Ministrul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Drept
Departament Drept Public

Lucrul individual la Protecția Juridică a Drepturilor Omului

Tema: ’’Dreptul la muncă și la protecția muncii’’

Elaborat: Musteață Lia, Anul 2, grupa II

Verificat: Nichita Rodica, lector univ.

Chișinău 2023
Ce este dreptul la muncă?

Dreptul la muncă și la protecția muncii este garantat de articolul 43 din Constituția Republicii
Moldova. Acest drept prevede că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a
muncii, la condiții echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la protecția împotriva
șomajului. Salariații au dreptul la protecția muncii. Măsurile de protecție privesc securitatea și
igiena muncii, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe
economie, repaosul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții grele,
precum și alte situații specifice. Durata săptămânii de muncă este de cel mult 40 de ore.
Dreptul la negocieri în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convențiilor colective
sunt garantate.
Potrivit Studiului „Percepții asupra drepturilor omului în Republica Moldova”, dreptul la
muncă şi condiții prielnice de muncă este în topul celor mai importante şi actuale drepturi, a
căror respectare se cere a fi asigurată de către stat. Potrivit opiniei a 27 la sută dintre
respondenți, acest drept se află, după dreptul la sănătate, protecție socială și dreptul la
educație, printre cele mai importante drepturi, care însă nu sunt respectate. Ca și în anii
precedenți, la capitolul respectării dreptului la muncă și la protecția muncii, au rămas actuale
problemele: salariile mici; restanțe la salariu; nerespectarea legislației muncii; practica unor
angajatori de a exercita presiuni asupra salariaților pentru încetarea contractului de muncă,
prin depunerea demisiei sau prin acordul părților; implicarea insuficientă a inspectorilor
muncii în examinarea plângerilor; șomajul.

Dreptul la muncă

Pactul internațional relative la drepturile economice, sociale și culturale, folosește exprimarea

de drept la muncă și acest lucru nu este întâmplător, pentru că acest Pact stabilește obligații
clare în sarcina statelor semnatare. Reieșind din reglementările Pactului internațional cu
privire la drepturile economice, sociale si culturale, menționat de mai sus, care prevede:
„sarcina statelor semnatare este să acționeze, atât prin propriul său efort, cât si prin asistență si
cooperare internațională, în special pe plan economic și tehnic, folosind la maximum
resursele sale disponibile, pentru ca exercitarea deplină a drepturilor recunoscute în prezentul
Pact sa fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de
măsuri legislative, precum si din reglementările constituționale a Republicii Moldova
stabilesc că în Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua
drepturile si libertățile fundamentale ale omului si cetățeanului și că orice persoana are dreptul
la satisfacție efectivă din partea instanțelor judecătorești competente împotriva actelor care
violează drepturile, libertățile și interesele sale legitime considerăm a fi oportun inițiativa de
lege ferenda ( despre legea care urmează să fie elaborată") - expresie folosită pentru a denumi
soluții de reglementare care se preconizează sau se recomandă a fi adoptate de legiuitor. )la
suspendarea raporturilor de serviciu in circumstanțe ce nu depind de voința părților
contractului individual de munca prin trimiterea în instanța de judecată a dosarului penal
privind comiterea de către salariat a unei infracțiuni incompatibile cu munca prestată sau
suspendarea provizorie din funcție să nu fie decisă de angajator sau de administrația instituției
in care activează bănuitul, învinuitul, în condițiile legii, dar unicul subiect abilitat cu acest
drept să fie instanța de judecată.

Conținutul dreptului muncii

Libertatea alegerii profesiei si libertatea alegerii locului de muncă intră și ele în conținutul
dreptului la muncă. Acestea sunt libertăți fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general,
exprimări ale libertății persoanei, ca drept natural. (Dreptul natural este ansamblul de reguli
universale care nu sunt scrise sau incluse în nicio normă bazată pe natura persoanei și care
promulgă reguli fundamentale pentru coexistență.) Constituția, consacrând acestei libertăți, dă
fiecărui om posibilitatea de a-și alege profesia și desigur de a-și alege locul de muncă.
Asemenea alegeri sunt în general determinate de aptitudini, dorințe, anumite coordonate de
ordin economic și desigur de voința celor interesați.
Problema este, evident, mult mai complexă și mai complicată, atât în teorie cât și în practică,
toate aspectele fiind de domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcționează pe
principii economice, sociale și morale sănătoase, ocuparea locului de munca se face pe
criteriul competenței, aceasta asigurând eficiență și bunăstare. Statul trebuie să-și manifeste
eficient caracterul său social în realizarea acestor componențe ale dreptului la muncă.
Protecția muncii reprezintă un sistem de măsuri și mijloace social economice, organizatorice,
tehnice, curative și profilactice care acționează în baza actelor legislative și a altor acte
normative și care asigură securitatea angajatului, păstrarea sănătății și menținerea capacității
lui de lucru în procesul muncii.

