Prof.

Tulea Daniel
COMPENDIUM -DIDACTICA DOMENIULUI EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI.
Tehnoredactor : prof. Tulea Daniel ;

Coperta: prof. Tulea Daniel ;

Aranjarea în pagini: prof. Tulea Daniel ;

COMPENDIUM -DIDACTICA DOMENIULUI EDUCAȚIE FIZICE ȘI SPORTULUI.
 SUMAR

CAP. I. DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ȘCOLAR . /6

CAP.II. COMPONENTELE DE BAZĂ ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT. /11

CAP.III. REGULILE DE BAZĂ A DOMENIULUI. / 41

CAP. IV .METODOLOGIA PROCESULUI EDUCATIV. /44

CAP.V. PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT-FORMELE DE ORGANIZARE. /50

CAP.VI. EVALUAREA ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT. /63

CAP.VII. METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAȚIEI FIZICE ÎN SUBSISTEMUL EDUCAȚIEI

FIZICE A TINEREI GENERAȚII. / 67

BIBLIOGRAFIE /101

DESPRE AUTOR / 102

 PREFAȚA

Reforma continuă din sistemul de învățământ românesc, determiă apariția unor noutăți
ce pot fi considerate de maximă importanță în practica sportivă și care sunt concretizate prin
îmbunătățiri aduse procesului instructiv-educativ.

Cartea a fost elaborată în idea de a se constitui într-un model în activitatea de formare și

perfecționare a cadrelor didactice, care se pregătesc pentru a obține cunoștințele, abilitățile
necesare activității profesionale din domeniul educație fizică și sport.

Educația fizică și sportul, prin specificul lui, alături de celelalte discipline de învățământ,
contribuie, la formarea personalității umane. Ea are un rol deosebit în ceea ce privește
formarea comportamentului din punct de vedere cognitiv, motric, afectiv, social, moral,
estetic. Ca toate disciplinele și în educație fizică și sport trebuie însușite, cunoștințele
teoretice și pe baza acestor acumulări pot fi învățate deprinderile motrice, pot fi formate
priceperile motrice.

Lucrarea de față se vrea a reprezenta, un manual specific de dicactică școlară. În ea sunt

dezbătute, pe larg, problemele care se referă la principiile didactice ce stau la baza
desfășurării activității, metodele ce ajută la desfășurarea procesului instructiv-educativ,
conținuturile supuse procesului didactic, metodologia de realizare a activității de predare,
învățare, evaluare, edidență și de proiectare didactică.

Autor.
CAP. I DIDACTICA GENERALĂ A EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI
ȘCOLAR

Generalităţi

Obiectivul educaţiei este de a forma personalităţi complexe, armonioase, iar contextul în care se
realizează este şcoala, principalul agent educativ şi căreia îi revine sarcina de a înzestra tinerii cu
competenţele necesare mersului înainte al societăţii.

Procesul care se desfăşoară în aceste condiţii are un caracter sistemic, iar situaţiile educaţionale care se
creează au o structură tridimensională, bazată pe „modelul triunghiului pedagogic”, propus de J. Houssaye
(1993), cuprinzând trei elemente: profesorul, elevul/studentul, cunoaşterea (M. Călin, 1996; I. Al. Dumitru,
2001; M. Momanu, 2002).

Problemele legate de pregătirea motrică a individului se integrează în problematica studiată de didactică

şi mai precis de didactica specialităţii (atât a educaţiei fizice, ca disciplină de învăţământ, cât şi ca didactica
a diferitelor discipline, ramuri, probe sportive).
Astfel, procesul de învăţământ, ca proces de instruire şi educaţie are un rol hotărâtor, rol subliniat de oameni
importanţi ai domeniului nostru de activitate, pedagogi, psihologi, fiziologi.

Didactica este ştiinţa şi teoria procesului de învăţământ. Termenul de didactică provine din grecescul
didaktike = a învăţa; didaskein = a învăţa pe altul; didascal = învăţător; didasco = învăţ.

În concepţia lui Jan Amos Comenius, didactica se identifică cu întreaga pedagogie.

Pedagogul ceh a atribuit ca sub titlu lucrării: ”Didactica Magna” - arta universală de a învăţa pe toţi
totul.

Didactica este considerată parte componentă a pedagogiei generale, alături de bazele social-filosofice ale
educaţiei şi de teoria educaţiei. În ultimele decenii prin extinderea cercetării, didactica îşi justifică statutul de
ştiinţă distinctă în ansamblul ştiinţelor educaţiei.

Obiectul de studiu al didacticii este procesul de învăţământ: conţinutul procesului de învăţământ;

sistemul de învăţământ; tehnologia instruirii; principiile didactice; metodele de învăţământ; formele de
organizare a procesului de învăţământ; formele şi metodele de evaluare a rezultatelor procesului de
învăţământ.

Didactica se defineşte prin următoarele aspecte:

Caracterul explicativ - prin care se definesc componentele procesului de învăţământ, specificul lor, natura
relaţiilor dintre ele.
Caracterul reflexiv – prin care se formulează judecăţi de valoare asupra principalelor componente ale
procesului.
Caracterul normativ - rezultat din elaborarea unor norme referitoare la: organizarea şi desfăşurarea
procesului de învăţământ, cerinţele ce trebuie respectate pentru realizarea obiectivelor stabilite, modalităţile
concrete de acţiune şi interacţiune în cadrul acestui proces.

Didactica specialităţii – metodica educaţiei fizice Aprofundarea conceptelor de bază ale didacticii
generale asigură premisa elaborării metodicilor de specialitate (didactici speciale), necesare la toate
disciplinele, în cazul nostru Educaţia Fizică. Didactica generală orientează metodica, aceasta fiind o
didactică aplicată, care asigură perfecţionarea continua a problemelor specifice, legate de predarea şi
asigurarea unor cunoştinţe la un anumit obiect de învăţământ.

6
Didactica generală reprezintă baza teoretică generală a metodicii. Atât didactica cât şi metodica se
intercondiţionează.

Metodica este o ştiinţă normativă şi în acelaşi timp şi explicativă. Ea studiază nu numai procesul de
transmitere a cunoştinţelor şi al formării deprinderilor la obiectul respectiv, ci tinde să soluţioneze toate
problemele pe care le ridică învăţarea la obiectul respectiv.

Metodica educaţiei fizice precizează: scopul, obiectivele, locul şi rolul educaţiei fizice în formarea
personalităţii, conţinutul, formele de organizare, principiile, strategiile didactice;

Metodica face legătura dintre T.E.F.S., ştiinţa E.F.S. şi practică. Ea este o teorie a practicii eficiente sau
o parte a practicii.

Metodica contribuie la organizarea logică a procesului instructiv – educativ - evaluativ ţinând cont de:
particularităţile de vârstă şi sex; dezvoltarea stadială a gândirii; condiţiile de mediu; bază materială şi alte
elemente ce decurg din particularităţile domeniului studiat. Are ca obiect de studiu ”… legile procesului
instructiv- educativ, sistemul metodico-organizatoric de valorificare a formelor de practicare exerciţiilor
fizice în scopul optimizării procesului de dezvoltare fizică şi funcţională, îmbunătăţirea capacităţii de efort a
organismului, perfecţionarea capacităţii motrice generale simultan cu influenţarea sferei psihice a
individului” (E. Firea).

Problemele pe care încearcă să le soluţioneze:

Rolul Educaţiei Fizice în formarea tinerei generaţii şi locul acesteia în curriculumul diferitelor subsisteme
ale sistemului de învăţământ;
Obiectivele Educaţiei Fizice şi Sportului, particularizate la nivelul fiecărui subsistem;
Strategiile didactice, metodele şi procedeele didactice utilizate în Educaţie Fizică;
Principiile didactice ale Educaţiei Fizice şi Sportului; Programa şcolară pentru diferite tipuri de şcoli;

Conţinutul procesului instructiv-educativ-evaluativ şi metodologia realizării acestuia potrivit stadiilor de

dezvoltare a gândirii copilului, a dezvoltării sale morfo-funcţionale, particularităţilor de sex;

Creşterea eficienţei procesului de învăţământ prin raţionalizarea şi sistematizarea mijloacelor;

Sistemul formelor de organizare a activităţii de educaţie fizică şi sport atât în şcoală cât şi în afara
ei;
Metodica organizării, conducerii şi evaluării procesului de învăţământ de către profesor şi a autoconducerii
şi a autoevaluării de către elevi a practicării independente a exerciţiilor fizice (managementul activităţii).

Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului şcolar îndeplineşte următoarele funcţii:

1. Funcţia cognitivă, de cunoaştere manifestată prin analiza procesului didactic ;
2. Funcţia normativă asigură familiarizarea profesorilor cu anumite norme ale activităţii
didactice; studiază şi elaborează sistemul de cerinţe, reguli care încadrează activitatea
didactică eficientă;
3. Funcţia tehnică, pe baza acestei funcţii se pun în valoare cele mai noi realizări ale
tehnicii şi se corelează cu cele clasice în scopul creşterii eficienţei procesului de
învăţământ.

7
Ramurile metodicii
Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale, este prezentă în toate treptele sistemului
de învăţământ. Problemele care apar în desfăşurarea acestei activităţi necesită
diversificarea şi aprofundarea metodicilor de predare la nivelul fiecărui subsistem. Astfel
putem vorbi de:
Metodica Educaţiei Fizice a tinerei generaţii:
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul preprimar – 3-6 ani;
- Metodica E.F. în învăţământul primar - 7-10 ani;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul gimnazial -10-14 ani;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul liceal;
- Metodica Educaţiei în învăţământul profesional;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul special;
- Metodica Educaţiei Fizice în învăţământul superior;

Metodica Educaţiei Fizice în armată;

Metodica Educaţiei Fizice a maturilor şi vârstnicilor;

Finalităţile educaţionale în educaţie fizică şi sport

Educaţia, ca acţiune umană, vizează postularea şi împlinirea unui scop, a unui proiect de devenire umană.
Nu putem educa fără a cunoaşte finalităţile demersului, prototipul de personalitate către care tindem. Prin
finalităţi se conturează scopul ultim şi cel mai înalt al perfecţiunii umane.

Finalitatea este caracteristica esenţială a educaţiei şi se exprimă prin:

Idealul educativ
Obiectivele educaţiei

Pe baza idealului educaţional se fixează idealul educaţiei fizice, scopurile şi obiectivele E.F.S., probleme
dezbătute în cadrul Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului.

În cursul de faţă, ne vom referi în mod strict la finalităţile educaţiei fizice şcolare.

Pornind de la ideea că, vigoarea fizică constituie fundamentul şi în acelaşi timp suportul activităţii
intelectuale, politehnice şi morale, care împreună trebuie să modeleze profilul elevului de astăzi şi a
cetăţeanului de mâine, profil caracterizat prin:”…să fie stăpân pe el însuţi, deschis tuturor schimbărilor,
critic, autocritic, integrat în opera sa, nesatisfăcut şi prin urmare în căutarea autodepăşirii…” (B. Schwartz,
Educaţia de mâine), educaţia fizică trebuie să asigure formarea unui tineret sănătos, dinamic, capabil de
activităţi creative, în vederea formării unei personalităţi integrale, creative şi autonome.

Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului sunt finalităţi ce decurg din idealul educaţional, din
idealul educaţiei fizice.
Aceste obiective se particularizează pe fiecare subsistem al educaţiei fizice a tinerei generaţii şi astfel putem
vorbi despre obiectivele educaţiei fizice şcolare, obiective pe care le putem grupa după influenţele pe care
le exercită asupra tinerei generaţii.

8
Tabel nr.1

Clasificarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

OBIECTIVELE EDUCAŢIEI FIZICE ŞCOLARE

OBIECTIVE OBIECTIVE OBIECTIVE SOCIALE

FIZIOLOGICE INSTRUCTIV-

EDUCATIVE
1. Întărirea stării de 1. Formarea 1. Stimularea interesului

sănătate, creşterea deprinderilor motrice de pentru practicarea

rezistenţei bază şi aplicativ – independentă a exerciţiilor

organismului la utilitare; fizice;

influentele de mediu; 2. Dezvoltarea/educarea 2. Lărgirea orizontului de

2. Sporirea capacităţii aptitudinilor motrice; cunoaştere prin însuşirea

motrice şi intelectuale 3. Iniţierea în practicarea unui sistem de valori şi

3. Influenţarea anumitor ramuri sportive; norme necesare practicării

creşterii normale şi 4. Educarea trăsăturilor E.F.;

dezvoltare fizică pozitive de caracter, 3. Crearea motivaţiei

armonioasă; calităţi morale şi de durabile pentru practicarea

4. Prevenirea, voinţă. exerciţiilor fizice;

corectarea atitudinilor 4. Crearea unor relaţii

deficiente; eficiente între elev-profesor,

5. Educarea esteticii elev-elev.

corporale şi a

expresivităţii

mişcărilor.

Concretizarea acestor obiective generale la nivelul fiecărui subsistem al sistemului de învăţământ o

reprezintă obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă, acestea din urmă reprezentând operaţionalizarea
celor dintâi. Aceste obiective sunt cuprinse în programele şcolare.

9
Funcţiile Educaţiei Fizice Şcolare

Funcţiile sunt destinaţii constante ale unui fenomen şi derivă din ideal. Prin funcţii se realizează idealul
E.F.S. şi se creează un echilibru dinamic dintre aspiraţiile individuale şi cerinţele sociale.

Funcţiile E.F.S. realizează o corespondenţă între practicarea exerciţiilor fizice sub diferite forme şi
efectul acestora în viaţa de zi cu zi.

După I. Şiclovan (1979) ”…prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele destinaţii (roluri,
influenţe) ale activităţilor în cauză care au un caracter constant, răspunzând unor nevoi ale dezvoltării şi
vieţii omului.”

Clasifică funcţiile în două categorii:

1. Funcţii specifice:
· Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
· Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice;
2. Funcţii asociate:
· Funcţia igienică;
· Funcţia educativă;
· Funcţia recreativă;
· Funcţia de emulaţie;

Aceste funcţii ale E.F.S. se transferă la nivelul subsistemelor E.F. şi exercită influenţe, unele imediate
altele tardive ( influenţează activitatea viitoare a absolventului sau a maturului).

10
 CAP. II. COMPONENTELE DE BAZĂ ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI
SPORT

Prin componentele instructiv-educative se înţeleg acele elemente de bază care formează conţinutul celor
două procese: instrucţia şi educaţia şi care asigură unitatea acestui conţinut (Gh. Cârstea, 1993).

. Cunoştinţe:
Cuvântul provine din latinescul cognoscere (connoscer) = informaţie
Definirea noţiunii de c unoştinţă: componenta cognitivă a procesului de învăţământ, exprimată prin
informaţii sub formă de: noţiuni, concepte, idei, teze, legi, principii, teorii care se predau şi se învaţă
la o anumită disciplină.
- sunt produse psihice, rezultate ale reflectării în conştiinţă a realităţii obiective
(obiecte şi fenomene şi relaţiile între ele).
- sunt adevăruri despre realitate cu grade diferite de corectitudine, generalitate,
esenţialitate.

Practica a demonstrat că precizia, claritatea, cunoştinţelor depinde de claritatea materialului intuitiv şi

de modul în care acesta este perceput. În acest sens, materialul trebuie să fie: concludent, reprezentativ,
accesibil înţelegerii, să fie analizat sub îndrumarea profesorului, să fie sesizate datele esenţiale.

Cunoştinţele din domeniul activităţilor motrice, sunt de natură teoretică, reprezentând un ansamblu
de concepţii, idei, legate de practicarea sub diferite forme a exerciţiului fizic. E.F.S. are un sistem noţional
bine argumentat iar, însuşirea acestuia şi a celorlalte cunoştinţe din disciplinele sportive, vizează
conştientizarea procesului de învăţământ, dezvoltarea motivelor şi intereselor pentru practicarea sistematică
a exerciţiului fizic, înzestrarea elevilor cu datele necesare organizării activităţii independente.

În activitatea noastră nu sunt prevăzute lecţii speciale pentru transmiterea cunoştinţelor teoretice,
acestea sunt transmise concomitent cu formarea priceperilor şi deprinderilor motrice sau cu
dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice.

În liceele sportive există aceste lecţii teoretice, existând în planul de învăţământ o disciplină numită:
Pregătire sportivă teoretică , fiindu-i alocate un anumit număr de ore/săpt. Astfel de ore există şi în procesul
antrenamentului sportiv, fiind incluse în pregătirea teoretică - componentă antrenamentului sportiv.

Cunoştinţele se transmit în funcţie de stadiul de dezvoltare a gândirii copilului, de nivelul lui de înţelegere
şi recepţionare, începând din clasa I şi până la nivel universitar.

Aceste cunoştinţe se structurează în :cunoştinţe generale şi specifice diferitelor discipline sportive şi se

referă la :
-cunoaşterea noţiunilor privind starea optimă de sănătate şi importanţa practicării exerciţiilor fizice;
-noţiuni de igienă individuală şi colectivă (socială); cunoaştere valorilor indicatorilor morfo-funcţionali;
cunoaşterea valorii de întrebuinţare a exerciţiului fizic; cunoaşterea noţiunilor legate de structura mişcărilor;
noţiuni de ajutor, asigurare;
-cunoaşterea normelor de protecţia muncii;
-cunoaşterea regulamentelor diferitelor discipline/ramuri/probe sportive; cunoaşterea unor reguli, cerinţe,
necesare în organizarea activităţilor turistice şi sportive;
-cunoaşterea unor aspecte legate de Istoria E.F.S. de Istoria J.O.; cunoaşterea reţelei şcolare şi de juniori din
localitate;
-cunoaşterea evenimentelor sportive;
-cunoaşterea cerinţelor catedrei de educaţie fizică din şcoală.

11
APTITUDINI

Generalităţi
SINONIME:
Capacitate, sistem de însuşiri funcţionale şi operaţionale care în uniune cu deprinderile şi cunoştinţele şi
experienţa necesară, duc la acţiuni eficiente şi de performanţă (P.N.Popescu,)

Abilitate, îndemânare, iscusinţă, dibăcie, pricepere; sensul operaţional se referă la activităţi dobândite ce
permit realizarea cu mare. rapiditate, precizie, eficienţă,cu un consum redus de energie nervoasă şi psihică a
unor activităţi (P.E.Vernon).

Calitate, se referă la caracteristicile de conţinut ale obiectelor şi fenomenelor, exprimă sinteza laturilor şi
însuşirilor lor esenţiale, prin care se deosebesc de alte obiecte şi fenomene.

DEFINIŢII:

Însuşire psihică individuală care condiţionează îndeplinirea în bune condiţiuni a unei munci, acţiuni (DEX)
-însuşire individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi (Leontiev)

Complex de însuşiri relativ stabile ale personalităţii care condiţionează realizarea cu succes a diferitelor
feluri de activităţi: intelectuale, artistice, ştiinţifice, tehnice, spÎtive, organizatorice, manuale (U. Şchiopu).

Însuşiri, dispoziţii naturale, înclinaţii, posibilităţi ale organismului de a efectua acte motrice cu anumiţi
indici de V.Î.R.F. supleţe (T.E.F.S.) ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice fundamentale ale
omului pe care se clădesc abilităţile motrice învăţate (R.Manno, 1993)

Însuşiri psihofiziologice bazate pe un sistem de operaţii cu ajutorul cărora executăm activităţi cu multă
rapiditate şi cu un înalt grad de eficienţă (M. Stoica)

Aptitudinile sunt rezultatul unor factori interni: dispoziţiile ereditare, plasticitatea scoarţei, intensitatea,
echilibrul şi mobilitatea proceselor nervoase, particularităţile analizatorilor, interese, motivaţii, aspiraţii,
inteligenţa; factori externi care se referă la procesul însuşirii logice şi creative a cunoştinţelor.

Aptitudinile au la bază anumite dispoziţii de bază, native, deşi depind de acestea, aptitudinile sunt un
rezultat al dezvoltării/educării lor în cadrul unei anumite activităţi. Aptitudinile alimentează creaţia. Când se
încarcă de interese, se formează vocaţia.

În practica curentă, când se discută despre aptitudini, se utilizează termenii de dezvoltare şi educare.
Dezvoltarea se referă la modificările morfo-funcţionale produse în organism în urma supunerii lui unui
efort, iar educarea se referă la totalitatea acţiunilor pedagogice necesare canalizării dezvoltării aptitudinilor
motrice.

CLASIFICĂRI:

-după tipurile de procese la nivelul cărora se manifestă: aptitudini senzoriale (acuitatea vizuală şi auditivă,
rapiditatea percepţiilor, simţul ritmului); aptitudini psihomotorii (rapiditatea şi supleţea mişcărilor,
mobilitatea acestora, coordonarea şi precizia, dexteritatea manuală); aptitudini intelectuale (aptitudini

12
generale: inteligenţa şi aptitudinea şcolară; aptitudini specifice/profesionale: artistice, tehnice, sportive,
matematice ( M.Stoica, 1996)

-aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini generale, care se referă la capacitatea formării deprinderilor
şi la capacitatea de mobilizare a resurselor energetice; aptitudini speciale, care cuprind: sensibilitatea
chinestezică, echilibrul, coordonarea (M.Epuran, 1969).

-aptitudinile motrice se clasifică în : aptitudini condiţionale, care se bazează pe eficacitatea metabolică a

muşchilor (V.R.F); aptitudini coordinative, care sunt determinate de capacitatea de a organiza şi regla
mişcarea (Î) (Gundlach, citat R.Manno,1992).

-aptitudini simple şi complexe(combinarea a două sau mai multe aptitudini);

Dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice se realizează pe baza mobilizării resurselor energetice ale

organismului, deci printr-un efort sistematic atât psihic cât şi muscular. Efortul implică cele trei elemente
ale sale , parametrii săi: volumul, latura cantitativă a efortului, exprimat prin: număr de repetări, distanţe
parcurse, durată, kilograme ridicate; intensitatea, latura calitativă a efortului, exprimată prin viteza de
execuţie, tempo; complexitatea, care reprezintă modul concret de înlănţuire a tuturor elementelor pe
parcursul efortului.

VITEZA
Analizând şi sintetizând definiţiile date vitezei putem afirma că:
Viteza, este capacitatea organismului de a efectua acte şi acţiuni motrice cu iuţeală, rapiditate maximă , într-
un timp cât mai scurt.
Viteza, este în principal, o caracteristică spaţio-temporală a mişcării fiind strâns legată de celelalte
caracteristici temporale: tempoul şi ritmul.

Forme de manifestare:
Viteza de reacţie, sinonimă cu “timpul latent al reacţiei motrice”; se bazează pe procesele complexe ce
realizează depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza de transmitere aferente şi eferente a mesajului
codificat sub formă de impuls nervos, pe timpul necesar elaborării răspunsului şi generalizării excitaţiei în
muşchi.

Limita fiziologică a acestui tip de viteză poate fi identificată în cel puţin cinci momente: excitaţia
receptorului nervos; transmiterea aferentă a semnalelor provenite de la receptorul S.N.C.; trecerea
stimulului în reţeaua nervoasă şi elaborarea semnalului destinat efectorului; sosirea în muşchi a semnalului
provenit de la S.N.C.; stimularea muşchiului şi producerea unei activităţi mecanice la acest nivel
(R.Manno,1996).

DEFINIŢIE: iuţeala cu care un subiect răspunde la excitaţii de diferite naturi sau iuţeala cu care se alege
varianta optimă de răspuns la acţiunile adversarului.
Reacţiile ce apar pot fi: simple, care apar la excitanţi cunoscuţi dar în mod spontan; complexe, care implică
elaborarea unor răspunsuri de partenerii sau situaţiile noi apărute - viteza de decizie-opţiune;
Viteza de execuţie, se exprimă prin timpul necesar efectuării integrale a unor acte motrice simple sau
complexe; iuţeala cu care se efectuează o mişcare singulară (aciclică). Viteza de execuţie este determinată şi
de viteza de reacţie-decizie.

13
Viteza de repetiţie, se exprimă prin frecvenţa maximă a mişcărilor repetate în mod voluntar, în unitatea de
timp (mişcări ciclice); are la bază mobilitatea proceselor nervoase :excitaţia şi inhibiţia; şi labilitatea
funcţională a S.N.C., care emite comenzi succesive în mod repetat, iar efectorul muscular răspunde prompt
la acesta în funcţie de propria viteză de contracţie şi relaxare.
Viteza de repetiţie este condiţionată de tempoul mişcării şi de ritmul efectuării ei. Ea se manifestă corelat cu
forţa şi rezistenţa, această îmbinare determinând eficienţa acţiunii.
Viteza de deplasare, formă complexă de manifestare a vitezei, exprimă posibilităţile momentane ale
sportivului pentru parcurgerea cu maximă iuţeală a unei distanţe date; este în relaţie cu celelalte forme ale
vitezei. Din punct de vedere biomecanic, aceasta poate fi descompusă în două faze: faza măririi vitezei pe
baza accelerării după start; faza stabilirii relative a vitezei pe parcurs;(A.Demeter,1981).
Viteză uniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp egale – acceleraţie;
Viteză neuniformă, parcurgerea unor spaţii egale în unităţi de timp inegale – deceleraţie;
Viteza în regimul celorlalte aptitudini: viteză în regim de forţă – detentă; viteză în regim de îndemânare;
viteză în regim de rezistenţă;

Factori de condiţionare:

-mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, excitaţia şi inhibiţia care asigură alternanţa contracţie cu
relaxarea;
-funcţionalitatea analizatorilor, acuitate, fineţe, precizie; viteza de conducere a impulsurilor nervoase;
-viteza de contracţie a muşchilor;
-lungimea segmentelor care intră în acţiune şi mobilitatea articulaţiilor; capacitatea de coordonare a
grupelor musculare;
-tipul fibrei musculare care intră în contracţie (fibrele albe sunt favorabile unei viteze bune, sunt fibre
rapide);
-valoarea surselor şi proceselor energetice;
-nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice, mai ales forţa;

Metode şi procedee de dezvoltare ale vitezei:

· metoda repetărilor, utilizând acţiuni motrice în tempo-uri maximale, supramaximale în condiţii
uşurate, submaximale în condiţii îngreuiate; alternative; intervalul de odihnă trebuie să permită
refacerea a 90-95% din capacitatea de efort organismului; pulsul trebuie să revină la valori de 120-
130 pul./min.
· metoda întrecerii;
· metoda jocului.

Cerinţe în realizarea eficientă a exerciţiilor pentru educarea vitezei:

¨ să se utilizeze mijloace specifice dezvoltării vitezei, cu o structură simplă, exerciţii cunoscute;
¨ solicitarea să se realizeze la intensitate maximală;
¨ în paralel cu dezvoltarea vitezei să se acţioneze şi asupra forţei, rezistenţei şi îndemânării;
¨ efortul durează atât cât este posibilă menţinerea unei intensităţi maxime; se repetă până nu
intervine oboseala; pauza între repetări este de 3-4 min;
¨ vârsta optimă de dezvoltare/ educare a vitezei este 10-13 ani, după această perioadă
existând o relativă stagnare a evoluţiei;

Indicaţii metodice:

pentru dezvoltarea vitezei der eacţie:

14
 - rol important în educarea acesteia o are atenţia, pe baza căreia se sesizează din timp
anumite situaţii, se pot selecta anumite răspunsuri în funcţie de necesităţi;
- astfel, pentru sesizarea unor situaţii, se utilizează exerciţii prin comenzi realizate prin
surprindere: acţiuni de front si formaţii, exerciţii de atenţie, aruncări şi prinderi cu mai multe
mingi, leapşa, “ Fereşte capul”;
- pentru a selecta varianta optimă de răspuns trebuie să se aibă în vedere principiul : de la
uşor la greu, de la simplu la complex;
-
pentru dezvoltarea vitezei de execuţie. pentru dezvoltare vitezei de
repetiţie.
pentru dezvoltare vitezei de deplasare.

FORŢA

DEFINIŢIE: capacitatea organismului de a realiza eforturi de învingere, menţinere, cedare, în raport cu o

rezistenţă externă sau internă, prin contracţia unuia sau a mai multor grupe musculare.
Forţa - capacitatea sistemului neuromuscular de a învinge o rezistenţă prin contracţie musculară (A.
Demeter,1981).

Forme de manifestare:
După participarea grupelor musculare în efort: forţă generală, când în efort participă principalele grupe
musculare; forţă specifică, când în efort participă una sau câteva grupe musculare;
După tipul de contracţie musculară:
-forţă dinamică – izotonică,
caracterizată prin modificarea dimensiunilor fibrelor musculare: prin scurtare, vorbim de forţă de învingere –
concentrică, prin lungire, vorbim de forţă de cedare –excentrică, iar dacă cele doua fenomene apar deodată,
vorbim de forţă pliometrică;

forţă statică – izometrică, caracterizată prin creşterea tensiunii în muşchi, lungimea fibrei muscular
rămânând ne modificată; forţă mixtă, se întâlnesc contracţiile statice cu cele dinamice pentru învingerea
unei rezistenţe;
După capacitatea de efort în relaţie cu puterea individuală umană: forţă maximă sau absolută, este forţa cea
mai mare pe care sistemul muscular o poate dezvolta în timpul unei contracţii voluntare; forţă relativă, care
exprimă raportul dintre forţa absolută şi greutate;

În funcţie de modul de combinare cu celelalte aptitudini: forţă în regim de viteză – forţă explozivă, putere,
este învingerea unor rezistenţe prin contracţii musculare rapide; forţă în regim de îndemânare; forţă în
regim de rezistenţă, capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat contracţii musculare prin care se
învinge o rezistenţă externă( gimnastică artistică, înot, box, lupte, caiac-canoe, canotaj, jocuri sportive);

Factori de condiţionare:
capacitatea de concentrare a proceselor nervoase;
-numărul de fibre musculare care participă la contracţie şi grosimea lor (secţiunea transversală);
-lungimea fibrei musculare şi valoarea unghiulară a segmentului care lucrează;
-procesele biochimice din muşchi, resursele de energie intramusculară; coordonarea inter şi intramusculară
(pentru forţa maximă);
-viteza de contracţie a fibrei musculare(pentru forţa explozivă);
-intensitatea şi durata contracţiei (20-30 sec. favorizează creşterea forţei);

15
Metode şi procedee de dezvoltare a forţei:

· pentru forţă maximă:

- metoda eforturilor maxime, pentru forţă pură este necesar utilizarea unor încărcături
de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează 1-5x pe serie cu pauze de 2-5 min. între serii;
- metoda contracţiilor izometrice, trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a
muşchiului pentru a produce creşterea masei musculare, se recomandă 4-6 contracţii pe zi, a câte 9-
12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2 min; ele pot fi obţinute prin: încercări de a ridica greutăţi mai
mari decât posibilităţile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte, aparate imobile,
contracţia unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor care lucrează în sens opus; eforturile
izometrice nu sunt indicate pentru copii şi tineri, deoarece blochează circulaţia şi respiraţia; se
combină cu eforturile dinamice,
- electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata unui ciclu de excitaţie
este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri 10;
· pentru forţă explozivă:
- procedeul eforturilor explozive – power-training, sau antrenamentul de putere: 3
grupe de exerciţii (cu haltera, mingea medicinală, exerciţii acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x,
intensitate75-95%; elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări,
execuţii; pauza dintre serii: 2-3 min.
- procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care 6-9 serii, 3-6x,
intensitate 30-80%, în funcţie de aptitudinea dominantă F. sau V.;
· pentru forţă în regim de rezistenţă:
- procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se prelucrează grupele
musculare pentru a creşte masa musculară; se folosesc exerciţii libere şi cu îngreuiere (gantere, saci
cu nisip, mingi medicale), exerciţii cu şi la aparate; se folosesc intensităţi între 50-80 % din
posibilităţile individului;
- procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări şi o intensitate de 30-
80%;

Metode şi procedee de dezvoltare a forţei:

· pentru forţă maximă:

- metoda eforturilor maxime, pentru forţă pură este necesar utilizarea unor încărcături
de 80-100% din capacitatea maximă, se lucrează 1-5x pe serie cu pauze de 2-5 min. între serii;
- metoda contracţiilor izometrice, trebuie să depăşească 2/3 din forţa maximă a
muşchiului pentru a produce creşterea masei musculare, se recomandă 4-6 contracţii pe zi, a câte 9-
12 sec. fiecare cu pauze de 1,5 –2 min; ele pot fi obţinute prin: încercări de a ridica greutăţi mai
mari decât posibilităţile executantului, împingeri aplicate asupra unor obiecte, aparate imobile,
contracţia unui grup de muşchi care opun rezistenţă muşchilor care lucrează în sens opus; eforturile
izometrice nu sunt indicate pentru copii şi tineri, deoarece blochează circulaţia şi respiraţia; se
combină cu eforturile dinamice,
- electrostimularea, conform literaturii de specialitate, durata unui ciclu de excitaţie
este de 10 sec. pauza între cicluri 50 sec., total cicluri 10;
· pentru forţă explozivă:
- procedeul eforturilor explozive – power-training, sau antrenamentul de putere: 3
grupe de exerciţii (cu haltera, mingea medicinală, exerciţii acrobatice), 6-8 serii, 3-6 x,

16
 intensitate75-95%; elemente de progresie: mărirea încărcăturii, mărirea numărului de repetări,
execuţii; pauza dintre serii: 2-3 min.
- procedeul eforturilor mijlocii sau a încărcăturii medii, în care 6-9 serii, 3-6x,
intensitate 30-80%, în funcţie de aptitudinea dominantă F. sau V.;
· pentru forţă în regim de rezistenţă:
- procedeul eforturilor segmentare (metoda culturistă); se prelucrează grupele
musculare pentru a creşte masa musculară; se folosesc exerciţii libere şi cu îngreuiere (gantere, saci
cu nisip, mingi medicale), exerciţii cu şi la aparate; se folosesc intensităţi între 50-80 % din
posibilităţile individului;
- procedeul lucrului până la refuz, cu un număr de repetări şi o intensitate de 30-
80%;

Factori de condiţionare:
-posibilităţile sistemelor cardio-vascular şi respirator, muscular şi a celorlalte funcţii care susţin efortul;
-resursele energetice, calitatea metabolismului şi mecanismele hormonale de reglare;
-stabilitatea proceselor nervoase fundamentale;
-calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort;
-relaţia dintre pauză şi efort:
-nivelul de manifestare al îndemânării; tipul fibrei musculare;

Metode şi procedee de dezvoltare ale rezistenţei:

· metode ale antrenamentului de durată, efortul nu este fragmentat, viteza poate fi uniformă şi
variabilă, durata între 30 sec.-1 min.20 sec. : metoda antrenamentului continuu; metoda
antrenamentului variabil, repetarea diferenţiată a eforturilor sub aspectul vitezei de execuţie, a
distanţelor şi a perioadelor de timp; metoda fartlek, alergare pe teren variat;
· metoda antrenamentului pe intervale, se bazează pe principiul divizării efortului pe intervale,
cu perioade planificate de odihnă şi efort; se necesită o încălzire prealabilă care să determine o
ridicare a FC. la 120-130 pul. /min, iar efortul să realizeze o creştere până la 170 –180 pul.;
intervalele de odihnă nu sunt folosite pentru refacere completă, efortul se reia când FC. revine la
120-130 pul/min.
Variante de intervale: scurte – 15 sec,-2 min.; medii – 2-8 min.; lungi – 8-15 min.;
· metoda de antrenament concurs şi control, utilizată în mod special pentru dezvoltarea
rezistenţei specifice; prin această metodă se modelează concursul;

Indicaţii metodice:
- la preşcolari şi şcolarii mici, formele de dezvoltare ale rezistenţei sunt: rezistenţă
generală la eforturi aerobe; rezistenţă musculară locală;
- exerciţiile utilizate au următoarele caracteristici: structură cunoscută şi bine însuşită;
volum care permite să determine o stare de oboseală; intensitate medie –2/4; pauza nu trebuie să
asigure refacere totală; nu se folosesc îngreuieri; la această vârstă sunt indicate jocurile motrice,
ştafetele, parcursurile aplicative;

Măsurarea şi evaluarea rezistenţei:

- pentru rezistenţa de scurtă durată (45 sec .-2 min.): proba: alerg. 300m; alerg.
600m.; alerg.1min.30sec.;
- pentru rezistenţa de durată medie (2-8 min.): proba: alerg. 800m.; alerg. 1000m.;
alerg. 1200m.; alerg.1500m.; alerg. 2000m;
- anduranţa; proba: alerg. 10 min.; testul Cooper, alerg. 12 min.; înot- 12 min.; mers
pe bicicletă- 12 min.;

CAPACITATEA COORDINATIVĂ – ÎNDEMÂNAREA SINONIME.

