiile sociale și economice
determinate istoric, cum ar fi distribuția inegală a bogăției. Pentru acest teoretician, problema nu este
lipsa, ci abundența pe care societatea capitalistă a oferit-o pentru un segment redus din populație.
Un alt sociolog, francezul Emilie Durkheim (1998, p. 171), abordează problema din două perspective:
prima, este moderată de interesul său pentru înțelegerea dezvoltării complexității și diferențierii
societății ca urmare a creșterii populației, și, al doilea, să producă noi interpretări ale societății și
demografiei, care să acopere golurile epistemologice lăsate de malthusianism și de teoria
evoluționistă a lui Charles Darwin.
Din prima perspectivă, Durkheim (2001,p. 306) a făcut din consecințele creșterii populației
fundamentul teoriei sale sociologice. Când se analizează complexitatea crescândă a societăților
moderne, spune el: „putem formula următoarea concluzie: diviziunea muncii variază în relație directă
cu volumul și densitatea populațiilor și, dacă pe parcursul dezvoltării lor sociale, progresează într-un
continuu se datorează faptului că societățile în sine, devin în mod constant mai dense și mai
voluminoase. "
Din al doilea aspect, analizează relația între numărul nașterilor și ratele de sinucideri în unele regiuni
ale Europei, până la explica problema din perspectivă demografică, problemă care pană atunci fusese
anlizată doar din perspectiva teoriei evoluției și a selecției naturale. Pentru a explica aceste fenomene
Durkheim (1998, p. 173) apreciază că ”dacă o natalitate excesivă incită sinuciderea, o natalitate
scăzută, produce exact aceleași rezultate ”.
Deja în secolul al XX-lea, preocupările pentru studiul populației dezvoltă sisteme teoretice, precum
cele al tranziției demografice, descrisă ca o trecere de la rate ridicate ale natalității și mortalității la
rate scăzute ale natalității și mortalității.
Conform John Weeks (1981, p. 67), primul care a dezvoltat această teorie a fost americanul Warren
Thompson în 1929. Cu toate acestea, opera sa nu a ajuns să fie cunoscută mediilor academice,
deoarece a fost publicat într-o perioadă în care preocuparea pentru problemele demografice nu era o
prioritate, în plus autorul a relizat doar o descriere a unor realități demografice, fără să construiască o
teorie.
Dar, grație demografului american Frank Notestein, între anii 40 și 60 ai secolului XX teoria
tranziției demografice a încetat să mai fie un simplu model numeric și să devină o teorie științifică a
dinamicii populației, a cărei bază principală este experiența demografică a celor mai dezvoltate țări,
unde rata deceselor și a natalității a scăzutpe măsură ce aceste societăți se modernizau economic și
social.
În accepțiunea lui Notestein modelul respectiv descrie patru etape.
a. Tranziție incipientă (etapa 1). Țări și regiuni cu rate de natalitate și mortalitate ridicate, cu
creștere naturală moderată, de ordinul a 2,5%. Sunt societăți cu structuri de populație
caracterizată printr-o participare ridicată a populației tinere și un comportament necontrolat atât
al natalității cât și al mortalității.
b. Tranziție moderată (etapa 2). Țări și regiuni cu rate de natalitate ridicate, dar a căror mortalitate
poate fi deja considerată moderată, din acest motiv creșterea naturală este încă mare, aproape
de 3,0%. Scăderea mortalității a dus la întinerirea structurii de vârstă, ceea ce duce, de asemenea,
la un raport de dependență ridicat.
c. Tranziție completă (etapa 3). Țări și regiuni cu rate de natalitate moderate sau scăzute și
mortalitate, ceea ce determină o creștere naturală moderată apropiată de 2,0%. La fel ca recenta
scădere a fertilității, structura de vârstă rămâne relativ tânără, chiar dacă raportul dependenței a
scăzut deja.
d. Tranziție avansată (etapa 4). Țări sau regiuni cu rate scăzute sau moderate de natalitate și
mortalitate, care se exprimă în creștere naturală scăzută, de ordinul 1%; O panoramă similară cu
cea a țărilor dezvoltate în ceea ce privește dinamica creșterii și structura vârstei. Pe scurt, teoriile
clasice și contemporane au deschis discuții despre modul în care dinamica demografică ar trebui
înțeleasă în contextul modernizării.
Confruntată cu Războiul Rece și răspândirea comunismului în Asia, demografia americană

(dezvoltată în cadrul Universității Princeton), a propus o remodelare a modelului tranziției
demografice, care a permis să acționeze atât în favoarea dezvoltării lumii a treia, cât și împotriva
modelului comunist. Pentru a realiza acest lucru, recunoaște că țările „în curs de dezvoltare” sunt
„diferite” și a inversat, după caz, ordinea factorilor care determină tranziția:
”Există diferite tipuri de tranziție. Aceste țări nu pot avea o tranziție precum cea a Europei: au început
să reducă mortalitatea foarte târziu, dar mai mult decât cu îmbunătățirea lentă și progresivă a condițiilor de
viață realizate cu industrializarea, au realizat-o cu progresele medicale și de sănătate transferate de la
Occident, cu ajutorul cărora ritmul de scădere este mult mai rapid, cu o creștere a populației „explozivă” și
fără a părăsi economiile tradiționale agrare. Declinul fertilității în aceste țări nu poate avea loc ca urmare a
dezvoltării economice. Rata creșterii demografice este atât de rapidă încât beneficiile dezvoltării nu pot fi
acumulate pentru a face saltul industrial, deoarece acestea sunt consumate în cheltuielile de bază pentru
hrănirea și creșterea noilor și voluminoaselor generații. Este necesară o abordare inversată a termenilor
tranziției demografice și să se afirme că fără o scădere anterioară și substanțială a fertilității, în aceste țări
nu va fi niciodată posibil să decolăm în dezvoltare.”
Toate acestea sunt conținute în noua versiune a modelului enunțat de Notestein , versiune
testată în anii șaizeci și șaptezeci datorită megaproiectului Princeton The European Fertility Project,
regizat de Ansley Coale. În realitate, ceea ce pune în mișcare demografia războiului rece este cel
mai mare program de control al populației visat vreodată: controlul populației lumii. Cadrul
teoretic central va fi cel oferit de acest nou model de tranziție demografică, iar sprijinul va fi căutat
prin predarea misiunii către Organizația Națiunilor Unite și încercarea de a o transforma într-un
Program de Acțiune aprobat de întreaga lume.
După dispariția URSS, sfârșitul războiului rece și triumful neoliberalismului, demografia S.U.A.
intră într-o fază pe care Denis Hodgson (1988) o descrie drept „revizionism”. Controlul fertilității
mondiale nu mai este un obiectiv pentru a doua administrație Reagan, care, de fapt, datorită
greutății pe care lobby-urile anti-avort o au în ea, devine un dușman radical al activiștilor
planificării familiale, chiar dacă aceștia se deplasează în instituții internaționale pe care S.U.A le
comandaseră să instrumenteze astfel de politici.
Deja înainte de acei ani au existat critici extrem de convingătoare împotriva posibilității de a
considera teoria tranziției demografice ca o teorie adevărată; una dintre cele mai complete
argumentări în acest sens poate fi găsită în Arango (1980). Ulterior modificării strategice a
demografiei SUA, teoria tranziției demografice a ajuns să fie considerată o simplă „generalizare
empirică”, care este utilă doar pentru instituțiile internaționale precum ONU în sarcina lor de
diseminare a politicii demografice. Motivul principal este că, indiferent dacă servește sau nu
pentru a raporta comportamentele istorice ale nașterii și mortalității de-a lungul timpului, nu a
fost capabilă să postuleze o relație cauzală între astfel de comportamente, adică să o „explice”.
Din acest motiv și datorită numărului mare de „noutăți” neprevăzute de tranziția demografică,
de la „baby boom” la dinamica actuală a celor mai dezvoltate țări în materie familială și conjugală,
a fost postulată existența unei a doua tranziții demografice. Ulterior, Teoria Revoluției
Reproductive a creat un cadru interpretativ care unifică ambele tranziții și explică rolul schimbării
demografice în procesul general de modernizare.
Exemple de tranziție demografică pe glob
Franța
Tranziția demografică franceză este un caz separat în literatura demografică, deoarece, spre
deosebire de alte țări din Europa Centrală și de Nord, în care declinul natalității a precedat declinul
mortalității cu câteva decenii, favorizând perioade de puternică creștere demografică (între 10 și 15%0
pe an), în Franța scăderea natalității și mortalității a fost mai mult sau mai puțin paralelă, producând
o creștere foarte slabă a populației, întotdeauna sub 5%0 pe an.
În evoluția populației franceze este necesar să se țină cont de anumite evenimente traumatice,
precum conflictul din 1870-71 și episodul Comunei, care au cauzat împreună nu mai puțin de 300.000
de decese, de Primul Război Mondial, cu peste 1,5 milioane de decese și un deficit estimat de 1,2
milioane de nașteri și Al Doilea Război Mondial, cu aproximativ 600.000 de vieți pierdute.
Această creștere lentă a populației a dat naștere în secolul al XX-lea la diverse legi pentru stimularea
natalității, inclusiv legea din 1920 care interzice propaganda contracepția, cea din 1923 încurajând
familiile numeroase, și cea din 1939 stabilind un cod familial care să sprijine locuințele pentru familiști.
În 2020, populația franceză depășise 65 de milioane de locuitori, dublând astfel populația pe care o
avea în 1800. În această lungă perioadă a demografiei franceze, se pot distinge mai multe faze.
Între secolele XVII și XIX, creșterea a fost foarte lentă, asociată cu scăderea progresivă a nașterii și a
mortalității. Referitor la indicele general de mortalitate, acesta nu a încetat să scadă încă din 1720-
1730, când era încă de ordinul 35-40 %0. Controlul epidemiilor a început din secolul al XVII-lea, prin
carantine și cordoane sanitare. Ultima epidemie de ciumă datează din 1666-1670 și, deși a existat o
reapariție în 1720, aceasta s-a limitat la Marsilia. În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au existat diferite
epidemii de holeră, dar de o magnitudine mult mai mică.
Progresele în transportul de mărfuri și productivitatea agricolă îmbunătățită au contribuit la reducerea