Securitatea și protecția muncii

Cu privire reglementările constituționale privind securitatea si sănătatea la locul de muncă,

putem generaliza că acestea pot fi rezumate la următoarele teze:
- se impune obligația patronului să facă o evaluare a riscurilor ce ar putea afecta sănătatea si
securitatea la locul de munca, să-și ia toate asigurările că angajații sunt bine informați si
instruiți corespunzător cu privire la problemele de sănătate si securitate;
- patronii trebuie să-i consulte e lucrători și/sau pe reprezentanții acestora si să le permită
participarea în cadrul tuturor problemelor ce privesc securitatea și sănătatea în muncă;
angajatorul trebuie să asigure ca fiecare lucrător să beneficieze de o pregătire suficientă și
adecvată în privința securității si sănătății, îndeosebi sub forma informării și instrucțiunilor, cu
ocazia angajării sale, unei mutări sau a unei schimbări de funcție, introducerii sau schimbării
echipamentului de lucru, introducerii unei tehnologii și focalizată specific pe postul său de
muncă sau pe funcția sa.
Această pregătire trebuie să fie adaptată la evoluția riscurilor și la apariția unor noi riscuri și
să fie repetată periodic dacă este necesar fiecărui lucrător îi revine responsabilitatea de a se
îngriji, potrivit posibilităților sale, de propria securitate și sănătate, precum și de cea a altor
persoane în cauză ca urmare a actelor sale sau a misiunilor sale în muncă, în conformitate cu
propria pregătire și cu instrucțiunile patronului său. În special, lucrătorul este obligat: să
utilizeze corect mașinile, aparatele, instrumentele, substanțele periculoase, echipamentele de
transport si celelalte utilaje; să utilizeze corect echipamentul individual de protecție pus ța
dispoziție și, după utilizare, să-ț pună la locul său; să nu scoată din funcționare, să schimbe
sau să deplaseze în mod arbitrar dispozitivele de securitate aferente în special mașinilor,
aparatelor, instrumentelor, instalațiilor si clădirilor si să utilizeze corect astfel de dispozitive
de securitate; să semnaleze imediat angajatorului și/sau lucrătorilor care au o funcție specifică
în materie de protecție a securității și sănătății lucrătorilor orice situație de muncă în privința
căreia aceștia au un motiv rezonabil să considere că prezintă un pericol deosebit și iminent
pentru securitate si sănătate, precum și orice defecțiune constatată în sistemele de protecție
etc. Generalizând asupra celor relatate supra, susținem că dreptul la muncă și la protecția
muncii sunt drepturi fundamentale complexe ale omului ce îmbracă atât forma absolută, fiind
considerate ca activități conștiente îndreptată spre satisfacerea trebuințelor personale ale
omului, cât si forma relativă, fiind limitate in exercitarea sa de anumite norme precum cele
din situațiile: contractele individuale de muncă ale directorilor instituțiilor de învățământ
publice, cu excepția celor de învățământ superior, de la numirea cărora în funcție au trecut
mai mult de 5 ani ; contractul individual de muncă încheiat cu cadrele didactice, pe lângă
temeiurile generale prevăzute de Codul Muncii, poate înceta și la stabilirea pensiei pentru
limita de vârsta*, rămân a fi perfect valabile chiar daca intervenția statului într-un contract
individual de munca ar împiedica exercitarea dreptului respectiv.