17
Abilitate, iscusinţă, pricepere, dexteritate;

18
În literatura de specialitate îndemânarea, este definită din trei puncte de vedere:
· calitate motrică complexă în viziunea unor teoreticieni ca: M. Epuran, I.Şiclovan, V. Ludu;
· aptitudine a individului de a învăţa rapid o nouă mişcare, fiind în acest caz sinonimă cu
priceperea motrică elementară, după Matveev, Novicov,Mathews;
· capacitatea de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de condiţiile concrete
de efectuare a acestora, Ozolin, Bernstein, Hirtz;
În sinteza, îndemânarea poate fi definită ca: aptitudine prin care omul poate efectua acte motrice simple sau
complexe cu coordonarea segmentelor corpului sau a întregului corp, să manevreze obiecte cu uşurinţă,
precizie, rapiditate, cu consum minim de energie;

A. Dragnea consideră îndemânarea, un termen prea ”restrictiv” pentru complexitatea fenomenului

prezentat.
Actualmente, se utilizează termenul de capacitate coordinativă, care desemnează generic un complex de
calităţi preponderent psiho-motrice care presupun adaptarea rapidă şi eficientă la condiţii variate, specifice
diferitelor tipuri de activităţi, prin restructurarea fondului motric existent;

Clasificarea Aptitudinilor Coordinative

Capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor, permite stabilirea legăturilor între abilităţile motrice
automatizate ca: alergările, săriturile pedalatul, combinarea figurilor în gimnastică, implicând o succesiune
continua de elemente standardizate; include şi coordonarea segmentară şi pregătirea ambidextră;

Capacitatea de orientare spaţio-temporală, permite modificarea poziţiei corpului în spaţiu şi timp;

există două forme de orientare: în raport cu obiectele în mişcare, în condiţii relativ statice; orientarea
corpului în raport cu puncte de referinţă fixe sau mobile; are rol deosebit în jocurile sportive; sporturi
tehnico-combinative (gimnastică, patinaj);

Capacitatea de diferenţiere chinestezică; relaxarea musculară voluntară poate fi considerată ca formă de

manifestare a acestei aptitudini; intervine în sporturi care implică adoptarea unor posturi sau imitarea unor
figuri, în măsura în care ea condiţionează precizia şi eleganţa;

Capacitatea de echilibru, se referă la menţinerea corpului într-o poziţie echilibrată şi de a reface echilibrul
după deplasări şi solicitări de amplitudine mare;

Capacitatea de reacţie, permite reacţia la stimuli prin acţiuni motrice adecvate;

Simţul ritmului, aptitudinea de a organiza cronologic diferitele intervenţii musculare, în raport cu spaţiul şi
timpul; este important în învăţarea numeroaselor mişcări şi în situaţiile tactice în care este necesară variaţia
frecvenţei fără a creşte costul energetic;

Capacitatea de transformare a mişcărilor, permite ca programul motric al unei acţiuni în curs să se adapteze
sau să se modifice faţă de transformări neprevăzute şi complet neaşteptate;

Forme de manifestare:

Îndemânare generală, capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice;

Îndemânare specială, specifică diferitelor ramuri de sport;
Îndemânare tehnică, prin care se arată cum se execută actul motric;
Îndemânare tactică, modul de aplicare a actului motric în diferite situaţii: folosirea celor mai adecvate
tempo-uri, capacitate superioară de decizie şi anticipare, răspunsuri rapide şi adecvate la acţiunile
partenerului;

19
Îndemânarea este prezentă în toate acţiunile motrice ale omului şi nu poate fi separată de celelalte aptitudini
motrice.
Factori de condiţionare:
· calitatea sistemului nervos central, valoarea proceselor nervoase, plasticitatea scoarţei;
· fineţea, acuitatea şi precizia organelor de simţ; · experienţa motrică anterioară;
· stadiul de dezvoltare a gândirii individului;
· nivelul de dezvoltare a celorlalte aptitudini motrice;

Metode , procedee metodice, mijloace pentru dezvoltarea/ educarea îndemânării:

- nu există metode proprii;
- orice exerciţiu indiferent de gradul lui de complexitate, constituie un sistem de
acţionare pentru dezvoltarea îndemânării; Procedee:
- folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite;
- efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic;
- schimbarea tempo-ului şi a ritmului;
- limitarea spaţiului de lucru;
- efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii;
- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale
diferite;

În concluzie, îndemânarea poate fi dezvoltată prin:

- efectuarea actelor motrice în condiţii constante;
- efectuarea actelor motrice în condiţii îngreuiate;
- efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare;

Indicaţii metodice:
¨ perioada cea mai bună pentru dezvoltarea îndemânării sunt: copilăria, pubertatea, adolescenţa
¨ la 6-7 ani se poate acţiona asupra echilibrului, mobilităţii;
¨ accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;
¨ exerciţiile pentru dezvoltarea îndemânării trebuie să prezinte un grad de dificultate sporit în ce
priveşte coordonarea, se va mări dificultatea faţă de: precizia mişcărilor, coordonarea integrală a
mişcărilor, spontaneitatea schimbării situaţiei;
¨ în dezvoltarea îndemânării, vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;
¨ exerciţiile se programează la începutul lecţiei, în mod special;

SUPLEŢEA/FLEXIBILITATEA

SINONIME: mobilitate, elasticitate, flexibilitate;

DEFINIŢIE: capacitatea organismului uman de a efectua acte motrice cu mare grad de amplitudine. Este
aptitudinea motrică aflată la graniţa dintre aptitudinile condiţionale şi cele coordinative şi cuprinde
mobilitatea care se referă la articulaţii, la posibilitatea lor de a se mişca, limitată de forma suprafeţelor
articulare şi elasticitatea, ca fiind proprietatea fundamentală din punct de vedere fiziologic a fibrei
musculare de a reveni la lungimea sa după o contracţie sau o întindere pasivă.
Mobilitatea articulară se măsoară în grade, ştiut fiind faptul că mişcările aparatului
locomotor fac unghiuri diferite între ele.
Cercetările în domeniu au demonstrat că această aptitudine este condiţionată genetic, este
puţin perfectibilă şi regresează odată cu înaintarea în vârstă.

20
Forme de manifestare:
supleţe generală, înregistrată în toate articulaţiile care permit realizarea unor mişcări variate cu amplitudine
mare;

supleţe specială, care asigură o amplitudine mare şi maximă doar în articulaţiile solicitate în mod deosebit
în anumite ramuri sportive;

supleţe pasivă , caracterizată printr-o mobilitate maximă a unei articulaţii cu ajutorul unei forţe externe:
partener, aparat, greutatea propriului corp;

supleţe activă, mobilitate maximă într-o articulaţie prin activitate musculară proprie, aceasta fiind
determinată de elasticitatea muşchilor antagonişti şi de forţa necesară acţionării segmentelor corpului;

Factori de condiţionare:
-structura şi tipul articulaţiilor;
-capacitatea de întindere a muşchilor , ligamentelor şi tendoanelor; tonusul şi forţa musculară;
--elasticitatea discurilor intervertebrale;
-capacitatea sistemului nervos central de a coordona procesele neuro-musculare;
-temperatura şi condiţiile externe; starea emoţională; vârsta; ritmul celor 24 de ore;
este condiţionată şi de o bună încălzire şi pregătire a aparatului locomotor;

Lipsa de supleţe poate determina:

- lungirea timpului de învăţare a anumitor mişcări;
- apariţia accidentărilor;
- limitarea dezvoltării şi valorificării celorlalte aptitudini;
- scăderea randamentului în efectuarea acţiunilor motrice;

Metode, procedee metodice şi mijloace pentru dezvoltarea supleţei:

Metode active, care presupun folosirea unor exerciţii dinamice cu ajutorul cărora vom acţiona asupra
supleţei în marile articulaţii şi coloană;
-exerciţii libere de tipul: flexie - extensie, răsuciri, balansări, circumducţii ;
-exerciţii la scara fixă;
- exerciţii pe perechi;
- exerciţii cu obiecte portative ( bastoane, corzii, mingi;)
· metode pasive, caracterizate prin efectuarea unei presiuni asupra segmentului la care dorim să
mărim supleţea, presiune exercitată de partener, aparate sau propriul corp; se menţine poziţia 3-
10sec.după care se fac exerciţii de relaxare;
· metoda antrenamentului autogen, constă din relaxare musculară şi controlul unor funcţii
vegetative prin intermediul autocomenzii sau formule autosugestive; se utilizează mişcări de
contracţie şi relaxare - reflexă;
· metoda stretching; cuvântul provine de la to stretch = a întinde; metoda se caracterizează printr-
un sistem de exerciţii care implică menţinerea într-o anumită poziţie a unui segment 15-30 sec., în
scopul întinderii treptate a unui muşchi; are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei trepte:
- contracţie statică;
- relaxare (relativ totală);
- întindere lentă (10-80 sec.) după Solveborn, 1983;
Indicaţii în aplicarea stretchig-ului: întinderea muşchiului să se realizeze pe fond de relaxare, pe cât
posibil sub control psihic; poziţiile iniţiale să fie comode; exersarea se face individual; se realizează de cel

21
puţin 3x/săpt. dar se recomandă să se facă zilnic; eficienţă mai mare la sfârşitul procesului instructiv-
educativ în doza de 3x la grupele solicitate; în poziţie de întindere maximă nu se realizează arcuiri; pe
parcursul exerciţiilor respiraţia este dirijată voluntar, pentru a rămâne lentă, profundă, continuă, fără apnee.
Indicaţii metodice pentru dezvoltarea supleţei:
- exerciţiile de supleţe nu se fac pe fond de oboseală;
- asupra supleţei se acţionează zilnic;
- paralel cu exerciţiile de supleţe se recomandă folosirea exerciţiilor de forţă;
Măsurarea supleţei;
- măsurarea mobilităţii articulare se poate face cu ajutorul: goniometrului; bandă
metrică; raportor; pe baza a numeroase teste;

INDICII MORFO-FUNCŢIONALI

La ora actuală SĂNĂTATEA, “ bunul cel mai de preţ” al omului, este definită ca o stare fizico-
mentală care se reflectă în interrelaţia armonioasă a organismului cu mediul fizic şi adaptarea la cerinţele
mereu crescânde ale vieţii sociale (Marcus D. , Kohn I., 1978.p.25). Este acea stare care- i permite omului
să-şi îndeplinească cu randament maxim şi eficient rolul său în societate.

Această stare este condiţionată atât de absenţa bolii cât şi de o bună şi echilibrată stare morfo-
funcţională, psiho-afectivă şi socială.

Astăzi, datorită activităţilor sedentare se reduce mult aria de mişcare a omului, crescând frecvenţa unor
boli: obezitate, hipertensiune şi mai ales afecţiuni ale aparatului cardiovascular produse de arteroscleroză.
Această stare este agravată şi de numeroase forme sedentare de petrecere a timpului liber. Lipsa de mişcare,
solicitările profesionale, poluarea oraşelor, toate acestea cumulate predispun organismul la o serie de
tulburări organice şi psihice care zdruncină starea de sănătate şi în final duc la scăderea capacităţii de
muncă.
În analiza indicilor morfo-funcţionali pornim de la finalităţile procesului instructiv-educativ-evaluativ:
ideal, scop, obiective generale particularizate în educaţie fizică.
Astfel, menţinerea unei stări de sănătate optimă, dezvoltarea armonioasă a organismului uman sunt
obiective generale ale E.F.S., transpunerea lor în practică necesită din partea profesorului de educaţie fizică
cunoaşterea aprofundată a proceselor de dezvoltare şi creştere fizică, pentru a folosi în mod eficient
strategiile didactice şi mijloacele specifice.

În toată perioada de dezvoltare organismul trece prin acumulări cantitative - creşterea şi

calitative , diferenţierea. Cele două fenomene ale procesului de dezvoltare se inhibă dar se şi
condiţionează reciproc.
Creşterea, constă în mărirea dimensiunilor corpului în întregime sau a unora dintre părţile sale.
Se realizează în trei planuri: lungime- longitudinal lăţime -transversal, adâncime –antero-posterior
Procesul fundamental care determină creşterea , este metabolismul, cu preponderenţă,
anabolismul.
Creşterea ca proces se desfăşoară după anumite reguli, legi, numite “Legi ale creşterii “.

Date despre creşterea şi dezvoltarea globală şi segmentară a corpului pe etape

Copilăria, 6/7-10/11 ani prezintă un ritm al creşterii în înălţime mai încetinit. Perioada este caracterizată
printr-o creştere accentuată a membrelor şi mai încetinită a trunchiului. Alonja care până la 10 ani , era mai
mică decât înălţimea, devine egală cu ea.

Prepubertatea începe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează în medie 2 ani la fete (12-13 ani) şi 4 ani la
băieţi (14-15 ani).În această perioadă se accelerează atât creşterea în înălţime cât şi în greutate, fiind singura

22
perioadă în care fetele depăşesc băieţii atât la înălţime cât şi în greutate. La fete se accentuează diferenţele
dintre cele două sexe. La băieţi creşterea membrelor inferioare continuă până la 15-16 ani, trunchiul
rămânând scurt.
Alonja se măreşte datorită creşterii rapide a membrelor superioare în jurul vârstei de 12 ani.

Pubertatea, perioada între 12/13 – 15/16 ani fete şi 14/15- 17/18 ani băieţii .
Creşterea în înălţime la fete se încetineşte progresiv, în timp ce la băieţi se produce o accelerare
compensatoare. Creşterea în greutate continuă să fie mai intensă până după pubertate mai ales la fete.
La pubertate se schimbă ritmul creşterii segmentare şi se stabilesc definitiv proporţiile corpului. În această
perioadă creşte bustul, se măresc progresiv dimensiunile toracelui şi lăţimea umerilor.
Anvergura depăşeşte cu 2-4 cm. înălţimea corpului.
La această vârstă oasele cresc mai puţin în lungime şi mai mult în grosime, muşchii cresc în volum şi forţă iar
funcţiile motrice se ameliorează.

Postpubertatea, este un stadiu de consolidare morfologică şi funcţională care durează 1-2 ani.

Diferenţierea sau maturaţia

Este un proces calitativ în care celulele şi ţesuturile apar cu structuri şi proprietăţi funcţionale mai perfecte,
imprimând organismului, noi şi superioare calităţi.

Dezvoltarea organismului este un proces unic. Aspectele sub care se pot manifesta transformările
organismului în timpul dezvoltării sunt însă variate: somatic, fiziologic şi psiho afectiv. Alături de aspectul
cantitativ al dezvoltării (creşterea), profesorul de educaţie fizică trebuie să cunoască adaptabilitatea,
capacitatea funcţională a ţesuturilor şi organelor, funcţionalitatea lor depinzând de gradul de maturitate, de
diferenţierea la care au ajuns şi latura neuro-psihică şi mintală.
Factorii care influenţează dezvoltarea fizică sunt de natură endogenă, exogenă şi patologică.

Aprecierea Dezvoltării Fizice

Pentru a realiza această apreciere trebuie să formulăm câteva obiective referitoare la :
-stabilirea gradului de dezvoltare fizică în raport cu vârstă şi sexul; aprecierea vârstei fiziologie în raport cu
dezvoltarea fizică;
-stabilirea exerciţiilor fizice cu efecte favorabile asupra dezvoltării fizice armonioase;
-orientarea subiectului spre ramura de sport în care ar da randamentul maxim;
-depistarea atitudinilor deficiente şi indicarea mijloacelor celor mai eficiente pentru corectare
-urmărirea dezvoltării fizice sub influenţa practicării exerciţiilor fizice în mod sistematic;

Metode de evaluare a dezvoltării fizice (creşterea )

Somatoscopia; Somatometria; Evaluarea Indicilor Antropometrici; Somatoscopia – constă din observaţia
vizuală şi palpatorică a stării de ansamblu a organismului şi detaliile segmentare permiţând stabilirea : stării
de dezvoltare fizică generală; stării de nutriţie; dezvoltării ţesuturilor; atitudinii globale şi segmentare;

Tipuri de somatoscopie: globală, segmentară;

Somatometria – cuprinde măsurătorile antropometrice care ne permit obiectivizarea dezvoltării fizice a unui
individ sau a unei colectivităţi.
Este metoda de apreciere obiectivă, cantitativă prin măsurători, a unor dimensiuni corporale, a dezvoltării
staturale, a stării de nutriţie, a proporţiilor de dezvoltare a diferitelor segmente.
Important este ca măsurătorile să se facă unitar după anumite principii:
-măsurarea să se efectueze la aceeaşi oră din zi, de preferat între 8-12 ani; măsurarea să se efectueze pe
stomacul gol sau la 2 ore după masa consumată;
-măsurarea să se facă pe subiecţii sumar îmbrăcaţi;
-măsurarea să se facă cu aparatura în prealabil verificate; la copii , măsurătorile să se facă primăvara sau toamna;
-măsurătorile începute să se termine în 2-3 săpt. pentru a evita modificările ce pot apare;

23
Datele somatometrice au valoare numai în raport cu vârsta şi sexul. Aparatura folosită în somatometrie:
cântar, antropometru, panglică metrică, compas antropometric, dinamometru, miotonometru, spirometru.
Măsurători antropometrice uzuale: I; G; Bust- înălţimea din aşezat; lungimea membrelor inferioare,
superioare; anvergura; Pt.- perimetru toracic; dinamometrie- examenul funcţional al forţei diferitelor grupe
musculare; miotonometrie - măsurarea tonusului muscular în relaxare şi contracţie; goniometrie –
măsurarea mobilităţii articulare;

Indicii Antropometrici:
-sunt relaţii aritmetice care permit evaluarea obiectivă şi cantitativă a proporţiilor organismului uman.
Relaţia dintre diferite date antropometrice o concretizăm în indici care trebuie raportaţi apoi la vârstă, sex,
ramuri sportive. Indicii antropometrici nu au valoare absolută, ei permit orientativ aprecierea stării de
nutriţie, proporţionalitatea şi robusteţea organismului.

INDICI DE NUTRIŢIE:
BROCA: G= T-100 G= greutatea ideală (kg.)
T= Înălţimea (cm.)
Interpretare: 0-4 kg - fb.
4-8 kg. – bun
8-12kg - mediocru
12-16kg - slab

Acest indice se utilizează la bărbaţii adulţi

BRUGSCH –se utilizează la sportivii înalţi.

Pentru înălţimi de 165-174cm.- T-105 175-185cm - T-110

LORENTZ: -pentru sportivii suplii şi sportive.

G=T-100-(T-150/4)

KOHN-BLAJ: se utilizează în general pentru femei.

G=T-100-(T-100/10)

BOUCHARD: G/T= 4kg -la bărbaţi

3kg – la femei
SCARA: 5-4- f. corpolent
4-3,5 –corpolent
3,5-3 - mediocru
3 – 2,5 –discutabil
sub 2,5 – debil

QUETELET:G/T= 400g la B.
300g la F.
SCARA: 540 – obezitate
540 – 451 – greutate prea mare
450 – 416 – greutate mare
415 – 401 – indice bun
400 – 390 – cel mai bun
389 – 360 – mediocru
359 – 320 – slab
319 – 300 – f. slab
299 – 200 – epuizare

INDICI DE PROPORŢIONALITATE

24
ERISMAN :Pt. –T/2 =5,8 cm la B 3,8 cm la F poate permite aprecierea vârstei fiziologice
ADRIAN IONESCU :B- T/2= 3-4 cm la B 4-5 cm la F.
Indicele arată cu cât sunt mai scurte sau mai lungi membrele inferioare faţă de bust şi talie/2.

În pubertate indicele este de 3,1 la B şi 3,9 la F şi poate deveni 4,1 la B şi 6,1 la F.

INDICELE DE ROBUSTICITATE PIGNET T-(G Pt) ; Pt= perimetru toracic mediu

La interpretarea indicelui se schimbă sensul semnului algebric :

- dacă valoarea din paranteză este mai mare decât T , semnul devine pozitiv;
- dacă valoarea din paranteză este mai mică, semnul devine negativ;
-
-x – 10 tendinţă de obezitate
-10 _ -10 indice foarte bun – persoană robustă
-11 _ -20 indice bun
-21 _ -25 indice mediocru
-26 _ -30 indice discutabil
-31 _ -35 indice slab
-36 _ - x indice foarte slab

INDICI FUNCŢIONALI:

DEMENY : CV/G = 60 cm3 la B

cm3 la F CV = CAPACITATEA VITALĂ
G = GREUTATEA ÎN KILOGRAME
Cu cât este mai mare indică o funcţie respiratorie mai bună; SPEHL : CV
x G/T
Sub 1500- indice slab; între 1500-1800- indice bun; peste 1800 –foarte bun

RUFFIER :Pt. i = perimetru toracic în inspir;

Pa = perimetru abdominal stând;
Pi –Pa – ( T-100-G); sub 10 mediocru; între 10 –20- bun; peste 20 , foarte bun;

INDICE GENERAL AL DEZVOLTĂRII FIZICE:

V+R- IC; V= (Pi -Pa )-(T-100-G);R= indice respirator CV/Gx10; IC= indice cardiac RUFFIER ( P 1+P2+P3)-
200
10
valorile pot oscila între 10 şi 20;

Ţinuta Corectă

Formarea ţinutei corecte constituie unul din obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportului şi în mod
deosebit al educaţiei fizice şcolare.
Se manifestă în stilul fiecărui individ de aşi menţine poziţia verticală a corpului.
Ţinuta corectă influenţează în mod direct buna funcţionare a organelor interne, dezvoltarea fizică
armonioasă şi nu în ultimul rând, starea de sănătate a individului. Din punct de vedere etic şi estetic, ţinuta
corectă reprezintă o componenta a expresivităţii motrice, a frumuseţii corporale a omului şi exprimă
trăsăturile individuale de comportament.

Datele somatoscopice de bază ale ţinutei corecte sunt:

25
 1. dispoziţia segmentelor corpului unele faţă de altele în plan sagital;
2. profilul coloanei vertebrale;
Factorii care determină ţinuta:
· conformaţia scheletului, care asigură poziţia verticală a corpului :
- poziţia capului şi a centurii scapulo-humerale;
- coloana vertebrală (poziţie, curburi);
- poziţia bazinului constituie sprijinul pentru coloană, determinând forma acesteia;
- articulaţia coxo-femurală şi talo-crurală;
· sistemul musculo-ligamentar şi forţele elastice ale ţesuturilor;
- tonusul musculaturii de postură; starea de tonicitate reprezintă starea de semi
contracţie în care se găseşte un muşchi în repaos;
· sensibilitatea chinestezică şi cea cutanată;
- determină capacitatea de a percepe şi a fixa poziţiile segmentelor corpului;
- poziţia corpului în spaţiu este reglată şi de reflexele tonice, de fixare, care apar ca
urmare a excitaţiei labirintului, a cărui activitate se manifestă la modificarea poziţiei capului.
-

Abaterile de la ţinuta corectă sunt determinate de:

1. atitudini incorecte, mai ales în perioadele de creştere;
2. activităţi în poziţii incorecte, asimetrice;
3. absenţa activităţilor motrice, carenţe în alimentaţie;
4. la adulţi deteriorarea ţinutei se datorează şi slăbirii grupelor musculare, scăderea supleţei, tasarea
discurilor intervertebrale.

Aceste abateri de la ţinuta corectă : ţinuta cifotică, ţinuta lordotică, ţinută scoliotică, constituie anomalii care
pot duce la tulburări ale funcţiilor organismului şi chiar la îmbolnăviri grave.
Până la 14 ani curburile se formează uniform iar după 14 ani datorită creşterii intense a segmentului lombar
al coloanei, lordoza lombară se accentuează. Curburile coloanei sunt condiţionate de creşterea neuniformă a
pereţilor anterior şi posterior ai corpurilor vertebrale, ele mărindu-se cu vârsta.

Formarea ţinutei corecte din copilărie pe baza unei susţinute munci educative, contribuie la
dezvoltarea corectă a formei coloanei vertebrale.

Metodica formării unei ţinute corecte/ drepte

Ţinuta corectă este influenţată în mare parte de ereditate dar un rol hotărâtor îl are deprinderea
dobândită de a sta drept. În procesul de educare a ţinutei corecte se urmăreşte:

1.formarea deprinderii de a adopta o ţinută corectă;

-această deprindere se formează concomitent cu formarea deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, cu
dezvoltarea aptitudinilor motrice, în mod deosebit: supleţea şi îndemânarea şi capacitatea de a menţine
echilibrul static şi dinamic;
-de asemenea rol important îl are şi ridicarea tonusului muscular, asigurarea mobilităţii articulare;
2.creşterea indicilor funcţionali ai organismului;
- îmbunătăţirea capacităţii de efort;

Pentru realizarea unei ţinute corecte se recomandă:

-exerciţii speciale, analitice, în poziţii corecte şi corective;
-exerciţii care vizează conştientizarea poziţiilor corecte sau greşite (prin contrast);
-exerciţii de influenţare selectivă a aparatului locomotor;
-exerciţii pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice;
-exerciţii pentru formarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-
utilitare;

26
Dozarea acestor exerciţii se face în concordanţă cu particularităţile de vârstă ale colectivului, cu nivelul de
pregătire şi cu scopurile urmărite: profilactic sau corectiv;

27
PRICEPERI

Cuvântul provine din latinescul percipere = îndemânare, iscusinţă Definirea noţiunii de pricepere:
posibilitate dobândită prin învăţare de a executa o anumită acţiune, în condiţii foarte variate, realizând o
adaptare promptă la eventualele schimbări ( dicţionarul de pedagogie).
-facultatea de a înţelege; judecată; inteligenţă; abilitate; îndemânare; iscusinţă (DEX).
Alături de deprinderi, priceperile formează baza comportamentului învăţat. Sunt prezente în orice act motric,
înainte de a deveni deprindere.
Priceperea este o capacitate, ceva înnăscut, care se perfecţionează în ontogeneză.

Caracteristici:
- nivelul de manifestare a priceperilor depinde de plasticitatea scoarţei cerebrale;
- sunt componente ne automatizate ale activităţii voluntare;
- priceperile complexe sunt dependente de experienţa motrică anterioară; exprimă măiestrie
practică în condiţii variabile;

Clasificare:
- priceperi elementare - reprezintă prima fază a învăţării unei acţiuni;
- priceperi complexe - superiore, care constau în valorificarea deplină a întregului complex de
activităţi motrice şi intelectuale ale unui subiect.; sunt caracterizate de o mare complexitate
structural-funcţională înglobând cunoştinţe teoretice, experienţa personală, deprinderi motrice
diferite, toate putând fi actualizate, mobilizate şi selectate pentru rezolvarea unor situaţii complexe
şi schimbătoare.
Din cele prezentate anterior reiese faptul că, priceperile motrice sunt în strânsă legătură cu deprinderile
motrice, priceperile elementare fiind prima etapă în formarea deprinderilor motrice.

DEPRINDERILE
Generalităţi:

Definirea noţiunii de deprindere:

· obişnuinţă, obicei; uşurinţă căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare;
pricepere; destoinicie; dexteritate; practică obişnuită într-o îndeletnicire oarecare; exerciţiu;
(D.E.X.)
· capacitatea de a aplica informaţiile cu uşurinţă şi cu randament sporit, cu respectarea tuturor
calităţilor priceperii (corectitudine, iscusinţă, abilitate, în condiţii variate şi schimbate);
· este priceperea transformată în act reflex sau mai bine spus, priceperea ajunsă la un înalt grad
de automatizare a componentelor: mecanismul de transformare a priceperii în deprindere este dat
de execuţiile efectuate în mod sistematic şi continuu;
· din punct de vedere psihofiziologic, deprinderile se manifestă ca
stereotipuri dinamice şi constituie un fel de a doua natură a omului ( U.Şchiopu, 1997).
· Sunt moduri de acţiune bine elaborate şi consolidate care permit desfăşurarea mai facilă a unor
activităţi fie ca fragmente automatizate ale unor acţiuni complexe care în urma exerciţiului s-au
sistematizat şi au ajuns la un anume grad de automatizare şi de independenţă faţă de activitatea
conştientă în ansamblul ei.(A. Tucicov-Bogdan, 1973).
Deprinderea este caracterizată printr-o serie de trăsături specifice, cea mai importantă fiind
sinteza realizată pe plan cognitiv, senzorial-motric sau chinestezic ( G.Montpellier).
Există mai multe accepţiuni ale conceptului de deprindere, dar atât reprezentanţii şcolii
franceze cât si cei ai şcolii engleze şi ruse, consideră deprinderea ca fiind rezultatul învăţării, o
manieră de comportare care se formează prin exersare;
Categorii de deprinderi:
Deprinderi intelectuale; Deprinderi motrice;

28
Deprinderi senzoriale;
Între cele trei categorii de deprinderi există o relaţie de interdependenţă.

Deprinderile Motrice

Reprezintă caracteristica de ordin calitativ a actelor motrice învăţate; În educaţia fizică şi antrenamentul
sportiv, deprinderea motrică reprezintă un obiectiv, o finalitate a procesului instructiv-educativ-evaluativ;
Există mai multe definiţii date deprinderilor motrice, vom aminti câteva mai reprezentative:
Deprinderea motrică, o caracteristică, sau o componentă a actelor învăţate,care prin exersare dobândesc
indici superiori de execuţie ( coordonare precizie, viteză, plasticitate, automatism), M. Epuran,1976;

Componentă automatizată a actului motric voluntar; act sau acţiune motrică ajunsă prin exersare la un înalt
grad de stabilitate, precizie, eficienţă şi care asigură succesul execuţiei în sensul dorit (L.Herczeg);

Deprinderile motrice sunt stereotipuri dinamice, motrice, proprioceptive (A.N. Krestovnikov, 1954);
Deprinderile motrice reprezintă componentele esenţiale şi totodată specifice ale diferitelor acte motrice care
îmbinate în mod armonios asigură îndeplinirea unor sarcini motrice conform principiului: “eficienţă
maximă prin cheltuieli energetice minime” ( A.Demeter, 1981);

Caracteristicile deprinderilor motrice:

Componente ale conduitei voluntare ale omului, elaborate prin exerciţiu; Sunt rezultatul învăţării mişcărilor
prin repetare; sunt specifice unei activităţi;
Se caracterizează printr-o rapidă şi eficientă aferentaţie inversă, care permite corectarea pe moment a unor
inexactităţi;
Automatizarea deprinderii eliberează scoarţa cerebrală, asigurând participarea ei la alte activităţi;
Deprinderile au stabilitate relativă în condiţii variabile şi plasticitate; Sunt ireversibile;
Au la bază educarea capacităţii de diferenţiere fină şi rapidă a unor stimuli care constituie elemente
informaţionale senzorial-perceptive în dirijarea acţiunilor;
Se prezintă de cele mai multe ori sub forma unor structuri individuale determinate de însuşirile sau
aptitudinile variabile ale subiecţilor care învaţă aceeaşi mişcare;
Formarea deprinderilor este condiţionată de factori obiectivi şi subiectivi: aptitudinile motrice, motivaţia,
nivelul pedagogic al instruirii, calitatea şi eşalonarea exerciţiilor, aprecierea şi autocontrolul rezultatelor.

Etapele formării deprinderilor motrice

Etapele formării deprinderilor motrice şi conţinutul lor sunt diferit prezentate în literatura de specialitate,
fiind în concordanţă cu domeniul care le tratează şi ne prezentând diferenţe semnificative. Astfel în funcţie
de domenii distingem:

1.Etape fiziologice ( A.N.Krestovnikov, 1954; A.Demeter, 1979);

2.Etape psihologice (AL.Roşca, 1966; P.A.Rudik, 1955; M.Epuran,
1976);
3.Etape metodice (L.P.Matveev, A.D.Novikov,1980; GH.Cârstea 1997; D.Harre, 1973);

Tipuri de deprinderi

Din punct de vedere teoretic şi practic, clasificarea deprinderilor este importantă, ea realizându-se pe baza
anumitor criterii:
După componentele senzoriale dominante: deprinderi perceptiv-motrice ( cognitiv-motrice); deprinderi
motrice ( gest motric învăţat ca programul mişcării);

29
După modul de conducere: deprinderi autoconduse, în care succesiunea mişcărilor este determinată de
programul mental pe baza prelucrării informaţiilor interne; deprinderi heteroconduse, în care succesiune
mişcărilor este dată şi de influenţele de mediu( intenţiile adversarului);
Din punct de vedere sistemic: deprinderi deschise, determinate de variaţiile situaţiilor; deprinderi închise,
realizate în situaţii standard;
După complexitatea situaţiilor şi a răspunsurilor: deprinderi elementare, automatizate complet, stereotipe
(mişcările ciclice); deprinderi complexe, parţial automatizate;
După efectorii care realizează actul motric: deprinderi fine; deprinderi intermediare; deprinderi mari;
După sensul utilizării: tehnice, care constituie baza pregătirii în majoritatea activităţilor umane şi sportive;
tactice, care cuprind înlănţuiri specifice;
După obiectivele urmărite în educaţia fizică şcolară: deprinderi de bază: mers, alergare, săritura, aruncarea
–prinderea; deprinderi aplicativ-utilitare: căţărare-escaladare, târâre, tracţiune, împingere, ridicare –
transport de greutăţi; deprinderi specifice diferitelor discipline, ramuri, probe sportive.

Transfer şi interferenţă

Fenomene ce apar în procesul de formare a deprinderilor.

Transfer, influenţa pozitivă a deprinderii vechi asupra celei noi; acest fenomen se produce atunci când
elevul înţelege structura noii mişcări şi ajunge să înţeleagă asemănările dintre deprinderea veche şi cea
nouă.
Procesul instructiv-educativ are sarcina de a dezvolta priceperea de a aplica cunoştinţele anterioare în
însuşirea unor noi cunoştinţe şi la formarea unor noi deprinderi.

Aspecte ale transferului în învăţarea motrică:

-trecerea de la exerciţii parţiale la exerciţii integrale;
-trecerea prin generalizare de la o deprindere la alta;
-trecerea unor elemente specifice de la o sarcină motrică la alta, de tip diferit;
-trecerea de la învăţarea mentală la execuţia directă;
-trecerea de la învăţarea senzorio-motrică la execuţia practică; Interferenţă, influenţă negativă, când
procesul nou este împiedicat de cel vechi;

Apare în momentul în care deprinderile învăţate sunt foarte stabilizate şi automatizate.

Cauze ale interferenţei:
¨ dezvoltare şi pregătire fizică unilaterală; specializare îngustă; ¨ nivel scăzut
al aptitudinilor motrice
¨ deprinderi greşite sau insuficient consolidate;
¨ greşeli metodice în organizarea procesului de instruire,

Slăbirea şi stingerea deprinderilor motrice

Fenomenul se datorează inhibiţiei care acţionează în sensul stingerii legăturilor temporare. Lipsa
exerciţiilor, repetările la intervale mari, produc slăbirea deprinderilor, pierderea preciziei, a uşurinţei de
execuţie a mişcării.
Stingerea completă a deprinderii este un caz rar, sub controlul conştiinţei ele pot fi reactualizate (fiind vorba
de deprindere ca: înotul, schiul, ciclismul, patinajul).

DEPRINDERI MOTRICE DE BAZĂ

MERSUL, deprindere motrică de bază prin care se realizează în mod deosebit locomoţia umană. Este o
acţiune motrică voluntară, care prin exersare devine involuntar, automat, stereotip.

30
Mersul constă din dezechilibrări continue prin care corpul se adaptează suprafeţei d sprijin şi mediului
înconjurător păstrând contactul cu suprafaţa pe care se realizează mişcarea şi se poate definii prin alternarea
sprijinului picioarelor pe sol, acţiune prim care se realizează înaintarea.

Unitatea de bază este pasul, el se repetă identic dând mersului caracter ciclic. Termenii folosiţi în legătură
cu mersul: lungimea pasului, distanţa dintre călcâiul aceluiaşi picior între două poziţii identice ale corpului
(la adult , lungimea pasului este de 70-80 cm.), cadenţa, tempoul, numărul de paşi/unitatea de timp ( în
medie 70-80 de paşi/minut), viteza (distanţa parcursă/unitatea de timp, în medie 4 km./oră).

Mersul influenţează funcţia respiratorie şi cea circulatorie.

Timpii mersului:
1. Sprijin dublu;
2. Primul sprijin unilateral: semipasul posterior, momentul verticalei, semipasul
anterior;

3. Al doilea sprijin dublu;

4. Al doilea sprijin unilateral (după Duchroquet).

Mersul are mari variaţii individuale în funcţie de ereditate, vârstă, greutate de transportat, felul
încălţămintei. Poziţia corpului în timpul mersului poate fi o caracteristică individuală. În mers capul
şi trunchiul suferă o deplasare verticală de 4-5 cm., deplasare determinată de momentul verticalei şi
dublului sprijin şi o deplasare frontală de 4-5 cm.. Contactul cu solul se face cu talonul (călcâiul),
trunchiul este drept, capul în prelungire, braţele se mişcă liber, alternativ, înainte - înapoi şi invers,
fiind coordonate cu mişcarea picioarelor.

Greşeli:
Mers rigid, băţos;
Mers săltat, cu balans exagerat pe verticală; Mers legănat, cu
balans exagerat pe orizontală;
Mers târşit, nu se ridică piciorul suficient în timpul fazei de pendulare;
Mers în” buestru”, lipsa coordonării mişcării braţelor cu cea a picioarelor;
Mers cu vârfurile exagerat în afară sau exagerat spre interior.

Variante:
Mersul liber fără cadenţă;
Mersul în cadenţă, pasul de manevră, pasul de front (marş);
Mers gimnastic;
Mers pe vârfuri, călcâie, partea internă, externă a labei piciorului;
Mers în ghemuit (mersul piticului);
Mers fandat (mersul uriaşului);
Mers cu ridicarea alternativă a unui genunchi la piept (mersul berzei);
Mers cu pendularea gambei înainte;
Mers cu sprijinul palmelor pe sol şi picioarele întinse (mersul elefantului);
Mers cu pas alăturat, încrucişat;
Mers cu spatele pe direcţia de deplasare.

31
În lecţia de educaţie fizică, mersul este prezent în toate momentele acesteia dar pentru a creşte atractivitatea
acestuia se utilizează deplasarea în figuri: zigzag, şerpuit, spirală, buclă închisă şi deschisă, opt.