foametei din 1720. Ultimul foamete de proporții a avut loc în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea,
în anii 1709-1710 și, deși crizele de subzistență au reapărut în 1846-47, ele nu au dezvoltat foamete
generalizată. Alți factori de luat în considerare sunt alimentarea cu apă a locuințelor, igienizarea
sistematică a locuințelor de la începutul secolului al XIX-lea sau îmbunătățirea igienei personale de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, datorită propgandei desfășurate în școlile publice.
Medicina și progresele asoiate, au avut un impact asupra reducerii mortalității doar spre finalul
secolului al XIX-lea, evoluând pe tot parcursul secolului al XX-lea, eradicând boli precum tifosul, difteria
și tuberculoza.
Rezultatul acestor schimbări a fost că mortalitatea deja în anul 1800 scăzuse la 30%0, în 1840 la 25%0,
iar în 1939 la 15 %0. Rata mortalității infantile a scăzut, de asemenea, foarte lent, de la 280%0 în 1740
la 100% la sfârșitul secolului al XIX-lea. Speranța de viață la naștere, care în 1740 era de doar 25 de
ani, a început o evoluție ascendentă în secolul al XIX-lea, ajungând la 40 de ani la sfârșitul secolului.
Declinul natalității a început cu 150 de ani mai devreme decât în restul Europei, durând până la cel de-
al doilea război mondial. La La mijlocul secolului al XVIII-lea, rata era de 40%0, începând să scadă în
jurul anului 1740 în bazinul Parisului și, din 1770, în tot teritoriul continental al imperiului. În perioada
revoluționară a ajuns la 33%0, coborând la 27%0 în 1851, 21 %0 în 1900 și 14%0 chiar la începutul celui
de-al doilea război mondial.
Cauzele debutului precoce în scăderea ratei natalității franceze nu au fost clar definită, deși se știe că
intervenția asupra fertilității a fost voluntară și că procesul a început în moșiile nobiliare, trecând la
burghezie și răspândindu-se mai târziu printre celelalte clase sociale. Din punct de vedere geografic, a
început în orașele din Normandia și proximitatea Parisului, trecând apoi la Aquitaine și Valea Rodan-
ului și mai lent în restul teritoriului. Ultimele regiuni afectate de scăderea ratelor de natalitate au fost
cele din Masivul Central Francez și cele din nord, precum și bastioanele de fertilitate din zonele
preponderent catolice și vestul peninsulei Bretagne, unde scăderea este sesizabilă după 1914.
Unicitatea cazului francez nu poate fi atribuită factorilor economici, nu este asociată procesului de
urbanizare, nu este legată de munca feminină și nu este legată de Revoluția industrială (apare într-o
Franță feudală și rurală, în timp ce nu au loc în Marea Britanie intr-o țară burgheză și industrială).
Printre cauzele posibile, demografii indică transformările culturale legate de secolul iluminismului,
educația femeilor și primele mișcări feministe, care ar fi provocat o întârziere calendarului nupțial, și
prin urmare, o scădere a ratelor de fertilitate.
Scăderea natalității a dat naștere îmbătrânirii premature al populației franceze, cu o anticipare de

peste un secol asupra unei situații europene similare. Astfel, în 1790 deja aproape 8% din populație
avea peste 60 de ani, iar în 1870 acest segment de vârstă atingea deja 12%. În Marea Britanie aceste
cifre nu au fost obținute decât în 1910 și, respectiv, în 1931.
A doua mare perioadă a demografiei franceze este circumscrisă de cele două războaie mondiale. În
timpul celor treizeci de ani între 1914 și 1945 populația franceză a înregistrat o pauză. Mortalitatea
provocată de cele două războaie mondiale și deficitul de nașteri au condus la o populatie totală cu un
milion mai puțini locuitori decât în 1911, când populația era de 41,5 milioane de persoane. Imigrația
străinilor nu a putut compensa deficitul.
După cel de-al doilea război mondial, populația Franței a crescut considerabil, adăugând încă 13,3
milioane de locuitori în 35 de ani. Acest fenomen este o consecință atât a recuperării ratei fertilității
între 1942 și 1962 (a fost atinsă în medie până la 3 copii pe femeie), cât și a numărului mare de
imigranți care s-au stabilit în Franța între 1953 și 1973 (între 100.000 și 200.000 în fiecare an, atingând
un record de 850.000 în 1962 datorită exodului francezilor după independența algeriană). În această
perioadă, creșterea speranței de viață a fost, de asemenea, foarte rapidă, iar în anii șaptezeci ai
secolului al XX-lea a fost peste 75 de ani. Din 1973 până în prezent, creșterea populației franceze a
încetinit, până când rata de creștere a fost de 0,4% pe an între 1990 și 2015. Doar menținerea soldului
migratoriu pozitiv și creșterea numărului de nașteri favorizate de imigranți populația franceză a
împiedicat o asa-zisă creștere nulă a populației franceze.
Germania
Înainte de 1871, nu exista un stat național german, ci doar o colecție de structuri administrative
diverse care împărtășeau o moștenire etnică și lingvistică comună. În acel an, omul de stat prusac,
Otto von Bismarck, a reușit să reunească aceste unități politice extrem de autonome pentru a forma
un stat național german de aproximativ 41 de milioane de persoane. Reich-ul german din 1871
cuprindea cu aproximativ 40% mai mult teritoriu decât Germania unificată din zilele noastre. Întrucât
Germania din secolul al XIX-lea se confrunta cu această profundă schimbare politică, ea asistă la
schimbări sociale și economice fundamentale care au contribuit la transformarea acesteia dintr-un
stat predominant agrar într-o societate urbană extrem de industrializată.
În anii 1870, populația Germaniei creștea cu peste 10 %0 pe an. Populația germană a crescut de la 41
de la milioane la 56 de milioane între 1871 și 1900, reducând limitele terenurilor agricole disponibile.
Presiunea populației a contribuit la alimentarea emigrației pe scară largă a germanilor în regiunile mai
puțin populate. În perioada 1871-1900, aproximativ 2,5 milioane de germani au emigrat, dintre care
peste 90% s-au stabilit în Statele Unite. Majoritatea emigranților provin din părțile de est ale Reich-
ului german, unde veniturile erau mici iar piata muncii nu era ofertantă.
După începutul secolului, industrializarea rapidă a îmbunătățit situația economică a Germaniei și a

