Drept Roman | Scurt istoric

Dreptul roman este parte integrantă în cadrul patrimoniului cultural

european, el reprezentând fundamentul legislațiilor multor state
europene, reușind ca prin elementele de continuitate exprimate în plan
juridic, să asigure coeziunea necesară Uniunii Europene.

Opiniile ce susțin caracterul neactual al dreptului roman sunt tot mai

izolate, mai ales odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil român,
care adoptă o viziune unitară asupra raporturilor juridice de drept privat,
principiu formulat de legislatorii romani și de la care nu s-au abătut,
astfel că încă o dată se poate concluziona faptul că dreptul roman se
constituie într-o valoare atât internă, cât și externă a societății omenești
fiind, totodată, un îndreptar privind moralitatea din cadrul unei
comunități umane.

Originea sistemului juridic roman

Sistemul juridic roman îşi are originea în epoca fondării Romei şi s-a
aplicat până la moartea împăratului Justinian, adică din secolul al VIII-
lea î.Hr. până în secolul al VI-lea d.Hr.

Pentru a înţelege istoricul dreptului roman trebuie să reţinem că, la

origine, şi romanii ca şi celelalte popoare ale Antichităţii, au confundat
dreptul cu religia şi cu morala, dar spre deosebire de celelalte popoare
ale lumii antice, romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o
distincţie clară între normele dreptului, normele religioase şi normele de
morală. Încă din epoca veche romanii au desemnat normele dreptului
prin cuvântul ”jus”, iar normele religioase prin cuvântul ”fas”.Mai mult
decât atât, la romani gândirea juridică şi-a pus amprenta asupra întregii
ideologii şi, de aceea, se spunea în Antichitate că, grecii sunt un popor
de filozofi, iar romanii sunt un popor de jurişti.

Despre pragmatismul romanilor

Romanii au fost profund pragmatici, iar această trăsătură şi-a pus

amprentă şi asupra fenomenului juridic. Astfel, jurisconsulţii romani nu-
şi începeau lecţiile cu introduceri teoretice, ci cu expunerea unor spețe
practice pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi constatau că
între acele cazuri există elemente comune pe baza cărora încercau să
formuleze anumite principii juridice.

Dreptul roman a evoluat în relație și în același timp cu viața socială,

economică și politică a statului roman. Normele juridice au reflectat
fidel natura relațiilor economice, ponderea diferitelor categorii sociale în
viața politică, precum și modul de organizare a statului.

Practica juridică romană a creat acele concepte, categorii, principii şi

instituţii care s-au dovedit instrumente ideale ale gândirii juridice, astfel
încât au fost receptate şi aplicate cu deplin succes atât în Evul Mediu, cât
şi în Epoca Modernă.

Pentru români, dreptul roman prezintă o importanţă aparte, deoarece

dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa dreptului privat
roman. În Dacia romană s-a produs o împletire până la contopire între
dreptul geto-dac şi dreptul roman. Prin această sinteză a apărut un nou
sistem de drept, unul original, în fizionomia căruia valorile juridice
romane au dobândit noi funcţii şi finalităţi. Acest sistem de drept este
denumit sistemul daco-roman.

În concluzie, romanii au fost „părinții dreptului” în accepțiunea

semantică a termenului, credeau în durabilitatea acestuia, ce era emanat
însăși de societatea romană, ca atare, ei afirmând în mod întemeiat că
acolo unde este societate este și drept – „ubi societas ibi jus” – axiomă
valabilă de peste două mii de ani.