Jurisprudență

Cauza Van der Muselle contra Belgiei se referă la situația reclamantului, care deținând
calitatea de avocat stagiar a acordat asistență juridică din oficiu dlui Njie Embrima, iar pentru
aceste servicii el nu a fost remunerat. Reclamantul a calificat această situație drept muncă
forțată. Curtea însă a stabilit că având în vedere absența constrângerilor fizice sau morale,
serviciile îndeplinite de Van der Mussele nu ar putea fi analizate ca o muncă forțată în sensul
art.4 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Într-o altă cauză, Iversen contra Norvegiei (1963), CEDO nu a calificat drept muncă forțată
obligația impusă în sarcina unor medici stomatologi de a lucra în decursul unui an în nordul
Norvegiei. Aceasta se explică prin aceea că în acea perioadă era o lipsă acută de medici
voluntari în zona respectivă, iar lipsa acestora crea un pericol real pentru asigurarea sănătății
oamenilor din zona respectivă.
CEDO, în cauza Siliadin contra Franței a fost sesizată în privința constatării a trei temeiuri:
munca forțată, starea de servitute și sclavie. În cazul dat, reclamanta era resortisantă din Tago
și locuia în Franța. La vârsta de 16 ani a fost obligată să muncească în calitate de menajeră în
casă, precum și să aibă grijă de copiii soților B., fără a fi remunerată. Aflându-se ilegal pe
teritoriul francez, pașaportul său fiind confiscat, neavând resurse materiale, reclamanta a fost
obligată să se ocupe de creșterea celor patru copii ai soților B., în fiecare zi între orele 7 și 22.
Reclamanta a fost în această postură timp de câțiva ani, timp în care soții B. i-au promis că
situația ei se va îmbunătăți. Într-un final, comitetul contra sclaviei moderne, fiind alertat de un
vecin al soților B., a sesizat parchetul (organ penal). Cauza penală s-a finalizat cu neînceperea
urmăririi penale, însă în baza acțiunii civile soții B. au fost obligați la plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul moral suportat de către reclamantă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
s-a expus cu privire la cele trei capete de cerere.
Privitor la munca forțată, instanța de judecată a stabilit că reclamanta a muncit timp de mai
mulți ani, fără consimțământul său și, de asemenea, nu a fost remunerată pentru munca
prestată. Dat fiind faptul că reclamanta era minoră la acel moment și se afla ilegal pe teritoriul
unui stat, aceasta era mereu într-o stare de frică, situație de care au profitat soții B. Din aceste
motive, instanța a stabilit că reclamanta a fost supusă la muncă forțată în sensul art. 4 al
CEDO. În privința sclaviei, Curtea a constatat că cu toate că petiționara a fost privată de
liberul său arbitru, nu rezultă din dosar că ar fi fost ținută în sclavie în sens propriu, cu alte
cuvinte că soții B. ar fi exercitat asupra ei un veritabil drept de proprietate, reducând-o la o
stare de obiect. Nu se poate considera deci că dra Siliadin a fost ținută în sclavie în sensul
„clasic” al acestei noțiuni. Cât privește servitutea, aceasta se traduce printr-o obligație de a-şi
presta serviciile sub imperiul constrângerii, ceea ce o face să fie pusă în legătură cu noțiunea
de „sclavie”. În legătură cu aceasta, CEDO a relevat faptul că munca forțată la care a fost
constrânsă petiționara se efectua șapte zile din șapte, timp de aproape cincisprezece ore pe zi.
Ea se afla în întregime la dispoziția soților B., de vreme ce actele îi fuseseră confiscate și i se
promisese că situația sa va fi reglementată, ceea ce nu s-a făcut niciodată. În plus, dra Siliadin,
care se temea să nu fie arestată de poliție, nu dispunea de nici o libertate de mișcare și de nici
un timp liber. În aceste condiții, Curtea consideră că dra Siliadin a fost ținută în stare de
servitute.
Legislația penală incriminează ca infracțiune munca forțată, iar persoanele care atrag la
muncă forțată sunt pasibile de răspundere penală. Astfel, art. 168 Cod penal al Republicii
Moldova prevede: forțarea unei persoane să presteze o muncă împotriva dorinței sale, ținerea
persoanei în servitute pentru achitarea unei datorii, obținerea muncii sau a serviciilor prin
înșelăciune, constrângere, violență sau amenințare cu violență se pedepsesc cu închisoare de
până la 3 ani.

Concluzie
În concluzie, putem afirma dreptul la muncă și la protecția muncii este esențial pentru
asigurarea demnității și bunăstării individual. Acest drept garantează că toți cetățenii au
dreptul de a-și alege și de a ocupa liber locul de muncă, fără discriminare și fără a aplica
munca forțată. Dreptul la muncă și la protecția muncii sunt fundamental pentru promovarea
justiției sociale și echilibrului între angajator și angajați. Este responsabilitatea statului și
angajatorilor de a respecta și de a promova aceste drepturi, asigurând condiții de muncă
prielnice și garantând respectarea legislației muncii