facilitat rezidența unei populații mai numeroase. Emigrația a scăzut, chiar dacă creșterea populației
s-a accelerat ușor. Numărul germanilor a crescut de la 56 la 65 de milioane în primele trei decenii ale
secolului XX, iar ratele de creștere a populației nu au început un declin semnificativ decât după 1925.
Ratele mortalității germane au cunoscut o descreștere rapidă la mijlocul anilor 1880, conform
statisticilor înregistrate disponibile după 1871.
Ratele natalității au înregistrat o scădere accentuată după 1900 . Nașterile au continuat să depășească
decesele după vârful perioadei de tranziție. Germania a continuat să crească prin creștere naturală de
la 1915-1972, cu excepția celor două războaie mondiale. Cu toate acestea, din 1972, decesele au
depășit nașterile, iar populația a scăzut, cu excepția câtorva ani când imigrația netă a fost suficient de
mare pentru a compensa excesul de decese față de nașteri.
În primul deceniu al secolului al XX-lea, femeile germane au născut în medie mai mult de patru copii,
potrivit demografului Patrick Festy. El a constatat că trecerea de la fertilitatea crescută până la una
scăzută, a început cu femeile născute între anii 1872-1880. Fertilitatea completă a scăzut mai întâi sub
media de trei copii pentru femeile născute după 1882.
Experiența germană este contrară unei explicații comune a tranziției demografice: faptul că o scădere
a mortalității infantile a motivat cuplurile să-și reducă fertilitatea pentru a compensa numărul tot mai
mare de copii supraviețuitori. Într-o analiză detaliată a tuturor celor 71 de zone administrative ale
Reichului german, John Knodel a descoperit că „scăderea mortalității infantile nu ar fi putut fi o cauză
inițială a scăderii fertilității în majoritatea zonelor”, deoarece fertilitatea a început să scadă înainte sau
în același timp cu mortalitatea infantilă.
Odată cu scăderea fertilității și a mortalității, alte caracteristici demografice s-au schimbat și în

Germania. Dimensiunea medie a gospodăriilor a scăzut rapid. În 1900, 44 la sută din toate gospodăriile
conțineau cinci sau mai mulți membri. Până în 1925, doar 33 la sută din gospodăriile germane
includeau acest număr, iar până în 1950 doar 16 la sută din gospodării includeau cinci sau mai mulți
membri.
Modelele de căsătorie s-au schimbat și ele. Vârsta medie la prima căsatorie pentru femei a crescut de
la 24,8 ani în 1911 la 26,2 ani în 1938. Pentru bărbați același indicator a crescut de la 27,4 la 28,8 ani
în aceeași perioadă. Rata de divorțialitate a crescut de peste patru ori, de la 7.4 divorțuri la 10.000 de
persoane căsătorite în 1890 la 31.1 la 10.000 în 1938.
Scăderea fertilității și a mortalității a dus la trecerea de la o structură a populației tânără la una mai în
vârstă. În 1871, structura pe grupe de vârste a populației germane era încă tipică pentru o societate
preindustrială sau pentru multe țări mai puțin dezvoltate de astăzi. Aproximativ 34 % din populație
avea sub 15 ani, 61% avea 15-64 de ani și doar 4,6% din populație avea 65 de ani sau mai mult. Până
în 1939, ponderea copiilor din populație scăzuse la 23%, procentul de vârstă între 15 și 64 de ani
crescuse la 69 % din total, iar cea a persoanelor în vârstă era de 7.8 %.
La fel ca în multe alte țări europene, Germania a cunoscut un baby boom în anii 1960, urmat de o
prăbușire a indicilor de fertilitate. În ciuda diferenței dintre sistemele politice și economice, baby
boom-ul a fost aproape identic în ceea ce privește calendarul și nivelul de fertilitate în ambele state
germane. La fel ca în majoritatea țărilor, o creștere a natalității imediat după al doilea război mondial
a fost urmată de o perioadă susținută de fertilitate ridicată. Baby boom-ul în Germania, ca și în alte
țări, a fost parțial cauzat de o creștere a ratelor de nupțialitat (o proporție mai mare de femei se
căsătoreau și încheiau căsatoria la vârste mai mici).
Declinul accentuat al ratelor de fertilitate între 1967 și 1974 a avut loc simultan și în Germania de Est
și de Vest. După ce rata nașterilor a atins un vârf la mijlocul anilor 1960, a scăzut cu aproximativ 40%
în doar șapte ani. Declinul a fost mai accentuat în ambele state germane decât în majoritatea celorlalte
țări europene.
După 1974, natalitatea în cele două Germanii a început să divergă, probabil ca urmare a politicilor
nataliste explicite instituite de guvernul est-german să încurajeze cuplurile să aibă mai mulți copii. Cu
toate acestea, fertilitatea a continuat să scadă în Germania de Vest. Între 1975 și 1985, femeile din
Germania de Est au avut în medie cu aproape jumătate de copil mai mult decât femeile din Germania
de Vest. În 1985, ISF-ul din Germania de Vest a atins un nivel minim istoric, alunecând puțin sub 1,3
copii pe femeie, fiind cel mai scazut nivel al acestui indicator înregistrat vreodată în Germania pe timp
de pace, generând multă atenție internațională și meditații cu privire la eventuala dispariție a
populației germane. La sfârșitul anilor 1980, totuși, decalajul de fertilitate dintre cele două Germanii
începuse să se micșoreze și, până în 1989, ambele populații înregistrau ISF de aproximativ 1,5 copii pe
femeie. Odată cu unificarea celor două țări în 1990, această ciudată divergență în coeficientul de
fertilitate poate să rămână doar un episod istoric intrigant.
America Latină
Modelul tranziției demgrafice din America Latină este unul cât se poate de particular, o regiune în
care prima fază este ca si în cazul Europei, aceea a reducerii mortalității, reducere declanșată de
măsurile de sănătate publică, introducerea medicinei moderne și a profilaxiei epidemologice, țările
latino-americane beneficiind de descoperirile științifice anterioare și aplicate în Europa. Aceste
achiziții tehnologice sunt sprijinite prin campanii de sănătate publică coordonate de guvernele
naționale și de Organizația Panamericană a Sănătății. Astfel, tranziția demografica pare a fi indusă într-
un mod independent de o dezvoltare socială specifică țărilor înseși, prin metode și tehnici medicale
moderne, care sunt eficiente chiar și atunci când condițiile de viață ale populației rămân precare, în
special în zonele rurale. Declinul mortalității a fost atât mai tradiv, cât și mai rapid decât în Europa.
În subcontinent, există o mare diversitate de situații demografice în diferite țări, strâns legate de
condițiile socio-economice. Cu cât situația economică și socială este mai favorabilă, cu atât scăderea
mortalității este mai rapidă sub influența progreselor medicale și de sănătate. Astfel, mortalitatea a
scăzut de la începutul secolului al XX-lea în Argentina, Uruguay și Cuba, țări cu mare imigrație
europeană. Apoi, din 1930, mortalitatea a scăzut în toată America Latină.
Pe întreg sub-continentul ratele mortalității infantile au scăzut de la 130 de decese ale copiilor sub un
an la mia de nașteri în 1935 la 15%0 în 2015-2020. Declinul mortalității a fost deosebit de rapid între
1950 și 1980. Astfel, scăderea mortalității, în special a componentelor infantile și juvenile, a avut un
efect direct ăi rapid asupra ameliorării speranței de viață, care a crescut în medie cu 2 ani la fiecare
cinci ani, sau aproximativ 0,4 ani de viață pe an. În perioada 1950-2010, speranțele de viață la naștere
au crescut cu 22 de ani, pentru ca în prezent 3 state latino-americane să aibă speranțe de viață peste
80 de ani: Chile, Costa Rica și Uruguay.
Ca o consecință imediată a creșterii speranței de viață, creșterea populației a funcționat într-un regim
accelerat timp de trei până la patru decenii, înainte ca fertilitatea să scadă la rândul ei (Cosio-Zavala,
1998). Din 1970, ratele ridicate de fertilitate ale țărilor din America Latină (ISF cuprins între 5,5 și 7,5)
au început să scadă, dar la rate diferite în funcție de țară. Declinul a fost cu atât mai rapid cu cât nivelul
de dezvoltare socio-economică a țărilor a fost mai ridicat. În general, tranzițiile demografice s-au
accelerat în ultimul sfert al secolului al XX-lea și, până la sfârșitul anilor 1990, s-a observat că marea
majoritate a țărilor din America Latină au văzut deja că atât mortalitatea cât și fertilitatea au scăzut
considerabil.
Modalitățile de tranziție a mortalității separă țările din America Latină în 4 grupuri:
- primul grup (Argentina, Chile, Costa Rica, Cuba și Uruguay) înregistrează o speranță de viață la
naștere de peste 80 de ani în 2015-2020, pentru sexul feminin. Acesta este grupul de tranziție
avansată;
- un al doilea grup (Brazilia, Columbia, Ecuador, Mexic, Nicaragua, Panama, Peru, Republica
Dominicană, Salvador și Venezuela), cu mai mult de 75 de ani de speranță de viață pentru sexul
feminin în 2015-2020, este cel al tranzițiilor medii;
- cu mai mult de 70 de ani de speranță de viață pentru femei în 2015-2020, un al treilea grup
(Guatemala, Honduras, Paraguay) este cel al tranziției de tip accelerat;
- în cele din urmă, mult mai târziu, Haiti și Bolivia, cu mai puțin de 70 de ani de speranță de viață la
naștere în 2015, au început să vadă că mortalitatea lor scade. Mortalitatea infantilă rămâne relativ
ridicată, cu 60%0 în Haiti și, respectiv, Bolivia cu 40%0 .
În America Latină, există în mod clar două modele de tranziție demografică, observate pentru
prima dată de Ryder (1983): „primul aplicabil societăților care au inventat modernizarea, celălalt
aplicabil societăților în care modernizarea a fost impusă într-un anumit grad”.
Primul model de „modernizare” este echivalent cu cel al tranzițiilor demografice europene și al celor
mai dezvoltate țări, care au predominat în straturile sociale privilegiate și rapid modernizate, unde
îmbunătățirea condițiilor economice și sociale a provocat schimbări radicale în comportamentul
demografic. Acest model s-a dezvoltat cu precădere după 1960, dar este prezent în Uruguay și
Argentina încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este localizat preferențial în marile orașe, printre cele
mai educate femei și în cele mai avantajoase grupuri sociale. Determinanții acestei dezvoltări sunt cei
indicați de teoria tranziției demografice, care poate fi rezumată într-o atitudine mai modernă față de
sănătate și reproducere. Este primul model de tranziție demografică, care poate fi observat în
sectoarele sociale educate din Brazilia, Cuba, Chile, Columbia, Costa Rica, Ecuador, Mexic., Panama,
Peru, Republica Dominicană, El Salvador și Venezuela.
Un al doilea model se referea în principal la straturile sociale defavorizate, care pentru o perioadă mai
lungă de timp au păstrat atitudinile demografice tradiționale, dar în care fertilitatea a scăzut sub
influența malthusianismului indusă de condițiile de viață precare și de o cantitate abundentă de
mijloace contraceptive. Este o formă de modernizare socială a păturilor sociale defavorizate, cu
schimbări semnificative în comportamentul reproductiv, în special prin utilizarea mijloacelor moderne
de contracepție în timpul vieții fertile, făcute accesibile pentru cel mai mare număr, inclusiv populațiile
rurale. Diseminarea normelor sociale favorabile familiilor mici, prin mijloace de comunicare precum
radio și televiziune, poate accelera și controlul nașterilor. În cele din urmă, relații mai egalitare de gen
în cadrul cuplurilor permit discuții despre contracepție și numărul de copii doriți, chiar și în interiorul
comunităților preponderent indigene.
STRUCTURI DEMOGRAFICE
I. Structura populației pe sexe și grupe de vârstă
1.1. Piramida pe grupe de vârste si sexe
Denumită în mod necorespunzător "piramidă a vârstelor" sau "piramida populației", această