Deplasare şerpuită Deplasare în zigzag Deplasare în opt

Buclă deschisă Buclă închisă

Indicaţii:
Mersul se poate executa cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor; Ritmul mersului diferă în funcţie de
structura variantei alese;
Se adoptă diferite formaţii în funcţie de varianta utilizată;
În timpul deplasării pot fi combinate mai multe variante de mers.

ALERGAREA

Deprindere motrică de bază, elementară, care asigură o deplasare mai rapidă prin acţiunea
coordonată a musculaturii membrelor inferioare şi superioare. În timpul alergării se succed fazele de
sprijin şi zbor.

Fazele alergării:
1. Faza de sprijin unilateral ;
2. Faza de zbor ;

3. Faza de sprijin unilateral pe celălalt picior.

La fel ca la mers şi la alergare apar oscilaţii pe verticală şi orizontală. Importantă în timpul alergării, este
poziţia corpului iar ritmul şi amplitudinea alergării sunt influenţate de intensitatea acesteia. În timpul
alergării, un rol deosebit îl are coordonarea actului respirator cu pasul.
Alergarea ca deprindere motrică de bază reprezintă « startul » în formarea deprinderilor specifice probelor
de alergare.

Greşeli :
Alergarea îngenunchiată, fără terminarea impulsiei; Alergarea cu accentuarea balansului corpului;
Orientarea greşită a labei piciorului în timpul alergării; Poziţia greşită a trunchiului;
Mişcarea greşită a braţelor, încrucişare, braţe întinse.

Variante:

32
Alergare cu genunchii sus;
Alergare cu pendularea gambelor pe coapsă, alergarea cu pendularea gambelor înainte;
Alergare cu paşi încrucişaţi;
Alergare cu spatele pe direcţia de deplasare.
Alergarea este prezentă în lecţie, în toate momentele ei. Este elementul care asigură manifestarea spiritului
de întrecere în desfăşurarea ştafetelor, parcursurilor aplicative şi nu în ultimul rând este esenţa jocurilor de
mişcare.

Indicaţii :
În faza de învăţare a alergării se utilizează tempo-uri moderate, se folosesc corectările urmărind realizarea
unei alergări cu caracter relaxat.
Se cere o atenţie deosebită la coordonarea ritmului respirator cu ritmul paşilor.
Se pun în mod progresiv duratele, distanţele, numărul de repetări;
Prin utilizarea unor formaţii variate şi deplasările în figuri, se asigură alergării un caracter atractiv.

SĂRITURA .

Deprindere motrică de bază, naturală, cu larg caracter aplicativ, care constă în desprinderea corpului de pe
sol prin propulsie, efectuând un zbor ce poate avea diferite traiectorii.

Are un rol în stimularea marilor funcţiuni, asigură excitabilitatea S.N.C., asigură tonicitate şi troficitate
musculaturii, asigură întărirea sistemului osteo-ligamentar, educarea percepţiilor spaţio-temporale.

Intervine în educarea/dezvoltarea aptitudinilor motrice: viteză, forţă, putere, îndemânare, rezistenţă.

Determină formarea unor trăsături de caracter :voinţă, hotărâre, curaj.

Săritura este o deprindere cu caracter aciclic şi se compune din următoarele faze :

1. Elan ;
2. Bătaie-desprindere ;
3. Zbor,
4. Aterizare.
Greşeli care apar în funcţie de fazele săriturii:
Elan insuficient de energic; Impulsie slabă;
Lipsa coordonării elanului cu bătaia ;
Coordonarea slabă a segmentelor corpului în timpul zborului,
Poziţie rigidă la aterizare.

Variante :
Sărituri libere, în care zborul este continuu;
Sărituri cu sprijin, în care zborul este întrerupt de aşezarea pentru scurt timp a mâinilor pe sol.
Sărituri ca mingea, cu desprindere pe două picioare şi aterizare pe două sau pe un picior, cu desprindere
pe un picior şi aterizare pe două sau pe un picior.
Sărituri succesive ca mingea, pe loc, sau cu deplasare pe diferite direcţii.
Sărituri la coarda scurtă sau lungă, individual, pe perechi, în trei sau în grup.
Sărituri pe aparate, sărituri cu bătaie pe o suprafaţă mai înaltă.
Sărituri în adâncime.
Săritura în lungime de pe loc. Pasul săltat.
Pasul sărit.
Pentru aceste variante apar următoarele greşeli:

33
Pentru săriturile ca mingea : nu se respectă ritmul, la săriturile pe loc nu se aterizează pe acelaşi loc, poziţii
incorecte ale trunchiului, aterizare rigidă, lipsa de coordonare a segmentelor.
Pentru săriturile cu coarda: mânuire greşită a corzii, lipsa coordonării mişcării corpului cu mişcarea corzii.
Se utilizează în partea pregătitoare şi fundamentală a lecţiei de educaţie fizică.

Indicaţii:
Pe tot parcursul învăţării se va insista asupra corectitudinii execuţiei; Săriturile se pot utiliza în ştafete,
parcursuri dar numai după ce au fost corect însuşite;
Pentru învăţare pot fi utilizate şi jocurile de mişcare bazate pe sărituri.
La săriturile mai dificile profesorul trebuie să asigure condiţii de securitate copiilor, pentru a preveni
accidentările;
Aparatele utilizate trebuie verificate înainte de a fi folosite; În învăţare se începe cu însuşirea aterizării (în
gimnastică);
Pentru a spori eficacitatea acţiunilor se pot utiliza repere vizuale.

ARUNCAREA ŞI PRINDEREA
Două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună întrucât cea de a doua nu se poate efectua
decât dacă există prima. Ambele au o mare aplicativitate în viaţa de zi cu zi.

Asigură tonicitate şi troficitate musculaturii întregului corp, întăresc articulaţiile implicate, determină
dezvoltarea mobilităţii articulare, coordonarea, precizia, solicită intens analizatorii: vizuali, auditivi, tactili
şi influenţează pozitiv manifestarea celorlalte aptitudini motrice ca: viteză, forţă, putere, rezistenţă.
Aruncarea este o acţiune motrică prin care, obiecte de diferite mărimi, forme, greutăţi sunt proiectate în
spaţiu prin contracţie musculară.
Prinderea este acţiunea motrică prin care se interceptează şi se reţin anumite obiecte aflate în mişcare.
Prinderea se poate efectua cu ajutorul membrelor superioare şi cu cele inferioare.
Fazele aruncării:
1. Poziţia iniţială, elan;
2. Faza de aruncare (mişcarea segmentelor şi a trunchiului), eliberarea obiectului;
3. Faza finală, restabilirea.

Fazele prinderii:
1.Faza de aşteptare;
2.Faza de întâmpinare, mâinile iau contact cu obiectul;
3.Faza de amortizare;
4.Faza de reţinere.

Reuşita aruncării şi prinderii depinde de: priza, modalitatea prin care obiectul este ţinut, susţinut, apucat,
sau sprijinit; coordonarea mişcărilor, aprecierea corectă a distanţei de aruncare, alternarea judicioasă a
contracţiei cu relaxarea.

Greşeli:
Aruncarea:
Priza defectuoasă;
Folosirea în exclusivitate a forţei braţelor;
Proiectarea obiectelor pe unghiuri ne adecvate; Scăparea obiectelor;

Prinderea:
Adoptarea unei poziţii greşite a palmelor; Teama de obiect;
Lipsa fazei de întâmpinare;

34
Lipsa de apreciere corectă a distanţei şi vitezei obiectului;
Lipsa coordonării mişcării braţelor cu mişcarea întregului corp.

Tipuri de aruncare
Aruncare azvârlită, este aruncarea care se face cu mişcare rapidă şi energică (biciuirea), concretizată în
proiectarea energică a braţului din poziţia întins înapoi spre înainte, se poate realiza de pe loc, din deplasare,
din diferite poziţii, cu diferite obiecte.
Aruncarea lansată, se caracterizează prin aceea că , priza se face de regulă susţinând sau ţinând obiectul de
jos sau din lateral, propulsia se realizează printr-un balans premergător realizat cu braţele întinse, poziţie
care se păstrează şi în momentul eliberării obiectului. Se execută cu o mână, cu două mâini, de pe loc, sau
din deplasare.
Aruncarea împinsă, se caracterizează prin faptul că obiectul se menţine pe palmă, cu braţele îndoite,
propulsia se realizează prin extensia energică a braţului de aruncare. Se realizează de pe loc, din deplasare,
cu o mână sau cu două mâini, pe diferite direcţii, la distanţă, la ţintă sau partener.
Variante de prindere:

Prindere cu o mână;
Prindere cu două mâini;
În lecţia de educaţie fizică aruncare şi prinderea pot fi folosite în toate părţile ei, în funcţie de obiectivele
urmărite.

Îndicaţii:
Pentru a fi eficiente, aceste deprinderi trebuie executate cu un număr mare de repetări;
În etapa de învăţare un rol important îl are demonstraţia şi explicaţia fenomenului respectiv, distanţele şi
greutatea obiectelor cu care se realizează aruncarea;
Pentru a se evita accidentările se recomandă folosirea formaţiilor de lucru largi şi a comenzilor;
Pentru consolidarea acestor deprinderi se folosesc jocurile de mişcare, ştafetele şi parcursurile aplicative.

DEPRINDERI MOTRICE APLICATIV-UTILITARE

TÂRÂREA, deprindere motrică, aplicativ- utilitară, reprezentând forma de deplasare pe orizontală a
corpului pe suprafaţa de sprijin, deplasare realizată cu ajutorul braţelor şi a picioarelor.
-este un procedeu de deplasare natural pentru nou născut iar apoi perfecţionat de adult corespunzător
cerinţelor vieţii;
-serveşte pentru deplasări în spaţii reduse ca înălţime, sau pe sub diferite obstacole;
-se utilizează pentru dezvoltarea/educarea aptitudinilor motrice: F. R. Î; pentru educarea unor trăsături de
caracter;
-se poate utiliza pentru corectarea atitudinilor deficiente ale coloanei;
-târârea şi variantele ei sunt prezente în conţinutul curriculei;

Greşeli:
-tehnică greşită; insuficientă împingere din braţe şi picioare; insuficientă forţă; lipsă de coordonare;
Variante:
-târâre pe antebraţe şi genunchi; târâre pe o parte; târâre joasă;
-târâre pe antebraţe şi picioare apropiate; târâre pe abdomen fără braţe şi picioare; târâre pe spate;
- târâre cu transport de obiecte sau persoane;

LOCUL în lecţie: în partea fundamentală, în funcţie de obiectivele propuse;

Indicaţii:
- se execută târârea numai pe suprafeţe netede, lucioase, curate;
- în faza de însuşire, se execută în tempo lent, insistându-se pe coordonarea mişcării braţelor cu cea a
membrelor inferioare;

35
- pentru ca târârea să se execute corect şi să fie eficientă se utilizează limitatorii metodici: sfori, şipci,
bastoane, diferite aparate;
-pentru însuşirea târârii se pot utiliza jocurile de mişcare iar pentru consolidare şi generalizarea
cunoştinţelor se utilizează parcursurile aplicative şi ştafetele.

CĂŢĂRARE/ESCALADARE

Căţărarea, este o deprindere motrică utilitară , ce constă dintr-o urcare cu ajutorul mâinilor şi a picioarelor
pe diferite aparate, obstacole naturale înalte;

Escaladarea, este o deprindere complexă, ce presupune depăşirea unor obstacole mai înalte.
Cele două deprinderi se prezintă simultan, contribuind la dezvoltarea aptitudinilor motrice: F. R.Î. şi la
educarea unor trăsături de caracter: curaj, voinţă, întrajutorare;
Căţărarea se poate realiza la: scara fixă, bârnă, scara marinărească, frânghie, prăjină, ladă, cal, copac, stâlp,
portic;
Escaladarea se poate realiza la: ladă, cal, bârnă, capra, scara obişnuită, gard, trunchi de copac;
Greşeli:
-lipsa de coordonare a segmentelor corpului; priza incorectă, modul de apucare a aparatelor;

Variante:
-căţărare la scara fixă, prin procedeul braţ şi picior opus, braţ şi picior de aceeaşi parte; căţărare din atârnat;
căţărare cu îngreuiere;
-căţărare la frânghia verticală în atârnat mixt, în doi sau trei timpi; în atârnat;
-căţărare la frânghia orizontală;

LOCUL deprinderilor în lecţie: se utilizează în partea introductivă, sub forma jocurilor de mişcare şi în
partea fundamentală.

Indicaţii:
· se va acorda atenţie la asigurarea materială a lecţiei, în scopul evitării accidentelor;
· căţărările se învaţă mai întâi pe banca de gimnastica, scara fixă, cu braţele şi picioarele;
· escaladările se învaţă în ordinea: cu apucare/sprijin şi păşire pe aparat (obstacol), cu apucare şi
încălecarea obstacolului, cu apucare şi rulare în aşezat, cu apucare şi rulare pe piept (abdomen);
· aceste deprinderi se introduc în ştafete şi parcursuri, când sunt bine însuşite;
· pentru consolidarea lor se poate utiliza cu eficienţă sporită, metoda problematizării.

TRACŢIUNE-ÎMPINGERE

Deprindere motrică aplicativ-utilitară, prin care un obiect sau un partener este deplasat fără a fi ridicat de pe
sol.
Tracţiunea implică angajarea muşchilor flexori a corpului, priza realizându-se prin apucare.

Împingerea implică angajarea musculaturii extensoare a corpului, priza pe obiect făcându-se prin apucare
sau sprijin.
Aceste deprinderi, contribuie la dezvoltarea aptitudinilor motrice şi la educarea trăsăturilor de caracter,
dârzenie, curaj, voinţă, spirit competitiv, conlucrare între elevi.

Greşeli:
-priza necorespunzătoare;
-insuficientă mobilizare în realizarea acţiunii; coordonare redusă;

Variante:

36
-tracţiuni şi împingeri executate individual; tracţiuni şi împingeri executate pe perechi; tracţiuni şi împingeri
executate în grup;

LOCUL în lecţie: în partea pregătitoare şi în cea fundamentală;

Indicaţii:
· în realizarea acestor deprinderi important este sprijinul tălpilor pe sol, pentru mărirea suprafeţei
de sprijin;
· se vor utiliza obiecte şi aparate cu dimensiuni şi greutăţi care pot fi învinse de copii;
· perechile şi grupurile trebuie constituite pe criteriul egalităţii conformaţiei şi forţei;
· se pot aplica sub formă de joc, ştafete, parcursuri aplicative, folosind întrecerea.

RIDICARE ŞI TRANSPORT DE GREUTĂŢI

Sunt deprinderi frecvent utilizate în activitatea cotidiană. Implică acţiunea întregului corp, iar efectuarea
greşită a acestora pot determina leziuni la nivelul coloanei vertebrale (zona lombară), leziuni ale
articulaţiilor, muşchilor.
Contribuie la însuşirea unor modalităţi de transport şi la dezvoltarea unor aptitudini motrice: F.R.Î.;

Greşeli:
-lipsa de coordonare; forţă insuficientă; priza necorespunzătoare.

Variante:
-ridicare şi transport individual; ridicare şi transport în perechi; ridicare şi transport în grup;
Se pot transporta:
- obiecte de diferite mărimi şi greutăţi;
- aparate;
- persoane;
- mobilă;

Obiectele pot fi: menţinute, susţinute cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umăr, pe piept, sub braţ, pe şold,
pe spate; unele au primit chiar denumiri ca: “ scăunelul”, “coşuleţul”, “patul”, “ targa” ;

LOCUL în lecţie: pe tot parcursul ei.

Indicaţii :
· se învaţă apucarea, priza pe obiect; se fixează bine tălpile pe sol, genunchii se flexează iar
trunchiul rămâne pe verticală; în ridicare sunt implicate toate grupele musculare, cu accent pe
musculatura picioarelor, pentru a proteja coloana;
· ridicările şi transportul în grup se realizează pe baza comenzilor;
· variantele de ridicare şi transport se execută de 5-6x;
· la transportul în grup a unor obiecte lungi sprijinite pe umeri, cap, braţe, de asupra capului,
elevii vor fi aşezaţi în coloană, după înălţime.

ECHILIBRUL

Unii autori consideră echilibrul o componentă a capacităţii coordinative, manifestată prin sensibilitatea
simţului chinestezic, alţi autori îl consideră deprindere motrică.

Echilibrul se defineşte prin: modalitatea prin care se asigură păstrarea stabilităţii corpului în diferite poziţii
sau acţiuni motrice.
Rol deosebit în realizarea echilibrului îl are aparatul vestibular care informează sistemul nervos central
asupra gradului de stabilitate a corpului.

37
În viaţă, echilibrul este solicitat începând de la mers şi până la cele mai banale activităţi casnice.

Forme de manifestare:
-menţinerea echilibrului în poziţii statice cu sprijin redus;
-menţinerea echilibrului în acţiuni dinamice (echilibrul dinamic);

Gradarea exerciţiilor de echilibru:

-reducerea suprafeţei de sprijin, a punctelor de sprijin; modificarea poziţiilor segmentelor
corpului;
-creşterea complexităţii mişcărilor; creşterea înălţimii;
-utilizarea unor obiecte ce pot fi: menţinute, purtate, manevrate; LOCUL în lecţie: prezent pe tot
parcursul lecţiei;

Indicaţii:
· ca suprafeţe înguste pot fi utilizate: bârna, bănci, ţevi, buşteni, borduri, cărămizi;
· modalităţi de echilibrare: îndoirea genunchilor, coborârea centrului de greutate; mărirea
suprafeţei de sprijin; mişcări compensatorii cu braţele; orientarea privirii înainte;
· pentru a compensa frica se execută mişcări cu ajutor direct sau verbal;
· se pot efectua sub formă de joc, ştafete, parcursuri;

PARCURSURILE APLICATIV- UTILITARE GENERALITĂŢI

DEFINIŢIE: Parcursurile aplicative sunt o formă combinată de deprinderi motrice, caracterizate prin
diversitatea instalaţiilor, obiectelor dispuse într-o anumită succesiune, succesiune determinată de scopul
urmărit.
Aceste parcursuri sunt mijloace eficiente de realizare a multiplelor sarcini ale educaţie fizice şcolare având
efecte deosebite pe plan psihocomportamental.

CARACTERISTICI:
· pot fi realizate cu colective de toate vârstele; pot fi organizate în orice condiţii;
· contribuie la fixarea şi consolidarea deprinderilor motrice de bază, aplicative şi cele
specifice diferitelor ramuri sportive; se poate realiza o interdependenţă între deprinderi;
· au valoare aplicativă, formativă şi prezintă o atractivitate deosebită; rolul formativ al
parcursurilor se evidenţiază în momentul în care profesorul valorifică posibilităţile fiecărui elev,
cultivă atitudinea participativă a tuturor elevilor, dezvoltă voinţa, disciplina, perseverenţa,
încrederea în forţele proprii, dorinţa de autodepăşire, autocontrolul;
· determină o participare emoţională a elevilor;
· permite organizarea în forme de întrecere( ştafetă, torent);
În realizarea parcursurilor aplicative trebuie îndeplinite anumite cerinţe organizatorice şi
metodice.

Cerinţe organizatorice:
- respectarea particularităţilor colectivului de elevi: vârstă, sex, nivel de pregătire;
- stabilirea sarcinilor parcursurilor în funcţie de obiectivele urmărite în lecţie: 1-2 deprinderi
pentru învăţământul preprimar, 2-3 deprinderi pentru cel primar;
- gradarea judicioasă a efortului; se stabileşte raportul dintre volum şi intensitate; se recomandă
mărirea progresivă a efortului prin mărirea mai întâi a volumului şi apoi a intensităţii;
- controlul în permanenţă a stării de funcţionare a aparatelor şi instalaţiilor folosite, asigurarea
locului de aterizare cu saltele pentru sărituri şi escaladări.

Cerinţe metodice:
- exerciţiile utilizate în parcursul aplicativ trebuie să fie cunoscute;

38
 - trebuie alternate elementele dinamice cu cele mai puţin dinamice; alternarea celor dificile cu cele
mai uşoare;
- asigurarea unei încălziri specifice înaintea începerii parcursului;
- evitarea folosirii unor structuri dificile la sfârşitul parcursului;
- parcursurile se por schimba cât mai des, fie prin introducerea unor aparate noi, fie prin modificarea
funcţionalităţii aparatelor existente şi a exerciţiilor;
- controlul permanent al adaptării la efort prin înregistrarea F.C.

- lungimii traseului, repetarea acestuia (minim 3x);

- numărului de obstacole, caracterul acestora, înălţimea acestora;
- elemente de îngreuiere;
- vitezei de deplasare;

Procedeele de organizare ale parcursurilor sunt dependente de condiţiile materiale, în sală sau în aer liber:
- grupe paralele;
- bandă rulantă;
- torent;

Locul parcursurilor aplicative în lecţia de educaţie fizică:

-în partea pregătitoare: în momentul de pregătire a organismului pentru efort, sub forma unor parcursuri
uşoare, scurte, cu obstacole joase; trebuie să vizeze dezvoltarea fizică armonioasă;
-în partea fundamentală, atât pentru consolidarea deprinderilor
motrice cât şi pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice;
-în partea de încheiere: în momentul de revenire a organismului parcursurile vor avea un tempo lent cu
caracter de destindere şi relaxare;

JOCURILE

JOCUL, este o activitate complexă predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan sau organizat,
după reguli bine stabilite, având scop recreativ, sportiv şi de adaptare la realitatea socială.

CLASIFICARE:
·
jocuri imitative, conţinutul acestora reflectând diferite fenomene reale din lumea
înconjurătoare;
· jocuri de mişcare( jocuri motrice, jocuri dinamice):,individuale, fără împărţire
în echipe; pe echipe;
· jocuri sportive;

Jocurile dinamice au o valoare educative foarte mare şi corespund particularităţilor psihice ale
preşcolarilor şi şcolarilor mici din care cauză are o pondere deosebită în conţinutul educaţiei fizice şi aduce
satisfacţii deosebite copiilor.
Jocul dinamic îndeplineşte o funcţie triplă:
- metodă de instruire;
- mijloc care prin exersare asigură consolidarea deprinderilor şi dezvoltarea capacităţii motrice;
- formă de organizare a exersării, copiii fiind împărţiţi pe roluri individuale, colective, pe echipe;

SARCINILE JOCURILOR:
-ele contribuie în mare măsură la întărirea sănătăţii ţi la dezvoltarea organismului copiilor;
·
-în cadrul jocurilor se formează şi se consolidează deprinderi motrice de bază şi aplicative; sunt elemente
pregătitoare pentru formarea deprinderilor sportive;

39
-prin prezenţa elementului de întrecere se dezvoltă aptitudinile motrice dar în acelaşi timp se formează
calităţile morale şi de voinţă;
-modificarea continua a condiţiilor şi situaţiilor de joc necesită orientare rapidă şi evaluarea noilor situaţii
create; dezvoltă spiritul de observaţie şi facultatea de a percepe repede schimbările;
-sunt eficient pentru educarea spiritului de colectiv, respectul adversarului, subordonarea intereselor
personale celor ale colectivului;
-prin joc se formează o anume concepţie despre lume şi viaţă şi contribuie la dezvoltarea personalităţii;

În realizarea jocurilor se impune respectarea următorului algoritm:

1. Alegerea jocului după:
- obiectivele urmărite în lecţie;
- colectivul de elevi: efectiv, particularităţi de vârstă, sex, nivel de pregătire;
- locul de desfăşurare: teren, sală;
- sezonul;
- durata jocului; 4'-6',grupa mică;7'-8', grupa mare; 8'-10', clasa I-IV;
- dotarea materială;
2. Pregătirea locului de desfăşurare: - igiena locului
de desfăşurare;
- dimensiune, marcajul terenului, sală;
3. Pregătire materialelor necesare:
- materiale special construite;
- materiale improvizate;
4. Formarea echipelor: - la alegere;
- după înălţime;
- prin numire de către profesor;
5. Dispunerea echipelor în spaţiu (pe teren, sală); - poziţia
profesorului;
6. Explicarea şi demonstrarea jocului;
- joc probă;
7. Arbitrajul, vizează respectarea regulilor jocului privind: - începerea
jocului;
- desfăşurarea;
- stabilirea câştigătorilor;
- sancţiuni şi recompense;

Jocul sportiv este izvorul principal al deprinderilor motrice specifice, are valenţe multiple, influenţând atât
dezvoltarea aptitudinilor motrice cât şi manifestarea trăsăturilor de personalitate. Absolventul ciclului
gimnazial trebuie şă ştie să joace regulamentar şi să organizeze aceste activităţi.

LOCUL JOCULUI în lecţia de educaţie fizică este prezent în toate cele trei părţi ale lecţiei îndeplinind
anumite funcţii şi realizând anumite obiective. Astfel în învăţământul preprimar şi la clasele I-II,

JOCUL reprezintă aproximativ 60-70 % din activitate, procentaj care scade treptat în celelalte cicluri. În
învăţământul preprimar jocul poate constitui temă de lecţie (unitate de învăţare) în timp ce în ciclul primar el
devine mijloc şi metodă de realizare a unor obiective.

OBIŞNUINŢE

DEFINIŢIE: reprezintă componenta formativ-acţională sub formă de aplicare a cunoştinţelor în mod

curent şi frecvent, ca o necesitate vitală, de obicei ca act reflex total;
¨ are caracter automatizat datorită exerciţiilor îndelungate;
¨ constituie mijloace de a trăi şi expresii ale influenţei educative a societăţii adeseori traduc
obiceiuri individuale( U.Şchiopu);

40
 ¨ pot constitui un fel de psihoritmuri, fiind stereotipuri dinamice acordate la structura temporală a
ocupaţiilor şi vieţii de zi cu zi;
¨ cuprind elemente motivaţionale , care le deosebesc de deprinderi;
¨ dezvăluie modul în care se îmbină în trăsăturile caracterului, componenta intelectuală, afectivă
şi motivaţională;
¨ obişnuinţele se cultivă pe fondul unor deprinderi, dar nu se rezumă doar la simple tehnici şi
modalităţi de acţiune;
¨ având rezonanţe afective puternice şi fiind susţinute de convingeri ferme, ele pot genera
anumite stări emoţionale;
¨ au rol important în educarea morală a elevilor;
¨ orice acţiune devenită obişnuinţă numai necesită stimularea şi întărirea acţiunii din exterior;

Clasificare:

Pozitive: punctualitatea, disciplina, modul ordonat de a munci, comportare civilizată;

Negative: lipsa de respect, superficialitate, ne punctualitate;

Cunoscând particularităţile obişnuinţelor, considerăm ca E.F.S. ca disciplină de învăţământ, are rol

important în educarea acestora: astfel E.F.S. îi revine sarcina de a cultiva elevilor dragostea, pasiunea de
mişcare din care decurge obişnuinţa de a practica în mod sistematic exerciţiul fizic în scopul întăririi
sănătăţii şi a menţinerii capacităţii de muncă; prin activitatea de E.F.S. se realizează /educă obişnuinţe de
igienă colectivă şi individuală, bazate pe deprinderi igienice, strâns legate de activitatea de educaţie fizică şi
de cea sportivă; prin activitatea de educaţie fizică se influenţează şi educaţia morală;

ELEMENTELE DE CONŢINUT ALE CELORLALTE LATURI ALE EDUCAŢIEI

INTEGRALE

Idealul educaţional al învăţământului românesc, ce decurge din idealul social, constă în formarea integrală
şi armonioasă a unei personalităţi creative şi autonome. Aceste finalităţi educaţionale, integrate în formarea
armonioasă a personalităţii, presupun educaţie intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, profesională,
moral-civică şi religioasă. Cuprinderea unor elemente de conţinut specifice acestor laturi ale educaţiei în
activitatea de practicare a exerciţiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficienţa
lor.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei intelectuale

Obiectivele educaţiei intelectuale:

¨ asimilarea de către elevi a unui sistem de cunoştinţe fundamentale din principalele domenii de
activitate;
¨ lărgirea orizontului de cultură generală;
¨ dezvoltarea curiozităţii ştiinţifice;
¨ formarea deprinderilor de muncă intelectuală;
¨ educarea aptitudinilor matematice, tehnice, literar artistice;
Educaţia fizică contribuie la realizarea acestor obiective prin cunoştinţele de specialitate asimilate ca
rezultat al înţelegerii fenomenului de activitate motrică.
Dezvoltarea însuşirilor intelectuale prin intermediul educaţiei fizice se face diferenţiat ţinând cont de
particularităţile de vârstă, de nivelul de dezvoltare a gândirii elevilor. Lecţia de educaţie fizică oferă
posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile, operative.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei morale:

41
 ¨ morala, cuprinde valorile, principiile, normele şi regulile determinate de cerinţele societăţii
pentru a reglementa relaţiile dintre oameni;
¨ educaţia morală este un proces stadial ce se desfăşoară pe baza unor obiective:
- instruirea moral-civică prin asimilarea unui sistem de cunoştinţe care cuprind valorile morale ale
societăţii;
- înţelegerea semnificaţiei sistemului de valori morale; - formarea conştiinţei morale;
- formarea conduitei morale, deprinderi şi obişnuinţe morale;
- formarea trăsăturilor pozitive de voinţă şi caracter, manifestate prin comportamentul moral-civic.

Întreaga activitate de educaţie fizică şi sport impune formarea conduitei morale şi a trăsăturilor pozitive de
voinţă şi caracter prin respectarea unor norme de ordine şi disciplină;

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei estetice

Omul există şi îşi desfăşoară activitatea nu numai în conformitate cu mobiluri intelectiv-practice ci şi în
concordanţă cu legile frumosului, ale armoniei şi coerenţei esteticului din natură, societate şi artă. Însăşi
existenţa umană poate deveni “operă de artă”. Viaţa cotidiană stă într-o mare măsură sub zodia esteticului.
Pentru educaţia estetică, frumosul poate fi atât scop cât şi mijloc. Obiectivele educaţiei
estetice :
¨ formarea capacităţii de a percepe, însuşi şi a folosi adecvat valorile estetice;
¨ dezvoltarea capacităţii de a crea valori estetice;
Mijloacele educaţiei fizice contribuie substanţial la dezvoltarea armonioasă a organismului, la dezvoltarea
gustului pentru frumos, pentru mişcări estetice, expresive, dezvoltă creativitatea, dă posibilitate exprimării
trăirilor interioare, sensibilizează, iar utilizarea acompaniamentului muzical determină comuniune dintre
ritm, tempo , cinematica mişcării şi frumuseţea corporală.
Frumuseţea corporală a fost cea care încă din antichitate a sensibilizat creaţia marilor artişti care au
imortalizat în operele lor această frumuseţe nesecată.
Turismul, ca forma de practicare a exerciţiului fizic, oferă posibilitatea cunoaşterii frumuseţilor naturii sau a
celor create de mintea şi mâna omenească.
Spectacolul sportiv, realizat cu diferite ocazii oferă posibilitatea realizării obiectivelor educaţiei estetice.

Contribuţii ale educaţiei fizice la realizarea obiectivelor educaţiei profesionale

Educaţia profesională urmăreşte pregătirea tinerei generaţii pentru integrarea în sistemul tehnico-economic,
social şi cultural.
În cadrul lecţiilor de educaţie fizică se însuşesc deprinderi motrice practice, se dezvoltă aptitudini motrice
care sunt necesare în viaţă şi care ajută şi sunt suportul realizării diferitelor profesii şi meserii. Mijloacele
educaţie fizice creează o stare de sănătate optimă, ajută la prevenirea atitudinilor deficitare şi creează o bază
pentru a desfăşura o activitate cu randament optim, atât fizic cât şi psihic

42
 CAP.III. REGULILE DE BAZĂ AL DOMENIULUI

Generalităţi
Principiile procesului de învăţământ, „legi specifice” domeniului instruirii şi învăţării, constituie
dimensiunea normativă a activităţilor de educaţie /instruire, organizate la acest nivel, în conformitate cu
anumite reguli de proiectare şi realizare cu valoare strategică şi operaţională.

Clasificarea principiilor procesului de învăţământ:

-Principii pedagogice, cu grad mare de generalizare :

- Principiul cunoaşterii pedagogice;
-Principiul comunicării pedagogice;
-Principiul creativităţ;
-Principii didactice

Principiile didactice, se definesc prin ansamblul cerinţelor operaţionale exprimate prin propoziţii de
sinteză care concentrează normele şi regulile de realizare eficientă a oricărei activităţi didactice, organizate
la nivelul procesului de învăţământ. Acestea formează un adevărat sistem, care reglementează desfăşurarea
activităţilor organizate, sunt teze fundamentale, cu rol în finalizarea procesului instructiv- educativ-
evaluativ. Ele au rol deosebit în proiectarea strategiilor didactice şi a situaţiilor de instruire, iar aplicarea lor
este o condiţie a eficienţei procesului de predare-învăţare-evaluare.
Principiile didactice (de instruire):
-Principiul orientării formative pozitive a activităţilor; Principiul sistematizării activităţii;
-Principiul accesibilităţii
-Principiul participării optime a elevilor la activitate;
-Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea logică;
-Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică, Principiul esenţializării rezultatelor
activităţii;
- Principiul autoreglării permanente.

Aceste principii au un rol important şi în activitatea de educaţie fizică şi sport, din care cauză considerăm
necesară o analiză mai aprofundată a acestora.

Principiul participării active şi conştiente (Principiul participării optime a elevilor la activitate)

Acest principiu implică existenţa celor două laturi:
- participarea conştientă;
- participarea activă.
Cerinţele ce trebuiesc îndeplinite în vederea realizării acestui principiu sunt:
- înţelegerea corectă şi aprofundată a importanţei obiectivelor urmărite;
- înţelegerea structurii acţiunilor motrice însuşite;
- manifestarea unei atitudini responsabile pentru însuşirea celor predate;
- educarea capacităţii de autoevaluare.

Principiul sistematizării activităţii

Conţinutul învăţământului este sistematizat în cadrul programelor şcolare.
Predarea cunoştinţelor, deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor motrice se face în concordanţă cu
obiectivele urmărite şi pe baza unei proiectări bine întocmite.
În aplicarea acestui principiu se recomandă respectarea următoarelor cerinţe:
- eşalonarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ-evaluativ în concordanţă cu
programele şcolare;
- gruparea materialului predat în concordanţă cu logica internă a fiecărei componente;
- materialul nou să se bazeze pe cel predat anterior şi să pregătească pe cel viitor:

43
 - asigurarea unei ritmicităţi în participarea subiecţilor la procesul de practicare a
exerciţiilor fizice.

Principiul accesibilităţii

Acest principiu prevede ca predarea să se realizeze conform particularităţilor de vârstă, sex şi nivel de
pregătire.
Principiul accesibilităţii prevede ca între predare şi posibilităţile concrete ale indivizilor să existe o
permanentă concordanţă. În educaţie fizică accesibilitatea exerciţiilor nu se referă la solicitarea minimă a
capacităţii de activitate.
În desfăşurarea activităţii fiecare specialist trebuie :
- să selecţioneze cu atenţie sistemele de acţionare;
- să folosească reglatori metodici;
- să adapteze metodele folosite la nivelul de vârstă al elevilor cu care se lucrează;
- să evalueze diferenţiat.
Se cer a fi îndeplinite anumite cerinţe:
-cunoaşterea colectivelor cu care se lucrează;
-stabilirea unui ritm şi tempo de lucru adecvat;
-respectarea regulilor: de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut.

Principiul interdependenţei necesare în activitate, între cunoaşterea intuitivă şi cunoaşterea logică

Acest principiu asigură echilibrul dintre concret şi abstract, dintre intuiţie şi acţiune.
În educaţie fizică, acest principiu este foarte important în procesul de învăţare, apelându-se la început la
treapta senzorială a cunoaşterii, prin implicarea a unui număr mare de analizatori, pentru a înţelege
mecanismul de bază al mişcării, apoi trecându-se la asocierea cu treapta logică, prin folosirea limbajului.
Perceperea materialului intuitiv şi îmbinarea lui cu explicaţiile necesare, realizează legătura dintre primul
sistem de semnalizare şi al doilea sistem de semnalizare.

În cadrul acestui principiu, se folosesc două posibilităţi:

- demonstrarea vie;
- demonstrarea pe baza materialelor intuitive, profesorul fiind cel care îndrumă
modul lor de utilizare.

Cerinţe:
- observarea celor prezentate să fie accesibilă tuturor elevilor;
- demonstrarea şi materialele intuitive să fie la nivelul de înţelegere al subiecţilor;
- să nu se folosească abuziv demonstrarea şi materialele intuitive.

Principiul esenţializării rezultatelor activităţii (Principiul temeiniciei, al durabilităţii)

Pentru rezolvarea numeroaselor situaţii ivite în activitatea de educaţie fizică şi cea sportivă, individul,
necesită să stăpânească temeinic un număr mare de deprinderi motrice.
Cerinţe:
- asigurarea fixării temeinice a cunoştinţelor, deprinderilor şi priceperilor, dezvoltarea
aptitudinilor motrice, prin asigurarea unui număr suficient de repetări;
- pentru a asigura durabilitatea acţiunilor motrice însuşite se efectuează eşalonarea în timp
a repetărilor. Profesorul trebuie să repete cu elevii acţiunile motrice de multe ori, în condiţii cât mai
variate,
- periodic să se realizeze verificarea gradului de pregătire a subiecţilor şi de însuşire a
materialului predat.

Principiul autoreglării activităţii didactice

Acest principiu implică perfecţionarea continuă a relaţiilor ce stabilesc între profesor şi elevi, elevul
transformându-se din obiect al educaţiei în subiect al propriei sale formări-dezvoltări.

