1.

INTRODUCERE
Introducere: 1. Definitia, obiectul , denumirea, scopul,
importanta, metoda si impartirea Istoriei bisericesti universale.
Este indeobste cunoscut si acceptat faptul ca Introducerea in
studiul Istoriei bisericesti universale este de doua feluri:
introducerea formala (sau tehnica) si introducerea materiala.
Cea dintai, introducerea formala, expune obiectul, definitia,
metoda, impartirea, stiintele auxiliare si bibliografia generala a
Istoriei bisericesti universale. Cu alte cuvinte, introducerea formala
se ocupa cu problemele formale, tehnice, si metodice ale studiului
ei. A doua, introducerea materiala, studiaza si expune situatia
lumii greco-romane si a iudaismului in epoca aparitiei
crestinismului, numindu-se si "preistoria crestinismului".
Prin urmare, introducerea formala ne initiaza in obiectul,
natura, mijloacele si cerintele studiului nostru, in timp ce
introducerea materiala ne prezinta epoca si terenul pe care a
aparut crestinismul si ne pregateste pentru a intelege situatia lui in
lumea veche.
a) Definitie: De-a lungul timpului, disciplina noastra a fost
definita in mod deosebit de cei care s-au ocupat cu ea. De pilda,
istoricul german Kurt Dieter Schmidt sustinea ca "Istoria
bisericeasca nu este altceva decat istoria lui Hristos care lucreaza
mai departe in lume" (Die Kirchengeschichte ist nichts weniger als
die Geschichte des in der Welt fortwirkenden Christus". De aceea,
conchide el, Istoria Bisericii constituie o parte indispensabila
Teologiei, caci Hristos este cel ce lucreaza in Biserica.
Ceva mai inainte, renumitul istoric bisericesc de la Cernauti,
Eusebiu Popovici, dadea o definitie asemanatoare: "Istoria Bisericii
privita in sine - zicea el - este dezvoltarea Bisericii in cursul

1
timpului, iar stiinta istoriei bisericesti sau istoria Bisericii ca stiinta
are de obiect a cerceta, a cunoaste si a expune stiintific cum s-a
dezvoltat Biserica in cursul timpului".
Consideram insa ca cea mai completa, definitia data de
regretatul Pr. Prof. Ioan Ramureanu in manualul de I. B. U., ed.
1987, si anume: "Istoria bisericeasca universala este cercetarea si
expunerea metodica a vietii Bisericii crestine in general, privite in
dezvoltarea si actiunea ei interna si externa". Cu alte cuvinte, ea
studiaza si expune sistematic, in toata complexitatea ei, viata
Bisericii si dezvoltarea ei de-a lungul timpului.
b) Obiectul: De la bun inceput, trebuie precizat un lucru, si
anume acela al intelesurilor pe care il are termenul de istorie.
Notiunea de istorie provine de la termenul grecesc istoria,
care insemna cercetare, informare si chiar povestire. Verbul istorew
inseamna a cauta sa stii, a sti, a cunoaste, desemnand atat dorinta de
a sti, cat si cunoasterea insasi. De la greci, termenul a fost
imprumutat si de romani in cuvantul historia, avand cam aceeasi
acceptiune de povestire, descriere. Mai tarziu, termenul a fost
preluat si de alte popoare, cu intelesul atat de intamplare, cat si de
povestire (Geschichte; Histoire; Storia; History ...).
Atsazi cuvantul istorie are doua sensuri: unul obiectiv si altul
subiectiv. }n sens obiectiv, istoria este viata din trecut, totalitatea
faptelor intamplate, istoria de fapt, iar in viata bisericeasca viata din
trecut a Bisericii. În sens subiectiv, numit si tehnic, istoria este
cercetarea si expunerea stiintifica a faptelor istorice, adica studiul
vietii istorice. Istoria, ca fapt, este obiectul de studiu al istoriei ca
stiinta. Deci faptele sunt istoria in sens obiectiv, iar studiul lor este
istoria in sens subiectiv.

2
 Ca stiinta, istoria poate studia atat dezvoltarea intregii omeniri
de-a lungul secolelor, cat si a unei parti din ea sau a unei institutii.
Obiectul Istoriei bisericesti universale este Biserica crestina,
in intelesul de comunitate religioasa-morala, infiintata de catre
Domnul nostru Iisus Hristos pentru mantuirea lumii. Biserica este
un asezamant divino-uman. Prin originea, doctrina, spiritul, scopul
si puterile ei, ea are caracter supranatural, dumnezeiesc. Prin
membrii care o constituie, prin formele pe care le-a luat de-a lungul
timpului, prin manifestarile membrilor ei, ea are caracter omenesc.
Istoria bisericeasca cerceteaza Biserica in latura ei omeneasca,
in cresterea, formele si manifestarile ei istorice, accesibile
cunoasterii si studiului.
Biserica crestina are o istorie complexa. Dintr-o comunitate
mica, cu forme simple de organizare, doctrina si cult, ea s-a
dezvoltat, ajungand la forma ei de astazi. Ea s-a aflat in anumite
raporturi cu lumea, primind unele influente si influentand, la randul
ei lumea, societatea si cultura. De aici, doua dimensiuni ale
dezvoltarii Bisericii, si anume: Biserica are o instorie externa, a
intinderii si a raporturilor ei cu lumea cealalta, si o istorie interna, a
vietii, organizarii si actiunii ei launtrice.
Istoria externa priveste Biserica in contactul si raporturile ei
cu statul, societatea si celelalte religii, morala si cultura.
Istoria interna priveste intinderea crestinismului, organizarea
Bisericii, formularea doctrinei, luptele interne, cultul, viata,
disciplina, literatura si arta ei. Studiind deci viata bisericii in
general, Istoria bisericeasca universala precizeaza situatia si rolul
crestinismului in viata omenirii.
c) Denumirea acestei discipline difera dupa istoricii
bisericesti si anume: unii o numesc "Istoria bisericeasca",