reprezentare grafică se referă la ansamblul de locuitori ai unui anumit teritoriu și la un an specific
grupat în clase (grupe anuale de vârstă sau generații: 0, 1, 2, 3, 4 ... ani, sau cohorte cincinale: 0-‐4, 5-
‐9, 10 - 14… ani, sau un alt grup de vârstă și după sex. Strict vorbind, este un grafic format din două
histograme a frecvențelor, prezentate în oglindă față de valoarea 0: una pentru bărbați, dispusă
întotdeauna în stânga valorii 0 și cealaltă pentru femei, dispusă întotdeauna în stânga valorii 0 .
Vârstele sunt reprezentate pe axa verticală - sau pe ordonată – în timp ce pe axa orizontală - sau pe
abscisă – sunt reprezentate sub forma procentuală cantitațile specifice fiecărei vârste si sex în parte.
1.1.1 Interpretarea unei piramide a populației și luarea în considerare a perspectivelor viitoare
Bara corespunzătoare unei categorii de vârstă are o suprafață care depinde de numărul de nașteri ale
generației sau generațiilor corespunzătoare, de importanța scăderii mortalității și de importanța
migrațiilor.
Ce ar trebui să comentăm despre o piramidă a populației?
În primul rând ar trebui descrisă structura generală sau globală a populației (legată de ciclul de
tranziție demografică sau de regimul demografic și nivelul de dezvoltare economică și socială
specifică).
Din acest punct de vedere primul indiciu oferit de grafic este forma.
Deși este denumită tehnic piramidă pe grupe de vârste și sexe, acest grafic are forme asemănătoare
cu profilul unei piramide doar în primele faze ale tranziției demografice. De asemenea se poate
observa (vezi fig. nr. ), că există o puternică asocire între formele piramidelor de vârstă și etapele
modernizării demografice. În faza incipientă a tipului tânăr baza piramidei este foarte dezvoltată,
grație numărului foarte mare de nou născuți, doarece modernizarea indicatorilor de fertilitate este
precedată de cea a indicatorilor de mortalitate. Foarte importantă este perioada de maturizare a
structurilor demografice, doarece acum se realizează cele mai importante stocuri de populație activă.
Menținerea acestui stoc demografic pe o perioadă cât mai îndelungată se corelează cu creșterea
economică și cu evitarea sau măcar atenuarea efectelor negative ale procesului de îmbătrânire
demografică.
În ultimele faze ale evoluției demografice, fluxurile de populație adultă acumulate în perioada matură,
evoluează către partea superioară a piramidei, iar creșterea speranței de viață la naștere accelerează
fenomenul de îmbătrânire demografică. Grupele vârstnice ajung să reprezinte mai mult de 20% din
populație, în timp ce scăderea natalității afectează baza piramidei, iar înlocuirea generațiilor nu mai
este asigurată.
Pentru o înțelegere mai corectă a modului de evoluție a piramidelor pe grupe de vârste și sexe, este
necesară o analiză secvențială a sub-structurilor populaționale din care este format acest grafic.
În acest sens se preferă o delimitare pe grupe mari de vârstă :
a. tineri: 0 - 14 ani (pentru țările sub-dezvoltate care încă se află în plină tranziție demografică),
sau 0-20 de ani pentru statele care au consumat tranziția demografică.
b. adulți-tineri: 15-‐39 ani
c. adulți-vârstnici: 40- 64 de ani (în cazul stelor foarte dezvoltate din Europa Occidentală si
America de Nord, se preferă extinderea acestei sub-grupe până la 45 de ani).
d. vârstnici: 65 și peste 65 de ani, cu referire specială la grupul de octogenari: 80 de ani și peste,
evidențiind acolo unde este cazul prezența centenarilor.
Pentru fiecare categorie mare de vârstă se vor sublinia cauzele care explică posibilele lor nereguli:
supraprezentare sau subreprezentare a unui grup, rolul migrațiilor, supr a mortalității provocate de
epidemii sau de război, tendințe de fertilitate, sau alte fenomene.
Interpretarea unei piramide a populației are un traseu de sus în jos, analizând inițial cele mai vechi
grupe de vârstă.
În acaeastă zona a graficului principala problemă de abordat este gradul de îmbătrânire a populației
studiate, considerând întotdeauna că fenomenul de îmbătrânire a unei populații este lipsit de
ambiguitate deoarece indivizii îmbătrânesc biologic și demografic în același ritm.
Cu toate acestea, imbătrânirea demografică nu este o consecință bi-univocă a trecerii timpului, în