Principiul interacţiunii dintre teorie şi practică

44
Educaţia fizică şi sportivă este o activitate prin excelenţă motrică, practică. Conţinutul predat trebuie să fie
în concordanţă cu cerinţele, obiectivele specifice diferitelor activităţi. Orientată în acest fel, instruirea are un
caracter concret, în concordanţă cu practica.
Legarea procesului de instruire de cerinţele activităţii practice se realizează prin selecţionarea justă a
conţinutului lecţiilor, acordând prioritate sistemului de priceperi şi deprinderi motrice şi aptitudini cu largă
aplicativitate în viaţa de zi cu zi.

L.Herczog (1995) mai prezintă patru principii specifice educaţiei fizice:

Principiul întăririi sănătăţii;
Principiul dezvoltării psiho-fizice armonioase,
Principiul scientizării;
Principiul eforturilor intense şi maxime.

45
 CAP. IV. METODOLOGIA PROCESULUI EDUCATIV

Conceptul de metodă de învăţământ

Termenul “ metodă” derivă din grecescul methodos şi are înţelesul de drum, cale (odos – cale; metha –
spre).

În didactică, metoda reprezintă calea care se urmează pentru atingerea obiectivelor educaţionale.

Metoda este aspectul teoretic cel mai activ al ştiinţei care delimitează calea dobândirii de cunoştinţe noi.
Din punct de vedere operaţional, metoda reprezintă o structura de operaţii raţional corelate în vederea
îndeplinirii unor scopuri.

În alegerea şi adecvarea unei metode, profesorul trebuie să ţină cont de factori obiectivi (ce ţin de natura
finalităţii, de logica internă a ştiinţei, de legităţile fenomenului învăţării ) şi de factori subiectivi
( determinaţi de personalitatea profesorului, de psihologia elevului, de psihologia colectivului ).

Metoda devine elementul cel mai dinamic al al activităţii didactice, care permite profesorului adaptări
creative multiple- strategice, tactice-operaţionale, la obiectivele, conţinutul şi evaluarea procesului de
instruire.

Ea include “ un ansamblu organizat de operaţii” , respectiv de procedee didactice, susţinut de mijloacele

didactice, care facilitează desfăşurarea procesului de instruire.

Conceptul de procedeu metodic

Procedeele didactice reprezintă componente ale metodei, care ţin de execuţia acţiunii, sunt tehnici mai
limitate care servesc drept instrumente ale metodei.
Conceptul de strategie didactică
Strategia didactică reprezintă un grup de două sau mai multe metode şi procedee integrate într-o structură
unitară de funcţionare pedagogică eficientă.
Taxonomia metodelor didactice
În literatura de specialitate există mai multe clasificări. Ne vom opri asupra unui tip de clasificare care
sperăm să ne satisfacă cerinţele problematicii adoptate.
Metode în care predomină acţiunea de comunicare:
¨ Orală expozitivă: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea
¨ Orală interogativă: conversaţia euristică, dezbaterea, problematizarea, asaltul de idei.
¨ Scrisă : lectura explicativă, regulamente , activitatea cu cărţile de specialitate.
¨ La nivelul limbajului intern: reflecţia personală, introspecţia.
Metode în care predomină acţiunea de cercetare a realităţii:
¨ Metode de cercetare directă a realităţii: observaţia sistematică şi independentă, experimentul,
cercetarea documentelor istorice.
¨ Metode de cercetare indirectă a realităţii: demonstraţia, modelarea.
Metode în care predomină acţiunea operaţională, practică a realităţii
¨ Reală: metoda exerciţiului, metoda algoritmizării, metoda lucrărilor practice, metoda studiului
de caz.
¨ Simulată: metoda jocului didactic, metoda dramatizării.
Metode didactice în care predomină acţiunea de programare specială a instuirii
¨ Metoda instruirii programate.
¨ Metoda instruirii asistată pe ordinator.

46
DESCRIEREA METODELOR DIDACTICE
Metode De Comunicare Orală Expozitive

Acestea presupun prezentarea verbală monologată a unui volum de informaţii, de către educator către
educat, în concordanţă cu cerinţele programei (expunerea didactică).
Variante de expuneri:
POVESTIREA – informaţiile se prezintă sub formă descriptivă sau narativă, iar pe baza acestor informaţii
elevii îşi formează reprezentări şi pot înţelege mai uşor unele exerciţii.
Este utilizată cu precădere în învăţământul preprimar şi în cel primar - clasele I şi a - II-a.
Limbajul expresiv al educatorului determină stări emoţionale deosebite, trezind sentimente care asigură o
participare afectivă puternică din partea elevilor. Se dezvoltă astfel imaginaţia şi creativitatea.

Cerinţe:
- corectitudinea şi claritatea vorbirii;
- caracterul emoţional al povestirii;
- succesiune logică a faptelor;
În E.F.S. se utilizează această metodă, profesorul introducând în cadrul unei poveşti ansamblul de mişcări
sau mişcările singulare care doreşte să le realizeze cu copii.
EXPLICAŢIA – este forma de expunere în care predomină argumentarea logică, raţională;
- solicită mai intens operaţiile gândirii şi este utilizată în mod preponderent în ciclul
gimnazial, dar nu este exclusă utilizarea ei şi în ciclul primar , ea fiind o metoda de bază în E.F.S.
Metoda constă în expunerea mecanismului de bază al mişcării, algoritmul actului motric, valoarea de
utilizare şi efectele asupra organismului. În mod curent explicaţia se asociază cu demonstraţia şi poate
precede, poate însoţi şi urma pe aceasta.
Formarea deprinderilor motrice se realizează prin acţiunea corelată a celor două sisteme de semnalizare.
Cerinţe:
- să se realizeze la nivelul de înţelegere al elevilor cărora li se adresează;
- să se utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical şi terminologic;
- să fie plastică, pentru a atrage atenţia asupra punctelor cheie ale acţiunii
motrice.

PRELEGEREA – reprezintă forma de expunere în cadrul căreia informaţia este prezentată ca o succesiune
de idei, teorii, interpretări de fapte separate, în scopul unificării lor într-un tot.
Se desfăşoară pe baza unui plan. Cunoştinţele pot fi prezentate în mod inductiv, pornind de la analiza
faptelor concrete pentru a ajunge la concluzii generale, sau în mod deductiv, când pornind de la enunţarea
unei teze generale se ajunge la concretizări şi exemple edificatoare.
Este utilizată în învăţământul liceal şi în cel superior. Poate fi combinată cu dezbaterea, obţinându-se
varianta: prelegere – dezbatere.

Metode De Cominicare Orală Interogative

CONVERSAŢIA – constă din valorificarea didactică a întrebărilor şi răspunsurilor.

E.F.S. fiind o disciplină practică , conţinutul întrebărilor trebuie să vizeze probleme care să elucideze
anumite structuri, momente şi întrebări din discipline ca : fizica, biologia, chimia, a căror răspunsuri pot
soluţiona probleme specifice activităţii motrice.

Tipuri de conversaţie:
Conversaţia euristică – socratică , concepută în aşa fel încât să conducă la “descoperirea “ a ceva nou
pentru elev. Se prezintă sub forma unor serii legate de întrebări şi răspunsuri, la finele cărora să rezulte
adevărul sau noutatea pentru elevul antrenat în procesul învăţării.
Conversaţia catehetică – examinatoare, are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află
cunoştinţele elevului la un moment dat.
După tipul de întrebări:
1. conversaţie pe bază de întrebări închise, care vizează un singur răspuns;

47
 2. conversaţie pe bază de întrebări deschise , în care elevii au posibilitatea să aleagă răspunsurile
corecte din mai multe posibilităţi;
Întrebările trebuie formulate corect, precis, să fie de o varietate suficientă, pe timpul răspunsurilor nu se
intervine, nu sunt indicate întrebări voit eronate.
Pe baza acestei metode se accentuează rolul E.F.S. în dezvoltarea intelectuală a elevilor, ei fiind stimulaţi să
argumenteze răspunsurile.

PROBLEMATIZAREA
Este o metodă orală interogativă, prin care se creează stări conflictuale, se dezvoltă gândirea şi imaginaţia,
se reorganizează cunoştinţele anterioare.
Constă dintr-un ansamblu de procedee prin care se urmăreşte crearea unor situaţii-problemă, care
angrenează elevii în descoperirea unor relaţii între obiectele şi fenomenele realităţii înconjurătoare, între
vechile şi noile cunoștințe, prin eforturi proprii, sub îndrumare profesorului. Orice situație-problemă nu este
altceva decât un ”plan de acțiune” cu anumite repere, cu caracter orientativ. Ea oferă elevului posibilitatea
și îl stimulează să caute singur soluția, orientându-se după reperele date. Crearea și rezolvarea situațiilor-
problemă depinde de experiența motrică anterioară a elevilor.

Modul de rezolvare a situațiilor-problemă se concretizează în patru etape:

Alegerea soluțiilor:
Aplicarea soluțiilor,
Verificarea și aprecierea soluțiilor.

Elaborarea celor patru etape elevul este la început ajutat de profesor, apoi colaborează cu colegii ca apoi să
rezolve singur problema.
Rezolvarea situaţiei - problemă presupune:
o Restructurarea cunoştinţelor acumulate şi aplicarea în situaţia dată
(parcursuri aplicative, situaţii tactice, combinaţii originale, structuri analitice).
o Formularea situaţie-problemă să permită rezolvarea pe mai multe
căi;
o Folosirea descoperirii, găsirea unor soluţii optime prin efort propriu.

OBSERVAŢIA
Este o metodă de cercetare a realităţii în mod direct, are un caracter intuitiv, participativ.
Pe baza acestei metode se dezvoltă componenta senzorială: percepţia, reprezentarea, spiritul critic,
capacitatea de selecţie de analiză şi sinteză, dar şi bucuria de a descoperii anumite fenomene prin efort
propriu, capacitatea evaluativă.
Progresul în utilizarea acestei metode se realizează prin trecerea elevului de la observaţia spontană, dirijată la
cea organizată şi independentă.
Această metodă este frecvent utilizată în lecţia de educaţie fizică.

Observaţia se clasifică în funcţie de anumite criterii astfel:

După criteriul organizării: observaţia spontană şi observaţia organizată.
După gradul de dirijare: observaţia dirijată, dependentă şi observarea liberă, independentă.
După durată: observaţia de scurtă durată, de lungă durată.

Indiferent de tipul de observaţie, în realizarea ei trebuie parcurse următoarele etape:

- organizarea observării;
- observarea propriu-zisă;
- prelucrarea datelor culese;
- valorificarea observării.
Pe baza acestor etape elevii vor putea să:
- perceapă activ realitatea luată în studiu cu scopul de a însuşi noi cunoştinţe şi
deprinderi motrice;

48
 - folosească corespunzător datele culese;
- identifice, să descrie, să explice şi să interpreteze fenomenele şi datele sesizate;
- exprime prin diferite modalităţi noile achiziţii (cunoştinţe, deprinderi) şi să le
integreze în contextul achiziţiilor anterioare.
În educaţie fizică un rol deosebit are metoda observării execuţiei altor subiecţi,
aceasta fiind dirijată de profesor şi având ca scop sesizarea aspectelor esenţiale ale execuţiei, fie
pozitive, fie negative şi realizarea feed-backului. Observarea poate fi realizată şi independent,
subiecţii observând singuri fenomenele, pe baza unor instrucţiuni date de profesor, a unui ghid sau
plan de observaţie (vezi „Protocolul de observaţie”).

DEMONSTRAŢIA
Este o metodă intuitivă de cercetare indirectă a realităţii. Pe baza acestei metode conţinutul curriculumului
se transmite cu ajutorul unor acţiuni practice sau prin substitutele acestora (materiale intuitive).
Demonstraţia :
- facilitează însuşirea unor conţinuturi curriculare noi;
- contribuie la fixarea, consolidarea, sistematizarea conţinuturilor
deja însuşite;
- asigură o varietate mare de imagini senzoriale, percepţii, reprezentări, necesare în
însuşirea noţiunilor şi formarea deprinderilor motrice;
- determină efectuarea corectă a deprinderilor.
Demonstraţia este o metodă utilizată de toate disciplinele, utilizarea cu succes a acesteia, depinde de
ponderea ei în activitate, de tipul de demonstraţie în funcţie de variantele şi tipul de lecţie în care se
integrează.
În literatura de specialitate sunt consemnate următoarele tipuri ale demonstraţiei:
o demonstraţia cu acţiuni, pe viu;

o demonstraţia cu substitute;
o demonstraţia combinată;
o demonstraţia cu ajutorul mijloacelor tehnice.
Educaţia fizică, fiind prin excelenţă o disciplină pracţică, cu caracter aplicativ utilizează metoda
demonstraţiei pe viu (mijlocită şi nemijlocită), în mod preponderent.
Pe baza acestei metode se asigură un contact direct cu cel ce demonstrează, fie că este profesorul, fie că este
un elev special instruit pentru a realiza demonstraţia.

Demonstraţia vie poate fi susţinută şi completată cu ajutorul materialelor intuitive: planşe, chinograme,
fotografii şi nu sunt excluse nici mijloacele tehnice actuale, filme, computere. Această mixare a tipurilor de
demonstraţii uşurează înţelegerea şi însuşirea mai rapidă a deprinderilor şi cunoştinţelor dorite.
De asemenea demonstraţia se leagă nemijlocit de explicaţie şi observaţie.
Demonstraţia trebuie să fie:
- corectă;
- să accentueze momentele esenţiale ;
- să fie conformă cu realitatea,
- să poată fi vizualizată de toţi subiecţii;
- să ţină seama de nivelu de înţelegere şi de pregătire al subiecţilor.
Etapele demonstraţiei practice:
- demonstrarea globală, în tempoul, ritmul şi amplitudinea specifică
deprinderii realizate;
- demonstraţia încetinită;
- demonstraţia analitică;
- demonstraţia cu accentuarea momentului „cheie” al deprinderii;
- demonstraţia globală.

49
MODELAREA

Metodă intuitivă, bazată pe studiul fenomenelor realităţii, prin intermediul modelelor.

A modela = a studia un obiect sau un fenomen inaccesibil cercetării directe, cu ajutorul unui model
(D.E.X.).
Model = sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările
altui sistem mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie (D.E.X.).
Modelul este o reprezentare, o simplificare, o aproximare a realităţii.
Este un analog al originalului.

Modelarea reprezintă un ansamblu de de procedee practice şi teoretice prin care se transformă şi se

cercetează originalul prin modelul său (P.Popescu-Neveanu, 1978).
Metoda modelării şi modelul, sunt frecvent întâlnite atât în educaţie fizică cât şi în activitatea sportivă sub
diferite tipuri şi anume:
Modele ideale, în funcţie de cerinţele maxime ale societăţii.
Modele materiale: similare (identice cu originalul) şi analogice ( cu o structură funcţională asemănătoare
cu originalul însă cu procese de altă natură).
Modele finale, valabile pentru sfârşitul unui ciclu de învăţământ.
Modele intermediare, valabile pentu un an şcolar.
Modele operaţionale, sisteme de acţionare utilizate pentru a realiza celelalte tipuri prezentate mai sus.
Alte tipuri:
Modele obiectuale, reproduceri în trei dimensiuni ale obiectelor reale.
Modele figurative, planşe scheme, desene.
Modele simbolice, formule
Modele logice sau matematice.

Pentru a fi corect, un model trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

- domeniul din care face parte modelul să fie cât mai bine cunoscut;
- modelul nu cuprinde toate caracteristicile originalului;
- modelul să permită evidenţierea unor caracteristici care nu sunt prezente în
datele iniţiale.

METODA EXERCIŢIULUI

Face parte din metodele clasice bazate pe acţiune. Are un caracter algoritmic, ce constă în cunoaşterea şi
respectarea unui număr de paşi, care se repetă identic. Exerciţiul constă în repetarea conştientă a unei
operaţii sau acţiuni, cu intenţia de a o apropia de un model.
În funcţie de conţinutul lor exerciţiile se pot clasifica în exerciţii motrice şi exerciţii operaţionale, care
contribuie la formarea operaţiilor intelectuale, bazate pe reversibilitate şi asociativitate.
În educaţie fizică prin această metodă se urmăreşte formarea deprinderilor motrice, dezvoltarea aptitudinilor
motrice.
Metoda exerciţiului dispune de procedee metodice care înlesnesc însuşirea deprinderilor şi anume:
- exersarea globală, utilizată în însuşirea exerciţiilor uşoare, simple, naturale cu o
structură ciclică;
- exersarea fragmentată, este indicată în cazul exerciţiişor complexe, dând
posibilitatea repetării lor pe părţile componente.

METODA ALGORITMIZĂRII

50
Această metodă constă în elaborarea şi aplicarea unor scheme, constituite dintr-o sucesiune univocă de
operaţiinîn vederea realizării unor probleme tipice. Ea presupune două aspecte şi anume: elaborarea
algoritmilor şi aplicarea acestora în vederea rezolvării unor situaţii standard.
Algoritmul, este un procedeu, o regulă, pe baza căreia se rezolvă o problemă tipică. Este alcătuit pe baza
unor înlănţuiri de „raţionamente”.
Referitor la clasificarea algoritmilor, literatura de specialitate consemnează:
-algoritmi didactici sau ai predării, se referă la activitatea profesorului, aceasta fiind descompusă într-o
succesiune de etape care se repetă identic pentru fiecare sarcină;
-algoritmi ai învăţării, sunt implicaţi în conţinutul celor învăţate. Putem vorbi de algoritmii învăţării
diferitelor forme de practicare a exerciţiului fizic, sau algoritmul dezvoltării fizice armonioase.

Cerinţe de elaborare şi aplicare a algoritmilor:

-analiza logică a materialului de învăţat;
-însuşirea şi aplicarea algoritmilor să fie în concordanţă cu particularităţile de vârstă şi nivelul de pregătire a
subiecţilor;
-algoritmii să fie elaboraţi în succesiune logică şi să aibă un număr optimal de operaţii;
-să fie corect cantificaţi şi codificaţi.

INSTRUIREA PROGRAMATĂ

Această metodă constituie o aplicare a principiilor ciberneticii în procesul de învăţământ.

Principiile ciberneticii aplicabile în procesul instructiv-educativ-evaluativ sunt:
1. Principiul comenzii, transmiterea şi receptarea informaţiei.
2. Principiul prelucrării şi stocării informaţiei.
3. Principiul conexiunii inverse.
B.F. Skinner este considerat părintele instruirii programate, arătând că ”instruirea nu este altceva decât
organizarea condiţiilor de întărire în care vor învăţa elevii”.
La baza instruirii programate stă realizarea procesului de predare-învăţare pe baza schemei: stimul-răspuns.
Principiile instruirii programate:
1. Principiul participării active şi independente;
2. Principiul paşilor mici;
3. Principiul progresului gradat;
4. Principiul ritmului individual de studiu,
5. Principiul răspunsurilor corecte;
6. Principiul repetiţiei.

51
 CAP.V. PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT-FORMELE DE ORGANIZARE

Generalităţi

Complexitatea procesului de învăţământ, multitudinea obiectivelor pe care le vizează, varietatea

aptitudinilor şi intereselor elevilor, fac necesară utilizarea diferitelor forme de organizare a activităţii.
Organizarea, reprezintă “acţiunea complexă de asigurare ordonată, disciplinată, raţională, coerentă şi
eficientă a activităţii didactice, a forţelor şi mijloacelor umane şi materiale, ale punerii în operă a
componentelor esenţiale ale procesului de învăţământ”( A. Bontaş).

DEFINIŢII:
Lecţia este forma de bază a organizării procesului de învăţământ, în care se îşi desfăşoară activitatea elevii
sub îndrumarea profesorului, în vederea asimilării cunoştinţelor şi formării deprinderilor prevăzute de o
temă din programa şcolară, într-un timp delimitat.
Lecţia, forma organizatorică principală de desfăşurare a activităţii de predare-învăţare. Variantele
structural-funcţionale ale acesteia sunt impuse de obiectivele instruirii, conţinuturile prin intermediul cărora
se vor atinge obiectivele, resursele materiale şi umane disponibile.

LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ poate fi definită astfel: activitatea desfăşurată de către elevi sub
îndrumarea profesorului, în cadrul lecţiei, aceştia îşi optimizează dezvoltarea fizică, îşi dezvoltă aptitudinile
motrice, însuşesc cunoştinţe şi îşi formează priceperi şi deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi
specifice unor ramuri sportive, conform curriculumu-lui, într-un timp delimitat.

CARACTERISTICI :
- Lecţia cuprinde în mod obligatoriu toţi elevii unei clase într-un colectiv relativ constant şi
omogen;
- Lecţia este condusă nemijlocit de profesor; are o durată stabilită între 45’-50’;
- Conţinutul lecţiei este stabilit pe baza curriculumu-lui;
- Lecţia reprezintă o secvenţă din unitatea de învăţare.

CERINŢELE GENERALE ALE LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ:

1. Precizarea unităţilor de învăţare, a obiectivelor cadru şi de referinţă;

2. Alegerea celor mai eficiente mijloace pentru îndeplinirea obiectivelor;

3. Dozarea efortului în lecţie;
4. Alegerea celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru realizarea obiectivelor;
5. Stabilirea unei legături organice între caracterul informativ şi cel formativ al lecţiei;
6. Folosirea integrală şi eficientă a timpului alocat lecţiei;
7. Folosirea în lecţie atât a lucrului frontal cât şi cel pe grupe şi activitatea individuală;
8. Conceperea lecţiei ca secvenţă a unităţii de învăţare.

CONŢINUTUL ŞI STRUCTURA LECŢIEI DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Definirea conceptelor de “conţinut” şi “structură”:

Conţinutul reprezintă totalitatea mijloacelor, strategiilor didactice, măsurilor organizatorice utilizate în scopul
îndeplinirii obiectivelor generale (cadru) şi de referinţă. Se stabileşte pe baza programei şi vizează sistemul de
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice şi sistemul de aptitudini motrice.
Structura reprezintă organizarea şi succesiunea în timp a părţilor, momentelor, în vederea realizării
obiectivelor propuse.

52
Au existat şi există diferite opţiuni referitoare la structura lecţiei de educaţie fizică. Actualmente lecţia
trebuie privită ca un tot unitar, tot determinat de succesiunea logică a evenimentelor lecţiei şi a realizării
situaţiilor create în timpul desfăşurării lecţiei.

Tipuri de lecţie

În cadrul unei lecţii se realizează o serie de sarcini, dintre acestea una este dominantă, orientând în acelaşi
sens atât activitatea profesorului cât şi a elevului. Această parte dominantă, în didactică, poartă denumirea
demsarcină fundamentală.
Acestea pot fi:
- comunicarea de cunoştinţe;
- formarea de priceperi şi deprinderi;
- dezvoltarea/educarea unei aptitudini motrice;
- verificarea acestora;
Ele determină tipul de lecţie. Prin tip de lecţie se înţelege un anumit mod de organizare şi desfăşurare a
acesteia în vederea realizării sarcinii didactice fundamentale.

Clasificarea tipurilor de lecţii se poate realiza pe baza diferitelor criterii. Unul din criterii este cel referitor
la etapele formării deprinderilor şi priceperilor motrice. Astfel putem vorbii de :
¨ lecţii de învăţare - iniţiere;
¨ lecţii de consolidare-fixare;
¨ lecţii de perfecţionare;
¨ lecţii de verificare-apreciere;
¨ lecţia de tip mixt sau combinat, cea mai utilizată în educaţie fizică, ea constând din
abordarea a două sarcini didactice diferite;

Alte tipuri de lecţii:

¨ lecţia de pregătire fizică, în care se urmăreşte dezvoltarea capacităţii fizice, a optimizării
dezvoltării morfo-funcţionale;
¨ lecţii de recreere-reconfortare, care apar în perioada eforturilor intelectuale prea intense;
¨ lecţie de organizare iniţială, tip ce poate fi abordat sub formă de verificare iniţială, la început
de an pentru cunoaşterea noului colectiv de elevi;

¨ lecţie bilanţ, realizată la sfârşitul anului şcolar; Există şi alte

clasificări ale lecţiilor de exemplu:
¨ lecţii monosport, bisport, polisport;
¨ lecţii în aer liber(condiţii atmosferice normale, pe timp friguros), lecţii în interior
( condiţii normale, spaţii improvizate);
¨ lecţii cu o temă ( unitate de învăţare), cu două teme;
Lecţiile pot fi de mai multe categorii în funcţie de modul lor de cuprindere în aria curriculară educaţie fizică
şi sport, în planul-cadru de învăţământ:
- lecţii de trunchi comun;
- lecţii de extensie;
- lecţii de aprofundare;
- lecţii de opţional;
- lecţii de ansamblu sportiv.

EFORTUL ŞI ODIHNA ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Educaţia fizică, latură a educaţiei integrale contribuie la modelarea personalităţii umane şi contribuie în
acelaşi timp la sporirea capacităţii de muncă , obiectiv ce impune corelarea justă a efectelor obţinute prin
activitatea de educaţie fizică cu cerinţele sociale.

53
Această creştere a capacităţii de muncă, concretizată în creşterea capacităţii de efort a organismului se
realizează treptat pe bază sporirii în lecţia de educaţie fizică a efortului . Stabilirea corectă a relaţiei dintre
efort şi odihnă , cunoscută şi sub denumirea de “dozarea efortului”, în timpul lecţiei şi pe parcursul unităţii
de învăţare, prezintă una din problemele fundamentale pe care trebuie să le rezolve profesorul, pentru a da
eficienţă lecţiei sale.
Efortul, oboseala şi odihna (refacerea) sunt fenomene fiziologice organic legate de mişcare şi de activităţile
corporale.

Efortul
Efortul, componentă a activităţii fizice sau intelectuale, reprezintă capacitatea psiho- fizică a omului de a
presta activităţi caracterizate prin indici superiori de solicitare;
- este o solicitare a funcţiilor organismului în vederea îndeplinirii unor acţiuni deosebite;
Pentru a obţine efecte în sensul perfecţionării sistemelor sau funcţiilor organismului, acestea trebuie
solicitate superior faţă de limitele normale.
Acest lucru este posibil doar prin mobilizarea calităţilor psihice şi voliţionale, solicitările mari fiind
singurele care pot produce reacţii cu caracter de supra adaptare şi să permită perfecţionarea morfo-
funcţională a organismului.
Mărimea efortului este determinată de parametrii săi:
¨ volumul, reprezintă latura cantitativă a efortului şi se concretizează în: durată, număr de
repetări, distanţe parcurse;
¨ intensitatea, reprezintă latura calitativă a efortului, exprimă relaţia dintre lucrul efectuat şi
timpul necesar, se concretizează în: viteza de execuţie a mişcărilor, numărul de mişcări în
unitatea de timp- tempo, durata pauzelor, valoarea încărcăturilor; se apreciază în raport cu
capacitatea de lucru a organismului: fie în procente, 100%,75%, 50%; fie în fracţii 4/4, ¾; fie
prin calificative: mică, mijlocie, submaximal, maximal;
¨ complexitatea, fiind în relaţie cu dificultatea de execuţie a unor acţiuni motrice, este
componenta neuro-musculară a efortului;
În activitatea de educaţie fizică, efortul muscular reprezintă calea principală de realizare a obiectivelor de
perfecţionare a funcţiilor principale ale organismului. Pentru acest lucru este nevoie să se cunoască
substratul energetic care asigură condiţiile continuării efortului.

Tipuri de efort:
1. După A. Demeter:
¨ Eforturi neuro-musculare, consumul de energie se face în lipsa oxigenului;
¨ Eforturi cardio-respiratorii, bazate pe capacitatea de transport al oxigenului;
¨ Eforturi metabolice, bazate pe consum maxim de oxigen;

2. Din punct de vedere al aportului substanţelor energetice la iniţierea şi susţinerea efortului

muscular şi prezenţa oxigenului în procesul metabolic:
¨ Efort anaerob: alactacid şi lactacid;
¨ Efort aerob ;
¨ Efort mixt;

3. După forma de manifestare:

¨ Eforturi standard;
¨ Eforturi variabile;
¨ Eforturi uniforme;
¨ Eforturi neuniforme;
Oboseala: fenomen fiziologic, stare tranzitorie produsă de activitatea excesivă sau prelungită şi
caracterizată prin scăderea potenţialului funcţional al organismului şi printr-o sugestie subiectivă
caracteristică. Reprezintă măsura de apărare a organismului ca urmare a semnalelor primite de la sistemul
nervos central. În activitatea şcolară apariţia oboselii reprezintă un semnal de care profesorul trebuie să ţină
cont, dar care nu trebuie să determine încetarea activităţii: Profesorul trebuie să observe reacţiile elevilor la
efort şi intervine prin reglarea lui utilizând procedee de dozare specifice.

54
Determinarea reacţiei la efort şi apariţia stării de oboseală se realizează prin:
· Măsurarea FC. şi a FR.;
· Observarea manifestărilor exterioare ale elevilor;
· Aplicarea unor probe de adaptare la efort;
Odihna, reprezintă perioada de refacere energetică a organismului;
În efort organismul consumă energie , iar prin perioada de odihnă organismul îşi reface potenţialul şi
rezervele energetice necesare în solicitările viitoare. Este condiţia indispensabilă pentru refacerea capacităţii
de efort.
Tipuri de odihnă: activă; pasivă;
Intervale de odihnă. complete; incomplete; supracompensate; Aceste sunt stabilite în funcţie de obiectivele
de referinţă, de unităţile de învăţare, de structura lecţiei.
Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se realizează pe baza parametrilor săi. Profesorul îşi
demonstrează măiestria pedagogică tocmai, prin modul în care poate realiza eficient această reglare,
bazându-se pe cunoaşterea particularităţilor colectivului de elevi şi a obiectivele urmărite.

DENSITATEA, formă de reglare a efortului în lecţia de educaţie fizică; este un indicator global pe baza
căruia putem determina calitatea unei lecţii, exprimând valorificarea eficientă a timpului alocat realizării
acesteia.
Forme de densitate:
· Densitatea motrică, se exprimă prin : raportarea timpului consumat
pentru executarea efectivă a acţiunilor motrice, la timpul total al lecţiei;
Dm.= timp , alocat , actiunilor , motrice x 100
50'
· Densitatea pedagogică, se exprimă prin: timpul alocat acţiunilor cu caracter
pedagogic, metodic şi organizatoric raportat la timpul total al lecţiei;

Dp. timp , alocat , actiuni , ped . x 100

50'
· Densitatea funcţională, exprimată prin relaţia dintre timpul alocat acţiunilor motrice şi
intensitate;
Creşterea densităţii se poate realiza prin:
Măsuri organizatorice:
- folosirea celor mai eficiente forme de organizare a colectivului şi ale exersării;
- valorificarea integrală a spaţiului de lucru şi a timpului;
- amenajarea şi pregătirea mijloacelor didactice;
Măsuri metodice:
- modul de proiectare a unităţilor de învăţare;
- crearea emulaţiei necesare desfăşurării dinamice a lecţiei, folosirea unor metode
didactice ce determină creşterea atractivităţii, utilizarea jocurilor, întrecerilor;
- evaluarea calităţii realizărilor individuale şi colective;

55
Tabel 1

TIPURI DE EFORT

FC TIP DE EFORT ACŢIUNI

ECHIVALENTE/MOMENTE
200 Concursuri; întreceri;
195 Predominant Dezvoltarea/educarea V. şi F.
anaerob Joc bilateral
190
185 Exersare în condiţii de intensitate mare
Mixt Dezvoltarea/educarea V.
180 Neuro - muscular Parcursuri aplicative;
170 Consolidarea deprinderilor motrice;
160 Predominant aerob Aplicare şi generalizare;
150 Cardio-respirator Dezvoltarea R. – intensitate
140 submaximală;
130 Pregătirea organismului pentru efort;
120 Aerob Influenţarea selectivă;
110 metabolic Învăţarea deprinderilor motrice;
Dezvoltarea/educarea supleţei;

56
 APRECIEREA EFORTULUI.

Tabel 2.

Simptome OBOSEALĂ OBOSEALĂ OBOSEALĂ

UŞOARĂ PRONUNŢATĂ PUTERNICĂ
EFORT EFORT EFORT

Tipuri de efort UŞOR OPTIMAL MAXIMAL

CULOAREA Înroşire Înroşire Roşeaţă pronunţată
PIELLII sau
Paloare pronunţată

În funcţie de Transpiraţie Transpiraţie foarte

TRANSPIRAŢIE
pronunţată pronunţată şi la
deasupra nivelul membrelor

şoldurilor; inferioare;
Tulburări în
MIŞCAREA Conform Apariţia unor coordonare;
cerinţelor mici inexactităţi; Lipsa de putere;
tehnice; Nesiguranţa; Nesiguranţă
pronunţată;
Normal; Scade foarte mult
CONCENTRARE Neatent la capacitatea de
A explicaţii; concentrare;
ATENŢIEI Însuşeşte greu Nervozitate;

noile exerciţii; Creşte timpul de

57
ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Măsurile organizatorice luate în lecţia de educaţie fizică, constituie părţi componente ale tehnologiei
didactice, cu rol hotărâtor în îndeplinirea obiectivelor propuse. Aceste măsuri oferă posibilitatea realizării în
mod eficient a obiectivelor, atât a celor instructiv-educative cât şi a celor operaţionale, în raport direct cu
condiţiile materiale, de climă, nivelul efortului, vârsta, nivel de pregătire şi efectivul de elevi.
Metodele şi procedeele de organizare se diferenţiază în:
a) organizare materială, care se referă la măsurile care trebuie luate înainte, în timpul şi după
desfăşurarea lecţiei pentru:
- asigurarea spaţiului de lucru necesar;
- asigurarea materialelor necesare atât sub aspect calitativ cât şi cantitativ;
- amplasarea lor la începutul lecţiei în imediata apropiere de locul de desfăşurare;
- depozitarea lor la sfârşitul activităţii în mod organizat, în spaţiile special amenajate;
Manevrările de materiale şi mijloace utilizate pentru desfăşurarea eficientă a lecţiei, se fac de către elevi sub
îndrumarea cadrului didactic, asigurându-se astfel valenţele educative ale activităţii.
b) organizarea colectivului de elevi, presupune dispunerea acestuia în spaţiul de lucru, în funcţie
de necesităţile procesului didactic la un
moment dat;
Colectivul de elevi (clasa) poate fi organizat pe: grupe, perechi, echipe, individual;
Grupele pot fi :
- grupa simplă, organizată la întâmplare, prin numărătoare sau pe altă cale; în cadrul
acestui tip de grupă se lucrează nediferenţiat;
- grupa omogenă, organizată pe baza testării elevilor; acest tip de grupă poate
cuprinde, fie elevii aflaţi ca nivel de pregătire sub cerinţele curriculei, fie elevii dotaţi, fie elevii cu
nivel de pregătire mediu, la cerinţele curriculei; pentru fiecare tip de subgrupă se fixează
obiectivele operaţionale proprii, se folosesc conţinuturi diferenţiate, strategii didactice diferenţiate,
sisteme de acţionare diferenţiate, cerinţe diferenţiate; grupele sunt deschise;
- grupa temporară (variabilă), organizată temporar , în scopul îndeplinirii în condiţii
bune a unor sarcini didactice;

Echipele, se formează în scopul organizării unor jocuri, fie de mişcare, fie sportive, sau în cadrul unor
întreceri; pot fi constituite liber de către elevi( sub îndrumarea profesorului);
- echipele vor fi egale, numeric, la fel de puternice;
- acest tip de organizare prezintă valenţe educative deosebite; Perechea, formă de
organizare des utilizată;
- constituirea perechilor se face pe baza : posibilităţilor fizice, înălţime, greutate, sex;
- perechile trebuie să fie omogene;
- partenerul poate îndeplini mai multe roluri: poate acorda ajutor, sprijin; poate
corecta greşelile sesizate; poate opune rezistenţă;
Avantaje:
- se poate utiliza în orice moment al lecţiei;
- sunt utilizate forme de activitate independentă, de colaborare;
- se dezvoltă iniţiativa, spiritul de observaţie, atitudinea critică;
- se stabilesc relaţii de colaborare între profesor şi elevi; Dezavantaje:
- presupune un oarecare efort pentru organizarea corectă a perechilor;
- solicită bază materială bogată;
c) organizarea exersării, se referă la aplicarea unor metode care privesc realizarea la nivel optim
a parametrilor efortului;
Metoda frontală , elevii, sub supravegherea profesorului lucrează simultan, execută acelaşi
exerciţiu.
Avantaje: - intensitate mare în exersare;

58
 - asigură acelaşi nivel de efort pentru toţi;
- profesorul poate acţiona asupra tuturor elevilor;
- se asigură disciplina;
- se foloseşte timpul în mod eficient;
- se pot sesiza uşor greşelile de execuţie şi se pot corecta; Dezavantaje:
- necesită un spaţiu mare de lucru;
- necesită un număr mare de materiale şi obiecte;
- nu se poate doza diferenţiat efortul;
- educarea independenţei este limitată;
Modalităţi de aplicare:
- în cadrul metodei se poate acţiona pe grupe, în perechi, important este, ca toţi să
execute simultan acelaşi exerciţiu;
- se poate aplica în oricare moment al lecţiei, în orice tip de lecţie;
- exerciţiile din gimnastica de bază se execută frontal, utilizându-se diferite formaţii;
- se pot executa frontal şi anumite elemente din jocurile sportive;
Posibilităţi de dozare a efortului:
- modificarea gradului de complexitate al exerciţiilor;
- modificarea îngreuierilor;
- mărirea numărului de repetări în unitatea de timp;
- modificarea raportului dintre efort şi odihnă; organizarea activă a pauzelor;
Metoda lucrului pe grupe, constă în divizarea colectivului de elevi în unităţi mici, după anumite criterii, în
vederea creşterii eficienţei procesului didactic;
Ca variantă organizatorică materială este :” atelierul” sau “staţia”, care reprezintă spaţiul special amenajat
pentru execuţia structurilor specifice;
Procedee:
grupe paralele , se desfăşoară la staţii identice; exerciţiile pot fi identice sau diferite; nu se
schimbă grupele;
grupe alternative, se desfăşoară la staţii diferite; exerciţiile sunt diferite sau asemănătoare ca
structură; se pot executa la comandă sau independent; odihna este asigurată de timpul scurs de la
prima execuţie până la a doua; Modalităţi de aplicare:
- se utilizează în efectuarea unor teme din gimnastică, atletism, jocuri;
- se pot combina aceste discipline;
- în alegerea şi dispunerea staţiilor şi a exerciţiilor, un rol important îl au etapele
formării deprinderilor, dozarea şi revenirea; Modalităţi de dozare a efortului:
- împărţirea clasei în grupe valorice;
- exerciţii în torent;
- activitate frontală în cadrul grupei;
- reducerea numărului de elevi în grupă, mărirea numărului de grupe;
- schimbarea rapidă a grupelor;
Aspecte educative:
- prin această metodă se promovează activitatea independentă, spiritul de
colectivitate, de ordine;
- îi determină pe elevi să-şi îndeplinească sarcinile, responsabilităţile acordate, să învingă
greutăţile organizatorice;
grupe cu sarcini suplimentare, un procedeu prin care se creşte intensitatea; sarcinile
suplimentare sunt acele exerciţii care se execută după exerciţiul principal, în mod independent;
Modalităţi de aplicare:
- sarcina suplimentară are rol de a : spori solicitarea elevului, de a valorifica unele
potenţe educative;
- în alegerea sarcinii suplimentare se ţine cont de: contribuţia la dezvoltarea
aptitudinilor motrice, să fie simple, cunoscute, să se execute fără ajutor, trebuie dozate precis, să fie
mai scurtă decât cea de bază;

59
Metoda lucrului la staţii pe bandă rulantă :
- se cuprind mai multe staţii într-un cerc, se execută exerciţiile prescrise unul după
celălalt ( în torent), trecând de la o staţie la alta;
- prin această metodă se consolidează unele deprinderi
motrice;
Modalităţi de aplicare:
- elevii sunt educaţi să execute exerciţii în condiţii diferite de dozare şi în condiţii de
întrecere;
- intensitatea mare în exersare favorizează participarea
conştientă;
Alegerea şi dozarea exerciţiilor se face în funcţie de:
- vârstă, nivel de pregătire;
- exerciţiile cu solicitare mai intensă trebuie alternate cu cele care solicită mai puţin
organismul; în cazul exerciţiilor dificile se pot reduce numărul de staţii;
- numărul repetărilor să fie corespunzător consolidării deprinderilor motrice;
- activitatea poate fi întreruptă ori de câte ori este nevoie.