3
"Istoria Bisericii" sau "Istoria bisericeasca (sau a Bisericii)
generala" sau "universala". Altii o numesc "Istoria
crestinismului", "Istoria religiei crestine" sau "Istoria crestina a
religiei" etc.
d) Scopul Istoriei bisericesti universale este cunoasterea si
intelegerea desfasurarii vietii crestine sub toate aspectele ei, de la
inceput si pana astazi, in toata lumea. Biserica a avut nu numai viata
religioasa-morala, ci si sociala si culturala. De aceea istoria ei este o
parte foarte importanta a istoriei universale.
Scopul final al studiului istoriei bisericesti universale este
cunoasterea si intelegerea situatiei actuale a crestinismului, in
organizatiile lui mai importante. Ea incearca sa cunoasca faptele
istorice in cauzele, evolutiei si legatura lor. Ea intelege si explica
miscarile si schimbarile produse in viata Bisericii de la inceputul ei
si pana astazi.
e) Importanta Istoriei bisericesti universale consta in faptul
ca ea studiaza constituirea si organizarea Bisericii crestine, doctrina,
cultul, actiunile crestinismului in decursul a aproape doua mii de
ani. Fara studiul Istoriei bisericesti nu se poate cunoaste si intelege
crestinismul in organizarea si viata sa bisericeasca trecuta si
prezenta. De aceea, Istoria bisericeasca universala este o disciplina
de baza, de cultura teologica larga si indispensabila in studiul
teologiei.
Trebuie insa combatut curentul protestant numit "istorism"
care cauta sa explice crestinismul in chip rational, ca pe un fapt
natural, poate chiar organic, facand abstractie de factorul
supranatural. Noi avem in vedere faptul ca prin grija pe care ne-o
poarta Pronia divina) Dumnezeu intervine in lume in evenimentele
istorice.

4
 f) Împartirea Istoriei bisericesti universale:
Este de doua feluri: dupa continut (numita si logica sau reala)
si dupa timp (numita cronologica).
Dupa continut, Istoria bisericeasca este privita in raspandirea
crestinismului, in raporturile cu lumea, in formularea invataturii lui,
in organizatie, cult, viata morala, literatura, arta.
Dupa timp, Istoria este impartita pentru studiu in perioada mai
mari sau mai mici (periodizare), desi viata istorica formeaza si prin
continut si in timp un tot continuu, unitar.
Împartirea Istoriei bisericesti universale difera la diferiti
cercetatori. Unii, cei mai multi, au impartit-o in trei evuri: antic
(vechi), mediu (de mijloc) si modern (nou). De pilda, autorii
lucrarii "Ökumenische Kirchengeschichte", Kaiser Grünewald,
1983, isi intituleaza cele trei volume: "Alte Kirche und Ostkirche"
(I); "Mittelalter und Reformation" (II) si "Neuzeit" (III).
Aplicata mai intai la studiul filologiei, aceasta impartire de
conceptie umanista a fost insusita mai intai de istoria universala
laica si apoi si de cea bisericeasca. Istoricii nu sunt insa toti de
acord in ceea ce priveste limitele evurilor, adica referitor la
inceputul si sfarsitul lor.
Cel mai adesea, sfarsitul evului antic si inceputul evului
mediu este pus in Istoria bisericeasca aproximativ intre anii 600-
800. Chiar si aici unii istorici socotesc incheiat evul mediu cu
imparatul Justinian (527-565), iar altii cu Papa Grigorie cel Mare
(590-604). Altii considera evul antic incheiat cu Carol cel Mare
(768-814).
Evul mediu este socotit ca intinzandu-se pana la sfarsitul
secolului al XV-lea si inceputul secolului al XVI-lea (Renasterea,

5
Reforma). La randul lor, evurile se impart in perioade mai mici,
numite epoci.
Istoria bisericeasca universala caracterizeaza evurile astfel: in
evul antiv, crestinismul s-a raspandit si s-a organizat in lumea
greco-romana. Aceasta este epoca cea mai importanta deoarece
acum are loc: constituirea Bisericii, a doctrinei si a cultului; acum
au loc persecutiile si Sinoadele ecumenice, acum traiesc marii
Parinti si Scriitori bisericesti.
În evul mediu asistam la convertirea la crestinism a
popoarelor germane, slave si altele. Acum creste puterea papala, se
diferentiaza si la 1054 se despart Bisericile in orientala (Greaca,
Ortodoxa) si occidentala (Latina, Romano-Catolica); se produc o
serie de conflicte intre papalitate si puterea lumeasca.
În evul modern se constata o descrrestere a puterii papale prin
dezbinarea produsa in lumea catolica de catre Reforma protestanta.
Pe de alta parte, Biserica ortodoxa a cazut in mare masura sub
stapanirea turceasca, are loc acum formarea de Biserici nationale
autocefale. În general se inregistreaza o raspandire accentuata a
curentului laic, antibisericesc.
Desi relativa, subiectiva si conventionala, diferind intre Orient
si Occident, impartirea in evuri sau perioade mai mici este necesara.
Spre deosebire insa de aceasta impartire, istoricii bisericesti romani
(Eusebiu Popovici si autorii manualului de I. U. B. din 1975) au
adoptat impartirea in perioade. Iata care sunt acestea:
Perioada I - cuprinde intervalul de la inceputul crestinismului
pana la 324, de cand Constantin cel Mare (306-337) domneste
singur peste tot Imperiul roman. Este perioada de confruntare a
Bisericii cu lumea antica. Altii considera ca perioada I se intinde
pana la 313 (Edictul de la Mediolan).

6
 Perioada a II-a: intre anii 324-787 este perioada Sinoadelor
ecumenice si a Parintilor bisericesti. Acum s-a realizat biruinta
Ortodoxiei asupra ereziilor, consfintita la 11 martie 843 prin
Duminica Ortodoxiei.
Perioada a III-a: intre anii 787-1054 este epoca de
cristalizare a catolicitatii sau universalitatii Bisericii.
Perioada a IV-a, incepand cu anul 1054 merge pana spre
sfarsitul secolului al XV-lea. Este perioada confruntarii dintre
Ortodoxie si Romano-Catolicism si a marilor conflicte dintre
papalitate si principii apuseni. Acum au loc cruciadele, se dezvolta
scolastica si, in anul 1453, caderea Constantinopolului sub turci.
Perioada a V-a, se intinde din secolul al XVI-lea pana in
secolul al XVIII. Este perioada marilor framantari provocate de
Reforma protestanta in sanul Bisericii Romano-Catolice si a marilor
nemultumiri social-politice care vor pregati Revolutia franceza din
anul 1789.. În urma conciliului de la Trident, dupa anul 1564,
Biserica Romei s-a individualizat, numindu-se Biserica Romano-
Catolica, a realizat unele reforme interne si a intreprins mai misiuni
crestine in alte continente.
Perioada a VI-a, ultima, se intinde de la 1800 pana azi. Este
epoca divizarii crestinismului, a intaririi curentului laicizant, a
constituirii, in Rasarit, a multor Biserici Ortodoxe nationale
autocefale si a stradaniilor ecumeniste din secolul al XX-lea cu
scopul de a se reface unitatea Bisericii universale. O alta impartire
are K. D. Smidt, Kirchengeschichte..., p. 23-26.
g) Metoda: Istoria bisericeasca universala foloseste, in studiile
sale, metoda istorica generala, respectand cele 5 principii generale:
1, cunoasterea izvoarelor; 2. verificarea izvoarelor; 3. analiza critica
a izvoarelor; 4. cercetarea lor evolutiv-genetica si 5. expunerea