demografie considerându-se că o populație îmbătrânește când proporția de bătrâni crește în timp
(implică sine qua non o diminuare a ponderilor pentru măcar una dintre celelalte doua grupe mari de
vârstă: tineri și/sau adulți). Astfel, creșterea relativă a populației vârstnice poate fi explicată prin trei
factori, fiecare dintre aceștia generând structuri diferite:
• Factorul „scăderea fertilității” (denumită și îmbătrânire ”malthusiană”), se referă la scăderea

indicatorilor reproductivi care va provoca în timp îngustarea piramidei în partea inferioară , de aceea
fiind denumită frecvent îmbătrânire la bază. Efectele sale se disting prin eroziunea progresivă a
grupelor de vârstă infantilă și juvenilă.
• Factorul „emigrare” care este mai activ în culoarul demografic descris de vârstele predominant
active și adulte. În general acest fenomen este urmat și de îmbătrânire la bază, deoarece grupele
adulte active sunt și cele care sunt implicate direct în procesele reproductive. Pentru că se discută
despre o categorie de procese demografice care au cauze decizionale, mai este denumita și
îmbătrânire mecanică sau artificială a populației, iar pentru ca afectează zona intermediară a piramidei
populaționale poate fi denumită îmbătrânire mediană a populației. Efectele sale se disting vizual în
interiorul piramidei populației prin inflexiuni negative și pozitive la vârstele adulte și tinere.
• Factorul „creșterea speranței de viață” duce la îmbătrânirea la vârf. Progresele medicinei, dar si
modificările sociale aferente tuturor formelor de progres tehnic, au condus la o creștere fără
precedent a populației cu vârste mai mari de 65 de ani, durata medie a vieții depășind 90 de ani în
unele tari foarte dezvoltate (spre deosebire de speranta de viață la naștere, durata medie a vieții este
un indicator care nu ține cont de mortallitățile anormale precum cea infantilă, juvenilă, decesele
violente). Spre doesebire de cei 2 facori anteriori îmbătrânirea la vârf nu se poate produce
independent, este nevoie de co-participarea a măcar unui al doilea criteriu de îmbătrânire. Efectele
sale sunt percepute în ponderile prezentate de grupele de vârstă de peste 65 de ani.
Cei trei factori, în ciuda diferențelor lor, coincid totuși în generarea aceleiași consecințe: o diminuare
progresivă a capacității de reînnoire a populațiilor
Biologii au demonstrat deja că durata de viață mai lungă a femelelor este frecventă la animale, dar nu
este o lege universală. Indicatorul care calculează echilibrul demografic dintre populațiile masculine și
feminine poartă denumirea de indice de masculinitate, cu complemntul lui indicele de feminitate.
Indicele de masculinitate pe grupe de vârstă (bărbați / femei * 100), este peste 100 la cohortele 0-20
de ani, în general peste tot în lume născîndu-se mai mulți băieți decât fete, se echilibrează spre vârsta
de 30 de ani și devine mai mic de 100 în jurul vârstei de 55 de ani. Panta descendentă a indicatorului
continuă astfel încât la peste 85 de ani scade sub 50. Supra-mortalitatea masculină, la toate vârstele,
explică aceste schimbări, iar migrațiile sau alte fenomene le pot modifica (supra-mortalitatea
masculină din cauze conflictuale, suprasigurarea femeilor în zonele rurale . Tabelul 6.1, atașat, prezintă
câteva exemple de indici a masculinității sau raportului de sex atât al țărilor dezvoltate, cât și al celor
în curs de dezvoltare pentru diferite grupe de vârstă.
Știm, de asemenea, că factorii biologici, comportamentali și de mediu contribuie la faptul că femeile

trăiesc mai mult decât bărbații; dar nu știm exact cât de puternică este contribuția relativă a fiecăruia
dintre acești factori.
Structura pe sexe a populației este gestionată de 3 tipuri de factori:
 Genetici - Dovezile arată că diferențele cromozomiale și hormonale dintre bărbați și femei

afectează longevitatea. De exemplu, bărbații tind să aibă mai multă grăsime în jurul organelor
(au mai multe „grăsimi viscerale”), în timp ce femeile tind să aibă mai multă grăsime
subcutanată. Această diferență este determinată atât de estrogen, cât și de prezența celui de-
al doilea cromozom X la femei; și are un efect decisiv pentru longevitate, deoarece grăsimea
din jurul organelor prezice boli cardiovasculare.
În majoritatea țărilor, pentru toate cauzele primare de deces, rata mortalității este mai mare
pentru bărbați. Date mai detaliate (vezi grafic nr. ) arată că acest lucru este valabil la toate
vârstele; în mod paradoxal, în timp ce femeile au rate de mortalitate mai mici de-a lungul
vieții, de asemenea, de multe ori au rate mai mari de morbiditate, mai multe zile de
invaliditate, mai multe vizite la medic și șederi la spital decât bărbații. Se pare că femeile nu
trăiesc mai mult decât bărbații doar pentru că îmbătrânesc mai lent, dar și pentru că dețin o
forță vitală mai mare comparativ cu bărbații, indiferent de vârstă.
 Socio-culturali
În mod normal speranța de viață la naștere este mai mare cu cel puțin 5 ani la femei față de bărabați,
dar există în continuare state unde femeile trăiesc mai puțin decât bărbații (Ciad, Republica
Centrafricană), aspect explicat de accesul diferențiat pe sexe în ceea ce privește educația, sănătatea
și nu în ultimul rând accesul la idependență economică. În graficul de mai jos se poate observa că
incidența mortalității la vârste adulte este peste tot în lume mai ridicată la populația masculină, cu
excepția statelor din Africa Subsahariană unde femeile sunt mai expuse la anumite boli comprativ cu
bărbații de aceeași vârstă.
Un alt aspect care conduce la diferențieri între cele două sexe este preferința în foarte multe țări
pentru copiii de sex masculin. Posibilitatea de a cunoaște sexul fătului prin ecografie, determină
numeroase familii din China, India și chiar Coreea de Sud, să solicite avortul atunci când fătul este de
sex feminin, aspect care conduce la dezechilibre între cele două sexe încă de la vârsta 0.
În India, unele state precum Punjab și Gujarat au interzis utilizarea ecografiei pentru a afla sexul
fătului. Conform recensământului Indiei, în 1991, doar două state (Delhi și Haryana) aveau un indice
de populație feminină sub 900 de femei pentru fiecare 1.000 de bărbați; dar în prezent există deja 10
state în această categorie. Chiar și statele cu cei mai buni indicatori socioeconomici, precum statul
Karnataka au arătat o scădere a ponderii populației feminine, trecând de la 960 de femei pentru
fiecare 1.000 de bărbați în 1991, la puțin peste 900 în 2017. În 2017 doar 3 state aveau indicele de
masculinitate sub 1, ceea ce coincide cu un număr mai mare de femei decât de bărbați: Kerala,
Puducherry și Tamil Nadu. Această situație este alarmantă, deoarece există mai mulți factori care
provoacă respectiva anormalitate, inclusiv ostilități grave față de dreptul la o viața demnă a femeilor
– nu întâmplător coridorul Punjab-Haryana-Himachal Pradesh din nordul țării este cunoscut sub
numele de „Triunghiul Bermudelor Indian” (Bose, 2001), supra-denumire peorativă impusă de cazurile
numeroase de dispariție a femeilor.
 Economici
Principalul factor care dezechilbrează raportul dinre cele două sexe, ca pondere din total populație,
este reprezentat de migrația selectivă a populației.
Cel mai cunoscut caz de masculinizare prin aport de migrație masculină este cel reprezentat de țările
din zona Golfului Persic, unde necesarul de forță de muncă în domeniul petrolier și indutrial asociat
acestuia, a necesitat încă din anii 70 un aport disproporționat de populație masculină. În aceste țări
indicii de masculinitate pot depăși valoarea 2 la populația 25-54 de ani: 4,91 în Qatar și 3,22 în
Emiratele Arabe Unite.
Rezumat interpretare:
Principalele considerente de care trebuie ținut cont atunci când se comentează o piramidă a populației
sunt:
 Nu există o piramidă cu bază largă și o scădere foarte rapidă către vârf, fără o rată mare de
natalitate și vice-versa.
 Dacă fertilitatea rămâne neschimbată, structura variază foarte puțin.
 Supra-mortalitatea masculină afectează toate vârstele și se acumulează la cele mai în vârstă.