Metoda lucrului în circuit, urmăreşte dezvoltarea aptitudinilor motrice forţă şi rezistenţă şi diferitele lor
forme de manifestare;
- a fost creat de englezii Morgan şi Adamson, pentru dezvoltarea forţei principalelor
grupe musculare ale organismului şi constă în efectuarea succesivă a unor exerciţii prin trecere de
la un atelier (staţie) la altul;
- ordinea atelierelor şi a exerciţiilor este stabilită pe criterii precise, pentru a se alterna
solicitarea marilor grupe musculare;
- circuitul sporeşte eficienţa exerciţiilor şi măreşte randamentul marilor funcţii,
contribuind şi la dezvoltarea armonioasă a musculaturii;

Avantaje:
- este o metodă atractivă prin varietatea exerciţiilor şi prin nivelul de solicitare
accesibil;
- este accesibil atât pentru băieţi cât şi pentru fete;
- organizarea dar mai ales desfăşurarea este simplă şi uşor de încadrat în timp;
- modificările în nivelul de manifestare al aptitudinilor motrice pot fi constatate de
elevi şi pot fi auto controlate;
- circuitul are efecte multilaterale: fizice, psihice, formative, motivaţionale; Alegerea
exerciţiilor:
Pentru a realiza un circuit cu efecte benefice asupra nivelului de manifestare ale aptitudinilor motrice,
profesorul trebuie să fie edificat asupra a ceea ce doreşte să obţină;
Exerciţiile alese trebuie să fie:
- simple şi cunoscute de elevi;
- eficiente, cu un grad mediu de solicitare;
- să posede o poziţie iniţială şi una finală;
- să fie măsurabile;
- să permită alternarea influenţelor;
Numărul de staţii într-un circuit depinde de nivelul de pregătire al elevilor şi de condiţiile materiale.
Din acest punct de vedere circuitele pot fi clasificate astfel:
- circuite scurte 4-5 staţii;
- circuite medii 6-8 staţii;
- circuite lungi 9-15 staţii;
În general se stabilesc 5-10 staţii; circuitul se repetă de 1-2 x, în cazuri speciale de 3x; pauza între circuite
2-4 min.
Timpul de lucru şi pauzele trebuie corect stabilite, de regulă : lucru 20-30 sec. pauza 15-25 sec.
Circuitele se pot desfăşura: după timp prescris; după număr de execuţii; după număr şi timp;

60
Circuitul poate fi aplicat începând din clasa a - IV-a şi continuat în ciclurile următoare, cu posibilitatea
creşterii solicitării. Înainte oricărui circuit, trebuie testat nivelul de pregătire al elevilor, pentru a concepe
corect circuitul din punct de vedere al solicitării efortului şi pauzelor.
Procedeul individual, caracterizat prin exersarea de către individ a unor exerciţii în scopul formării,
perfecţionării unor deprinderi motrice sau a dezvoltării unor aptitudini motrice, sub îndrumarea şi
supravegherea cadrului didactic.

Această metodă corespunde cerinţelor actuale ale lecţiei de educaţie fizică.

Aspecte educative:
- reprezintă formă de organizare a exersării cu largi resurse formative şi care este un
pas înainte spre activitatea independentă;
- pentru a fi aplicată trebuie respectate anumite condiţii: motivaţii puternice pentru
activitatea de educaţie fizică, cunoştinţe teoretice de specialitate, existenţa unor tradiţii în
conlucrarea dintre profesori şi elevi, existenţa unui înalt grad de organizare şi disciplină în cadrul
colectivului de elevi;

ALTE FORME DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE INVĂŢĂMÂT ÎN EDUCAŢIE

FIZICĂ

Formele de organizare a procesului instructiv-educativ în educaţie fizică creează cadrul necesar pentru
realizarea obiectivelor la nivelul tuturor subsistemelor sale. Aceste forme sunt conduse de specialişti,
aceştia programând conţinutul lor şi plasamentul fie în timpul " profesional" al elevului fie în timpul liber al
acestuia, având caracter obligatoriu sau facultativ.

Curriculum-ul la decizia şcolii cuprinde:

· Curriculum nucleu aprofundat:

- pentru elevi cu interese ne orientate spre educaţie fizică;
- pentru elevi cu parcursuri individuale de învăţare mai lente, pentru care numărul de ore alocat
trunchiului comun nu este suficient pentru însuşirea conţinutului;
·Curriculum extins:
- pentru elevii ce manifestă interes deosebit pentru disciplină;
- parcurg în întregime programa, conţinuturile marcate prin asterisc; Curriculum elaborat în şcoală
care cuprinde oferta de
opţionale:
- opţionale la nivelul disciplinei;
- opţionale la nivelul ariei curriculare;
- opţionale la nivelul mai multor arii curriculare; Disciplinele
opţionale sunt:
- discipline pe care şcoala le propune elevilor cu aprobarea Inspectoratelor Şcolare Judeţene;
- proiecte de discipline propuse de profesori, aprobate de consiliile de administraţie sau alese din
lista oferită de M.E.C.

GIMNASTICA ZILNICĂ, în regimul zilei de şcoală, formă obligatorie introdusă printr-o Hotărâre a M.Î.
din 1972 pentru toate unităţile învăţământului preuniversitar.
- se realiza zilnic 5'-10' înainte de programul şcolar sau în pauză;
- consta din efectuarea unor structuri de exerciţii de influenţarea selectivă, folosind chiar
acompaniamentul muzical pentru a creşte atractivitatea lor;
- erau conduse de un profesor sau un instructor;

GIMNASTICA COMPENSATORIE
- utilizată în învăţământul profesional;

61
 - realizată în zilele de practică, 3'-4';
- are rol compensator, în funcţie de specificul fiecărei meserii;

GIMNASTICA DE ÎNVIORARE
- cuprinde exerciţii prin care se urmăreşte stimularea funcţiilor tuturor aparatelor şi sistemelor
corpului;
- au un caracter igienic;
- se realizează dimineaţa după trezire, individual sau în grup, în locuinţă sau în aer liber, cu un
echipament lejer;
- programul cuprinde 6-8 exerciţii care să angreneze principalele grupe musculare şi articulaţii,
durata 8-10';
- se organiza cu precădere în internate fiind condusă de pedagog;

RECREAŢIA ORGANIZATĂ
- realizată pe durata pauzei mari ( acolo unde este posibilă) -15'-20';
- se desfăşoară sub formă de jocuri, ştafete, parcursuri;

MOMENTUL DE EDUCAŢIE FIZICĂ, minutul de educaţie fizică

- intervine în programul zilnic ori de câte ori este necesar;
- se întrerupe activitatea şi se execută mişcări din stând sau aşezat care activează circulaţia şi
respiraţia, asigurând o mai bună oxigenare a creierului;
- exerciţiile sunt segmentare şi au un caracter preventiv sau compensator;
- durata 1'-1,30';
- sunt conduse de cei ce desfăşoară celelalte activităţi;

ACTIVITĂŢI TURISTICE
- se realizează în timpul liber al elevilor prin următoarele modalităţi:
· plimbări;
· drumeţii;
· excursii;
Toate aceste modalităţi vizează realizarea obiectivelor educaţiei fizice deşi nu sunt conduse
întotdeauna de un cadru de specialitate;

ACTIVITĂŢI COMPETIŢIONALE "PENTRU TOŢI"

- concursuri; - cupe
- crosuri;
- campionate şcolare - „OLIMPIADA SPORTULUI ŞCOLAR”.

SERBĂRI;
TABERE DE VACANȚĂ.

CURRICULUMUL ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

ANALIZA CONCEPTELOR:
Educaţia fizică, latură a educaţiei, îşi aduce contribuţia la formarea integrală şi armonioasă a personalităţii
umane, finalitate educaţională prevăzută în „Legea învăţământului nr.84 din 1995, modificată în 1996,
1997, 1999”, art.3 şi art. 4 (1). Astfel şi această disciplină este supusă reformei curriculare din învăţământul
românesc.

Curriculumul este ansamblul experienţelor de predare- învăţare-evaluare, prin care şcoala oferă elevilor un
sistem de informaţii, abilităţi, comportamente şi competenţe pentru formarea unei personalităţi integrale,
creative şi autonome. Acesta poate fi abordat din două puncte de vedere:

62
 1. În sens larg, curriculumul poate fi definit ca: un ansamblu de documente de organizare a
conţinuturilor; un proiect educativ complex pentru formarea tânărului; un complex de elemente ale
procesului instructiv-educativ cuprinzând: obiective, conţinutul, strategii;
2. În sens restrâns, curriculumul păstrează sensul de conţinut al învăţământului;

TIPURI DE CURRICULUM:
¨ Curriculum De Bază, cuprinde cunoştinţe, capacităţi aptitudini, abilităţi şi comportamente
obligatorii pentru toţi elevii cuprinşi într-un ciclu de învăţământ.
¨ Curriculum Obligatoriu, este planul cadru care cuprinde: curriculum cu discipline
obligatorii (75%-80%) şi curriculum cu discipline opţionale, la decizia şcolii (20%-25%).
¨ Curriculum Formal, elaborat de M.E.C. şi se concretizează în: curriculum naţional şi
planul-cadru.
¨ Curriculum Naţional, cuprinde un curriculum – nucleu şi un curriculum la decizia şcolii;
DOCUMENTE CURRICULARE:
Planuri – cadru de învăţământ, este un plan care permite şcolilor şi claselor să realizeze scheme orare
proprii.
Pentru clasele I-VIII, planul cadru conţine un trunchi comun cu discipline şi număr minim de ore obligatorii
pentru toţi elevii şi oferă şcolilor posibilitatea folosirii disciplinelor opţionale pentru a asigura elevilor
parcursuri diferenţiate.

Pentru liceu M.E.C. a conceput planuri –cadru diferenţiate pe filiere (teoretică, tehnologică, vocaţională),
profiluri şi specializări;

Aria curriculară, este o componentă a planului-cadru şi reprezintă un grupaj de discipline care au comun
anumite obiective. Ariile curriculare sunt în număr de 7:
- limbă şi comunicare;
- matematică şi ştiinţe;
- om şi societate;
- arte;
- sport;
- tehnologii;
- consiliere şi orientare;
La acestea se adaugă trei tipuri de opţionale:
- la nivelul disciplinei;
- la nivelul ariei curriculare;
- la nivelul mai multor arii curriculare;

Ciclurile curriculare: reprezintă periodizări ale şcolarităţii, grupând mai mulţi ani de studiu, uneori chiar
cicluri şcolare diferite:
ciclul achiziţiilor fundamentale cuprinde: grupa pregătitoare pentru şcoală, clasa I şi a –II- a;
ciclul de dezvoltare cuprinde clasele III- VI;
ciclul de observare şi orientare cuprinde clasele VII- IX;
ciclul de aprofundare cuprinde clasele X-XI; ciclul de specializare cuprinde clasele XII-XIII;

Programa şcolară, document curricular, care prevede conţinutul procesului instructiv-educativ - evaluativ
la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice şi sportive şcolare. Prin conţinuturile specifice se
urmăreşte realizarea obiectivelor generale ale educaţiei fizice şcolare.
Eficienţa procesului de predare-învăţare în educaţie fizică este condiţionată de:
-existenţa unor spaţii specifice de lucru pentru toate anotimpurile şi a materialului didactic adecvat;
-realizarea unei scheme orare care să asigure, să permită valorificarea integrală a bazei sportive şi a
posibilităţilor de demixtare a claselor;

63
 -asigurarea predării de către cadre de specialitate; asigurarea continuităţii predării de către
acelaşi cadru didactic;
-eşalonarea conţinuturilor programei în funcţie de condiţiile concrete, tradiţii, opţiunile elevilor;
-constituirea unor sisteme de lecţii, unităţi de învăţare ;
-acţionarea constantă în fiecare lecţie asupra dezvoltării fizice şi a aptitudinilor motrice;
-reluarea conţinuturilor de la o clasă la alta , realizându-se caracterul concentric al programei;
-organizarea lecţiilor preponderent în aer liber, extinderea conţinuturilor predate , în practicarea
independentă a exerciţiului fizic;

Structura Programei Şcolare:

1. Introducere;
2. Concepţia despre predare;
3. Obiectivele cadru;
4. Curriculum pe clase, care cuprinde:

Obiective de referinţă, are precizează rezultatele aşteptate, urmărind progresia elevilor de la un an de studii
la altul;
Activităţile de învăţare necesare pentru realizarea obiectivelor educaţionale;

Conţinuturile instruirii;
Standardele curriculare de performanţă sunt criterii de evaluare a calităţii proceselor de învăţare;

Alte documente curriculare:

-metodologii şi ghidurile de implementare;
-manuale alternative;
-materiale de suport;

Programa şcolară are caracter obligatoriu, prevederile acesteia trebuiesc respectate la nivelul
subsistemului pentru care este elaborată.
Asigura o baza unitara, multilaterala şi continuu ascendenta de pregătire pentru subiecţi, îmbinând
caracterul liniar cu cel concentric al instruirii.
Caracterul liniar se concretizează în faptul că în instruire apar permanent de la un an la altul, elemente noi
care trebuie învăţate.
Caracterul concentric, care la educaţia fizică are pondere foarte mare comparativ cu alte activităţi, constă în
faptul că întotdeauna elementele de instruire însuşite anterior, sunt reluate, sunt exersate în scopul
consolidării şi perfecţionării lor.

Prin programa şcolară se asigură o relativă tratare diferenţiată a elevilor, în funcţie de sex, privind
conţinutul instruirii. De asemenea oferă prioritate funcţiei formative a instruirii în comparaţie cu funcţia
informativă.

Funcţia formativă se referă la capacitatea subiecţilor de a se familiariza cu tehnici individuale sau de

microgrup şi cu obişnuinţe de aplicare în viaţă sau în situaţii competitive speciale, a ceea ce si-au însuşit.
Funcţia informativa este şi ea prezentă, subiecţii trebuie să cunoască cât mai mult din diferitele componente
ale modelului de educaţie fizică, pentru ca apoi să poată aplica cele “învăţate” în funcţie de necesităţi.

Programa are un caracter dinamic, în sensul că este un model deschis existând posibilitatea de a fi modificată în
funcţie de cerinţele sociale.

64
 CAP. VI. EVALUAREA ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

Generalităţi

Evaluarea este un subiect controversat datorită încărcăturii sale morale. Prin evaluare se realizează
clasificări, selecţii, se hotărăşte soarta unor oameni.
Evaluarea este un proces, o activitate etapizată, desfăşurată în timp, ce implică un şir de măsurători,
comparaţii, aprecieri, pe baza acestora luându-se anumite decizii menite să optimizeze activitatea.

Evaluarea este un proces de obţinere a informaţiilor asupra elevului, profesorului sau programului educativ,
în vederea elaborării unor aprecieri, care vor fi utilizate pentru luarea unor decizii (T. Tenfrink).
Evaluarea este un proces complex de comparare a rezultatelor activităţii instructiv - educative cu obiectivele
planificate, cu resursele utilizate sau cu rezultatele anterioare (I.Jinga).
Evaluarea implică un şir de măsurători, comparaţii, aprecieri (judecăţi de valoare), pe baza acestora luându-
se anumite decizii menite să optimizeze activitatea

Sensuri ale evaluării:

Ca reglare a învăţării şi predării, prin obţinerea unor informaţii referitoare la efectele predării şi
cele ale receptării cunoştinţelor;
Ca proces de măsurare a efectelor învăţării, ea fiind cea care surprinde aspectele tehnice ale
procesului didactic;
Ca apreciere, exprimarea de către profesor a unor judecăţi de valoare asupra răspunsului sau a
nivelului de pregătire a elevului. Aprecierea este o acţiune mult mai pretenţioasă decât măsurarea,
deoarece presupune raportarea rezultatelor măsurărilor la un sistem de valori;
Ca diagnoză, profesorul fiind cel care pune un diagnostic asupra stării de pregătire a elevilor la
lecţie sau asupra întregului potenţial de învăţare;
Ca selecţie urmărindu-se clasificarea elevilor în funcţie de nivelul de pregătire;
Ca examinare;

Ca notare, urmărind traducerea docimologică a aprecierii. Nota poate fi definită ca expresia şcolară, oficială
a verificării şi aprecierii sau chiar operaţia finală prin care se sintetizează diagnoza;
Ca operaţie tehnică;
Evaluarea trebuie înţeleasă ca o modalitate de ameliorare a predării şi învăţării şi de realizare a unui progres
în pregătirea fiecărui elev.

Cerinţele psihopedagogice ale evaluării:

Necesitatea de a compara pregătire elevilor cu obiectivele specifice fiecărei discipline sau cu cele
operaţionale ale fiecărei lecţii.
Formularea unui număr de întrebări care să permită verificarea cunoştinţelor şi deprinderilor esenţiale din
materia parcursă, în vederea diminuării hazardului.
Evaluarea are un caracter stimulator, ea trebuind concepută şi prezentată elevilor ca o sarcină comună,
firească şi nu ca o secţiune.

Conţinutul evaluării:

Verificarea, actul prin care elevii sunt supuşi unor probe, natura acestora fiind diferită. După natura
probelor distingem următoarele tipuri de verificare: orală, scrisă şi practică.

65
Educaţiei fizice îi este proprie verificarea practică, aplicabilă componentelor procesului educativ, excepţie
făcând cunoştinţele de specialitate. Prin verificarea practică se urmăreşte cunoaşterea capacităţii de aplicare
a ceea ce se dobândeşte sau se dezvoltă în procesul instructiv-educativ. Natura probelor este diferită, astfel:
unele sunt măsurabile, apărând operaţia de măsurare, care ajută orice ştiinţă pentru a-şi exprima obiectiv
categoriile proprii, existând probe care au norme, baremuri pe baza lor explicându-se scala valorică de
efectuare a probelor respective; unele probe nu sunt măsurabile, aceste sunt cele care verifică nivelul de
însuşire a tehnicii de execuţie a unor elemente/procedee tehnice.
Aprecierea, element component al evaluării, se face prin apelul la anumite expresii verbale (bine,
rău ,foarte bine),sau folosind anumite simboluri (note). Aprecierea verbală se utilizează în scop de
dinamizare, cu rol de feed-back pentru orice exersare.

Funcţiile evaluării:
Sunt stabilite pe criterii psihopedagogice, sociologice şi docimologice şi vizează efectele evaluării atât pe
plan
: individual cât şi pe cel social.
Funcţia de control, constatare, apreciere a activităţii şi a rezultatelor obţinute în procesul de învăţământ
(funcţia de diagnosticare).
Funcţia de reglare a sistemului şi de ameliorare şi optimizare a rezultatelor.
Funcţia de predicţie, de pronosticare şi orientare, prin care se prefigurează activitatea viitoare şi se
anticipează rezultatele ca urmare a măsurilor preconizate.
Funcţia de selecţie şi clasificare, în baza căreia se ierarhizează instituţiile, elevii, studenţii.
Funcţia educativă, menită să conştientizeze, să motiveze şi să stimuleze interesul pentru studiu continuu.
Funcţia socială, de informare a colectivităţii şi a familiei asupra rezultatelor obţinute de către subiecţi.

Criterii de evaluare

Ele decurg din obiectivele propuse şi se constituie într-un sistem:

Criteriul progresului.
Criteriul privind nivelul de însuşire a conţinutului curriculei. Criteriul bazat pe capacitatea elevului de a
aplica în practică cunoştinţele, priceperile şi deprinderile însuşite.
Criteriul bazat pe capacitatea elevului de practicare independentă a exerciţiilor fizice.
Criteriul bazat pe atitudinea elevului faţă de disciplina, educaţie fizică, angajarea în realizarea
diferitelor sarcini.
Criteriul performanţei motrice.

Tipuri de evaluare:
După cantitatea informaţiei: evaluare parţială, globală;
După dimensiunea temporală: evaluare iniţială, intermediară, finală;
Prin corelarea celor două: evaluare sumativă (cumulativă), continuă ( formativă);
După nivelul de raportare la obiectivele propuse: evaluare normativă, care permite compararea
performanţelor unui subiect cu cele ale altor subiecţi din acelaşi grup, evaluare criterială, pe baza acesteia
stabilindu-se nivelul la care se află subiectul faţă de obiectivul propus şi precede evaluarea normativă.

Metode de evaluare
Metode de verificare:
-observarea curentă şi înregistrarea datelor;
-trecerea unor probe de motricitate;
-executarea deprinderilor motrice în condiţii asemănătoare probei;
-executarea deprinderilor motrice în condiţii de concurs;
-îndeplinirea de către elevi a unor sarcini speciale de natură metodico-organizatorică;
-trecerea unor teste pentru verificarea cunoştinţelor de specialitate.

Metode de apreciere şi notare:

66
-metode de aprecieri verbale, prin calificative (f.b. ; b.; satisfăcător; slab;)
-metode nonverbale, când se acordă valori cifrice pe baza unor baremuri.

EVALUAREA ÎN EDUCAŢIE FIZICĂ

Începând cu anul şcolar 199-2000 se introduce “ Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare la Educaţie Fizică şi
Sport”, pentru învăţământul primar, gimnazial, liceal şi profesional.
Odată cu aplicarea noului sistem se abrogă S.U.V.A.D. prevăzut în Instrucţiunile Ministerului Educaţiei şi
Învăţământului nr. 6226/1986.

Noul sistem cuprinde:

Metodologia de aplicare;
Capacităţile şi competenţele supuse evaluării;
Instrumentele de evaluare ( probele de control);
Criteriul minimal de promovabilitate;
Descrierea probelor;

Metodologia de aplicare.
-vizează evaluarea principalelor competenţe, capacităţi;
-se realizează în funcţie de schemele orare adoptate;
-pentru fiecare capacitate/ competenţă se prevăd 2-3 probe, din care se poate opta
pentru una din ele;

Aprecierea este definită în Dicţionarul pedagogic (1979), ca un act psihopedagogic de determinare prin note
calificative, puncte, clasificări, a rezultatelor instructiv-educative. Obiectivitatea aprecierii în educaţie fizică
este facilitată de tactul pedagogic, de relaţia democratică profesor-elev.
Autoaprecierea înseamnă focalizarea atenţiei asupra propriilor execuţii. Printr-o auto apreciere obiectivă
formată în timp, subiectul îşi cunoaşte capacitatea sa, atât fizică cât şi psihică.

Notarea este ultima fază a evaluării, se exprimă prin note sau calificative. Nota este modalitatea principală
de exprimare cantitativă a performanţei.

Deşi imperfect, sistemul nostru de notare de la 10 la 1, permite clasificarea elevilor determinând locul
fiecăruia în clasă, oferă informaţii asupra nivelului de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi capacităţi,
stimulează uneori elevul în activitatea de învăţare.

Nota îndeplineşte următoarele funcţii:

Funcţia didactică, prin valoarea sa, nota trebuie să fie reperul principal al ameliorării şi optimizării
procesului de instruire.

Funcţia educativă, prin notă se asigură elevilor o atitudine activă, conştientă, pozitivă faţă de educaţia
fizică.
Funcţia socială, nota îndeplineşte determină o ierarhizare valorică a subiectului, fiind un criteriu de
selecţie.

Factorii perturbatori ai aprecierilor sunt generaţi de activitatea şi trăsăturilor de personalitate ale cadrului
didactic, se remarcă următorii:
Efectul halo, care constă în supraaprecierea sau subaprecierea rezultatelor unui elev sub influenţa impresiei
generale pe care şi-a făcut-o profesorul în timp.
Efectul blând, care se exprimă prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă persoanele cunoscute faţă de
cele mai puţin cunoscute.

67
Efectul „PYGMALION”(după R.A. Rosenthal şi L. Jacobson) sau Efectul OEDIPIAN (după G. de
Landsheere), care are ca efect modificarea comportamentului elevului în raport de convingerea profesorului
că acel elev nu poate satisface cerinţele şcolare şi duce la eşec.
Eroarea de generozitate, care constă în acordarea unor note extrem de mari în raport cu nivelul de pregătire,
pe baza unor probe foarte uşoare şi exigenţă scăzută.
Efectul de contaminare, care se referă la situaţia în care cunoaşterea notelor date de alţi profesori
influenţează aprecierea unui evaluator.
Factorii de personalitate ai cadrului didactic, profesori echilibraţi, profesori extremişti, profesori
capricioşi.
Aprecierea poate fi influenţată şi de disciplina de învăţământ, de elev, de strategiile şi metodele de
evaluare , de circumstanţele sociale în care se realizează evaluarea.

Evaluarea este eficientă când:

Programul de instruire a fost bine întocmit şi desfăşurat într-o concepţie metodologică actuală.
Verificarea şi aprecierea sunt centrate pe obiectivele generale şi operaţionale.
Sunt utilizate metode şi tehnici variate.
Criteriile de evaluare sunt cunoscute de elevi.

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului instructiv - educativ.

În sistemul actual se au în vedere atât posibilităţile de opţiune ale profesorului: ramuri de sport alternative,
1-2 jocuri sportive,1 săritură din gimnastică, 1-2 probe atletice, alergarea de viteză, alergarea de
rezistenţă, navete.

Opţiunea elevilor în funcţie de ofertă, interese, disponibilităţi : 1 proba sau un cuplu de probe pentru
forţă, 1-2 probe atletice, 1 joc sportiv şi varianta de evaluare, gimnastica şi varianta de evaluare, sau
o ramură de sport alternativă, o săritură din gimnastică.
Sistemul naţional prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi notei 5.
La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8, pentru elemente
izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări curente; sistemul de
evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.
Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de elevi la probele de
control.

68
CAP. VII. METODOLOGIA PREDĂRII EDUCAȚIEI FIZICE ÎN SUBSISTEMUL
EDUCAȚIEI FIZICE A TINEREI GENERAȚII.

Educaţia fizică în învăţământul preprimar

În învăţământul preprimar sunt cuprinşi copiii cu vârste între 3-6/7 ani, perioadă denumită şi “
vârsta de aur “ a copilăriei.

Reperele psihologice fundamentale care conturează această perioadă sunt:

-activitatea de bază o reprezintă jocul;
-tipul relaţiilor ce se stabilesc între indivizi; Etapa celei de a doua copilării se
subdivizează în:
-etapa preşcolarului mic (3-4 ani);
-etapa preşcolarului mijlociu (4 ani);
-etapa preşcolarului mare (5-6 ani).

DEZVOLTARE MORFO-FUNCŢIONALĂ
-are loc o creştere a dimensiunilor lor antropometrice: - greutatea creşte de la 14 kg. la 22 kg.;
- înălţimea creşte de la 0,92 cm. la 116/117 cm.;
-continuă procesul de osificare; la sfârşitul perioadei apare dentiţia definitivă;
-dezvoltarea musculară este alertă, se modifică consistenţa muşchilor;
-mucoasele rinofaringiene sunt sensibile, ceea ce determină un teren fertil pentru afecţiuni bronho-
pulmonare;
-respiraţia are un caracter superficial determinând o rezistenţă scăzută la efort; FR. la 3 ani este de 30
respir./ min., la 5 ani - 26-28 respir./min, la 6 ani- 27 respir./min; efortul are un mare rol în dezvoltarea
capacităţii respiratorii prin dezvoltarea musculaturii toracice, a celei intercostale, creşterea actului
respirator;
-FC. la copiii de 3-6 ani este între 100-110 pul./min.;
-se continuă dezvoltarea sistemului nervos central, atât din punct de vedere funcţional cât şi structural;
asimetria cerebrală se accentuează;
-după 5 ani, se consolidează inhibiţia din care cauză preşcolarul îşi controlează mai bine reacţiile impulsive;
-este perioada în care predomină acţiunea unor glande ca: timusul şi tiroida; epifiza şi hipofiza;

DEZVOLTARE PSIHICĂ
Vârsta preşcolară reprezintă perioada structurării personalităţii. Se schiţează viaţa interioară a copilului şi
acesta devine mai comunicativ şi mai sociabil.

Pe plan senzorial:
-simţul tactil pierde teren în favoarea celui auditiv şi vizual; se realizează o colaborare între tactil şi vizual;
-sub aspect auditiv, se perfecţionează auzul fonematic, muzical şi abilitatea de a recunoaşte şi repera obiecte
după sunetul pe care îl emit;
-se fac progrese şi pe plan gustativ şi olfactiv;
-solicitările intense realizate pe baza jocului generează achiziţii sub raport perceptiv; percepţia are câteva
note distincte: are încărcătură afectivă, reflectă mai uşor culoarea şi forma decât volumul, apar greutăţi în
recepţionarea relaţiei dintre parte şi întreg, apar achiziţii noi în percepţia spaţiului şi timpului;
-în domeniul reprezentărilor se produc modificări calitative;

69
 · Pe plan intelectual:
Memoria, mult solicitată în activitatea de joc, sub formele sale predominante la această vârstă:
cea mecanică şi cea involuntară;
La 4-5 ani intervine şi memoria voluntară; copilul memorează uşor dar uită repede; memoria
are un caracter afectiv dar şi intuitiv-concret;
· Limbajul, la începutul perioadei se utilizează un limbaj situativ care treptat se transformă în cel
contextual; vocabularul sporeşte de la 1000 de cuvinte la 3 ani iar la 6 ani cel mult 2 500 de cuvinte; se
structurează şi limbajul interior; o problemă deosebită o reprezintă bilingvismul;
· Gândirea, la 5 ani, se formează aprox. 50 % din potenţialul intelectual al individului; până la 4 ani
gândirea este preconceptual - simbolică, între 4-7/8 ani este intuitivă;
· Imaginaţia, este influenţată de joc, acesta fiind un teren fertil pentru manifestarea imaginaţiei creatoare;
· Atenţia, se consolidează volumul, concentrarea şi mobilitatea atenţiei; se îmbunătăţeşte concentrarea, la
şcolarul mic fiind de 5-7 min, la şcolarul mijlociu, de 20-25 min. iar la şcolarul mare de 45-50 de min.
· Afectivitatea, este influenţată de plasarea copilului în grădiniţă, are un caracter instabil;

Voinţa, se manifestă cu precădere în activitatea dominantă: jocul, unde se disting o serie de trăsături
pozitive;
Personalitatea , este perioada când se pun bazele personalităţii, se schiţează primele trăsături de caracter,
apar şi primele aptitudini speciale, se perfecţionează componenta senzorială a aptitudinilor;

ACTIVITATEA MOTRICĂ
La această vârstă copilul desfăşoară o activitate motrică susţinută; Deprinderile motrice încep să se
contureze, atât cele de bază cât şi
cele aplicativ-utilitare;
-mersul este legănat, cu paşi inegali, se păstrează greu direcţia;
-la alergare, faza de zbor este neclară, alergarea este tropotită;
-săritura prezintă dificultăţi în însuşire: se desprind greu de pe un picior, nu pot sări peste
obstacole sau în adâncime;
-aruncarea ăi prinderea sunt slab formate;

La 4-5 ani se îmbunătăţeşte coordonarea; preciza la nivelul mâinii este încă slabă datorită muşchilor mici ai
mâinii slabi dezvoltaţi;
La 5-6 ani creşte tonusul muscular; creşte capacitatea de rezistenţă la eforturi mai mari şi prelungite; se
corectează mersul iar la alergare se conturează faza de zbor;

INDICAŢII:
Se urmăreşte dezvoltarea muşchilor flexori, a musculaturii dorsale care intervine în menţinerea coloanei
vertebrale; dezvoltarea musculaturii toracice şi intercostale pentru o respiraţie corectă;
P=Pe lângă utilizarea exerciţiilor analitice se recomandă şi folosirea unor exerciţii cu o influenţă cumulativă
asupra organismului;
Se recomandă utilizarea cu precădere a eforturilor dinamice şi mai puţin cele statice ( să nu depăşească 3
sec); să fie evitate eforturile monotone;
Se vor evita exerciţiile de forţă, tracţiune, transport de greutăţi;
Să se acorde atenţie modului de însuşire a săriturilor, în mod deosebit aterizarea, care implică sistemul
ligamentar şi articular, sistem care este încă slab dezvoltat şi se pot produce traumatisme.
Şi învăţământul preprimar dispune de documente curriculare care
reflectă concepţia care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea
finalităţilor stipulate în Legea Învăţământului Nr.84/1995 şi Legea Educaţiei Fizice Şi Sportului din 1999,
referitoare la dezvoltarea complexă a personalităţii copiilor.

70
 Documente curriculare:

Începând cu anul şcolar 1998-1999, în România Curriculumul şcolar cuprinde. documentele de politică a
educaţiei şi politică şcolară ce definesc finalităţile educaţiei la diferite nivele;
-planul de învăţământ, document oficial, obligatoriu la nivel naţional care stabileşte ariile curriculare,
obiectele de studiu şi numărul de ore;
-programele de învăţământ pentru învăţământul preşcolar: Programa activităţilor instructiv-educative din
grădiniţă;
-ghiduri, norme metodologice şi materiale suport care facilitează realizarea procesului curricular;
-manuale alternative;
-Activitatea în învăţământul preşcolar se realizează pe baza următoarelor documente curriculare:
-planul de învăţământ aprobat cu OM. Nr. 4481/8.09. 2000;
-programa activităţilor instructiv-educative din grădiniţă.

Programa pentru EDUCAŢIE FIZICĂ propune următoarele obiective cadru:

Cunoaşterea deprinderilor igienico-sanitare necesare pentru menţinerea stării de sănătate a copiilor;

Formarea şi dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare;
Stimularea calităţilor intelectuale, de voinţă, afective în vederea aplicării independente a deprinderilor
motrice însuşite ;

Obiectivele de referinţă particularizează fiecare obiectiv cadru astfel:

Pentru OC 1:

Copilul să poată să cunoască şi să aplice regulile de igienă referitoare la echipamentul sportiv.