7
sistematica a ideilor. Aceasta presupune o buna cunoastere a
documentelor si izvoarelor, precum si justa lor intelegere si
interpretare. Studiul documentelor trebuie sa se faca in mod critic si
comparativ in vederea expunerii adevarului istoric. Din punctul de
vedere al metodei, Istoria bisericeasca universala trebuie sa fie:
documentata, adica intemeiata pe documente, sa fie critica,
pragmatica, genetica, obiectiva, nepartinitoare.
Istoria bisericeasca este si reigioasa. Ea are in vedere
existenta lui Dumnezeu si raporteaza la El in mare cauzalitatea si
finalitatea evenimentelor. Istoricul bisericesc recunoaste in aparitia
lui Iisus Hristos, in invatatura si Opera Lui, in intemeierea si
perpetuarea Bisericii crestine, fapte divine, a caror explicatie nu se
poate face numai prin considerarea factorilor umani.

BIBLIOGRAFIE in limba romana

B. BERCEANU, I. PANAITESCU, Prezentarea lucrarilor stiintifice
metodologice, Bucuresti, 1968.
A. AVRAMESCU si V. CINDEA, Introducere in documentarea
stiintifica, Bucuresti, 1960.
N. GEORGESCU-TISTU, Scris si carte. Istorie-tehnica-
semnificatie, Bucuresti, 1948.
Pr. Prof. MILAN SESAN, Periodizarea in istoria bisericeasca
universala, 1939 si in "Altarul Banatului" III, Caransebes, 1946, nr.
1-6, p. 391-411.
Prof. T. M. POPESCU, }ndrumari metodice de lucru pentru
studentii in teologie, in "Studii Teologice", VIII (1956), nr. 7-8, p.
498-530.
A. SACERDOTEANU, Metoda alcatuirii unui studiu de istorie,
Bucuresti, 1967.

8
A. SACERDOTEANU, }ndrumari in cercetarile istorice, Bucuresti,
1943.

2. Izvoarele istoriei bisericesti universale

Definitie: Prin izvoarele istorice se intelege materialul
documentar care poate servi la cunoasterea faptelor. Acestea se
impart, de obicei, dupa: originea, caracterul sau forma lor astfel:
- originale (numite si directe sau imediate), si
- derivate (indirecte sau mediate);
- oficiale si particulare;
- scrise, orale si monumentale (arheologice);
- ramasite sau resturi (Überreste);
- traditii.
O alta impartire este aceea in:
- divine - cartile Sfintei Scripturi si
- omenesti.
Apoi: crestine si necrestine.
Importanta cunoasterii si a folosirii izvoarelor este
fundamentala. Ele sunt marturii materiale si spirituale despre
existenta, actiunea, rolul si importanta oamenilor, institutiilor,
ideilor care au facut Istoria. Pentru a scrie istoria este neaparat
necesara cunoasterea si studiul critic al izvoarelor (documentelor)
("pas de documents, pas d'histoire"). Cum istoria nu se poate sprijini
decat pe fapte autentice, sigure, critica istorica are o importanta
fundamentala.
Izvoarele necesare pentru studiul Istoriei bisericesti universale
sunt adunate in colectii sau editii au fost impartite de unii istorici
bisericesti in mai multe grupe. De pilda, manualul de I. B. U. din
1987 le imparte in 10 grupe, si anume:

9
 I. Colectii principale - Migne J. P. Patrologiae cursus
completus
II. Acte sinodale: J. D. Mansi, Conciliorum nova et
amplissima collectio...
III. Acte martirice. Vieti de Sfinti. Acta Sanctorum
IV. Enchiridioane (Enchiridia)
V. Izvoare pentru istoria Patriarhiei de la Constantinopol si a
Imperiului bizantin
VI. Acte papale. Vieti de pai. Concordate
VII. Legi si canoane
VIII. Simboale. Marturisi de credinta
IX. Liturghii
X. Inscriptii

3. A se vedea fotocopiile

4. Disciplinele auxiliare. Bibliograia generala a Istoriei

bisericesti universale
a) Disciplinele auxiliare
Daca Istoria bisericeasca universala ofera un ajutor substantial
tuturor celorlalte discipline teologice, la randul ei si aceasta este
ajutata de o serie de alte discipline, ca: Studiul Noului Testament,
Patrologia, Istoria Dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe
Romane, Arheologia crestina, Cronologia, Liturgica, Dreptul
bisericesc, Simbolica, Dogmatica, Bizantinologia, s. a. Îndeosebi,
Istoria bisericeasca universala are legaturi stranse cu Patrologia si
Istoria Dogmelor.
ştiinte auxiliare propriu-zise sunt cele ale istoriei in general:
- Filologia - pentru cunoasterea limbii documentelor;

10
 - Paleografia - pentru citirea scrierii vechi;
- Epigrafia - pentru citirea inscriptiilor;
- Numismatica - pentru cunoasterea monedelor si medaliilor
vechi;
- Heraldica - pentru cunoasterea stemelor;
- Diplomatica - pentru tehnica si citirea documentelor;
- Sfragistica - pentru cunoasterea sigiliilor si a pecetilor;
- Arheologia si Istoria Artei; Filosofia istoriei; Geografia
istorica si Cronologia.
Cronologia - studiaza timpul, asa cum a fost impartit si
socotit la diferite popoare. Împartirile mai importante sunt acelea in
ere (aera), si anume: Era romana, care innumara anii de la
intemeierea Romei (ab urba condita, a. u. c., sau post urbem
conditam), cu 753 de ani inainte de era crestina: Anul I al erei
crestine este anul 753 al erei romane.
Era greaca (a olimpiadelor), care incepe la anul 778 inainte
de era crestina (inceputul jocurilor olimpice, care se repetau din 4 in
4 ani; de aceea, olimpiadele formeaza serii de cate 4 ani). Ziua de 1
iulie a olimpiadei 195 coincide cu 1 iulie al anului I de la HS.
Era consulara socotea anii dupa consuli sau dupa sefii
bisericesti sau lumesti;
Era martirilor sau diocletiana, socotita de la 29 august 284;
Era spaniola, de la 38 inainte de era crestina. Este data cand
Spania a fost cucerita de imparatul Augustus;
Era mauritana, de la anul 40 dupa Hristos (Mauritania
devine provincie romana);
Era Seleucizilor, in Siria, de la 311/312 inainte de Hristos,
cand a avut loc batalia de la Gaza;
Era de la Tyr, de la 125 inainte de Hristos;