 Dacă fertilitatea scade foarte repede, structura este profund modificată, dând naștere la o
scădere semnificativă a tinerilor, o creștere a grupului de bătrâni și o creștere a numărului de
adulți, cu variații contextuale între adulții tineri și cei vârstnici.
 Tipul îmbătrânirii trebuie să fie diagnosticat: dacă este de bază, ca urmare a scăderii nivelului
de natalitate, se va identifica o oarecare inflexiune la grupele de vârstă mai mici de 5 ani sau
la mai puțin de 10 sau la adulți, dacă este în vârf, ca urmare a creșterii speranței de viață la
naștere, grupurile de 65 de ani și peste vor apărea puternic reprezentate; iar dacă se datorează
unui proces de emigrare, vor apărea inflexiuni in partea mediană a graficului, mai mult sau
mai puțin importante, în strânsă dependență cu epocile migratorii (la adulți tineri, dacă
emigrarea/imigrarea este recentă , la adulți sau adulți-vârstnici dacă procesul s-a produs în
decenii anterioare).
1.2. Tipuri de structuri demografice in funcție de distribuția populației pe grupe mari de vârste
si de forma piramidelor pe grupe de vârste:
 Structuri foarte tinere, specifice etapei tinere incipiente ale modernizării demografice, cum
este cazul în Afganistan, Niger, Angola sau chiar pentru unele state insulare din Pacific (rămân
totuși specifice Africii Sub-Sahariene). Aceste piramide se caracterizează prin prezența unei
baze extraordinar de dezvoltate și a unui vârf foarte îngust. Ele corespund populațiilor cu rate
specifice de mortalitate relativ ridicate (mortalități infantile, juvenile, maternale foarte mari
și morbiditate crescută la populația vârstnică, toate indicând o speranță de viață foarte
scăzută), precum și a ratelor de natalitate ridicate, aspect influențat direct de de
suprareprezentarea grupurilor tinere.
 Structuri tinere care au un profil similar cu cel precedent, specifice perioadei tinere avansate
si începutului sub-tipului matur incipient. Ele sunt mai puțin concave decât precedentele și cu
o bază mai puțin dezvoltată, ca urmare a mortalității mai mici la vârste juvenile și a fertilității
mai scăzute. Sunt carcateristice multor state musulmane dar si țărilor din America Latină unde
componenta etnică predominantă este amerindiană, afro-americană sau/și metisă
(Guatemala, Bolivia, Haiti, Nicaragua).
 Structuri mature sau de tranziție sunt caracterizate printr-o tendință de aliniere între
populațiile tinere și cele adulte. Astfel, este un tip de structură intermediară între primele
două menționate și cea specifică statelor îmbătrânite. Procesele de schimbare demografică
asociate cu aceste structuri pot fi determinate prin intervenția statelor, cum ar fi cazul Chinei,
Algeriei, Indoneziei sau chiar Indiei, sau pot fi determinate spontan prin modernizare
demografică treptată/instalată natural, cum se intâmplă în cazul celor mai mari țări din
America Latină– Brazilia, Mexic, Argentina, Columbia și Venezuela.
 Structuri demografice regresive, cu piramide în formă de urnă, turn sau lalea (sau de amforă),
cu o bază îngustă, consecința întreținerii declinului fertilității, și cu un vârf remarcabil de
dezvoltat (consecință a speranței de viață îndelungate a acestei populații și a deficitului relativ
de populație tânără). Se remarcă și o pondere ridicată a populației adulte-vârstnice grupuri
care îndeplinesc un manifest rol de tampon din punct de vedere demografic. S.U.A, Canada,
Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud, Japonia, Rusia și toate țările europene se
caracterizează prin această structură demografică.
În paralel cu interesul pentru planificarea structurilor pure, studiul structurilor din demografia aplicată
ne conduce frecvent la populații foarte specifice, dinamice și în schimbare, foarte diferite de
tipologiile pure descrise anterior, afectate de procese demo-economice și sociale specifice care dau
loc la ceea ce a fost definit ca tipologii derivate. Deși acestea din urmă nu sunt exclusive, ele pot fi
considerate o măsură grafică a mișcărilor migratorii. În acest sens, se pot distinge două tipuri de bază
1.3. Evoluția procesului de îmbătrânire demografică

INEGALITĂȚI DE GEN
Diferența de gen este o realitate la nivel mondial. Legile unei țări reflectă valorile și libertățile sale și îi
afectează în mod direct pe cetățeni. Din acest motiv, raportul Bancii Mondiale (2018), arată o realitate
destul de îngrijorătoare: există doar șase țări în care femeile au exact aceleași drepturi ca și bărbații.
În restul lumii, într-o măsură mai mare sau mai mică, mai există diferențe în problemele de muncă,
salariu și drepturile fundamentale.
Belgia, Danemarca, Franța, Letonia, Luxemburg și Suedia sunt singurele șase țări pe care raportul le
consideră 100% egale. Banca Mondială a analizat starea a 35 de indicatori în fiecare din cele 187 de
țări examinate. Acești indicatori sunt legați, printre altele, de sărăcie, drepturi de proprietate, legi de
moștenire, căsătorii, mobilitate și posibilitatea de a călători, salarii și securitate personală. Doar în
aceste șase țări sunt femei în condiții de egalitate cu bărbații și există legi care promovează paritatea,
cum ar fi concediul pentru copii și aceleași salarii pentru toți.
Conform acestui raport, regiunea subsahariană este arealul cu cele mai multe reforme din ultimii 10
ani. În acest domeniu, în ultima decadă au fost adoptate 71 de legi care permit femeilor să înceapă
noi locuri de muncă și care oferă resurse împotriva hărțuirii la locul de muncă și a violenței sexiste. Pe
de altă parte, economiile din Orientul Mijlociu și Africa de Nord sunt cele care au avansat cel mai putin
din perspectiva egalitatii de gen. În ultimul deceniu, au existat doar 19 reforme, inclusiv legi împotriva
violenței domestice în Algeria, Bahrain, Liban și Arabia Saudită.
Autorii raportului subliniază că mai rămân multe de făcut dacă se va atinge egalitatea la nivel mondial.
La nivel global, femeile au doar trei sferturi din drepturile legale pe care le au bărbații. Diferențele
legislative în unele țări duc la realități foarte dure, care împiedică femeile să lucreze, să înceapă afaceri
sau să ia decizii economice care sunt cele mai bune pentru ei și pentru familiile lor.
Daca in momentul de fata inegalitatile de gen sunt mai acute in tarile sub-dezvoltate, acum 100 de ani
ele caracterizau intreaga societate occidentala. Inainte de Primul Razboi Mondial, majoritatea statelor
din Europa Occidentala practicau sisteme legislative care excludeau aproape in totalitate femeile:
1. Dreptul la vestimentatie
În societățile occidentale, pantalonii erau o îmbrăcăminte masculină și asa a rămas până în secolul XX
când au început să fie considerați adecvați pentru femei.
Ana Catalina Reyes, profesor de istorie la Universitatea Națională din Columbia, dă un alt exemplu al
acestor limitări: "Am citit un contract din 1923 în care o profesoară a fost de acord să nu se
căsătorească, să nu fumeze, să nu bea bere, să nu poarte haine viu colorate și să poarte întotdeauna
două ținute".
Relaxarea normelor morale privind apariția femeilor în lumea occidentală nu a început până în anii
1920 și 1930 în orașele mari, precum New York sau Londra, când a existat o schimbare în
reprezentarea figurii feminine, mai ales la clasele de mijloc.
Dar schimbările au fost treptate. Pat Nixon a fost prima doamnă din Statele Unite care a purtat
pantaloni în public, iar ea a făcut-o în 1972. Franța nu a eliminat oficial interdicția învechită de a purta
pantaloni în Paris până în 2013!
2. Dreptul la vot
Votarea este un drept care este asumat astăzi în multe părți ale lumii. Cu toate acestea, în urmă cu
100 de ani, femeile nu au putut să voteze în majoritatea tarilor lumii, votarea femeilor a fost permisă
pentru prima dată pentru toate femeile din Noua Zeelandă în 1893, dar prima tara care a acordat acest
drept a fost de fapt Suedia in 1862, insa doar pentru femeile nemaritate.
Australia, Finlanda, Norvegia și Danemarca au aprobat-o între 1902 și 1915.
Marea Britanie a făcut-o în 1918, deși numai pentru femeile de peste 30 de ani și care îndeplinesc (ele
sau soțul) anumite cerințe de proprietate.
Prima țară din America Latină în care femeile au putut vota a fost Uruguay, la 3 iulie 1927, într-un
plebiscit local din comunitatea Cerro Chato, din centrul țării. Dar Ecuador a fost, în 1929, prima țară
latino-americană care a consacrat votul femeilor, deși numai pentru femeile alfabetizate de peste 21
de ani.
Arabia Saudită.una dintre cele mai restrictive țări față de drepturile femeilor a acordat dreptul la vot
pentru femei abia in 2015.
În România acest drept a fost obtinut de jure in 1939, dar de facto a fost aplicat pentru prima data la
alegerile libere din 1990.
3. Dreptul la exercițiu militar
Dincolo de miturile și poveștile cu femei războinice, participarea femeilor pe front sau prezența lor
în scene de război dezvăluie un model de excludere și omisiune.
În al doilea război mondial a fost evidențiat rolul femeilor in razboi, în primul rând ca rezerviști sau ca
unități de sprijin (inclusiv munca în fabricile de muniții) în forțele germane și britanice; în cazul Uniunii
Sovietice, participarea lor directă la luptă ca membri ai tuturor serviciilor și unităților a constituit 8%
din totalul forțelor armate.
Deși cele două războaie mondiale