Exemple de comportamente: să folosească la lecţiile de educaţie fizică un echipament adecvat; să păstreze
echipamentul în săculeţ;
Să cunoască şi să aplice regulile igienei efortului fizic
Exemple de comportamente: să nu alerge cu gura deschisă, să inspire pe
nas şi să expire pe gură,să nu bea apă imediat după efort, să-şi verifice
ţinuta şi starea fizică generală, să recurgă la exerciţii de respiraţie după
un efort prelungit.
Pentru OC 2:
Copilul să-şi formeze o ţinută corporală corectă ( în poziţiile stând, aşezat, şi în deplasare).
Exemple de comportamente: să respecte poziţia în comenzile Drepţi; Pe loc repaus;La st;. La dr.; să
respecte poziţia corectă a corpului şi a segmentelor în mers, alergare, sărituri; să-şi însuşească schema
corporală;
Să perceapă componentele spaţiale, temporale ale mişcărilor; Exemple de comportamente:să ştie să se
raporteze la un reper dat; să execute mişcări în tempo-ul şi ritmul dat; să execute exerciţiile de dezvoltare
fizică generală cu numărarea timpilor şi cu repere spaţiale; să execute mişcări euritmice coordonându -şi
mişcările corpului cu ritmul muzicii sau cu ritmul exprimării verbale; să execute paşi de dans;
Să fie apt să utilizeze deprinderile motrice însuşite în situaţii variate
Exemple de comportamente: să execute deprinderile motrice în condiţii variate; să parcurgă o distanţă
scurtă din ce în ce mai repede; să manifeste capacitatea de a executa un exerciţiu fizic progresiv cu un
număr mai mare de repetări; să execute acţiuni cu un grad ridicat de complexitate cu şi fără obiecte;să
depună efort fizic pe o durată de un timp din ce în ce mai mare; să se manifeste în cadrul jocurilor de
mişcare sau în cadrul mini jocurilor sportive;
Pentru OC 3:
Să folosească acţiunile motrice învăţate pentru a exprima sentimente, pentru a răspunde la diferiţi stimuli, la
diferite ritmuri. Exemple de comportamente: să răspundă motric la o comandă, să exprime stări afective
sau comportamente folosindu-se de mişcare; să se exprime într -un limbaj adecvat atunci când i se cere să
relateze ce s-a întâmplat cu propriul său corp.
Să manifeste în timpul activităţii atitudine de cooperare, spirit de echipă, de competiţie, de fair-play.

71
Exemple de comportamente: să respecte regulile; să participe activ şi să-şi aducă contribuţia la reuşita
echipei.
Conţinutul activităţilor instructiv-educative din grădiniţă, are un caracter flexibil, este selectat de
educatoare în funcţie de: programul general de dezvoltare a copilului preşcolar şi după cel al trebuinţelor şi
cerinţelor de moment ale copiilor.

Organizarea activităţilor didactice în grădiniţă:

Activităţi comune, principala modalitate de realizare a obiectivelor instructiv-educative prevăzute de
programă şi se caracterizează prin: sunt organizate şi conduse de educatoare, care stabileşte forma şi tipul
de activitate, locul, materialele; le realizează prin antrenarea tuturor copiilor din grupă; se desfăşoară în
momentul apreciat de educatoare ca fiind cel mai adecvat( de obicei între 9,30 şi 11,00); numărul
activităţilor obligatorii diferă în funcţie de vârstă; subiectul activităţii este unic, este obligatoriu pentru toţi
copiii şi este stabilit de educatoare prin planificarea săptămânală.

Activităţi alese, jocuri, activităţi opţionale, se desfăşoară pe grupuri mici sau chiar individual, în prima
parte a activităţilor din grădiniţă şi în partea a – III – a, a programului sub forma activităţilor în completare
sau a programului distractiv.

În medie o activitate cu copiii durează 15-45 de min. durata activităţilor se individualizează în funcţie de
nivelul de vârstă astfel: 15-20 de min. cu copiii de nivel I (3-5 ani); 30-45 de min. cu copiii de nivel II (5-7
ani); la grupele pregătitoare pentru şcoală ( 6-7 ani) activitatea poate dura
40-45 min.

La grupele de 3-5 ani se va pune accent pe activităţi de socializare iar la grupele de 5-7 ani pe cele de
pregătire pentru şcoală. În cazul activităţilor opţionale, la începutul lunii septembrie se va prezenta paleta de
opţiuni iar părinţii vor face alegerea acestora. Astfel pentru copii de 3-5 ani se propune cel mult un opţional
iar pentru ceilalţi cel mult două.

Proiectarea activităţilor didactice la nivelul preprimar Proiectarea educaţională este necesară pentru buna
direcţionare a
activităţilor concrete de învăţare. Şi la acest nivel proiectarea se realizează ţinând cont de cele patru etape:
Precizarea obiectivelor educaţionale urmărite;
Analiza resurselor materiale şi umane;
Elaborarea strategiilor didactice adecvate;
Evaluarea eficienţei activităţii didactice desfăşurate.

Documente de proiectare:
-proiectul anual:
-proiectul săptămânal:
-proiectul activităţilor comune;
-schema orară a grupei
Schema orară a grupei, cuprinde categoriile şi numărul de activităţi didactice din trunchiul comun,
activităţile opţionale şi referiri la extinderi şi aprofundări.
Considerăm că, pentru activitatea de educaţie fizică se poate utiliza proiectul didactic utilizat la nivelul
ciclului primar.

Evaluarea în învăţământul preşcolar

Evaluarea performanţelor în învăţare ale copilului preşcolar se realizează prin modalităţi specifice acestui
nivel de educare şi instruire.
Tipuri de evaluare:
-iniţială;
-continuă;
-sumativă

72
Educaţia fizică în învăţământul primar

În învăţământul primar sunt cuprinşi copiii cu vârsta de 6/7 –10/11 ani, perioadă denumită de M. Debesse
(1981), “copilăria adultă sau maturitatea infantilă”.
Intrarea în şcoală îl aduce pe copil sub influenţa culturii, iar dobândirea scrisului, cititului şi calculul
aritmetic, determină restructurarea sferei de cunoaştere a individului şi implicit redimensionarea întregii
personalităţi. Jocul, care era prioritar până la această vârstă cedează locul activităţii de învăţare.

.Particularităţi morfologice:
Până la pubertate copilul creşte în greutate aproximativ 10 kg., iar în înălţime aproximativ 20 cm. Această
etapă se încheie mai repede la fete. 10,6 ani, decât la băieţi: 12 ani.
La această vârstă are loc o creştere accentuată a corpului şi segmentelor sale ce determină modificări ale
proporţiilor dintre cap şi trup. Sistemul muscular se dezvoltă în special sub aspectul masei sale. Creşte forţa
musculară, viteza şi precizia mişcărilor.
Pe fondul intensificării procesului de osificare se trece treptat şi la dentiţia permanentă.
Sistemul nervos: în această etapă asistăm la creşterea creierului (aprox. 1200 g.) şi la organizarea unor căi
funcţionale noi.

Particularităţi psihice
Scrisul şi cititul aduc modificări în planul senzaţiilor, percepţiilor, reprezentărilor.
Se dezvoltă sensibilitatea tactilă a mâinii, auditivă, vizuală; creşte vederea la distanţă şi determinarea mai
corectă a mărimii;
La 8 ani, micul şcolar poate realiza imaginea vizuală a mişcărilor; Se ameliorează auzul muzical, copilul
recepţionând mai bine structurile melodice;
Poate să identifice şi să clasifice gusturile şi mirosurile;
Evoluţie deosebită a chinesteziei mâinii, dobândeşte o mai bună coordonare motrică generală dar şi fineţe în
mişcările degetelor;
Spiritul de observaţie devine deliberat, sistematic şi analitic;

Înregistrează o bună percepţie a mărimii şi greutăţii; a spaţiului şi timpului dar şi a direcţiei de desfăşurare a
mişcării;
Reprezentările sporesc în volum;

Pe plan intelectual:
Predomină memoria mecanică, cea involuntară şi cea de scurtă durată; Limbajul este influenţat de intrarea
copilului în şcoală, vocabularul se
dublează, progrese se realizează şi în ceea ce priveşte debitul verbal oral şi cel scris;
Gândirea: la această vârstă se instalează gândirea operatorie concretă; La 7-8 ani , este capabil numai de
conservarea cantităţii, la 9-10 ani
apare capacitatea de conservare a greutăţii, iar pe la 11-12 ani apare capacitatea de conservare a volumului;
Şcolarul mic prezintă o vie curiozitate intelectuală;
Această vârstă este un teren fertil pentru dezvoltarea imaginaţiei; imaginaţia reproductivă şi cea creatoare;
Creşte capacitatea de mobilizare voluntară a atenţiei, fluctuaţiile ei sunt frecvente;
Intrarea în şcoală modifică şi universul afectiv al copilului; viaţa emoţională devine mai echilibrată;
Se pun bazele convingerilor morale fundamentale;
Particularităţi motrice
-se urmăreşte permanent formarea unei ţinute corecte, evitarea instalării unor deformări ale coloanei
vertebrale;
-se urmăreşte realizarea unei ţinute estetice în deplasare(mers, alergare);
-se urmăreşte realizarea unei respiraţii eficiente, coordonate cu acţiunea diferitelor segmente ale
corpului;
-creşterea capacităţii pulmonare;

73
Se observă progrese în formarea deprinderilor motrice de bază, pe fondul acestora însuşindu-se si celelalte
tipuri de deprinderi; este perioada când se poate deja acţiona prin mijloace specifice în dezvoltarea
aptitudinilor motrice coordinative în mod special, dar şi asupra celor condiţionale; indicii de îndemânare,
viteză şi rezistenţă aerobă cresc rapid, asupra mobilităţii trebuie acţionat permanent; exerciţiile de forţă
trebuie executate cu intensitate medie şi submaximală pentru a nu afecta aparatul locomotor, încă ne
consolidat.

STRUCTURA PROGRAMEI ŞCOLARE

Finalităţile educaţionale în învăţământul primar: asigurarea educaţiei elementare pentru toţi copii;
formarea personalităţii copilului, respectând nivelul şi ritmul său de dezvoltare;
înzestrarea copilului cu acele cunoştinţe, capacităţi şi atitudini care să stimuleze raportarea efectivă şi
creativă la mediul social natural şi să permită continuarea educaţiei;

Această perioadă de dezvoltare a copilului este intersectată de două cicluri curriculare:

1. ciclul achiziţiilor fundamentale, durata 3 ani, care cuprinde: grupa pregătitoare pentru şcoală,
clasa I, II, având ca obiective: asimilarea elementelor de bază ale principalelor limbaje
convenţionale; stimularea copilului în vederea perceperii, cunoaşterii şi stăpânirii mediului
apropiat; stimularea potenţialului creativ al copilului, a intuiţiei şi imaginaţiei; formarea
motivării pentru învăţare;

2. ciclul de dezvoltare, durata 4 ani, include clasa a-III-a - a-VI-a şi urmăreşte următoarele
obiective: dezvoltarea achiziţiilor lingvistice şi încurajarea folosirea limbilor pentru exprimarea
în situaţii variate de comunicare; dezvoltarea unei gândiri structurale şi a competenţei de aplica
în practică rezolvarea de probleme; familiarizarea cu o abordare pluridisciplinară a domeniilor
cunoaşterii; încurajarea talentului, experienţei, a expresiei în diferite forme de artă; formarea
responsabilităţii pentru propria dezvoltare şi sănătate; formarea unei atitudini responsabile faţă
de mediu; construirea unui set de valori consonante cu o societate democratică şi pluralistă.

Ţinând cont de cele prezentate, toate disciplinele au fost nevoite să-şi reconsidere şi să-şi re definească
obiectivele şi automat să-şi restructureze conţinuturile, pentru a fi în concordanţă cu obiectivele generale ale
ciclurilor curriculare.

Astfel de modificări au survenit şi în cadrul disciplinei ( arie curriculară) Educaţie fizică şi sport, fiind arie
curriculară independentă datorită influenţelor benefice pe care le exercită asupra organismului copilului
aflat în plin proces de dezvoltare şi formare.

Obiectivele cadru:
Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate a copiilor şi formarea deprinderilor igienico-sanitare;
Programa şcolară la acest nivel de vârstă stabileşte obiective şi din sfera afectivă şi atitudinală astfel: elrvii
trebuie să manifeste grijă constantă faţă de propria sănătate; să manifeste consecvenţă în păstrarea stării de
igienă personală şi colectivă; să adopte un comportament disciplinat şi să respecte din proprie iniţiativă
regulile de evitare a accidentelor.
Cunoştinţele, capacităţile şi atitudinile specifice acestui obiectiv nu se constituie în unităţi de învăţare dar se
realizează prin toate acţiunile desfăşurate de elevi în decursul tuturor lecţiilor. De asemenea trebuie
valorificate cunoştinţele acumulate de elevi prin celelalte discipline, din celelalte arii curriculare referitoare
la om.
În cei patru ani ai ciclului primar elevii trebuie să acumuleze cunoştinţe referitoiare la:
-Semnele obiective şi subiective ale stării de sănătate;
-Reguli care pot influenţa starea de sănătate;

3 Reguli de igienă personală şi colectivă în practicarea exerciţiilor fizice;

Cauzele care pot genera producerea de accidente.
Influenţarea evoluţiei corecte şi armonioase a organismului şi dezvoltarea calităţilor motrice de
bază;

74
Acest obiectiv urmăreşte educarea şi formarea unei atitudiniresponsabile faţă de propria dezvoltare şi
sănătate. Pentru aceasta este necesar ca elevii să fie conştientizaţi prin acţiuni ca: expunerea unor planşe
care să ilustreze atât posibilele deficienţe de postură cât şi poziţiile corecte şi parametrii morfologici şi
funcţionali normali; să lise dea posibilitatea elevilor de a afla singuri parametrii morfologici uzuali
(înălţime, greutate); să fie învăţaţi să-şi controleze FC şi FR.; să se recomande părinţilor să-şi supravegheze
copii şi să-i atenţioneze privitor la poziţiile adoptate în diverse situaţii; verificarea vestimentaţiei copiilor în
funcţie de condiţiile atmosferice; se recomandă realizarea unui regim alimentar care să favorizeze procesele
de creştere şi dezvoltare

Dezvoltarea deprinderilor motrice de bază şi aplicativ-utilitare şi sportive elementare;

Formarea obişnuinţei de efectuare independentă a exerciţiilor fizice; Acest obiectiv cadru se realizează pe
baza conţinuturilor predate care sunt corelate cu posibilităţile elevilor de a le folosi în activităţile din timpul
lor liber.

Dezvoltarea spiritului de echipă şi a colaborării, în funcţie de un sistem de reguli acceptate;

Prin conţinutul şi formele specifice de organizare, educaţia fizică şi sportul contribuie la formarea
trăsăturilor de personalitate. Astel, elevii sunt puşi în situaţii diverse: să organizeze, să conducă anumite
activităţi atenuîndu- se spiritul individualist sau chiar să se subordoneze unor rguli impuse de anumite
situaţii.

Obiective de referinţă sunt specifice fiecărei clase.

Realizarea acestor obiective este condiţionată de activitatea cadrului didactic- învăţător/institutor, care
trebuie să fie complexă, sistematică, adecvată nivelului de înţelegere a copiilor din toate punctele de vedere,
luând în considerare şi activitatea desfăşurată cu părinţii.

Conţinutul programei trebuie considerat ca un mijloc de realizare a obiectivelor propuse şi implicit a

finalităţilor şi nu ca un scop în sine:

Capacitate de organizare: formarea unor deprinderi de ordine şi disciplină, conştientizarea asupra activităţii
care se va realiza; se folosesc exerciţiile de front şi formaţii de pe loc şi din deplasare, jocuri de atenţie;

Dezvoltare armonioasă:
urmărim formarea unei ţinute corecte, estetice, prevenirea atitudinilor deficiente, corectarea lor;
formarea bazelor generale ale mişcării (caracteristici temporale, spaţiale, spaţio-temporale şi dinamice);
acţionăm ţinând cont de: succesiunea metodică a utilizării exerciţiilor de dezvoltare armonioasă,
realizate analitic şi selectiv, cu accent pe dezvoltarea musculaturii spatelui; să se evite exerciţiile
unilaterale, poziţiile statice cu menţinere îndelungată; se vor evita eforturile de lungă durată, săriturile de
la înălţimi prea mari şi aterizările dure;
se vor utiliza obiecte portative, care pot trezi interesul pentru mişcare (mingi, corzi, cercuri,
bastoane);
se recomandă utilizarea acompaniamentului muzical;
se va ţine cont de următoarele principii: de la uşor la greu; de la simplu la complex; de la
cunoscut la necunoscut;
se vor concepe complexe de exerciţii care trebuie reţinute de elevi şi vor fi evaluate ;

Calităţi motrice de bază:

se urmăreşte: dezvoltarea diferitelor forme de manifestare a vitezei: reacţie-decizie, execuţie,
repetiţie; educarea atenţiei, concentrării;
se urmăreşte dezvoltarea capacităţii coordinative;
se urmăreşte dezvoltare rezistenţei generale cardio-respiratorie (aerobe);
se urmăreşte dezvoltarea forţei generale a musculaturii aparatului de susţinere; a puterii;
Conţinut:

75
 pentru viteză: acţiuni motrice simple, cunoscute, executate de pe loc, la comandă; acţiuni din
deplasare; alergare accelerată pe 15-30 m; jocuri; ştafete;
pentru îndemânare: exerciţii cu creşterea treptată a complexităţii; ştafete, parcursuri, jocuri de
mişcare;
pentru rezistenţă: alergare în tempo uniform şi moderat (1min.30”-3-4min.), alergare în
tempo variat (4-6 min.); jocuri motrice, ştafete cu număr mai mare de repetări;
pentru forţă: complexe de exerciţii pentru dezvoltare fizică libere şi cu obiecte portative;
exerciţii de aruncare cu obiecte mai grele; sărituri la
coardă; parcursuri aplicative cu deprinderile aplicative cunoscute;
Se recomandă: dozarea corectă a efortului, prin parametrii săi: volum, intensitate şi complexitate; să se
respecte alternanţa dintre solicitare şi refacere; se recomandă utilizarea eforturilor dinamice şi mai puţin
cele statice;

Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi elementar sportive:

-se urmăreşte formarea mecanismului de bază al deprinderilor motrice de bază :mers, alergare,
săritură, aruncare-prindere; aplicativ utilitare: căţărare-escaladare, echilibru, târâre, ridicare şi transport de
greutăţi, tracţiune şi împingere; elementar sportive (gimnastică, atletism, jocuri sportive, sporturi
alternative);
-se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de generalizare şi aplicare a celor însuşite, în cadrul unor
acţiuni globale; vor determina creşterea posibilităţii de adaptare la mediul natural şi social.

Este specificat în curriculum, pentru fiecare deprindere în parte, pentru fiecare clasă;
Pentru a realiza finalităţile propuse la nivelul acestui ciclu se vor utiliza strategii didactice, metode şi
procedee didactice adaptate vârstei de 6/7-10/11 ani.
Se recomandă utilizarea activităţii frontale corelate cu cea pe grupe şi activitatea individuală.

Formele de organizare a activităţii de E.F. în ciclul primar:

-lecţia de educaţie fizică;
-extensia;
-opţionalul;
-momentul de educaţie fizică;
-recreaţia organizată;
-plimbări, excursii;
-serbări şi demonstraţii sportive;

În ciclul primar sunt alocate în planul cadru 2-3 ore/săpt. şi 1 oră opţional, pentru aria curriculară Educaţie
fizică şi sport. În cazul în care se acordă 3 ore de educaţie fizică, se impune realizarea conţinutului din
programă cu asterisc iar clasa numai poate avea disciplină opţională; există posibilitatea opţionalului în
momentul în care învăţătorul trece la 2 ore de educaţie fizică, în acest caz opţionalul poate fi tot o disciplină
sportivă, sau nu;

Opţionalul, poate fi o disciplină nouă, care vizează pregătirea elevului într-un domeniu nou, necuprins în
programă, sau opţional integrat, care cuprinde discipline ne integrate într-o arie curriculară (“ Euritmie”,
dans clasic, dans modern, pantomimă).
Pentru realizarea acestor opţionale se întocmesc programe speciale, cu conţinuturi specifice şi cu probe de
verificare adecvate conţinutului. În catalog, opţionalul, se trece într-o rubrică specială.
Programa pentru disciplina opţională cuprinde:
Argument:
Obiectiv cadru:
Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,
Conţinuturi;
Evaluarea;
Bibliografie;

Recomandări privind proiectarea didactică

76
Documente necesare:
Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;
Plan calendaristic;
Proiectarea unităţii de învăţare;

Unităţile de învăţare se cuplează câte două, în fiecare lecţie conform eşalonării anuale pentru fiecare clasă.
Probele de evaluare sunt distribuite câte 4 pe fiecare semestru, la încheierea unei unităţi de învăţare.
În ciclul primar sistemul de evaluare reprezintă pentru învăţător o ofertă din care acesta poate stabili
conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare, respectând cerinţele minimale.
În acest sens, învăţătorul are următoarele atribuţii:
Să selecteze capacităţile care vor fi evaluate la fiecare nivel de clasă, corespunzător unităţilor
de învăţare cuprinse în eşalonarea anuală;
Să stabilească pentru fiecare capacitate evaluată oferta probelor pe care o va prezenta elevilor
în funcţie de posibilităţile materiale şi umane;
Să stabilească baremurile, pornind de la cele minimale (suficient) date de minister, realizând în
final o grilă proprie de notare;
Să stabilească conţinutul concret şi criteriile de evaluare la probele din sistemul naţional care
nu sunt însoţite de precizări;
Să stabilească probele şi criteriile de evaluare pentru categoriile de
conţinuturi care nu au probe obligatorii trecute în sistemul naţional;
Astfel, în ciclul primar, elevul va susţine:
2 evaluări la forţă
2 evaluări la deprinderi motrice de bază
2 evaluări la deprinderi sportive elementare Variante de probe
VITEZA: - A.V. 25 m;
ÎNTRECERI PE 25 m;
NAVETA: 5x5 m
REZISTENŢA: ALERG. DE DURATĂ, între 1’30”- 2’30”
FORŢĂ: - FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII SPATELUI

EXTENSII ALE TR. DIN CULCAT FACIAL

EXTENSII ALE TR. DIN POZIŢIA AŞEZAT

FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII ABDOMINALE:

RIDICĂRI DE TR. DIN CULCAT DORSAL
-RIDICĂRI ALE PICIOARELOR DIN CULCAT DORSAL
FORŢĂ LA NIV. MUSCULATURII MEMBRELOR SUPERIOARE ŞI
INFERIOARE:
TRACŢIUNI PE BANCA DE GIMNASTICĂ
SĂRITURA ÎN LUNGIME DE PE LOC
STRUCTURĂ COMPLEXĂ DE FORŢĂ
MEMORARE/ EXECUŢIE COMPLEX DE DEZVOLTARE FIZICĂ:
COMPLEX DE EXERCIŢII LIBERE
COMPLEX CU OBIECTE PORTATIVE
COMPLEX PE FOND MUZICAL
ÎNDEMÂNARE: - SĂRITURI LA COARDĂ
PE 2 PICIORE PE LOC
ALTERNATIVE, PE LOC
SUCCESIVE PE 1 PICIOR, PE LOC
ALTERNATIVE, DIN DEPLASARE
ARUNCĂRI
LA ŢINTĂ ORIZONTALĂ CU 2 MÂINI DE JOS
LA ŢINTĂ VERTICALĂ

77
Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul primar :
-este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice pentru
desfăşurarea activităţii de predare- învăţare;
-structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire;
-influenţarea dezvoltării fizice se poate constitui fie ca unitate de învăţare distinctă, fie ca
situaţie de instruire prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui unitate de
învăţare sau poate fi situaţie de învăţare;
-fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective
operaţionale care o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că lucrăm cu
colective eterogene şi astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee individuale de
pregătire, automat şi evaluarea va fi realizată pe opţiuni.
Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către beneficiarii acestei
acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de imaginaţie;

Educaţia fizică în învăţământul gimnazial

Între 10-14 ani, copilul parcurge una din cele mai importante etape din ontogeneză. Este perioada
când se încheie copilăria şi încep transformările care conduc la maturizare. Acest proces se numeşte
pubertate şi se etapizează astfel:
etapa antepubertară 10-12 ani;
etapa pubertară propriu-zisă 12-14 ani;
etapa postpubertară 14-15 ani;
Altă etapizare:
pubertatea, 10-14/15 ani, corespunzătoare cu gimnaziul;
adolescenţa propriu-zisă, 14/15- 18/20 ani, liceul;
adolescenţa prelungită, 18/20- 24/25 ani;
Datorită procesului de acceleraţie pubertatea poate începe mai devreme de la vârsta de 9-10 ani mai
ales la fete şi se poate prelungi până la 16-17 ani mai ales la băieţi.
Perioada este denumită: “criză juvenilă”; “ vârstă ingrată”; “ vârsta marilor idealuri”;
Particularităţi morfologice:
datorită acceleraţiei, are loc o creştere în înălţime , creşterea se semnalizează mai ales
la nivelul membrelor inferioare apoi la cele superioare, apărând uneori dizarmonii;
trunchiul este lung, toracele îngust, abdomenul supt;
datorită instalării mai rapide a pubertăţii la fete ,acestea au valori superioare ale
creşterii în înălţime şi greutate;
sistemul articular este slab;
ca aspect puberul are o alură caricaturală;
Particularităţi funcţionale:
Aparatul cardio-vascular:
între 13-14 ani, aparatul cardio-vascular se dezvoltă în ritm accelerat;
vasele sanguine cresc în diametre;
inima creşte în volum şi greutate;
totuşi întregul sistem manifestă disponibilităţi reduse şi o mare labilitate;
circulaţia periferică este încă imperfectă;
sunt frecvente stările de oboseală, rezistenţă scăzută la effort, palpitaţii;
F.C.- la 13 ani ajunge la 82 pul./min –B. ; 88 pul./min.-F.
T.A. este mică 90-100/40-50, în efort 150-160;
Aparatul respirator:
-organele din cutia toracică sunt puţin dezvoltate, ceea ce creează dificultăţi în adaptarea la efort;
-căile respiratorii cresc în lungime şi diametre, asigurând un debit de aer relativ mare;
-plămânii cresc în greutate şi volum după 12 ani, ritmul cel mai accelerat fiind în jurul vârstei de 14 ani;

78
-între12-16 ani creşte debitul pulmonar cu 50%, creşte diametrul alveolelor şi sporeşte elasticitatea
parenchimului pulmonar;
-la 12 ani capacitatea vitală(CV) este de 2000 cm3, iar la 15 ani ajunge la 3000 cm3;
-F.R. scade la 20res/min.- la 13 ani iar la 15 ani-la 18 res/min.;

Sistem nervos:
volumul creierului creşte puţin, se adâncesc circumvoluţiunile, se înmulţesc fibrele de asociaţie
sporind conexiunile dintre diferite zone;
celulele corticale se diferenţiază şi se perfecţionează;
se remarcă marea plasticitate a S.N.C-sub raport funcţional;
predomină excitaţia asupra inhibiţiei şi iradierea asupra concentrării;
Aparatul endocrin:
fenomenul principal este intrarea în acţiune a glandelor endocrine;
apare diferenţierea dintre sexe – accentuarea caracteristicilor sexuale;
. Particularităţi psihice:
întreaga activitate nervoasă superioară şi psihică se dezvoltă rapid;
asistăm la o scădere a pragurilor senzoriale şi producerea unei erotizări a tuturor simţurilor;
individul are o capacitate suplimentară în a percepe culorile, se dezvoltă spiritul de observaţie,
persistă încă iluziile perceptive;
se stabilizează câmpul vizual şi cromatic;
procesele gândirii: analiza, sinteza, generalizarea, sistematizarea, abstractizarea, se
perfecţionează, asigurând rezolvarea unor situaţii problematice;
memoria devine logică; observaţia devine selectivă; voinţa se dezvoltă şi astfel răzbeşte cu mai
multă uşurinţă greutăţile;
se formează convingeri, se elaborează idei, concepţii personale despre lume şi viaţă;
este vârsta la care se recurge încă la modele, care sunt idealizate;
Particularităţi motrice:

-datorită plasticităţii scoarţei cerebrale şi a mobilităţii proceselor nervoase superioare: excitaţia

şi inhibiţia, este posibilă dezvoltarea/educarea unor aptitudini motrice:- V.-la 12 ani- fete; la 13 ani- la
băieţi;
-datorită dezvoltării aparatului locomotor se dezvoltă şi I.- pubertatea fiind vârsta îndemânării;
-la vârsta de 12-13 ani, simţul orientării în spaţiu se apropie de cel al adultului;
-la 12-13 ani, fete şi 13-14 ani, băieţi, scade nivelul mobilităţii;
-prin îmbunătăţirea calităţii muşchilor, creşte şi forţa în regim de viteză(detenta, puterea);se
măreşte şi capacitatea de efort static, moderat la băieţi;
-capacitatea de rezistenţă este scăzută şi trebuie luate măsuri pentru îmbunătăţirea ei; se va
acţiona asupra R în regim de F.; R. în regim de V.;
-la această vârstă, băieţii preferă exerciţiile de forţă, fetele preferă exerciţiile expresive,
executate pe muzică;
-din punct de vedere al deprinderilor motrice: alergarea, cea mai des folosită, volumul ei
scăzând odată cu înaintarea în vârstă; aruncarea, mai accesibilă băieţilor, mai ales azvârlirea, fetele
folosind împingerea; săritura are bătaia puternică dar zborul redus;

STRUCTURA CURRICULUMULUI:
Considerăm necesar menţionarea profilului de formare a adolescentului absolvent al şcolii obligatorii, acest
profil, fiind o componentă reglatoare a Curriculumului naţional ;
Absolvenţii învăţământului obligatoriu trebuie:
-să demonstreze gândire creativă, prin: utilizarea evaluarea şi ameliorarea permanentă a unor
strategii proprii pentru rezolvarea de probleme; elaborarea unor modele de acţiune şi de luarea deciziilor
adecvate într-o lume dinamică; formarea şi utilizarea unor deprinderi de judecată critică; folosirea unor
tehnici de argumentare variate în contexte sociale diferite;
-să folosească diverse modalităţi de comunicare în situaţii reale, prin: dobândirea
deprinderilor specifice achiziţiilor fundamentale şi aplicarea lor efectivă în procesul comunicării;

79
 formarea şi utilizarea deprinderilor de comunicare socială, verbal şi non-verbală; cunoaşterea şi utilizarea
eficientă şi corectă a codurilor, a limbajelor şi a convenţiilor aparţinând terminologiei diferitelor domenii
ale cunoaşterii;
-să înţeleagă sensul apartenenţei la diverse tipuri de comunităţi, prin: participarea la viaţa
socială a clasei, a şcolii şi a comunităţii locale din
care fac parte; identificarea drepturilor şi a responsabilităţilor care le revin în calitate de cetăţeni ai
României şi reflecţia asupra acestora; înţelegerea şi evaluarea interdependenţelor dintre identitate şi
alteritate, dintre local şi naţional, dintre naţional şi global;
-să demonstreze capacitate de adaptare la situaţii diferite, prin: folosirea unei varietăţi de
limbaje şi de instrumente pentru a transmite idei, experienţe şi sentimente; cunoaşterea diferitelor roluri
sociale şi a implicaţiilor acestora asupra vieţii cotidiene; demonstrarea capacităţii de a lucra în echipă,
respectând opiniile fiecăruia; exprimarea voinţei de a urmări un ţel prin mijloace diferite;
-să contribuie la construirea unei vieţi de calitate, prin: dezvoltarea unor atitudini pozitive faţă
de sine şi faţă de semeni, toleranţă, responsabilitate rigoare; formarea şi exprimarea opţiunii pentru o viaţă
sănătoasă şi echilibrată; acceptarea şi promovarea unui mediu natural propice vieţii; cunoaşterea şi
respectarea drepturilor fundamentale ale omului; formularea unor judecăţi estetice privind diferite aspecte
ale realităţii naturale şi sociale; formarea unei sensibilităţi deschise spre valorile estetice şi artistice;
-să înţeleagă şi să folosească tehnologiile în mod adecvat, prin: folosirea de idei, modele şi
teorii diverse pentru investigarea şi descrierea proceselor naturale şi sociale; folosirea echipamentelor
informatice în calitatea lor de instrumente ale comunicării; cunoaşterea şi utilizarea tehnologiilor întâlnite
în viaţa cotidiană; înţelegerea consecinţelor etice ale dezvoltării ştiinţei şi tehnologiei asupra omului şi
mediului;
-să-şi dezvolte capacităţile de investigare şi să-şi valorizeze propria experienţă, prin:
dezvoltarea unei metodologii de muncă intelectuală şi a capacităţii de explorare a realităţii înconjurătoare;
dobândirea unei culturi a efortului fizic şi intelectual, ca expresie a dorinţei de realizare personală şi
socială;
-să-şi construiască un set de valori individuale şi sociale şi să-şi orienteze comportamentul şi
cariera în funcţie de acestea, prin: demonstrarea competenţei de a susţine propriile opţiuni; înţelegerea
modului în care mediul social şi cultural influenţează ideile şi comportamentele proprii şi a altora;
cunoaşterea şi analiza
oportunităţilor oferite de diferite filiere vocaţionale, în funcţie de aptitudinile individuale; realizarea unor
planuri personale de acţiune şi motivarea pentru învăţarea continuă;
Este perioada de vârstă cuprinsă atât în ciclul de dezvoltare (clasele a-V-a- şi a – VI-) cât şi în ciclul
curricular de observare şi orientare, (clasele a- VII- a, a- VIII- a, a- IX-a) având ca obiectiv major:
orientarea în vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale ulterioare şi vizează:
-descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei
imagini de sine pozitive;
-formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul
orientării spre o anumită carieră profesională;
-dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
-dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;

FINALITĂŢILE învăţământului gimnazial :

Asigurarea pentru toţi elevii a unui standard de educaţie comparabil cu cel european: starea de sănătate
şi rezistenţă la influenţele nocive ale factorilor ambientali, dezvoltare fizică armonioasă, capacitate motrică
superioară, capacitate de practicare în condiţii regulamentare a 2 probe atletice, una din ramurile gimnasticii
şi un joc sportiv, stabilizarea obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice şi sportul în timpul
liber;
formarea la elevi a capacităţii de a comunica eficient în situaţii reale folosind limba română, limba
maternă, limbile străine şi diverse limbaje de specialitate;
În cadrul activităţilor motrice: educaţie fizică, sport, elevii sunt integraţi în diverse grupuri şi există
necesitatea comunicării pe baza unui limbaj de specialitate, o terminologie specifică domeniului. De aceea
în activitatea didactică profesorul trebuie să transmită elevilor anumite cunoştinţe de specialitate referitoare
la: denumirea poziţiilor şi mişcărilor; tehnica de execuţie a deprinderilor de bază, aplicativ-utilitare şi cele

80
specifice diferitelor ramuri de sport; parametrii efortului; regulile de desfăşurare a diferitelor jocuri sportive.
Pentru a fixa aceste cunoştinţe preofesorul trebuie să creeze în lecţii situaţii de învăţare care permită
stabilirea unor relaţii de comunicare între elevi şi între elevi şi profesor. Această capacitate de comunicare
se poate stabili prin folosirea de către profesor a terminologiei specifice domeniului, corectări permanente
folosind acest limbaj, traducerea acestor termeni în limbile străine pe care le studiază elevii, folosirea unor
mijloace audio-video de ultimă generaţie, provocarea unor comentarii referitoare la anumite evenimente
sportive.

formarea şi dezvoltarea capacităţii de adaptare şi de integrare în comunitate;

Prin conţinuturile sale, educaţia fizică contribuie la dezvolterea fizică şi psihică a elevilor, înzestrarea lor cu
aptitudini motrice şi deprinderi motrice care să le permită o integrare eficientă în comunitate. Această
finalitate este realizabilă şi pe baza strategiilor didactice folosite de profesor, adaptate particularităţilor
morfo-funcţionale şi motrice ale elevilor săi precum şi diversele forme de practicare a exerciţiilor fizice.

formarea atitudinilor pozitive în relaţionarea cu mediul social: de toleranţă, de responsabilitate,

de solidaritate;
Conţinuturile educaţiei fizice au o influenţă benefică şi asupra personalităţii elevilor, asupra educării
trăsăturilor pozitive de caracter. În cadrul lecţiilor de educaţie fizică pot apărea manifestări de
individualism, egoism, reacţii negative faţă de arbitraj, agresivitate, faţă de aceste manifestări profesorul
trebuie să ia atitudine şi să găsească metode educative care să le combată (convingerea, dezaprobarea,
exemplul) şi mijloace de sancţionare. În lecţii trebuie cultivate trăsăturile pozitive şi găsite mijloace de
recompensare.
asigurarea unei orientări şcolare şi profesionale optime în raport cu aspiraţiile şi aptitudinile elevilor;
formarea capacităţilor şi a motivaţiilor necesare învăţării în condiţiile unei societăţi în schimbare;

Obiective cadru :
Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi de sex ale elevilor; acest
obiectiv vizează educarea atitudinii de responsabilitate faţă de propria sănătate şi dezvoltare, adoptarea unui
regim igienic, utilizarea factorilor naturali de călire;
Dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor necesare desfăşurării activităţilor în mediul natural şi
social; la sfârşitul ciclului gimnazial elevul trebuie să adopte reflex o postură corectă a corpului în orice
situaţie, să rezolve eficient solicitările motrice impuse de practicarea exerciţiilor fizice cât şi a activităţilor
cotidiene;
Asimilarea procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în
şcoală şi în afara acesteia; la sfârşitul acestui ciclu elevul să posede capacitatea de a practica în şcoală şi
independent, ramurile şi probele sportive însuşite, în întreceri, concursuri respectând regulamentele oficiale;
Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale; se impune formarea prin mijloace
specifice a atitudinilor, competenţelor de integrare în grup, de a lucra în echipă, de a respecta regulile,
respectul faţă de cel mai bun;

Obiective de referinţă: derivate din obiectivele cadru şi definesc rezultatele aşteptate în urma procesului
didactic.
Obiectivele şi exemplele de activităţi de învăţare ( repere de concepere, organizare şi desfăşurare a
lecţiilor) sunt diferenţiate pe clase.