11
 Era de la Avraam, de la 2017 inainte de Hristos;
Era mahomedana, de la 16 iulie 622, cand a avut oc hedjira,
adica plecarea lui Mohamed de la Mecca la Medina. Contine ani
lunari de cate 354 de zile si a fost folosita de turci pana la 1927
(=1346), cand a fost adoptat calendarul european.
Pentru Istoria bisericeasca mai importante sunt: Era de la
facerea lumii (era lumii), al carei calcul a variat. De pilda, la evrei,
incepea la 3761 inainte de Hristos, in Apus 3943, in Orient 5492, la
Alexandria 5508 si la Constantinopol 5509, socotind Anul de la 1
septembrie. Cronicarii bizantini variaza in calculul lor de la facerea
lumii, si mai ales "Era de la Hristos" (post Christus natum, p. Chr.
n.), numita si "Era Crestina" sau "Era noastra".
Era crestina a fost calculata de calugarul Dionisie Exiguus
(cel Mic, +540), originar din Scythya Minor sau Dacia Pontica
(Dobrogea), pe cand se afla la Roma, in anul 525-526. De aceea s-a
numit si "era dionisiana". Dupa calculul facut de Dionisie cel Mic,
Iisus Hristos s-a nascut la 25 decembrie 753 a. U. c. Dar calculul
sau era gresit cu 4 sau 5 ani, pentru ca Mantuitorul s-a nascut
inainte de 753 a. U. c. si anume inainte de anul 750, pentru ca se
stie ca in acest an a murit Irod. Ori, Mantuitorul s-a nascut inainte
de moartea lui Irod, cu un an sau doi. Dupa toata probabilitatea,
Iisus s-a nascut in anul 748 sau 749 ab Urbe condita, deci cu 4 sau 5
ani inainte de inceputul erei crestine, calculata de Dionisie cel Mic
in 753 a. U. c. Totusi, anul 753 a ramas pana astazi in stabilirea
evenimentelor din istoria universala, corespunzand cu anul 1 al
nasterii lui Hristos.
În ceea ce priveste inceputul anului, acestea a fost variat la
diferite popoare: 1 ianuarie, 1 martie, 25 martie, 1 septembrie.
Biserica Ortodoxa isi incepe anul bisericesc la 1 septembrie.

12
Începand din secolul al XVI-lea, s-a generalizat anul laic cu 1
ianuarie.
Calendarul iulian, adoptat si de crestini, are anul civil mai
mare decat anul solar real cu 11 minute si 14 secunde. El a fost
indreptat in Apus sub Papa Grigorie XIII, in anul 1582, primind si
numele de calendar gregorian sau stilul nou. Din secolul XVIII el
a fost adoptat si de protestanti.
Cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe au indreptat
calendarul Iulian, numit si "stilul vechi", prin hotararea Sinodului
tinut la Constantinopol in anul 1923, insa unele il pastreaza inca
nemodificat, ramanand in urma cu 13 zile fata de calendarul
indreptat.
Calculul indictioanelor. De la Constantin cel Mare (306-337)
sau de la fiii lui s-au introdus, in impartirea timpului, serii de cate
15 ani, numite indictioane. Ele erau de mai multe feluri:
constantinopolitan, roman (pontifical), cezarian
(constantinopolitan).
Importante pentru Istoria bisericeasca universala mai sunt:
Bizantinologia, Slavistica si Orientalistica.
b) Bibliografia generala a Istoriei bisericesti Universale
Mai poarta denumirea de "Istoria istoriei bisericesti
universale" si incepe cu scrierile Noului Testament.
1. Istorici bisericesti greci si latini:
a) Istorici bisericesti greci:
Hegesip (+180) - a scris "Memorii" (ipomvhmata)
Iuliu Aficanul (+240-250) - a scris "Cronografii", in 5 carti ,
de la facerea lumii pana la anul 217 (221) d. Hr. E socotita prima
incercare de istorie crestina universala.

13
 Epifaniu (+403), ep. de. Salamina (Cipru) - a scris
"Panarion" (Cutiuta cu medicamente) sau "Contra tuturor
ereziilor" (circa 80 de erezii).
Eusebiu al Cezareei Palestinei (+340) este considerat
"parintele Istoriei bisericesti". A scris o "Cronica" a lumii, de la
Avraam (2016) i. Hr. pana la anul 302 d. Hr.; "Istoria bisericeaza",
in 10 carti - tradusa in "P. S. B." Expune evenimentele de la
nasterea lui Hristos pana la anul 324; e foarte valoroasa; "Despre
martirii din Palestina", istoriceste persecutia crestinilor dintre anii
303-311; "Viata Fericitului Constantin", in 5 carti, scrisa in anul
337, dupa moartea imparatului (tradusa si in rom.).
Istoria bisericeasca a lui Eusebiu a fost continuata de 3
istorici: Socrate (439), Sozomen si Teodoret. Pe acestia i-a
rezumat, pe la 530, Teodor Lectorul in lucrarea "Istoria
tripartita" care istoriceste evenimentele de la anul 439 pana la anul
527.
Au mai scris in secolul V: Filip de Side - "Istoria crestina";
Filostorgiu (+dupa 425) "Istoria bisericeasca" (era istoric arian);
Gelasiu de Cizic; Ioan Malalas, adica Retorul (+577) a scris
"Istoria universala" de la facerea lumii pana la 574 d. Hr.; Paladie
Scolasticul (+inainte de 431) a scris "Istoria lausiaca" sau
"Lausiakonul", in care face istoria vechiului monahism crestin.
În epoca postpatristica (dupa decolul VIII) amintim pe
istoricii: Gheorghe Monahul (Amartolos, secolul IX) care a scris
un Cronograf, de la facerea lumii la 843; Teofan Marturisitorul
(752-818) - Cronograf care istoriseste evenimentele cuprinse intre
284-813 (caderea imparatului Mihail I Rangabe). Altii: Nichifor
Calist Xantopol (+1341), cu Istoria bisericeasca si Nichifor
Gregoras (+1360) cu Istoria bizantina.