au reprezentat un avans în
această privință, femeile au
participat în principal la rolurile
fără luptă. În țările NATO,
recrutarea femeilor în armate
obișnuite a început la începutul
anilor ’70 la unii „pionieri”:
Statele Unite, Canada,
Danemarca și Franța. În
Germania, femeile nu au obținut
statutul militar complet până în
2000. Restricțiile au durat mulți
ani și în diferite sfere. De
exemplu, prima țară NATO care le-a permis femeilor să lucreze pe submarine a fost Norvegia în 2000.
Tot Norvegia este prima tara din lume care a înființat un batalion profesionist complet feminin.
4. Dreptul la divorț
În unele țări, precum cele din Europa Occidentală, singura cerință pentru a putea divorța în prezent
este să fi trecut trei luni de la data căsătoriei.
Femeile "trebuiau să demonstreze abuz fizic sau adulter, sau chiar ambele în același timp. Și nu au
putut să nu fie obligate sa aiba relatii intime, deoarece violul a fost definit ca relații forțate cu altcineva
decât soția."
În Marea Britanie, de exemplu, divorțul era un lucru foarte ciudat înainte de 1914 și era considerat un
scandal.
Legea privind cauzele căsătoriei din 1923 le-a permis femeilor pentru prima dată să depună un divorț
în cazul adulterului soțului, ceva ce până atunci numai bărbații puteau face.
O altă lege, în 1937, extindea posibilele cauze ale divorțului: cruzimea, dezertarea sau nebunia
incurabilă. Dar adevărata schimbare, a fost introducerea divorțului fără cauză. A fost în Rusia după
revoluția bolșevică din 1917. Dar în Statele Unite, de exemplu, a fost nevoie până în 1969, când
California a devenit primul stat care a permis-o.
Chile a fost ultima țară din America Latină care a legalizat divorțul, abia în 2004.
In Arabia Saudita, inca nu este permis divortul din parta femeii fara acordul barbatului, acesta insa
poate renunta la obligatiile matrimoniale, fiind frecvent divortul secret – barbatul isi anunta sotia
printr-un simplu mesaj ca nu mai vrea sa fie casatorit!
Filipine ramane deasemenea singura tara in care divortul estee interzis.
Aprobarea divorțului „a favorizat femeile, dar nu toate la fel”, femeile care l-au folosit cel mai mult au
fost cele care au fost independente financiar.
5. Dreptul la proprietate
Posibilitatea de a moșteni, de a depune un proces sau de a participa la contracte nu a fost întotdeauna

disponibilă pentru femei. În Statele Unite, de exemplu, aceste drepturi au fost acordate pentru prima
dată femeilor căsătorite în 1848, cu trecerea în New York a Legii privind proprietatea femeilor
căsătorite. În America Latină, deși femeile erau deja capabile să moștenească și să dețină proprietăți
la începutul secolului XX, în majoritatea țărilor nu au putut să își gestioneze propriile proprietăți dacă
s-ar căsători.
De fapt, în unele țări, femeile au dobândit dreptul de vot mai devreme decât dreptul de a-și controla
afacerile economice.
În timpul secolului al XIX-lea în SUA si în Marea Britanie, unele femei au început să se revolte împotriva
unor legi care le-au refuzat dreptul de proprietate odată ce s-au căsătorit. Odată cu doctrina acoperirii,
soții au revendicat controlul asupra bunurilor și salariilor soțiilor lor. Începând cu mijlocul secolului al
XIX-lea, legiuitorii americani 1887 și britanici 1888, au adoptat legi care protejează proprietatea soțiilor
fata de soții lor și de la creditorii soților lor. In 1889 este introdusa „Examinarea separată” , o practică
prin care o femeie căsătorită care dorea să-și vândă vreuna din proprietățile sale trebuia examinată
de către un judecător sau o justiție a păcii fără prezența soțului ei și era întrebata dacă primește
presiune din partea soțului său pentru a semna documentul (foarte greu insa de pus in practica).
În Finlanda, în 1878, legea acorda femeilor din mediul rural dreptul la jumătate de proprietate și
moștenire în căsătorie, iar în 1889, femeile căsătorite își puteau gestiona liber salariul. În Norvegia
aceste legi au parvenit si mai timpuriu, legi care permiteau egalitatea ereditară (1845), libertatea de a
se angaja în comerț (1864).
Dar, în ciuda progresului, femeile căsătorite au rămas în mare parte subordonate soților lor zeci de
ani. Puterea conjugală sau drepturile soțului asupra persoanei și proprietății femeii au rămas în unele
țări latino-americane, cum ar fi Ecuador, până în 1970.
In multe dintre tarile musulmane fundamentaliste, femeia are drepturi foarte limitate, ramanand sub
tutela barbatilor din familie (soț, tată, frate): nu are dreptul la pasaport , sa calatoreasca in straintate,
sa-si deschida cont individual, sa deschida o afacere fara acordul si/sau semnatura unui barbat tutore.
6. Dreptul la planificarea descendenței