Conţinuturile instruirii, mijloace de realizare a obiectivelor, sunt minimale şi obligatorii, corespunzând

trunchiului comun:
Calităţi motrice de bază: viteză, îndemânare, forţa, rezistenţa;

Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive:

MERSUL: deprindere motrică de bază, structurat din mişcări care se succed ciclic şi reprezintă forma de
bază pentru deplasare. În ciclul gimnazial se utilizează variantele de mers, care urmăresc atât dezvoltarea
musculaturii membrelor inferioare cât şi prevenirea şi corectarea unor atitudini deficiente. Este prezent în
lecţia de educaţie fizică, în toate momentele ei.

81
ALERGAREA: deprindere motrică de bază, reprezintă o modalitate de locomoţie mai rapidă, are tot o
structură ciclică fără sprijin bilateral. Este un mijloc eficace pentru antrenarea aparatului cardio-vascular şi
respirator. În ciclul gimnazial se urmăreşte consolidarea alergării prin utilizarea diferitelor variante, ţinând
cont şi de obiectivele pe care le urmărim.
Dacă elementele din şcoala alergării nu au fost însuşite în ciclul primar, se vor realiza în clasa a – V - a, ca
apoi, până în clasa a-VIII-a să se consolideze.
SĂRITURA: deprindere motrică de bază, constă în desprinderea corpului de sol prin propulsie, efectuând
un zbor ce poate avea traiectorii diferite. Săritura are următoarele faze: elan, bătaie, zbor şi aterizare. Ca
deprindere motrică de bază, săritura are mai multe variante, care se consolidează în ciclul gimnazial:
săritura liberă de pe loc cu desprindere pe două picioare sau de pe un picior, în lungime, înălţime; sărituri
peste obstacole joase; săritură în adâncime; sărituri la coardă;
ARUNCAREA ŞI PRINDEREA: două deprinderi motrice de bază care trebuie abordate împreună, întrucât
cea dea a doua nu se poate realiza decât dacă există prima. Aceste deprinderi au mare aplicativitate în
sociomotricitatea omului. Obiectele care pot fi aruncate sunt: bulgări de zăpadă, conuri de brad, mingi de
diferite dimensiuni şi greutăţi, cercuri, bastoane;
În ciclul gimnazial se formează abilitatea de a arunca cu ambele mâini, utilizând cele trei tipuri de aruncare:
azvârlire, împingere şi lansare. Se aruncă la distanţă, la ţinta fixă şi se consolidează aruncările şi prinderile
fie pe perechi fie la perete.
Atletismul, ca disciplină sportivă cuprinde mai multe ramuri: alergări, sărituri, aruncări, care la rândul
lor au anumite probe.

Înainte de însuşirea diferitelor probe atletice, elevul îşi va însuşi elementele din şcoala mersului, alergării,
săriturii şi aruncării.
Probele atletice care se învaţă în gimnaziu sunt:
alergarea de viteză: startul de jos şi lansarea din start; pasul alergător de accelerare; pasul lansat
de viteză; alergarea în turnantă;
alergarea de rezistenţă: startul din picioare şi lansarea din start; pasul lansat de semifond;
alergarea în pluton; alergare pe teren variat;
alergarea peste obstacole ( cl. A - VIII- a): atacul obstacolului; ritmul paşilor între obstacole;
săritura în lungime cu 1 ½ paşi: etalonarea paşilor; bătaia şi desprinderea în zonă precizată;
structura paşilor în aer şi aterizarea;
săritura în înălţime prin păşire (cl. a- VI-VII-VIII-a): fazele săriturii;
săritura în înălţime cu rostogolire ventrală (cl. a- VII-VIII-a):etalonarea elanului; bătaia şi
desprinderea; acţiunile specifice zborului şi aterizării;
aruncarea mingii de oină: de pe loc (cl. a- V- VI-a); cu elan la distanţă
(cl. a-VI-VII-VIII-a ): elanul ; blocarea; mişcarea braţului; traiectoria optimă;
Alergări:
Ordinea în care se abordează însuşirea acestei ramuri atletice este următoarea:
pasul lansat în tempo uniform şi moderat şi startul de sus;
pasul alergător de accelerare;
startul de jos şi lansarea de la start;
pasul lansat de viteză;
sosirea;
alergarea pe teren variat;
alergarea peste obstacole;
Sărituri:
Săritura în lungime cu 1 ½ paşi: Săritura în înălţime prin păşire:
Aruncări:
Aruncarea mingii de oină la distanţă: Gimnastica de bază şi artistică:
Gimnastica, ca formă de practicare a exerciţiului fizic şi ca disciplină sportivă dispune de o multitudine de
mijloace, diferit utilizate în funcţie de obiectivele urmărite. Gimnastica cuprinde mai multe ramuri din care
s-au extras conţinuturile procesului instructiv-educativ în E.F., acestea fiind: gimnastica formativă
(gimnastica de bază şi igienică); gimnastica de performanţă (gimnastica artistică, gimnastica ritmică-
sportivă, gimnastica acrobatică şi gimnastica aerobică).

82
În gimnaziu se utilizează în principal mijloacele gimnasticii de bază şi unele mijloace ale gimnasticii de
performanţă, mijloace pe care le vom trece în revistă în acest curs:
Capacitatea de organizare: exerciţiile de front şi formaţii din mers şi deplasare;

Dezvoltare fizică armonioasă:

Obiective:
-prelucrarea analitică şi selectivă a aparatului locomotor;
-mobilitate şi stabilitate musculară;
-atitudine corporală corectă globală şi segmentară;
-reflexul de postură;
-educarea actului respirator;
-solicitări cardio-vasculare în eforturi diferite, variabile; Mijloace utilizate:

Deprinderi aplicativ-utilitare:
Târârea; Căţărare-escaladare ; Tracţiune-împingere; Ridicare– transport de greutăţi; Echilibru;

Standardele curriculare de performanţă

FORME DE ORGANIZARE ALE ACTIVITĂŢII:

LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ- trunchi comun;
-Aprofundarea;
-Extensia;
-Opţionalul;
-Ansamblul sportiv, activitate de tip extracurricular; se acordă o oră pentru fiecare grupă
constituită pe ramură de sport; se desfăşoară pe specificul antrenamentului sportiv; se
realizează document specifice pentru această activitate;
-plimbări, excursii;
-serbări şi demonstraţii sportive;
-competiţii sportive.
La ora actuală, la nivelul ciclului gimnazial, clasele V-VII, au prevăzute în planul-cadru 2 ore de educaţie
fizică, iar clasa a –VIII-a o oră, cu posibilitatea acordării opţionalului.
PROGRAMA pentru disciplina opţională cuprinde:
ARGUMENT:
OBIECTIV CADRU:
Obiective de referinţă şi exemple de activităţi de învăţare,
CONŢINUTURI;
EVALUAREA;
BIBLIOGRAFIE;

Precizări privind proiectarea demersului didactic

Predarea reprezintă activitatea profesorului de organizare şi conducere a ofertelor de învăţare, iar pentru ca
aceasta să fie cât mai eficientă el este pus în situaţia de a realiza o acţiune de anticipare şi pregătire. Aceste
acţiuni cuprind: planificare, programare şi concretizare şi definesc noţiunea de proiectare.

Documente de proiectare:
Eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare;
Plan calendaristic;
Proiectarea unităţii de învăţare.

PLANUL CALENDARISTIC
Este un document administrativ care personalizează conţinutul programei, realizând corelaţia dintre
obiectivele de referinţă şi elementele de conţinut, aceste fiind adecvate condiţiilor concrete ale
şcolii.

83
 Într-o lecţie se pot aborda două, trei , unităţi de învăţare. Structura planului calendaristic:

Exemplu:
Unitatea şcolară:

PLAN CALENDARISTIC clasa a –V - a

Anul şcolar: 2021- 2022, semestrul I/II

În proiectarea unităţilor de învăţare se urmăresc cele patru etape de realizare

a demersului didactic şi anume:
Ce voi face?
Cu ce voi face?
Cum voi face?
Cum voi şti dacă am realizat ceea ce am dorit?

84
Aspecte ale evaluării la nivelul ciclului gimnazial

În ciclul gimnazial sistemul de evaluare reprezintă pentru profesor o ofertă din care acesta poate
stabili conform condiţiilor concrete din unitatea lui, propriul sistem de evaluare, respectând cerinţele
minimale.

Profesorul trebuie să stabilească:

Numărul total de probe de control la care vor fi evaluaţi elevii şi repartizarea lor de-a lungul celor
două semestre.
Să elaboreze grilele proprii de notare ( pentru notele 6- 10) pentru probele măsurabile.
Să stabilească criteriile de apreciere şi notare pentru probele de control din sistemul naţional care nu
sunt măsurabile.
Să prezinte elevilor fiecărei clase sistemul de evaluare conceput.
Sistemul naţional şcolar de evaluare prevede bareme minimale echivalente calificativului suficient şi notei
5.
La gimnastică şi joc sportiv sistemul naţional prevede variante de probe: notate cu 8, pentru elemente
izolate, 9, pentru legări de 2-3 elemente/procedee, 10, pentru exerciţiu/ joc bilateral.
În afara probelor prevăzute în sistemul naţional , profesorul poate recurge la evaluări curente; sistemul de
evaluare va fi adus la cunoştinţă tuturor elevilor.
Fişa individuală va fi folosită pentru înregistrarea rezultatelor şi notelor obţinute de elevi la probele de
control.
Variante de probe:
FORŢA:
Forţa la nivelul musculaturii braţelor.

Recomandări:

Forţa se evaluează de 2 ori pe an sub forma a două cupluri de forţă, a câte 2 probe vizând segmente diferite
în funcţie de opţiunile elevilor; pentru schema orară cu 1 oră, se evaluează un cuplu de probe;
Viteza, ca aptitudine se poate testa prin alergarea de viteză - proba atletică, 50 m, iar din lipsă de spaţiu se
foloseşte naveta : 5x 10 m;
Din celelalte probe atletice elevul optează pentru una; la schema cu o oră, se renunţă la o probă;
La gimnastică, conform opţiunii, elevii vor primii o notă pentru una din variante:
gimnastică acrobatică;
sărituri la aparat;
acrobatică şi sărituri cumulat;
La jocuri, conform opţiunii profesorului, se evaluează un joc sau două; elevii, pe parcursul unui an primesc
6 note, iar cei cu o oră, 4 note astfel: 2 note pentru forţă, respectiv 1 notă;
1 notă pentru AV. sau naveta;
1 notă pentru altă probă atletică; 1 notă pentru probele atletice
1 notă pentru gimnastica cu variantele expuse;
1 notă la jocul sportiv;

Recomandări referitoare la realizarea lecţiei de educaţie fizică la ciclul gimnazial

-este forma de bază a organizării demersului didactic, ea asigură cadrul cel mai propice pentru desfăşurarea
activităţii de predare-învăţare;
-structura lecţie se menţine, cu specificarea utilizării termenului de situaţie de instruire; influenţarea
dezvoltării fizice se poate constitui ca unitate de învăţare distinctă (cl. V- VI), fie ca situaţie de instruire
prevăzută în fiecare lecţie; dezvoltarea calităţilor motrice poate constitui unitate de învăţare (aptitudini de
bază , de regulă F. sau R. şi combinate: V./Î.şi F/R.) sau poate fi situaţie de învăţare;

85
-fiecare lecţie, ca secvenţă a unităţii de învăţare, este independentă având acele obiective operaţionale care
o personalizează; este nevoie să folosim şi astfel de obiective pentru că lucrăm cu colective eterogene şi
astfel după cerinţele actuale trebuie să asigurăm elevilor trasee individuale de pregătire, automat şi
evaluarea va fi realizată pe opţiuni.
Pentru a respecta principiul fundamental al reformei:” parcurgerea în
lecţii a traseelor individuale de pregătire se impune ca profesorul să găsească soluţiile optime pentru a
realiza sarcini de exersare diferenţiate, care să asigure însuşirea temeinică a unor conţinuturi fundamentale;

Lecţia este o creaţie a profesorului, fiind în permanenţă ajutat şi “controlat” de către beneficiarii acestei
acţiuni - elevii, a căror răspunsuri trebuie să fie tot creative, pline de imaginaţie;

Educaţia fizică în învăţământul liceal

Vârsta post pubertară sau adolescenţa, este caracterizată prin maturizarea accentuată a organismului în
ansamblu, astfel că în finalul perioadei atinge dimensiunile şi nivelul funcţional al adulţilor.
În primele clase de liceu, continuă manifestările caracteristice perioadei anterioare atât pe plan somatic cât
şi funcţional. Avansul fetelor se menţine astfel ele ating cu 2-3 ani mai devreme ca băieţii nivelul definitiv
al creşterii şi dezvoltării. Băieţii continuă procesul de creştere şi dezvoltare, astfel, în ultimele clase de liceu
devin mai înalţi şi mai puternici decât fetele, proces ce se continuă încetinit încă 6-8 ani după pubertate.

Particularităţi morfologice şi funcţionale Creşterea şi dezvoltarea sistemului osos

-ambele procese continuă, dar se accentuează procesul de îngroşare a oaselor, de consolidare a
scheletului şi articulaţiilor;
-procesul de osificare continuă până la 22-25 ani;
-mobilitatea articulaţiei coloanei atinge maximum la începutul perioadei post-pubertare, apoi
stagnează sau scade;
-înălţimea creşte pe seama alungirii trunchiului;
-greutatea creşte cu 1-2kg/an, rol important regimul alimentar;

Creşterea şi dezvoltarea sistemului muscular

-se îngroaşă fibrele musculare, iar la fete profilul anatomic este întregit de un strat de ţesut
adipos subcutanat;
-tonusul muscular şi capacitatea de rezistenţă la efort static cresc;
-forţa musculaturii băieţilor deşi mai mare decât a fetelor, nu atinge încă valorile adultului;
-fetele în această perioadă ajung la nivelul maxim al indicelui de forţă; Creşterea şi dezvoltarea
aparatului cardio-vascular.
-între 15-19 ani greutatea inimii se dublează, la 16 ani greutatea ei fiind egală la fete şi băieţi;
-lumenul vaselor creşte uşor, atingând dimensiunile adultului;se dezvoltă şi vasele periferice;
-capacitatea funcţională se îmbunătăţeşte, T.A. şi F.C. au valori apropiate cu cele ale adultului;

Creşterea şi dezvoltarea aparatului respirator

-în primii ani de liceu, aparatul respirator are parametrii anatomici apropiaţi de cei ai adultului,
dar din punct de vedere funcţional este încă în dezvoltare;
-sub aspect morfologic se lărgeşte cavitatea nazală, se dezvoltă laringele;
-F.R. este la fete de 20-22 respir/min. iar la băieţi de 18-20 respir/min.;
-C.V. creşte înălţimea şi greutatea corporală, cu consolidarea musculaturii toracelui;
-Consumul maxim de oxigen se ridică în mod considerabil;
Particularităţile sistemului nervos
-în adolescenţă creşte masa creierului şi se perfecţionează funcţiile acestuia;
-se dezvoltă legăturile dintre diferite zone ale cortexului;

86
 -creşte plasticitatea scoarţei cerebrale, se perfecţionează sistemele de reglare corticală;

Particularităţile glandelor cu secreţie internă

-timusul, glanda creşterii, se atrofiază în jurul vârstei de 15 ani;
-hipofiza exercită acţiuni de stimulare, care prin hormonii secretaţi intensifică creşterea
celulelor nervoase şi producerea hormonilor sexuali;
-epifiza ca şi suprarenalele, stimulează activitatea glandelor sexuale şi pigmentarea pielii;
-la fete organele sexuale intră în funcţiune la 15-16 ani, iar la băieţi la 17-18 ani;

Particularităţile analizatorilor
-se află la nivelul funcţional apropiat de cel al adultului;
-acuitatea, fineţea, forţa discriminatorie a informaţiei, condiţionează obţinerea anumitor
performanţe;

Particularităţile vieţii psihice.

-însuşirile S.N.C., în primul rând, cele două procese nervoase fundamentale: excitaţia şi inhibiţia, şi cele trei
caracteristici ale lor: forţa, mobilitatea şi echilibrul, reprezintă o condiţie naturală pentru dezvoltarea
psihică;
-pentru viaţa şi munca omului activitatea senzorială, constituită din senzaţii, percepţii şi reprezentări, este
absolut necesară;
-în adolescenţă se dezvoltă vederea la distanţă, capacitatea de percepere a culorilor, se stabilizează câmpul
optic şi creşte abilitatea de diferenţiere vizuală;
-la unii adolescenţi poate apare miopia, care este de obicei caracteristică pentru pubertate;
-în adolescenţă se dezvoltă acuitatea auditivă, tinerii sesizând cu uşurinţă sunetele false; fineţea auzului îi
face să reproducă cu uşurinţă melodii întregi;
-la adolescent se dezvoltă capacitatea de a sesiza substanţele după miros, la fete fiind mai evoluat mirosul
pentru flori şi parfumuri;
-depăşind gândirea concret-intuitivă, adolescentul este capabil de raţionamente abstracte, logice, pe baza lor
construind ipoteze sau teorii;
-capacitatea de argumentare devine unul din instrumentele cele mai utilizate ale gândirii; gândirea lor este
independentă, nu acceptă ideile altora;
-în adolescenţă se dezvoltă debitul verbal, fluenţa şi flexibilitatea verbală; se adoptă stilul propriu de
iscălitură; vorbirea este mai nuanţată, plastică deşi mai pătrund în vorbire şi expresii şablon, cuvinte
parazite, vulgarisme;
-la această vârstă se dezvoltă intens memoria logică, ceea ce îl ajută pe tânăr să înveţe cu eficienţă crescută;
-viaţa afectivă a adolescenţilor este bogată, intensă şi variată;
-acum se conturează şi se cristalizează simţul identităţii, adolescentul căutându-şi în primul rând identitatea
vocaţională; depune eforturi pentru autocunoaşterea înclinaţiilor, intereselor şi aptitudinilor;
-în adolescenţă conştiinţa de sine, ca latură a Eu-lui, primeşte noi dimensiuni;

În adolescenţă dezvoltarea psihică cunoaşte cea mai amplă dinamică. Procesul de formare a personalităţii se
realizează printr-o permanentă restructurare şi reînnoire.

Particularităţile activităţii motrice

-se continua procesul de influenţare a dezvoltării fizice corecte prin mijloacele cunoscute;
-se dezvoltă coordonarea neuro- musculară şi îndemânarea;
-băieţii preferă practicarea globală a jocurilor sportive;
-fetele preferă exerciţii ritmice pe muzică, fără eforturi mari;
-aptitudinile motrice se dezvoltă astfel : viteza se educă pe baza altor aptitudini, în mod special pe baza
forţei; forţa se dezvoltă utilizând exerciţii cu îngreuiere, încadrate în circuit; rezistenţa devine tot mai
accesibilă odată cu perfecţionarea funcţiilor organismului, sunt suportate eforturi de peste 3 min. şi
intensitate medie;

87
Finalităţile liceului propun formarea unui absolvent în măsură să decidă asupra propriei cariere, să fie
capabil să-şi aleagă propriile trasee de dezvoltare intelectuală şi profesională pentru ca apoi să se integreze
activ în viaţa socială.

Liceul, ca învăţământ secundar superior neobligatoriu trebuie să asigure absolventului:

Formarea capacităţii elevilor de a reflecta asupra lumii, de a formula şi de a rezolva probleme pe baza
relaţionării cunoştinţelor din diferite domenii.
Valorizarea propriilor experienţe, în scopul unei orientări profesionale optime pentru piaţa muncii şi/sau
pentru învăţământul superior.
În lecţiile de educaţie fizică , elevii sunt puşi în ipostaze variate, în care îşi dezvăluie capacităţile, trăsăturile
intime ale personalităţii.
Profesorul de educaţie fizică distinge existenţa caracteristicilor
individuale şi îi încurajează pe elevi în dezvoltarea acestora.
Dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu profesional, prieteni;
Dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita socială: comunicare, gândire critică, luarea
deciziilor, prelucrarea şi utilizarea contextuală a unor informaţii complexe;
Cultivarea expresivităţii şi a sensibilităţii în scopul împlinirii personale şi a promovării unei vieţi de calitate.
Formarea autonomiei morale;
Noutăţi în proiectarea curriculară la nivelul liceului:
Se acordă prioritate procesului de învăţare şi intereselor elevului;
Centrarea demersurilor didactice pe formarea şi dezvoltarea competenţelor de bază necesare pentru
continuarea studiilor şi integrarea pe piaţa muncii;
Diversificarea ofertei curriculare în conformitate cu filierele, profilurile şi specializările existente şi crearea
posibilităţii de a alege;
Conceperea liceului ca furnizor de servicii educaţionale determinând elevul să-şi aleagă propriul traseu de
învăţare;
Profesorul, în acest context devine organizator, îndrumător al experienţelor de învăţare;
Creşterea responsabilităţii liceului faţă de beneficiarii educaţiei;
Trecerea de la o cultură generală la o cultură funcţională ( specială).

Forma actuală a liceului cuprinde următoarele cicluri curriculare:

Ciclul de observare şi orientare, cuprinde clasele a VII- a – a- IX-a şi urmăreşte orientarea în
vederea optimizării opţiunii şcolare şi profesionale:
-descoperirea de către elev a propriilor afinităţi, aspiraţii şi valori în scopul construirii unei
imagini de sine pozitive;
-formarea capacităţii de analiză a setului de competenţe dobândite prin învăţare în scopul
orientării spre o anumită carieră profesională;
-dezvoltarea capacităţii de a comunica, inclusiv prin folosirea diferitelor limbaje specializate;
-dezvoltarea gândirii autonome şi a responsabilităţii faţă de integrarea în mediul social;

Ciclul de aprofundare, clasele a- X-a şi a- XI- a şi urmăreşte adâncirea studiului în profilul şi

specializarea aleasă :
dezvoltarea competenţelor cognitive, ce permit relaţionarea informaţiilor din domenii înrudite
ale cunoaşterii;
dezvoltarea competenţelor socio-culturale ce permit integrarea activă în diferite grupuri sociale;
formarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de acţiunile personale cu impact asupra
mediului social;
exersarea imaginaţiei şi a creativităţii ca surse ale unei vieţi personale şi sociale de calitate;
Ciclul de specializare, clasele a- XII –a şi a- XIII –a şi urmăreşte pregătirea în vederea integrării eficiente
în învăţământul universitar de profil sau pe piaţa muncii:
-dobândirea încrederii în sine şi crearea unei imagini pozitive asupra reuşitei personale;
-luarea unor decizii adecvate în contextul mobilităţii condiţiilor sociale şi profesionale;
-înţelegerea şi utilizarea modelelor de funcţionare a societăţii şi de schimbare socială;

88
Structura curriculumului : componentele noilor programe se structurează diferit la clasa a – IX - a, care
va face parte din învăţământul obligatoriu, faţă de clasele a- X-a – a- XII (XIII) –a care vor constitui liceul.
Structura diferenţiată pe filiere, profiluri şi specializări precum şi existenţa mai multor planuri-cadru,
conduc la modelarea unor licee cu personalitate proprie.

Planul de învăţământ pentru licee prevede pentru fiecare filieră, profil, specializare şi an de studiu un număr
de ore în trunchiul comun şi un număr de ore pentru disciplinele opţionale asigurate pe baza ofertei şi la
decizia şcolii. Pentru educaţie fizică mai sunt prevăzute şi ore de ansamblu sportiv, o oră pe săptămână pe o
grupă constituită, care poate intra în norma profesorului şi se poate desfăşura şi sâmbăta.

Trecerea de la un plan - cadru generic la mai multe reprezintă trecerea de la un învăţământ obligatoriu la un
învăţământ axat pe opţiunea elevului de a-şi continua studiile.

TIPURI DE C.D.S.
OPŢIONALUL DE APROFUNDARE, derivat dintr-o disciplină studiată în trunchiul comun,
care urmăreşte aprofundarea obiectivelor/competenţelor din curriculum nucleu prin noi unităţi de conţinut;
OPŢIONALUL DE EXTINDERE, derivat dintr-o disciplină studiată
în trunchiul comun, care urmăreşte extinderea obiectivelor/competenţelor generale prin noi obiective de
referinţă/ competenţe specifice şi noi conţinuturi;
OPŢIONALUL CA DISCIPLINĂ NOUĂ, introduce noi obiecte de studiu;
OPŢIONALUL INTEGRAT, introduce ca obiecte de studiu, noi discipline structurate în jurul
unei teme integratoare pentru o arie curriculară sau pentru mai multe;

PROGRAMA PENTRU OPŢIONAL

PENTRU CLASA a-IX-a

ARGUMENTUL, ½- 1 pagină, se motivează cursul;
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ, se formulează în aşa fel încât să exprime ce poate face elevul; pentru 1 oră/
săpt. – se formulează 5-6 obiective;
ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE;
LISTA DE CONŢINUTURI;
MODALITĂŢI DE EVALUARE, tipuri de probe: scrise, orale, practice, referate, proiecte (nu se includ
probele ca atare);
Dacă opţionalul se desfăşoară pe mai mulţi ani se formulează şi obiective cadru;
PENTRU CLASELE a- X-a – a-XII-a:
ARGUMENT, ½-1 pagină;
COMPETENŢE SPECIFICE, variază în funcţie de tipul de opţional; se formulează 6-8 competenţe
specifice, acestea trebuie corect formulate pentru a defini rezultatele aşteptate în urma instruirii;
CONŢINUT;
VALORI ŞI ATITUDINI;
SUGESTII METODOLOGICE, vor include tipuri de activităţi de învăţare şi modalităţi de evaluare;
În cazul în care opţionalul se desfăşoară pe toată perioada liceului se formulează şi competenţe generale.

Programa şcolară, ca document curricular urmăreşte să sublinieze rolul reglator al achiziţiilor elevilor în
plan formativ. Ea descrie oferta educaţională a unei anumite discipline pentru un parcurs şcolar determinat.
La ora actuală se urmăreşte:
-focalizarea actului didactic pe achiziţiile finale ale învăţării;
-accentuarea dimensiunilor acţionale în formarea personalităţii elevului;
-definirea clară a ofertei şcolii în raport cu interesele şi aptitudinile elevului precum şi cu
aşteptările societăţii;
În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe (ansambluri structurate de cunoştinţe şi
deprinderi dobândite prin învăţare) : generale, care se definesc pe obiect de studiu şi se formează pe durata
întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează pe durata unui an şcolar;

Precizări privind proiectarea demersului didactic:

89
-constă în anticiparea etapelor şi acţiunilor concrete de realizarea predării şi presupune următoarele acţiuni:
lectura personalizată a programei,
-planificarea calendaristică, proiectarea secvenţială (proiectarea unităţilor de învăţare);

Proiectarea didactică: acţiune continuă şi unitară, vizând întregul macrosistem, se realizează pe baza
curriculei, a evaluării rezultatelor anterioare şi a situaţiei existente;
Acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţii didactice şi educative pe baza unui sistem de operaţii
concretizate în programe de instruire diferenţiate prin creşterea performanţelor.
Acest act include acţiunile de planificare, programare, concretizare. Proiectarea curriculară are la baza
triada: predare; învăţare: evaluare;
Proiectarea didactică, fiind o activitate anticipată trebuie direcţionată spre realizarea finalităţilor fiecărui
ciclu.
Conceptul central al proiectării didactic este demersul didactic personalizat, iar instrumentul acestuia este
unitatea de învăţare. Demersul didactic exprimă dreptul profesorului de a lua decizii asupra modalităţilor pe
care le consideră optime în creşterea calităţii procesului de învăţământ, respectiv, răspunderea personală
pentru a asigura elevilor un parcurs şcolar individualizat, în funcţie de condiţii şi cerinţe concrete.

Documente de proiectare:

EŞLONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Este un document prin care se concretizează o concepţie privind constituirea unităţilor de învăţare,
distribuirea lor din punct de vedere al orelor alocate şi posibilităţile unei evaluări eficiente şi personalizate.
Distribuirea numărului de ore alocate unităţilor de învăţare pe
un an şi pe semestre, se face pe baza unei analize temeinice a resurselor existente.

PLANIFICAREA CALENDARISTICĂ
Document administrativ, ce corelează în mod personalizat elementele programei cu alocarea de timp
considerată optimă de către un profesor pe parcursul unui an.
Etape de realizare a planificării:
Realizarea asocierii dintre obiectivele de referinţă şi conţinuturi, împărţirea în unităţi de învăţare,
Stabilirea succesiunii de parcurgere a unităţilor de învăţare, alocarea timpului necesar fiecărei unităţi.

SUGESTII PRIVIND PROIECTAREA DIDACTICĂ

Clasa a IX-a până în prezent a fost un început de treaptă şcolară care reunea elevii din medii diferite, din
care cauză, educaţia fizică trebuia abordată într-un mod mai special.
Documentele de proiectare sunt şi ele diferite faţă de cele pentru clasele a- X-a, a- XI- a şi a – XII-a.
Profesorul va stabili unităţile de învăţare abordate în funcţie de colectiv, de baza materiale şi de asigurarea
premiselor pentru a putea trece mai uşor la un demers didactic în clasa a – X- a bazat pe oferte şi opţiuni.
La clasa a- IX-a în trunchiul comun apar 2 ore de educaţie fizică pe săptămână , dar se poate obţine şi o oră
din curriculum la decizia şcolii, astfel asigurându- se o pregătire mai eficientă a elevilor. Proiectarea
didactică se realizează asemănător cu clasele a- VII-a şi a- VIII-a, formulându-se tot obiective cadru şi de
referinţă, abordându-se succesiv unităţile de învăţare şi utilizându-se aceleaşi conţinuturi; planificarea
aceasta liniară asigură o însuşire cât de cât unitară a programei.

DOCUMENTE DE PROIECTARE.

EŞALONAREA ANUALĂ A UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Pentru elaborarea acestui document, profesorul pe baza analizei resurselor umane şi materiale, va stabili
unităţile de învăţare pe care le va preda, numărul de ore alocat cât şi caracterul lor: principal, secundar,
astfel putând asigura premisele necesare trecerii în clasa a- X-a la un demers didactic bazat pe oferte şi
opţiuni.

90
PLAN CALENDARISTIC – exemplu:

UNITATEA ŞCOLARĂ:

PROFESOR:

PLAN CALENDARISTIC- CLASA a- IX-a

Semestrul II Anul şcolar 2001/2002

La nivelul obiectivelor de referinţă se trec doar codificările preluate din programă.

PROIECTAREA UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
Unitatea de învăţare reprezintă o categorie de conţinut din programa şcolară, proiectată în eşalonarea
anuală. La elaborarea ei se precizează:

Denumirea;
Obiectivul de referinţă căruia i se subordonează;
Precizarea clasei pentru care se elaborează şi numărul de lecţii prevăzut;

Programarea evaluărilor se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului instructiv-

educativ.

Calitatea motrică , forţa, se evaluează prin cuplu de două probe vizând segmente diferite, conform opţiunii
elevilor. Fiecare probă se notează separat iar în catalog se trece media rezultată din cele două note.

VITEZA: NAVETA 5x10 m

REZISTENŢA : NAVETA : 16 x 50m –f; 20 x 50m- b; Celelalte probe sunt aceleaşi ca şi la clasa a –VIII-
a
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului. La probele din sistemul
naţional se adaugă şi probe de evaluare curentă.

Sistemul naţional de evaluare dă baremele minimale, corespunzătoare notei 5, fiecare profesor fiind nevoit
să-şi realizeze propriile scale de notare în funcţie de particularităţile elevilor săi. Pentru probele care nu sunt
măsurabile trebuie elaborate criterii concrete şi aduse la cunoştinţa elevilor.

Clasa a-X-a şi a-XI-a fac parte din ciclul curricular de aprofundare, iar demersul didactic se centrează pe
formarea şi dezvoltarea competenţelor specifice. La acest nivel profesorul îşi va centra activitatea pe
rolurile sale de organizator , mediator şi de consilier curricular.

În programa şcolară sunt definite două categorii de competenţe: generale, care se formează pe durata
întregului ciclu liceal; specifice, se deduc din cele generale şi se formează pe durata unui an şcolar;
Pentru clasa a-X-a, la toate profilurile şi specializările, planul de învăţământ prevede două ore în trunchiul
comun. La clasa a-X-a se urmăreşte ca finalitate realizarea unor competenţe specifice iar activitatea se
organizează încă de la trunchiul comun pe baza criteriului ofertei liceului şi opţiunii elevilor.

Competenţele specifice sunt ansambluri de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi tehnici, dobândite pe

parcursul procesului de instruire.

În situaţia în care, la oferta profesorului toţi elevii optează pentru o singură ramură/ probă sportivă, procesul
didactic conţine acea probă, iar activitatea se desfăşoară concomitent pe cel puţin două grupe valorice, în

91
spaţii diferite. Oferta şcolii va cuprinde şi conţinuturile obligatorii care corespund probelor de evaluare
prevăzute pentru semestrul respectiv.

Educaţia fizică în învăţământul profesional - Şcoala de arte şi meserii

FINALITĂŢI EDUCAŢIONALE

În conformitate cu prevederile programului PHARE, a Legii Învăţământului şi strategiei de dezvoltare a

învăţământului profesional, noua programă reglementează predarea educaţiei fizice în învăţământul
profesional.
Prin modul de concepere a conţinutului programei şcolare se urmăreşte ca învăţământul profesional să
capete un puternic caracter formativ prin organizarea unui proces didactic axat pe activităţi practice,
contribuind în acest mod la realizarea idealului educaţional al învăţământu1ui românesc.
Prin parcurgerea programei şcolare, în cei 3 ani de studiu, se preconizează realizarea următoarelor finalităţi
instructiv - educative:
-obişnuinţa de a folosi echipamentul specific practicării exerciţiilor fizice în condiţii de igienă
personală;
-formarea deprinderii de a amenaja şi de a întreţine spaţiile în care se practică exerciţiile fizice
atât în cadrul lecţiilor, cât şi în afara acestora;

-menţinerea unei atitudini corporale corecte (globală şi segmentară) în acte şi acţiuni motrice cu
caracter sportiv şi profesional;
-folosirea factorilor naturali pentru realizarea clădirii organismului şi creşterii vigorii fizice in
condiţii de ocrotire a mediului;
-deţinerea unei bune condiţii fizice care să permită elevului realizarea activităţii şcolare,
profesionale si extraşcolare în condiţii de eficienţă;
-valorificarea deprinderilor motrice de bază şi specifice unor probe şi ramuri sportive în activităţi
şcolare, profesionale şi extraşcolare;
-folosirea exerciţiului fizic în vederea combaterii şi prevenirii instalării unor atitudini deficiente
generate de activitatea profesională;
-creşterea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice;
-capacitatea de a manifesta o conduită civilizată în cadrul grupului din care face parte elevul,
acţionând în spiritul fairplay, al respectului pentru valorile umane.

OBIECTIVE GENERALE
Favorizarea menţinerii unei stări de sănătate optime şi consolidarea deprinderilor igienico-sanitare specifice
practicării educaţiei fizice şi a sportului.
Influenţarea dezvoltării fizice corecte şi armonioase a organismului elevilor.
Menţinerea unei bune condiţii fizice prin dezvoltarea în continuare a calităţilor motrice de bază, adaptate
specificului familiilor ocupaţionale pentru care se pregătesc elevii.
Consolidarea deprinderilor motrice de bază şi a celor specifice familiilor ocupaţionale şi a unor ramuri de
sport.
Formarea obişnuinţei şi practicarea sistematică a exerciţiilor fizice.

92
Contribuţia la formarea personalităţii elevilor în spiritul demnităţii şi respectului pentru valorile umane,
pentru desfăşurarea unor activităţi utile, aducătoare de bunuri materiale.
PRECIZĂRI METODICO-ORGANIZATORICE
Programa şcolară este un document obligatoriu de aplicarea căreia răspund profesorii de educaţie fizică şi
directorii unităţilor de învăţământ. În funcţie de zona geografică, tradiţii şi baza materială existentă, pe
lângă conţinutul menţionat, în programă, pot fi predate şi alte deprinderi ce aparţin altor ramuri de sport,
cum ar fi: oina, rugby, sporturi de iarnă, lupte sau badminton.
Pentru a cunoaşte nivelul de pregătire ale elevilor, la începutul anului I, profesorul are obligaţia de a realiza
o testare iniţială, aplicând sistemul naţional de evaluare şi în funcţie de rezultatele obţinute îşi va concepe
documentele de proiectare a demersului didactic.
În dezvoltarea calităţilor motrice se va acţiona atât cu mijloace specifice, cât şi nespecifice (aparţinând
diferitelor ramuri de sport). Pentru realizarea acestui obiectiv, de regulă, nu se stabilesc teme de lecţie,
acţionarea asupra lor fiind permanentă.
Săriturile prevăzute la capitolul de atletism se vor realiza în funcţie de existenta gropii de sărituri. Acolo
unde acesta nu există se va efectua numai săritura în înălţime prin păşire, cu aterizare pe saltele de
gimnastică.
Jocul sportiv poate fi unul singur pentru toată clasa, în cazul handbalului şi baschetului sau două jocuri la o
clasă, de exemplu fotbal băieţi şi handbal fete.
Săriturile din gimnastică prevăzute în programă sunt obligatorii în măsura în care în şcoală există aparatele
respective. Dacă acestea nu există profesorul va opta pentru o săritură ce se poate efectua la aparatul
existent.
În abordarea conţinutului instruirii profesorul se va preocupa de cunoaşterea particularităţii ce priveşte
solicitarea fizică a elevilor, potrivit specificului activităţii profesionale şi în funcţie de aceasta să cuprindă în
exersare mijloace psiho-motrice care să faciliteze integrarea eficientă la viitorul loc de muncă. În acelaşi
scop, la terminarea şcolii profesionale şi de ucenici, elevii trebuie să cunoască şi să fie în măsură să aplice
complexe de exerciţii cu caracter preventiv şi compensator, segmentare şi globale, combătând în acest mod
instalarea unor deficienţe fizice generate de specificul meseriei practicate.
Din punct de vedere al solicitărilor fizice, familiile ocupaţionale pe baza cărora operează învăţământul
profesional din Phare VET se grupează după gradul lor de dificultate în următoarele grupe:
GRUPA 1. Solicitări uşoare:
-electrotehnica;
-electronica, automatica, informare tehnologică industrială;
-tehnici audiovizuale şi comunicaţii;

-comerţ şi servicii;
-finanţe, administraţie, management;
-servicii şi producţie artizanale;
-sănătate şi protecţie socială.
GRUPA 2. Solicitări medii:
-mecanica şi tehnologia materialelor;
-chimie industrială;
-industria alimentară;
-fabricarea produselor din lemn;
-industrie uşoară;
-alimentaţie publică;

93
 turism şi activităţi conexe.