14
 b) Istorici latini:
- Lactatiu (secolul IV) De mortibus persecutorum -
anterioara lucrarilor lui Eusebiu de Cezareea;
- Fericitul Ieronim (+420) - traduce si continua Cronica lui
Eusebiu;
- Rufin (+410) - a tradus 9 carti din Istoria lui Eusebiu,
adaugand 2 carti ale sale; merge pana la anu; 395;
- Sulpiciu Sever (+420) - a scris "Historia sacra" o cronica
universala in 2 carti, de la crearea lumii pana la anul 400 d. Hr.;
- Paul Orosius - Historiae adversus paganos, in 7 carti. E o
istorie universala de la Adam la anul 417. Altii: Prosper de
Aquitania; Casiodor (+583), Grigorie de Tours (+593-594) cu
"Historia Francorum" si Isidor de Sevilla (+636) cu o Cronica
universala de la facerea lumii la 615 d. Hr.
În evul mediu au scris: Beda Venerabilul (secolul VIII),
episcopul german Haymo (secolul IX); Anastasie Bibliotecarul
(secolul IX), Anselm de Havelberg (1158), Otto din Freising;
Ptolemeu de Lucca (1326), si altii.
2. Din perioada Renasterii si Reformei amintim pe:
Laurentiu Valla si Nicolae de Cusa (secolul XV), care au adus
critici temeinice tezei papale despre primatul papal, combatand cele
doua falsuri: Donatio Constantini si Decretaliile
pseudoisidoriene;
- Matthias Flacius (Vlaich) Illyricus, protestant - a scris
"Centuriile de Magdeburg" (1559-1574) istoricind evenimentele
primelor 13 secole.
- Caesar Baromus - catolic - raspunde in "Annales
ecclesistici" (12 vol., Roma, 1588-1607). Cuprinde istoria
bisericeasca pana la 1198. Continuata de H. Spondanus, la Paris,

15
pana la 1646 si revizuita in mai multe randuri. Atat "Centuriile" cat
si "Annales" sunt partinitoare, confesionale (Vezi H.
Zimmermann, Veacul intunecat).
4. Lucrari originale au scris: În Franta in secolul XVII: Noël
Alexandre; Seb. Lenain de Tillemont; Fleury - catolic. În
Germania: G. Arnold, J. L. Mosheim, August Neander, F. Chr.
Baur, W. Möller - protestanti (secolul XVIII-XIX). Apoi Adam
Möhler, C. J. Hefele, J. Hergenroether, J. Döllinger s. a. - romano-
catolici.
Alti protestanti mai tarziu: Adolf von Harnock, Albert Hauck,
Gustav Krüger, Hans Lietzmann sau catolicii: Albert Ehrhardt; Karl
Bihlmeyer; Fr. J. Dölger; la francezi: L. Duchesne, H. Leclercq,
Emil Amann, P. Batiffol, G. Bardy, Jacques Zeiller, A. Flich, V.
Martin - Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'à nos jours,
Paris, 1934 si conitnuare (catolici).
La ortodocsi:
Greci: Dositei, patriarhul Ierusalimului (+1707), Despre
patriarhii Ierusalimului, Bucuresti, 1715; Meletie, Mitropolitul
Atenei (+1718( - Istoria bisericeasca, 3 vol. trad. de Veniamin
Costachi; t. I-IV, 8 vol., Iasi, 1841-1843; Ghenadie (Arabagioglu),
mitropolit de Heliopolis "Istoria Patriarhiei ecumenice (greceste)
Atena, 1953; Panaghitis Bratsiotis, N. Moschiopoulos; Hr.
Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei (greceste) - Istoria Bisericii
din Alexandria (62-1934), Alexandria, 1935; Idem, Istoria
Bisericii din Ierusalim, Ierusalim si Alexandria, 1910;
Basilios Stavridis, Histoire du Patriarcat Oecuménique de
Constantinople, in "Istina", Paris, nr. 2/1970, p. 131-273.
La rusi: Filaret, mitropolitul Cernigorului "Istoria Russkoi
Terkvi", t. I-V (988-1826), Cernigov, 1862.

16
 N. Glubokovski, Ruskaia bogloslovskaia nauka v eia
istoriceskom razvitii, Varsovia 1928.
E. Golubinski, Istoria Ruskoi Terkvi.
V. V. Bolotov, A. P. Lebedev, M. Zernov, Eastern
Chisstendom, London, 1961; Idem, The Russians and theiy
church, London, 1965.
La Bulgari - M. E. Posvon "Istoria bisericii crestine", Sofia
I-II, 1933, 1935; trad. in l. rusa "Istoria hristianskoi Terkvi, pana
la 1054, Bruxelles, 1964.
La romani: Mitropolitul Veniamin Costachi a tradus lucrarea
lui Meletie al Atenei "Istoria bisericeasca", t. I-IV, (8 vol.), Iasi,
1841-1843.
- Mitropolitul Iosif Gheorghian a tradus: Istoria bisericeasca
si Viata lui Constantin cel Mare, a lui Eusebiu de Cezareea,
Bucuresti, 1896;
- Istoria bisericeasca a lui Sozomen, Bucuresti, 1897;
- Istoria bisericeasca a lui Evagrie, Bucuresti, 1899;
- Wl. Guettée, Papalitatea schismatica. Roma in
raporturile sale cu Biserica Orientala, Bucuresti, 1881;
- Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Kesariei
Kapadociei, Bucuresti, 1898;
- Eusebiu Popovici (+1922) - Kirchengeschichte, III, Bönde,
Czernovitz, 1882, trad. in sarbeste de Moisi Stoikov, 1912, apoi in
romaneste de Atanasie Mironescu, fost Mitropolit Primat sub titlul:
Istoria bisericeasca universala si statistica bisericeasca, ed. a 2-a,
t. I-IV, Bucuresti, 1925-1928.
Ioan (Irineu) Mihalcescu - Istoria bisericeasca universala
cu notiuni de Patrologie, t. I, vol. 1, Bucuresti, 1932,

17
 Idem, Istoria bisericeasca universala de la 1054 pana azi, t.
II, ed. a 2-a, Bucuresti, 1932.
Alti istorici romani: T. M. Popescu, T. Bodogae, George
Stanescu, Gh. I. Moisescu, St. Lupsa, Al. Filipascu, Al. Ciurea, N.
Serbanescu, M. Pacurariu, A. Jivi, I. G. Coman, M. Sesan, I.
Ramureanu, V. Ionita.
Pentru bibliografie straina:
Fr. Heyer, Konfessionskunde, Berlin-New-York, 1977.
Kurt Dietrich Schmidt, Grundriss der Kirchengeschichte, 6
Auflage, Göttingen, 1960.
R. Kottje und B. Moeller, Ökumenische, Kirchengeschichte, 4
Auflage, Bd. I-III, München, 1983.
Jürgen Ahrendts, Bibliographie zur alteuropäischen
Religionsgeschichte, 2. Bond., 1965-1969, Berlin (New-York,
1974).