Biserica Catolică a început condamnarea de rutină a oricărei practici care interferau cu concepția în
Evul Mediu. În 1484, Papa Innocențiu al VIII-lea a inclus contracepția printre activitățile vrăjitoarelor,
a căror persecuție a fost autorizată printr-o bulă papală.
Deși existența și utilizarea metodelor contraceptive datează din timpuri străvechi, statutul lor juridic
s-a schimbat. În Statele Unite, de exemplu, contracepția era legală pentru cea mai mare parte a
secolului al XIX-lea, dar în 1873 Congresul a scos în afara legii circulația contraceptivelor la nivel
federal.
În anul 1960, 30 de state aveau încă legi care restricționau vânzarea și chiar publicitatea metodelor
contraceptive.
Ostilitatea unor guverne față de metodele contraceptive s-a reflectat în numeroase exemple precum
cea din Argentina, unde Junta Militară care a fost la putere din 1976 până în 1983 a interzis prin decret
orice practică de control al nașterii.
România comunista este un caz extrem de limitare a dreptului femeilor asupra propriului organism,
decretul din 1966, care interzicea avorturile, a fost una dintre cele mai agresive interventii a statului
in viata privata a familiilor din intreg spatiu ex-comunist.
În SUA, eforturile activiștilor precum Margaret Sanger au sfârșit prin a garanta dreptul femeilor la
planificarea familială. Dezvoltarea pastilei anticoncepționale, promovată la început de Sanger însăși,
a extins foarte mult disponibilitatea contraceptivelor în țările occidentale începând cu 1960.
Dar nu toată lumea a întâmpinat-o cu brațele deschise. În Franța, pilula nu a fost comercializată până
la adoptarea Legii Neuwirth în 1967, care a întâmpinat o opoziție acerbă dinspre unele sfere politice
si sociale.
În deceniile următoare, cercetările științifice au continuat să extindă gama de metode disponibile.

BIBLIOGRAFIE
1. Anderton, Douglas L. and Lee L. Bean. 1985. “Birth spacing and fertility limitation: A
behavioral analysis of a nineteenth-century frontier population,” Demography 22(2): 169–
183.
2. Biraben, Jean Noël. 1991. “Pasteur, pasteurization, and medicine,” in R. Schofield, D. S.
Reher,
and A. Bideau (eds.), The Decline of Mortality in Europe. Oxford: Oxford University Press,
pp. 220–232.
3. Bloom, David E. and David Canning. 2001. “Cumulative causality, economic growth, and
thedemographic transition,” in N. Birdsall, A. C. Kelley, and S. W. Sinding (eds.),
PopulationMatters: Demographic Change, Economic Growth, and Poverty in the
Developing World. Oxford:Oxford University Press, pp. 165–200.
4. Bloom, David E., David Canning, and Jaypee Sevilla. 2003. “The demographic dividend: A
newperspective on the economic consequences of population change,” Population
MattersMonograph MR-1274, RAND, Santa Monica.
5. Chesnais, Jean-Claude. 1986. La transition démographique. Etapes, formes, implications
économiques.Institut national d’études démographiques, Cahier nº 113, Paris: Presses
Universitairesde France.
6. Coale, Ansely J. 1973. “The demographic transition,” in IUSSP (ed.), International
PopulationConference, vol. 1. Liège, pp. 53–72
7. Keyfitz, Nathan. 1987. “Form and substance in family demography,” in J. Bongaarts, T.
K.Burch, and K. W. Wachter (eds.), Family Demography: Methods and Their Application.
Oxford:Clarendon Press, pp. 4–16.
8. Kunitz, Stephen J. 1991. “The personal physician and the decline of mortality,” in R. S.
Schofield, D. Reher, and A. Bideau (eds.), The Decline of Mortality in Europe. Oxford:
OxfordUniversity Press, pp. 248–262.
9. Lee, Ronald. 2003. “The demographic transition: Three centuries of fundamental

change,”Journal of Economic Perspectives 17(4): 167–190.
10. Lee, Ronald and Andrew Mason. 2010. “Fertility, human capital, and economic growth
overmthe demographic transition,” European Journal of Population 26(2): 159–182.
11. Lee, Ronald, Sang-Hyop Lee, and Andrew Mason. 2008. “Charting the economic life
cycle,”Population and Development Review 34(Supp.): 208–237.
12. Lesthaeghe, Ron. 2010. “The unfolding story of the second demographic transition,”
Populationand Development Review 36(2): 211–251.
13. Lindh, Thomas and Bo Malmberg. 1999. “Age structure effects and growth in the
OECD,1950–1990,” Journal of Population Economics 12: 431–449.
14. Livi Bacci, Massimo. 2000. “Mortality crises in historical perspective: The European
experience,” in G. A. Cornia and R. Paniccià (eds.), The Mortality Crisis in Transitional
Economies. Oxford: Oxford University Press, pp. 38–58.
15. Lunn, Peter G. 1991. “Nutrition, immunity and infection,” in R. S. Schofield, D. Reher, and
16. A. Bideau (eds.), The Decline of Mortality in Europe. Oxford: Oxford University Press,
pp.131–145.
17. Mason, Andrew and Ronald Lee. 2006. “Reform and support systems for the elderly in
developing countries: Capturing the second demographic dividend,” GENUS 62(2): 11–35

Curs Geodemografie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Geodemografie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de geodemografie

Lector Dr. Tudora Daniel

Lector dr. TUDORA Daniel

4. Tipuri de bilanț demografic

PARTEA II: TEORII

6. „Tranziția epidemiologică”: „un proces” liniar?

7. Modele de tranziție demografică

PARTEA III: CREȘTEREA DEMOGRAFICĂ DIN PERSPECTIVĂ ISTORICĂ

7. Evoluția populației lumii: „suntem” la „capătul” exploziei demografice?

8. Sărăcia și creșterea demografică – relații demo-economice

a. rata natalității brute (N),

1. Nașterea, fertilitatea, reproducerea: rate globale sau brute și rate

1.1 Rata brută a natalității

1.2. Ratele specifice de fertilitate

Alte rate specifice de fertilitate sunt:

- rata fertilității în funcție de vârstă (TFE),

1. Decesele, mortalitatea și ratele specifice de mortalitate

TEORII DEMOGRAFICE. TRANZIȚIA ȘI MODERNIZAREA DEMOGRAFICĂ

Confruntată cu Războiul Rece și răspândirea comunismului în Asia, demografia americană

Exemple de tranziție demografică pe glob

Progresele în transportul de mărfuri și productivitatea agricolă îmbunătățită au contribuit la reducerea

Scăderea natalității a dat naștere îmbătrânirii premature al populației franceze, cu o anticipare de

După începutul secolului, industrializarea rapidă a îmbunătățit situația economică a Germaniei și a

Odată cu scăderea fertilității și a mortalității, alte caracteristici demografice s-au schimbat și în

Modalitățile de tranziție a mortalității separă țările din America Latină în 4 grupuri:

I. Structura populației pe sexe și grupe de vârstă

1.1. Piramida pe grupe de vârste si sexe

Denumită în mod necorespunzător "piramidă a vârstelor" sau "piramida populației", această

1.1.1 Interpretarea unei piramide a populației și luarea în considerare a perspectivelor viitoare

Ce ar trebui să comentăm despre o piramidă a populației?

În acest sens se preferă o delimitare pe grupe mari de vârstă :

Cu toate acestea, imbătrânirea demografică nu este o consecință bi-univocă a trecerii timpului, în

• Factorul „scăderea fertilității” (denumită și îmbătrânire ”malthusiană”), se referă la scăderea

Știm, de asemenea, că factorii biologici, comportamentali și de mediu contribuie la faptul că femeile

Structura pe sexe a populației este gestionată de 3 tipuri de factori:

 Genetici - Dovezile arată că diferențele cromozomiale și hormonale dintre bărbați și femei

 Dacă fertilitatea rămâne neschimbată, structura variază foarte puțin.

 Supra-mortalitatea masculină afectează toate vârstele și se acumulează la cele mai în vârstă.

1.3. Evoluția procesului de îmbătrânire demografică

Australia, Finlanda, Norvegia și Danemarca au aprobat-o între 1902 și 1915.

3. Dreptul la exercițiu militar

Deși cele două războaie mondiale

Filipine ramane deasemenea singura tara in care divortul estee interzis.

Posibilitatea de a moșteni, de a depune un proces sau de a participa la contracte nu a fost întotdeauna

6. Dreptul la planificarea descendenței

În deceniile următoare, cercetările științifice au continuat să extindă gama de metode disponibile.

9. Lee, Ronald. 2003. “The demographic transition: Three centuries of fundamental

S-ar putea să vă placă și