GRUPA 3. Solicitări dificile:

-construcţii şi lucrări publice;
-minerit si prelucrarea minereurilor;
-extracţia şi tratarea petrolului şi gazelor;
-agricultura;
-transporturi.

Faţă de conţinuturile prevăzute în programă şi S.N.Ev., elevii clasei a-X-a vor trebui să dovedească
următoarele competenţe:
-să efectueze corect o structură tehnico-tactică din jocul sportiv ales şi să realizeze joc
bilateral pe terenuri şi cu efective reduse, respectând regulamentul de joc.
-să stăpânească tehnica unei probe atletice şi să concureze la întrecerile organizate în lecţii
sau alte activităţi;
-să poată realiza cerinţele tehnice la una din ramurile gimnasticii;
-să manifeste indici de forţă la nivelul a două segmente musculare diferite;
Proiectarea didactică pentru orele din trunchiul comun trebuie să ţină seama de următoarele elemente:
-existenţa sălilor de sport în majoritatea liceelor;
-se înlocuieşte planificarea liniară bazată pe sisteme de lecţii cu ciclurile tematice care cuprind
toate probele / ramurile sportive;
-obiectivele operaţionale ale temei se înlocuiesc cu competenţe derivate ale ciclului tematic;
-demersul didactic se poate realiza pe grupe, având o temă principală şi una secundară sau cu
toată clasa deodată;
-repartizarea unităţilor de învăţare i se face pe trei etape: etapa I toamna, etapa II, iarna, etapa
III, primăvara-vara;
-exersarea probei opţionale din ciclul tematic se face pe durata a 20-25 de min. utilizând un
conţinut variat iar pentru proba secundară se alocă 10-
15 min.;
ETAPA I : ciclul tematic este rezervat atletismului, oferta optima
fiind de 3-4 probe. Numărul de lecţii alocate atletismului: 13
Tema secundară, este cea de joc sportiv şi îi revine o durată de 10-15 min. La nivelul clasei a-X-a
dezvoltarea aptitudinilor motrice se realizează pe două căi:
-sub raport de influenţare;
-sub aspect de dezvoltare, atribuindu-se un timp relativ apropiat de timpul alocat ciclului
tematic principal;
ETAPA II: coincide cu perioada timpului nefavorabil şi a perioadei de iarnă. În această etapă există două
cicluri tematice: cel de gimnastică, 28 min. şi cel de forţă, 12-14 min.
ETAPA III : ciclul tematic este rezervat jocului sportiv iar a doua temă pentru întreaga clasă, alergarea de
rezistenţă pe distanţe standard.
Cunoştinţe teoretice:
-Norme privind protecţia muncii în activităţile de educaţie fizică şi sport şcolar;
-Rolul şi importanţa practicării exerciţiilor fizice;
-Sistemul de cerinţe prevăzut în Sistemul Naţional de evaluare;
-Cunoaşterea principalelor prevederi ale regulamentelor pe ramuri de sport cuprinse în
programă;
Prezentele cunoştinţe vor transmise elevilor în mod eşalonat, prin forme şi modalităţi specifice, în cadrul
activităţilor practice.

94
MODALITATI DE APLICARE A SISTEMULUI DE EVALUARE:
Aptitudinea motrică, forţă se evaluează printr-un cuplu de 2 probe vizând segmente diferite, conform
opţiunii elevului. Fiecare probă se apreciază prin note. În catalog se înscrie media rezultată din cele două
note.
La atletism elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog reprezentând media notelor obţinute la evaluarea celor
două probe din sistem. În situaţia în care nu există spaţiul necesar susţinerii celor două probe de alergare
acestea se înlocuiesc cu navetele 5X10, şi l6-20X50m.
La gimnastică elevii vor fi apreciaţi cu o notă în catalog pe baza evaluării la una din probele prevăzute,
pentru care a optat elevul.
Jocul sportiv se va evalua prin una din probele prevăzute, pentru care a optat elevul, înscriindu-se în catalog
nota obţinută. Elevii care optează pentru executarea unor elemente tehnice izolate vor fi apreciaţi din nota
maximă 9. Elevii care optează pentru evaluarea prin joc bilateral vor fi apreciaţi din nota maximă 10.
Distribuirea probelor de evaluare pe semestre este la latitudinea profesorului, cu condiţia asigurării
pregătirii corespunzătoare şi susţinerii a minimum 2 probe semestrial.
Proiectarea unităţilor de învăţare
Autonomia profesorului:
-alegerea conţinuturilor – curriculum, programe alternative;
-alegerea probelor de control în conformitate cu sistemul naţional şi fişele individuale;
-alegerea instrumentelor de evaluare din programele alternative;
-conceperea unei scări proprii de notare;
-alege maniera de abordare a conţinuturilor;
-posibilitatea de a adopta o serie de mijloace ajutătoare;
-posibilitatea de a renunţa la globalizare şi de a adopta structuri complexe.

Metodologia întocmirii planificărilor

La nivelul catedrei:
-cunoaşterea plajei orare la fiecare clasă;
-studierea programei şi alegerea conţinuturilor tematice;
-stabilirea probelor de evaluare;
-analiza situaţiei dotărilor şi a bazei materiale;
-stabilirea scalei de notare a catedrei, la toate probele de control, în funcţie de numărul
de ore;
-elaborarea unui proiect de orar corelat cu plajele orare. Acest proiect va fi înaintat
conducerii şcolii;
-găsirea unor alternative de efectuare a activităţilor în perioada
nefavorabilă, în funcţie de dotări şi plaja orară;
-să-şi orienteze politicile şi strategia în funcţie de ciclurile curriculare;
-se va ţine cont de opţiunile elevilor şi de tradiţia sportivă a şcolii.

La nivel de profesor :
-să cunoască componenţa clasei – nr., sex;
-să cunoască nivelul de pregătire al elevilor din clasă;
-să interpreteze rezultatele evaluărilor din fişa anului şcolar trecut;
-extragerea din programă a conţinuturilor care vor asigura eficienţă în condiţiile de
dotare existente;
-evitarea interferenţelor negative în abordarea unităţilor de învăţare;
-fiecare unitate de învăţare va cuprinde 6-7 lecţii şi se va termina cu evaluare;
-se vor proiecta 1-2 sarcini de lecţie în schiţe reale cu tratarea diferenţiată a elevilor.

95
ÎNVĂŢĂMÂNTUL SPECIAL

Aspecte generale legate de problematica handicapului; delimitarea noţiunilor de deficienţă, incapacitate,

handicap

Analizând situaţia persoanei cu handicap, în raport cu boala, P. Wood propune o terminologie pe trei paliere
(termeni): deficienţa sau infirmitatea, care, cuprinde orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri
sau a unei funcţii anatomice, fiziologice, descriind tulburări la nivelul organismului ; incapacitatea, care,
înglobează orice restricţie, diminuare, lipsă ori pierdere ( rezultată dintr-o deficienţă), a capacităţii de a
efectua o activitate în condiţii considerate ca normale pentru o fiinţă umană; handicapul, care, este definit
ca dezavantajul unei persoane, ca urmare a unei deficienţe sau incapacităţi, care limitează sau împiedică
satisfacerea totală sau parţială a sarcinilor considerate ca normale pentru ea ( Zamfir, Vlăsceanu, 1993).

În consecinţă, termenul “handicap” desemnează rolul social al persoanei cu deficienţă sau incapacitate.

Conform O.N.U., “HANDICAPUL este influenţat de relaţia dintre persoana deficientă şi mediul său “.
Principii fundamentale de protecţie socială a persoanelor cu handicap :
-principiul prevenirii deficienţelor;
-principiul intervenţiei educaţionale precoce;
-principiul abordării globale şi individualizate a copiilor cu nevoi speciale;
-principiul drepturilor şi şanselor egale;
-principiul asigurării unei educaţii şcolare de o calitate similară cu cea oferită copiilor de
aceeaşi vârstă.;
-principiul asigurării serviciilor şi structurilor de sprijin;
-principiul cooperării şi parteneriatului.
E.F.S. sunt activităţi cu un rol deosebit în învăţământul special, rol
exprimat prin varietatea formelor de activitate, de organizare şi caracterul lor stimulativ în vederea creşterii
şi dezvoltării atât din punct de vedere fizic, intelectual şi psihic. Conţinutul învăţământului este structurat în
funcţie de specificul şcolii, urmărindu-se educarea copiilor handicapaţi pentru ai integra în societate.
Această integrare trebuie privită atât din punct de vedere profesional (economic, adică însuşirea unei
meserii pentru a-şi câştiga existenţa, cât şi individual (prin adaptarea personalităţii la condiţiile de viaţă
determinate de existenţa deficienţei).
E.F.S. în şcolile speciale, îşi realizează funcţiile şi obiectivele în mod specific. Funcţiile E.F.S sunt
următoarele:
-funcţia de integrare;
-funcţia de relaţie;
-funcţia de recuperare, compensare;
-funcţia socială;
Obiectivele, sunt comune şcolilor speciale şi decurg din obiectivele generale ale E.F.S., prezentând anumite
caracteristici în funcţie de diferitele categorii de deficienţe.
Tipuri de deficienţe:
deficienţe mintale, iau în considerare coeficientul de inteligenţă QI:
-intelectul de limită (sau liminar), acesta se află la graniţa dintre normalitate şi deficienţa
propriu-zisă ; copiii cu astfel de deficienţă pot fi integraţi în colectiv, utilizându-se orientări strategice noi :
ex. educaţia incluzivă
-deficienţa mintală de gradul I – debilitatea mintală, corespunde ca nivel de dezvoltare
psihică, vârstei cronologice de maximum 7-12 ani. La acest nivel copiii sunt instruiţi în grădiniţe şi şcoli
speciale.
-deficienţa mintală de gradul II – imbecilitatea, corespunde ca dezvoltare, vârstei cronologice
între 3-7 ani. La acest nivel se necesită asistenţă socială, sunt semi recuperabili.

96
 -deficienţa mintală de gradul III – idioţia, corespunde ca dezvoltare, vârstei de 3 ani,
dezvoltare psihică minimă, irecuperabili.
-copiii cu deficienţe de învăţare;

deficienţe senzoriale:
1. deficienţe de auz;
2. deficienţe de vedere.

deficienţe fizice – motorii;

tulburări de limbaj;
tulburări de comunicare şi relaţionare – autismul;

DEFICIENŢE SENZORIALE
Acestea sunt determinate de unele disfuncţii sau tulburări la nivelul principalilor analizatori cu implicaţii
majore asupra desfăşurării întregii vieţi.
Datorită particularităţilor celor doi analizatori, auditiv şi vizual, este necesară o abordare separată a
tulburărilor ce apar la nivelul acestora. Astfel au apărut surdologia şi tiflologia.

Deficienţe de auz
Acestea fac obiectul surdopsihopedagogiei, ştiinţă interdisciplinară care studiază particularităţile dezvoltării
psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive, stabileşte cauzele şi consecinţele pierderii auzului,
mijloacele de recuperare, compensare şi educare în vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa
socială şi profesională, principiile şi modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul
şcolar şi profesional, activitatea relaţională cu familia, factorii sociali şi educaţionali.
Deficienţele de auz sunt în cele mai multe cazuri consecinţa unor malformaţii sau dereglări anatomo-
fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Deficienţele pot fi clasificate în:
-surditate de transmisie(de conducere);
-surditate de percepţie;
-surditate mixtă;
Alte clasificări:
-după BIAF –Biroul internaţional de audio-fonologie:
1. hipoacuzie uşoară;
2. hipoacuzie medie;
3. hipoacuzie severă;
-după momentul apariţiei deficienţei:
a) deficienţe ereditare ;

deficienţe dobândite;
-deficienţe prenatale
-deficienţe perinatale (neonatale);
-deficienţe postnatale;
-surdo-muţii, copii născuţi surzi sau surziţi în primii ani de viaţă care nu şi-au însuşit limbajul;
-surzii târzii sau asurziţi; surditatea a intervenit după 5-6 ani , copiii au deja fixat mecanismul
vorbirii;
-hipoacuzicii sau surzii parţiali, au urme de auz, pot fi mai uşor demutizaţi;
Particularităţile dezvoltării psihofizice şi cele psihopedagogice:
-dezvoltarea fizică generală este relativ normală în condiţii de alimentaţie şi îngrijire
corespunzătoare.
-datorită handicapului apar unele atitudini forţate: capul şi gâtul înclinate înainte şi orientate
spre sursa de zgomot; umeri asimetrici; toracele insuficient dezvoltat din cauza unei respiraţii lente;
capacitate respiratorie scăzută; coloana vertebrală prezintă deviaţii atât în plan sagital cât şi în plan frontal;
majoritatea copiilor au platfus din care cauză au mersul târşit;

97
 -prezintă tulburări ale echilibrului şi a orientării în spaţiu determinate de afecţiunile la nivelul
urechii interne;
-au o coordonare slabă a mişcărilor;
-gesturile şi mimica se însuşesc în mod spontan în comunicarea deficientului de auz;
-dezvoltarea psihică prezintă o anumită specificitate, determinată de gradul exersării proceselor
cognitive şi de particularităţile limbajului mimico-gesticular; gândirea surzilor nedemutizaţi operează cu
simboluri iconice spre deosebire de surzii demutizaţi la vârste mici , a căror gândire foloseşte simboluri
verbale saturate de elemente vizuale;
-memoria cognitiv – verbală se dezvoltă lent, în timp ce memoria vizual-motrică şi afectivă au
o dezvoltare mai bună.
-sunt afectate şi relaţiile sociale integrarea într-un grup social-profesional, determinând
conduite de izolare, sentimente de inferioritate, stări depresive, lipsă de interes.
Obiective specifice:
Dezvoltarea aparatului respirator;
Dezvoltarea simţului echilibrului, coordonării, simţul ritmului;
Dezvoltarea şi educarea trăsăturilor morale, de voinţă , dorinţa de integrare socială;
Indicaţii metodice:
Durata lecţiei –45-pauză 15;
Se lucrează pe grupe mici 14-15;
Exerciţiile se pot executa pe muzică, în aer liber;
Este recomandat utilizarea jocurilor, a ştafetelor;
Se recomandă utilizarea elementelor din dans;

Deficienţe de vedere
Acestea sunt incluse în cadrul deficienţelor senzoriale şi sunt studiate de tiflo psihopedagogie.
Tiflopsihologia, se ocupă cu studiul particularităţilor dezvoltării psihice a persoanelor cu deficienţe de
vedere, tiflopedagogia, se ocupă cu educarea şi instruirea deficienţilor de vedere. Prin tipologia variată şi pe
baza consecinţelor asupra vieţii psihice şi sociale ale individului, această categorie de deficienţe are o
puternică influenţă asupra calităţii relaţiilor care se stabilesc cu mediul.

Principalii indici funcţionali ai deficienţei vizuale sunt:

Acuitatea vizuală-distanţa la care ochiul poate percepe distinct obiectele;
Câmpul vizual - spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci când priveşte fix un
obiect;
Sensibilitatea luminoasă;
Sensibilitatea de contrast;
Sensibilitatea cromatică;
Eficienţa vizuală;
Funcţia analizatorului vizual este răspunzătoare de trei elemente:
Percepţia luminii;
Percepţia formei;
Percepţia culorilor;
Clasificări:
În funcţie de modificările indicilor funcţionali ai vederii:
afecţiuni care evoluează cu scăderea acuităţii vizuale - miopii; hipermetropii; astigmatism;
- afecţiuni care evoluează cu alterări ale câmpului vizual;
- afecţiuni care evoluează cu tulburări ale vederii binoculare (strabismul, diplopia);
- afecţiuni care evoluează cu tulburări de adaptare la întuneric şi la lumină;

- afecţiuni care evoluează cu alterări ale sensibilităţii cromatice;

în funcţie de indicele acuităţii vizuale:
-ambliopie uşoară – indicele de acuitate între 0,5- 0,3
-ambliopie medie - indicele de acuitate între 0,2- 0,1

98
 -ambliopie forte - indicele de acuitate cu valori sub 0,1
după gradul leziunii optice şi nivelul utilizării resturilor de vedere:
- orbire absolută - fără perceperea luminii;
- orbirea socială(practică)- resturile de vedere nu sunt suficiente pentru orientarea în spaţiu;
- alterări ale câmpului vizual;
în funcţie de momentul instalării tulburărilor la nivelul analizatorului vizual:
-deficienţe vizuale congenitale;
-deficienţe vizuale dobândite: la vârsta micii copilării (0-3 ani); la vârsta preşcolară(3-7 ani); la
vârsta şcolară mică (7-10 ani); după vârsta de 10 ani;
De reţinut: este important să cunoaştem vârsta la care s-a instalat
tulburarea vizuală deoarece, în funcţie de vârstă, putem şti care este experienţa vizuală a persoanei.
În funcţie de prezenţa sau absenţa reprezentărilor vizuale putem identifica următoarele tipuri de
deficienţe:
-orbire congenitală – fără nici o reprezentare vizuală;
-orbire survenită până la vârsta de 3 ani;
-orbire survenită după vârsta de 3 ani – cu reprezentări vizuale; Deficienţe asociate - reprezintă
o categorie aparte de tulburări, prin care sunt afectate două sau mai multe componente bio - psihice ale
individului.
Tipuri:
-orbire şi / sau surdomutitate asociate cu deficienţe de intelect;
-orbire asociată cu surdomutitate;
-orbire asociată cu tulburări tactile;
-orbire asociată cu tulburări de echilibru;
-orbire asociată cu tulburări olfactive şi / sau gustative;
-orbire asociată cu tulburări motrice;
-asocieri de trei sau mai multe tipuri de tulburări senzoriale; Cauzele care determină
deficienţele de vedere :
-malformaţii congenitale: anomalii ereditare; anomalii neereditare;
-cauze care acţionează perinatal sau postnatal :boli infecţioase; intoxicaţii cu diferite substanţe;
traumatisme, arsuri; cauze diferite ;
Indicaţii metodice:
-acest handicap determină o serie de consecinţe primare care sunt în legătură cu scăderea
fluxului de informaţii vizuale, ele influenţând şi
dinamica proceselor corticale şi intervenţia unor mecanisme fiziologice şi psihice cu rol
compensator al deficitului de vedere.
Deficienţele de vedere determină şi o serie de consecinţe secundare, mai ales în sfera activităţii
fizice şi a ţinutei corporale: ţinută corporală defectuoasă, determinată de poziţionarea segmentelor corpului
în funcţie de posibilitatea recepţionării cât mai clare a imaginii pe retină; determină încetiniri în evoluţia
motricităţii, mersul prudent şi lipsa alergării determină o slăbire a sistemului muscular şi osos, determină
chiar tulburări în respiraţie, uneori prezintă şi tulburări neuro-motorii;
Reprezentările sunt adesea incomplete parţiale, eronate, sărace în detalii;
Memoria nevăzătorului are unele particularităţi, ea trebuind să ofere o serie de informaţii
necesare orientării în spaţiu;
Gândirea are particularităţi legate de tipul de orbire şi de modalităţile cunoaşterii senzoriale în
care este antrenată persoana deficientă;
Din punct de vedere afectiv, unii copii pot manifesta o atitudine pasivă, de neîncredere în
forţele proprii, timiditate, izolare, alţii sunt foarte agitaţi, violenţi;
Întreaga activitate în cadrul orelor de educaţie fizică este orientată spre dezvoltare fizica
armonioasă: mişcările trebuie realizate cu amplitudine şi cu ritm şi localizate în zonele care trebuie
fortificate; se va acţiona asupra ţinutei, mersului , alergării; se vor utiliza formaţii variate: semicerc, cerc,
perechi; se folosesc terenuri delimitate cu marcaje moi, se utilizează obiecte sonore;

99
Deficienţe fizice (motorii)

Aceste deficienţe afectează în mod special componentele motrice ale persoanei, atât sub aspect neuro-motor
cât şi psiho-motor, determinând o serie de consecinţe în planul imaginii de sine a persoanei şi în relaţiile cu
factorii de mediu sau cu alte persoane.

Grupe de tulburări:
1. Boli genetice şi congenitale:
Sindromul Langdon- Down – boală genetică ce se caracterizează prin hipotonie generalizată şi
dimorfism tipic (mongoloismul), asociate cu deficienţe de intelect.
Malformaţii ale aparatului locomotor, unele transmise pe cale ereditară: acheilopodia (lipsa
mâinilor şi picioarelor); camptodactilia şi polidactilia;
Diformitatea Sprengel (umărul ridicat congenital);
Toracele “ în pâlnie”;
Luxaţia congenitală a şoldului;
2. Boli de creştere:
rahitismul;
piciorul plat;
hipotrofia staturală (nanismul);
inegalitatea membrelor;
osteocondrodistrofiile;
malformaţiile coloanei vertebrale;
3. Sechele posttraumatice:
paraplegia posttraumatică;
paralizia obstetricală;
alte tipuri de pareze de origine medulară;
retracţia ischemică a flexorilor degetelor (boala Volkmann);
4. Deficienţe osteo-articulare şi musculare:
traumatisme musculotendinoase;
retracţii musculare:torticolis, contractura în abducţie a umărului, fibroza progresivă a
cvadricepsului, şoldul în resort;
Deficienţe preponderent neurologice: - boli ale neuronului motor central;
- boli ale neuronului motor periferic;
Din punctul de vedere al psihomotricităţii, următoarele componente sunt implicate în actele motrice ale
individului:
conduite motrice de bază (instinctuale): coordonare oculomotorie; reacţiile de menţinere a echilibrului;
coordonarea dinamică generală;
conduitele neuromotorii – au ca substrat componentele neuromotorii ale psihomotricităţii reprezentate de
tonusul muscular şi reflexele neuromusculare:
- conduitele şi structurile perceptiv – motrice: elaborarea şi perfecţionarea mişcărilor, percepţiile spaţiale,
temporale;
- structurile perceptiv-motrice: schema corporală, lateralitatea, organizarea spaţială (cunoaşterea spaţială,
orientarea spaţială, organizarea elementelor din spaţiul înconjurător, înţelegerea relaţiilor spaţiale),
organizarea temporală (ordinea şi succesiunea unor secvenţe de mişcare sau activitate, durata intervalelor
dintre două secvenţe sau activităţi, ciclicitatea unor momente sau perioade, ritmicitatea secvenţelor) ;

În funcţie de aceste elemente ale psihomotricităţii, se pot identifica mai multe categorii de tulburări:
- tulburări de expresie motrică;
-tulburări care afectează comunicarea motrică;
-tulburări de realizare motrică;
-tulburări
- de schemă motrică;
-tulburări de structură spaţială şi orientare temporală;
-tulburări de lateralitate;

100
PSIHOMOTRICITATEA – privită sub aspectul formării, dezvoltării, educării şi integrării sale în sfera
funcţională a psihicului uman, îmbracă aspecte foarte variate datorită interferenţelor determinate de relaţiile
permanente ale individului cu mediul înconjurător, în procesul adaptativ şi educaţional la care este supus.
Ea este privită ca fiind o conjugare a funcţiilor psihice cu cele motrice, ca o funcţie complexă a sistemelor
superioare de adaptare şi integrare.
Manifestările din sfera motricităţii trebuie privite în strânsă relaţie cu dezvoltarea intelectuală, expresia
verbală şi grafică, maturizarea afectiv-motivaţională şi calitatea relaţiilor interindividuale ca expresie a
maturizării sociale.

TULBURĂRI DE LIMBAJ
Deficienţele de limbaj reprezintă disfuncţiile intervenite în recepţionarea, înţelegerea, elaborarea şi
realizarea comunicării scrise şi orale datorită unor afecţiuni de natură organică, funcţională, psihologică sau
educaţională care acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării limbajului.
Datorită importanţei limbajului în structura şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare al acestuia ar
putea avea efecte şi asupra calităţii operaţiilor gândirii, relaţiilor cu ceilalţi şi structurării personalităţii
copilului.

CLASIFICARE – după E.VERZA, după criterii: anatomo-fiziologice, etiologice, lingvistice şi psihologice:

tulburări de pronunţie: dislalia ; rinolalia; dizartria;
tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii : bâlbâiala; tahilalia; bradilalia; logonevroza; aftongia; tulburări pe
bază de coree;
tulburări de voce: afonia; disfonia; fonastenia;
tulburări ale limbajului citit-scris :dislexia-alexia; disgrafia- agrafia; tulburări polimorfe: afazia; alalia;
tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar; întârziere în dezvoltarea
generală a vorbirii;

EXPLICAREA UNOR TERMENI referitor la tulburările de limbaj :

-afonie, imposibilitatea de a vorbi ca urmare a lezării laringelui sau a nervilor;
-afazie, pierderea totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat;
-bâlbâială, pronunţare neclară;
-bradifazie, faptul de a vorbi cu o încetineală anormală;
-bradilalie, ritm lent de articularea cuvintelor- la unele boli nervoase;
-dislalie, greutate în pronunţarea cuvintelor, determinate de malformaţii sau leziuni ale
organelor senzoriale receptoare sau emiţătoare;
-dislexie, tulburare la citit, tulburări ale înţelegerii simbolurilor grafice;
-disfonie, alterare a vocii datorită unor leziuni ale coardelor vocale;
-disartrie, articulare defectuoasă a cuvintelor;

Tulburări de comportament, manifestări ale conduitei în neconcordanţă cu mediul social.

Tipuri: neascultarea, agresiunea, mutismul.

TULBURARI DE COMUNICARE ŞI RELAŢIONARE - AUTISMUL

Este o categorie de copii care prezintă dificultăţi de comunicare şi relaţionare cu cei din jur, acestea
asociindu-se cu deficienţe de intelect..

Educaţia fizică în învăţământul superior

IULIU HAŢIEGANU afirma: “Cetatea universitară afară de cultură, are nevoie şi de aer, de lumină,
soare, apă, aceste izvoare grandioase ale tămăduirii pe care nu le poate da decât EDUCAŢIA FIZICĂ.” .
Ca latură a educaţiei integrale, educaţia fizică, prin obiectivele şi conţinuturile urmărite, contribuie la
asigurarea unui echilibru optim între activitatea intelectuală şi cea fizică, aceasta, fiind suportul activităţii
intelectuale.

101
Obiective urmărite la acest nivel:
-Îmbunătăţirea stării de sănătate şi o dezvoltare fizică armonioasă;
-Prevenirea şi corectarea atitudinilor deficiente;
-Perfecţionarea nivelului de motricitate generală şi creşterea caracterului ei aplicativ;
-Înzestrarea studenţilor cu un sistem de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi. Aptitudini
motrice care să le sporească randamentul biomotric solicitat de practicarea profesiei;
-Perfecţionarea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor, a aptitudinilor motrice în
vederea practicării unei ramuri sportive;
-Stabilizarea deprinderii şi obişnuinţei de a practica independent exerciţiile fizice în
scop recreativ, deconectant sau competitiv; perfecţionarea capacităţii de autoconducere şi autoorganizare;
-Depistarea studenţilor cu aptitudini pentru diferite ramuri de sport, pentru a participa în
competiţiile universitare;

PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALE

O dată, cu încheierea pubertăţii adolescentul se transformă în tânăr –adult.

La 18-19 ani procesul de creştere încetineşte, oasele se apropie de structura şi rezistenţa ţesutului adult,
cartilagiile de conjugare se subţiază, marcând începutul osificării, automat încetând creşterea în înălţime.
Toracele se dezvoltă ca volum şi elasticitate, ceea ce face să crească indicele de proporţionalitate
“Erismann”.
Muşchii cresc în volum, prin modificarea suprafeţei secţiunilor fiziologice. Forţa se dezvoltă proporţional
cu valoarea acestei suprafeţe, dar la această vârstă , forţa rămâne încă în urma vitezei şi coordonării care
ating valori maxime. Creşte tonusul muscular şi rezistenţa la eforturi atât statice cât şi dinamice.
S.N. atinge capacitatea funcţională optimă la vârsta de 19 ani. Cel de al doilea sistem de semnalizare este
foarte bine dezvoltat. Sistemul vegetativ se dezvoltă puternic la această vârstă ajungându-se la un echilibru
între funcţiile de relaţie şi cele vegetative.
Aparatul cardio-vascular atinge de asemenea un raport de armonie între organele centrale şi cele periferice.
Mecanismele de reglare se perfecţionează, adaptarea la efort făcându-se rapid. Volumul miocardului creşte.
Aparatul respirator se perfecţionează. Există substratul morfo-funcţional pentru eforturile de forţă şi viteză.
Consumul de oxigen creşte în mod linear odată cu vârsta - până la 20-22 ani.
În învăţământul superior activitatea de educaţie fizică şi sport este condusă şi organizată de catedra de
educaţie fizică din instituţiile respective, acestea fiind sub controlul direct al decanatelor şi rectoratelor.
FORME DE ORGANIZARE a procesului instructiv- educativ-evaluativ
Lecţia de educaţie fizică, fie tradiţională, fie sub forma opţională
( opţiune în ceea ce priveşte ramura de sport);
-lecţia de antrenament pentru echipele reprezentative;
-cercul sportiv;
-activitatea sportivă de masă şi performanţă;
-activitatea turistică;
-practicarea independentă;
Durata acestor activităţi depinde de modul în care sunt cuprinse în planurile de învăţământ: 1-2 ore,
având caracter: obligatoriu, opţional, facultativ.
Lecţiile se pot organiza fie pe grupe profesionale, fie pe ramuri de
sport.
Evaluarea se face atât pe baza probelor standard, cât şi pe baza unor probe stabilite la nivelul
fiecărei instituţii şi la nivelul fiecărei ramuri de sport; se notează fie pe baza de calificative : admis,
respins, fie cu note de la 10-1.

102
 BIBLIOGRAFIE

1. Albu, A., Albu, C. (1999) Psihomotricitatea. Iaşi, Spiru Haret;

2. Anucuţa, P. (1997) Pedagogie. Timişoara, Ed. Augusta;
3. Anucuţa, P. (2000) Introducere în psihologie. Timişoara, Ed. Excelsior,
4. Birkenbihl, V. F. (1998) Antrenamentul comunicării sau Arta de a înţelege. Bucureşti, Ed. Gemma Pres;
5. Bîrzea, C. (1995) Arta şi ştiinţa educaţiei. Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică;
6. Bîrliba, M. C. ( 1987) Paradigmele comunicării. Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
7. Boboc, I. (2002) Psihosociologia organizaţiilor şcolare şi managementul educaţional. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică;
8. Bratu, I. A. (1985) Deprinderi motrice de bază. Bucureşti, Ed. Sport - Turism;
9 Buruc, M. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Arad, Ed. Servo-Sat;
10 Cătăneanu, S., Cojocaru, N., Alexandru, Gh., Lupu, Bangă, J., Năpruiu, M., Gheorghe-Cârţu, C. (2002)
Metodica predării educaţiei fizice şi sportului în ciclul primar. Craiova, Ed. „Gheorghe Alexandru”;
11 Cârstea, Gh. (1993) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti;
12 Cârstea, Gh. (1997) Educaţia fizică - Teoria şi bazele metodicii Bucureşti;
13 Cârstea, Gh. (2000) Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti , Ed. An-Da;
14 Colibaba-Evuleţ, D., Bota I. (1998.) Jocuri sportive. Teorie şi metodică. Bucureşti, Ed. Aldin;
15 Cosmovici, A. (1996) Psihologie generală. Iaşi, Ed. Polirom;
16 Creţu, C. (1998) Curriculum diferenţiat şi personalizat. Iaşi, Ed. Polirom.
17 Daniel, T.,(2020), ”Dezvoltarea vitezei în lecția de educație fizică și sport la elevii claselor aVIII-a” ,
Editura Arabela;
18 Daniel, T.,(2021), Teoria și metodica educației fizice și a sportului ”, Editura Edudel;
19 Daniel, T.,(2021), Contribuții privind educarea formelor de manifestare a vitezei în lecția de educație
fizică și sport la elevii din ciclul gimnazial în condiții de pandemie”. , Editura Edudel;
20 Daniel, T.,(2021),Fotbal-Aspecte privind teoria și practica în jocul de fotbal.Orizont de specialitate.,
Editura Edudel.

103
 Despre autor: Tulea Daniel - profesor de Educație Fizică și Sport, născut în județul
Arad;

Studii:
 Absolvent al Facultății de Educație Fizică și Sport din Arad.;
 Absolvent a două programe de Masterat : „Managementul Organizațiilor și
Activităților de Sport„ în Arad ; „Activități Motrice Curriculare și
Extracurriculare” în Arad;


Cursuri de :
 Formator;
 Mentor educativ;
 Metodist;
 Licență U.E.F.A. C Fotbal.

Activitatea desfășurată : profesor la catedra de educație fizică și sport la Școala Gimnazială Vladimirescu,
județul Arad.

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

CĂRȚI:
Cărți de același autor:

 ”Când fotbalul coboară dealul.......”,(2020),Editura Arabela;

 ”Dezvoltarea vitezei în lecția de educație fizică și sport la elevii claselor aVIII-a”, (2020),Editura
Arabela;
 ”Teoria și metodica educației fizice și a sportului ”, (2021),Editura Edudel;
 ”Contribuții privind educarea formelor de manifestare a vitezei în lecția de educație fizică și
sport la elevii din ciclul gimnazial în condiții de pandemie”. (2021),Editura Edudel.

Viitoarele demersuri publicistice în așteptare:

 „Când fotbalul coboară dealul...”.Ediție imbunătățită și agăugită….,(2021);
 ”Teoria și metodica educației fizice și sportului prin schițe și diagrame-”, (2021);
 ”Ghid metodic în practica lecțiilor de educație fizică și sport”, (2021);
 ”Fotbal-aspecte privind teoria și practica în jocul de fotbal. Orizont de specialitate.”(2021);
 ”CS Victoria Zăbrani-o iubire caldă cu parfum de istorie și tradiție.”(2021);
 „Compendium-Didactica domeniului educației fizice și sportului. ” (2021).

PUBLICAȚII -ARTICOLE DE SPECIALITATE:

A. REVISTE:
1. Strategii didactice;
2. Școala vremii;
3. Școala Mehedințului;
4. Anotimpul copilăriei.

B. ARTICOLE PUBLICATE:

1. ”Parametrii efortului în educație fizică și sport” -Revista ”Școala vremii”, CCD ”Alexandru Gavra” Arad,
nr. 5/ iunie 2007, ISSN 2068-6099;

104
2. ”Reflexii sportive-vârsta și performanțele”-Revista ”Școala vremii”, CCD ”Alexandru Gavra” Arad, nr. 6/
iulie 2020, ISSN 2068-6099;

3. ”Pregătirea formațiilor reprezentative sportive la nivel școlar”, Revista ”Școala Mehedințiului”, CCD
Mehedinți, nr.85/decembrie 2020, ISSN 2392-7526, ISSN-L 1223-8481;

4. ”Rolul educativ al jocurilor de mișcare-jocul, mijloc al dezvoltării fizice și psihice a elevului” Revista
”Anotimpurile copilăriei”, anul 6, nr.11/februarie 2020, ISSN 2393-0993, ISSN-L 2393-0993;

5. ”Jocul de mișcare și dinamica vieții” Revista ”Strategii didactice” Bacău, nr. 48-I /iulie 2020, ISSN 2069-
7074, ISSN-L 2069-7074;

6. ”Factori psihici - depindem în sport de ei? Și cât?” Revista ”Strategii didactice” Bacău, nr. 49 /august
2020, ISSN 2069-7074, ISSN-L 2069-7074;

7. ”Considerații asupra motivației și încrederii în educație fizizcă și sport” Revista ”Strategii didactice”
Bacău, nr. 50 /noiembrie 2020, ISSN 2069-7074, ISSN-L 2069-7074;

8. ”Viziune personală asupra impactului mediului on-line asupra lecțiilor de educație fizică și sport” -
Revista ”Strategii didactice” Bacău, nr. 51 /ianuarie 2021, ISSN 2069-7074, ISSN-L 2069-7074;

9. ”Educarea calităților motrice în lecția de educație fizică și sport”- Revista ”Strategii didactice” Bacău, nr.
52 /aprilie 2021, ISSN 2069-7074, ISSN-L 2069-7074;

105