18
2. PERIOADA ÎNTA1I (PÂNĂ LA 324). ÎNTEMEIEREA
BISERICII ŞI RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI.

1. STAREA LUMII GRECO-ROMANE ŞI IUDAICE LA

APARIŢIA CREŞTINISMULUI
1.1. Starea lumii greco-romane
Mantuirotul s-a nascut la "plinirea vremii" asa cum ne spune
Sfantul Apostol Pavel la Galateni, IV, 4. Cu alte cuvinte, in acel
moment conditiile venirii Sale erau pregatite. Iar El a intemeiat
Biserica pentru a-i continua lucrarea mantuitoare pe care El a
savarsit-o pentru rascumpararea oamenilor. Întrucat Mantuitorul s-a
nascut si a activat in Palestina, care a devenit astfel leaganul
crestinismului, se cuvine sa cunoastem situatia in care se afla
aceasta in momentul intemeierii Bisericii.
Asadar, Palestina facea parte din Imperiul roman. Acest
imperiu era un stat universal, avand Marea Mediterana la mijloc. El
se intindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic si Marea
Nordului pana la granita Armeniei, Arabiei si Marea Rosie, din
Britania, de la Tin si Dunare pana la marginea Saharei si a Etiopiei.
Întinderea cea mai mare a avut-o sub imparatul Traian (98-117),
cand Imperiul roman cuprindea si Dacia, ajungand pana la Marea
Caspica si Golful Persic. Denumit si "lumea" (oixovmenh, Luca, II,
1), la venirea Mantuitorului acest imperiu se afla la apogeu ca
intindere, putere si organizatie. Din punct de vedere politic
Împaratul Augustus (31. i. d. Hr. - 14. d. Hr.) a creat un sistem
politic numit "Principatul", deoarece imparatul, cu toate ca
impartea puterea suprema cu Senatul roman, se considera
"Princeps", adica primul dintre senatori. Sistemul acesta va fi

19
desfiintat de imparatul Diocletian (284-305), care va inaugura un
nou sistem politic numit "Dominatul".
Desi nu se cunoaste cu exactitate cifra populatiei Imperiului
roman din timpul lui Augustus, unii istorici o apreciaza cu
probabilitate intre 60-120 de milioane. Între orasele mai importante
amintim: Roma (caput mundi), Alexandria (cu marea sa biblioteca),
Antiohia, Corint, Efes, Tesalonic, Cartagina, Lugdunum, (Lyon) si
altele.
Conducerea statului o avea Împaratul si Senatul (numita
diarhie), iar Imperiul era impartit in provincii de trei categorii: 1.
provincii imperiale, conduse de un legat, care reprezenta pe
imparat (numit legatus Augusti pro praetore); 2. provincii
senatoriale, conduse de un proconsul. }n aceste provincii
romanizarea a fost foarte puternica.
3. Mai existau unele provincii cu o situatie speciala, conduse
de un procurator (epitropos), cum au fost: Egiptul, Palestina si
Mauritania. Provinciile erau conduse de un concilium pe cand
orasele se conduceau singure.
Comunicatia in Imperiu era relativ usoara si intensa, facandu-
se atat pe mare, cat si pe uscat, unde exista o retea de drumuri foarte
bine inzestrata. Ordinea si linistea Imperiului erau asigurate de catre
armata, functionari si legi la adapostul carora erau garantate pacea,
cultura si siguranta. Prin pacea impusa noilor teritorii cucerite (pax
romana) s-a creat acestora o situatie binefacatoare, apreciata chiar si
de crestini. Întrucat in teritoriul Imperiului granitele au fost
desfiintate, au fost facilitate legaturile dintre popoare ca si
amestecul populatiei de diferite neamuri. Acum marile orase se
internationalizeaza, iar cultura se unifica aducand un mare aport la

20
insasi unificarea statului. Aceasta a permis si intinderea culturii
(eleniste, de la Alexandru cel Mare +323 i. d. Hr.).
Limba comunca mai folosita era limba greaca in dialectul
comun - h xoinh dialextos -, in care au fost scrise si cartile Noului
Testament. Acest dialect era inteles si vorbit aproape in intregul
imperiu si, mai ales, in Rasarit si in orase. de aici elenizarea s-a
raspandit tot mai mult, contribuind si la romanizarea provinciilor si
la unirea culturala a acestora. totusi, unele provincii si-au pastrat
inca specificul lor, iar populatiile barbare se adaptau mai putin
culturii greco-romane.
Starea religioasa
Popoarele vechi, in afara de poporul iudeu, erau politeiste si
idolatre, fiecare popor avandu-si religia sa. Romanii, buni
diplomati, le tolerau pe toate, in afara de acele culte care erau
socotite periculoase, ca cel al druizilor din Galia, unele culte siriene
si egiptene, apoi crestinismul.
Religia de stat a romanilor era in decadenta. Augustus, primul
imparat roman, s-a autointitulat si "Pontifex maximus", fiind seful
religios suprem al romanilor.
Ca si religia romana, si cea greceasca era in plina decadenta.
O anumita preponderenta o aveau misterele - mai ales cele din
Eleusis, care, prin caracterul lor mistic, aveau o mare influenta.
Îndeosebi unele zeitati orientale ca Cybele, Attis, Isis, Osiris, erau
foarte populare. Multe dintre ele aveau chiar si idei religioase, ca:
idea de pacat, de renastere, de curatire, de nemurire, aveau unele
rituri si ospete sacrale, erau entuziaste si prozelitiste, tindeau spre
monoteism si universalism. Forate popular era cultul zeului Mithra
(mithraismul) zeul soarelui (deus sol invictus), adorat mai ales de
armata care l-a raspandit in toate provinciile, in secolul III-IV d. Hr.

21
 În urma amestecului de popoare si de culte, in Imperiul roman
s-a nascut un puternic curent numit "Sincrestim religios" sau
theocrasie care tindea sa formeze o religie universala prin
inlaturarea unora dintre religiile popoarelor. Se raspandea acum tot
mai mult idea de mantuire, de monoteism, de raspundere morala, de
ispasire personala, contribuind astfel ;a pregatirea terenului pentru
primirea crestinismului.
Nevoile religioase si morale erau marite, fara ca religiile si
cultele pagane sa le poata satisface. Acestea nu invatau morala, cum
facea religia mozaica sau crestinismul. Dimpotriva, zeii lor erau
pilde de imoralitate ba, in unele culte orientale desfraul avea
caracter religios, cultic. Imoralitatea slabea astfel familia (femeia si
copiii erau inferiori, ultimii putand fi chiar aruncati) si societatea.
Sub raportul social, situatia era si ea dezastroasa. Clasa
privilegiata, bogatii traiau, cei mai multi, in lux si in placeri. Unii
stapaneau domenii intinse si aveau sute de mii de sclavi, lipsiti de
drepturile si demnitatea de oameni. ei erau asemenea animalelor sau
uneltelor, puteau fi batuti, maltratati, vanduti, ucisi, despartiti unii
de altii. Nici chiar casatoria nu le era recunoscuta.
Putinii oameni liberi duceau o viata grea si umilita, traind la
Roma din ajutorul statului si al patronilor (clienti).
Toate acestea au facut ca criza sociala sa fie tot mai mare. O
anumita usurare aduceau totusi, unele asociatii de ajutor reciproc,
mai ales pentru inmormantare, numite "sodalicia, collegia
funeraticia, collegia tenuiorum" - colegiile celor saraci.
Filosofia timpului era reprezentata din trei sisteme mai
insemnate:
a) Epicureismul - care accepta ca principiu moral placerea,
nega Providenta si invata indiferenta religioasa.

22
 b) Scepticismul - preferat de noua Academie a lui Carneade,
care era imoral,
c) Stoicismul - care invata poteismul, socotea ca lumea era
condusa de necesitate (destin), admite chiar ca raul este necesar; in
morala recomanda apatia (abstine et sustine), justifica viciile si
sinuciderile. Stoicismul, desi inconsecvent si contradictoriu, a
influentat cel mai puternic socitatea romana. Din punct de vedere
moral, privea pe oameni ca semeni (Seneca), idee pretuita mai ales
de crestini.
Sub aspect religios-moral o oarecare influenta au mai avut si
neopitagorismul si neoplatonismul (secolul III). Dar, in general,
asa cum religia era sincretista, filosofia era eclectica. Ea culegea
idei din mai multe sisteme, pregatind intr-o oarecare masura, calea
pentru propoveduirea ideilor crestine.
Totusi, au existat filosofi ca Cels, Porfiriu, Ierocies, Iulian
Apostatul s. a. care au fost mari adversari ai crestinismului.
Rezumand, se poate spune ca: la aparitia crestinismului
situatia lumii antice era in parte favorabila raspandirii lui. De aceea
a si fost posibila intinderea lui rapida. La acea data exista un stat
universal, pace, ordine, cai si mijloace de comunicatie, amestec si
apropiere de popoare si de idei, unificare culturala, o limba
inteleasa aproape de toti.
Raspandirea crestinismului mai era favorizata de insuficienta
religioasa si morala a politeismului greco-roman, de propaganda
cultelor orientale si a filosofilor, de situatia sociala a lumii vechi.
Existau insa si elemente nefavorabile, ceea ce a facut ca
rezistenta paganismului, polemica anticrestina si persecutii indurate
de crestini sa se intinda pana la publicarea edictului de la Milan
(313), de catre Constantin cel Mare.

23
 1.2. STAREA LUMII IUDAICE
Se stie ca la anul 536 i. d. Hr. regele persilor Cyrus, a distrus
pe babiloneni. Scapati din captivitate, iudeii si-au putut rezidi
templul sub conducerea lui Zorobabel si s-au reorganizat.
La randul sa, regatul persilor a fost desfiintat de Alexandru cel
Mare, in secolul IV i. d. Hr. (+323 i. d. Hr.). Acesta insa i-a
favorizat pe iudei, folosindu-i ca element de colonizare in orasele
infiintate de el. Dupa moartea lui Alexandru, urmasii sai (diadohi)
au impartit imperiul, Palestina ramanand in stapanirea celor din
Siria (seleucizi). Acestia (seleucizii) s-au purtat aspru cu iudeii,
incercand sa-i elenizeze si sa le distruga credinta. Evreii insa s-au
purtat eroic si si-au pastrat fiinta si religia.
Dupa miscarea fratilor Macabei, Ierusalimul ajunge din nou in
puterea evreilor care s-au reorganizat si au atins un inalt nivel sub
regele Ioan Hircan (135-105 i. d. Hr.).
Întrucat in luptele pentru mostenirea tronului urmasii lui Ioan
Hircan apeleaza la romani, acestia din urma vor trage foloasele de
pe urma tulburarilor.
La anul 63 i. d. Hr. generalul roman Pompei intervine in
Palestina si cucereste Ierusalimul, iar iudeii platesc tribut romanilor.
La anul 30 i. d. Hr., romanii au pus ca rege al Iudeei pe
idumeul Irod cel Mare. Acesta a rezidit templul iudaic, a ridicat
orasul Cezareea pe tarmul Marii Mediterane, care a devenit si
capitala politica a Palestinei, a introdus in Palestina jocuri pagane si
a slabit influenta preotilor iudei.
La anul 750 a. U. c. Irod a murit, iar romanii au impartit
Palestina intre fiii acestuia: Arhelau, Irod Antipa si Filip. Între 41-
44 Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare a devenit rege al intregii

24
Palestine. Ţara era condusa numai de procuratori romani, iar
asuprirea iudeilor se inaspreste. Sub imparatul Nero (54-68) a
izbucnit razboiul iudaic, ceea ce a adus cu sine riposta dura a
romanilor. Ierusalimul este cucerit, iar templul distrus de catre Titus
Vespasianus in anul 70.
Partidele erau doua la numar: Fariseii erau aparatorii Legii
mozaice si pastratorii traditiilor religioase. Ţineau la interpretarea
clasica si religioasa a Legii si erau foarte preocupati de viata
religioasa. Fiind ostili stapanirii romane, aveau multi aderenti dintre
preoti, invatatori de Lege (soferim), mai tot poporul fiind de partea
lor. Ei ajunsera sa fie formalisti, ceremoniosi, ipocriti, cazuisti. Cu
toate acestea, unii, ca Nicodim, au fost favorabili Mantuitorului si
crestinismului.
Saduceii - partid preotesc aristocratic, avea membri din
randurile oamenilor bogati. Erau liberali, indiferenti, acomodati cu
stapanirea straina si cu ideile vremii.
Ei respectau ca obligatorie e numai Legea scrisa, nu si
interpretarea ei orala. Negau Providenta, Învierea, viata vesnica,
existenta ingerilor si a demonilor. Aveau putina influenta in
popor. Au fost insa adversari ai Mantuitorului si ai crestinismului.
În sinedriu, fariseii si saduceii se dezbinau si se combateau adesea,
asa cum s-a intam,plat si cand au judecat pe Apostoli.
Esenienii sau esenii (eseii) - erau o secta iudaica influentata
de idei religioase straine. erau asceti ce traiau in apropiere de Marea
Moarta. Respingeau sacrificiile de animale si nu participau la cultul
de la templu. Aveau preotii lor, ospete religioase, un cult al soarelui
si al ingerilor, desi admiteau ca Dumnezeu este unul.
Practicau comunitatea bunurilor, erau contra sclaviei, a
juramantului si a folosirii armelor, admiteau nemurirea sufletului,

25
dar nu si invierea trupului. Gradele superioare se obtineau de la
casatorie si de la placeri.
Terapeutii - erau tot o secta iudaica din jurul Alexandriei
(Egipt). Duceau o viata contemplativa si se ocupau cu citirea
Vechiului Testament, pe care-l interpretau alegoric. Aveau agaoe
religioase cu cantece si dansuri.
Samarienii erau locuitori ai Samariei. Populatie amestecata,
iesita din iudei si neiudei, samarienii nu respectau intreaga Lege, ci
tineau numai Pentateuhul lui Moise, erau monoteisti, aveau un
templu pe muntele Garizim si pastrau ideea mesianica.Între
samarineni si iudei era ura mare. Dintre samarineni au provenit unii
eretici ca: Dositei, Simon Magul, Menandru.
Diaspora (imprastierea) iudaica
Datorita diferitelor cauze ca:deportari, colonizari, captivitati,
emigrari, interese comerciale sau privilegii, multi iudei s-au
raspandit in afara Palestinei. Ei au format chiar colonii importante
la Babilon, Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint. Au fost
favorizati atat de Alexandru cel Mare, cat si de romani. Iudeii si-au
format comunitati proprii si autonome, aveau sinagogile si justitia
lor, le era permis cultul mozaic si respectarea sabatului. Erau scutiti
de serviciul militar, de razboi, de cultul oficial si imperial, de
obligatiile nepotrivite cu prescriptiile Legii lor. Au facut un intens
prozelitism, ceea ce i-a determinat pe unii imparati ca: Adrian (117-
138) si Septimiu Sever (193-211) sa interzica prozelitismul iudaic.
Prozelitii erau si ei de mai multe feluri:
- prozelitii dreptatii sau fiii aliantei - care primeau
circumciziunea si participau la sacrificii,

26
 - tematorii de Dumnezeu - care respectau doar cele 10
porunci, observau sabatul, curatirile rituale, deosebirea dintre
mancarurile curate si necurate.
La inceput, diaspora si prozelitismul iudaic au avut un mare
rol in raspandirea crestinismului.
De obicei, misionarii crestini se adresau iudeilor si prozelitilor
din comunitatile iudaice. Iudaismul functiona, de obicei, ca o punte
pentru trecerea la crestinism
În contact cu lumea cealalta, ideile religioase ale iudeilor din
diaspora erau mai largi, iudeii fiind mai putin formalisti decat cei
din Palestina. Ei admiteau chiar ca si alte popoare pot sa primeasca
Legea mozaica si sa dobandeasca mantuirea.
Dupa exilul Babilonului, iudeii palestinieni au devenit mult
mai formalisti, mai ritualisti, mai cazuisti, respectand mai mult
litera decat duhul Legii. Apoi, stapanirile straine i-au facut chiar sa-
si schimbe ideile mesianice, asa incat Mesia era asteptat mai mult ca
un erou, ca un eliberator national al poporului iudeu din robia
straina, decat ca un Mantuitor al lumii. De aceea, s-a ajuns ca iudeii
sa nu-L inteleaga pe Iisus Hristos, sa nu-L accepte ca pe adevaratul
Mesia, ci sa ceara sa fie osandit.
Cu toate acestea, iudaismul cu pastrearea ideii mesianice a
pregatit calea pentru raspandirea crestinismului mai mult decat
oricare alta imprejurare cunoscuta in istorie.
A se vedea:
C. Daniel, Esenienii si Biserica primara, in "S. T.", XXVI (1974),
nr. 9-10, p. 707-716.
D. Tudor, Figuri de imparati romani, vol. I, Bucuresti, 1974, p.
80-104.

27
N. A. Maskin, Principatul lui Augustus, trad. S. Samarian,
Bucuresti, 1954.
M. Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, trad. rom. de C.
Baltag, Editura ştiintifica, Bucuresti, 1991, p. 227-301.

2. IISUS HRISTOS, MÂNTUITORUL LUMII

Mantuitorul Iisus Hristos a fost o persoana istorica, reala, fapt
pentru care viata si activitatea Sa pot fi expuse in mod cronologic,
la fel ca la oricare alta persoana istorica.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu s-a facut "la plinirea vremii"
(Gal. IV, 4) adica atunci cand omenirea era pregatita de ajuns pentru
a-L putea primi.
Activitatea Sa a fost precedata de Ioan Botezatorul, ultimul
profet al Vechiului Testament. Acesta ducea viata de ascet, boteza
si predica cu atata putere incat multi alergau la el si se botezau
intrebandu-l daca nu este el Mesia. El nega spunand ca nu este decat
"Înaintemergatorul Domnului".
Pentru predica lui, Ioan a fost arestat de Irod Antipa (4 i. Hr. -
39 d. Hr.) fiul lui Irod cel Mare, intemnitat la Macherus si apoi
decapitat.
Ucenicii sai, numiti "ucenicii lui Ioan", s-au mentinut cateva
zeci de ani. Ei practicau un botez si aveau rugaciuni si posturi
proprii. Dintre ei, apostolii Andrie si Ioan L-au urmat apoi pe
Mantuitorul. Despre Ioan Botezatorul avem stiri in Evanghelie si in
lucrarea lui Iosif Flaviu Antichitatile iudaice (XVIII, 5). I. Flaviu a
fost impresionat de acest "om bun, care indemna pe iudei la virtute,
dreptate si pietate" (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, I, XI, 5).
Cronologia vietii Mantuitorului

28
 Desi nasterea lui Iisus Hristos este cel mai insemnat eveniment
din istoria mantuirii, data ei nu se cunoaste precis, caci Dionisie
cel Mic calculase gresit era crestina, punand acest eveniment mai
tarziu decat a fost, la 753 a. U. c. }n realitate, Iisus Hristos s-a
nascut inainte cu un an sau doi de 750 a. U. c., anul mortii lui Irod
cel Mare. Indicatii de timp referitoare la nasterea sau viata
Mantuitorului gasim in Evanghelie: Domnia imparatului Octavia
Augustus (31 i. Hr. - 14 d. Hr.), proconsulatul lui Quirinius, timp de
pace, un recensamant, uciderea pruncilor, moartea lui Irod,
inceputul activitatii publice a Sfantului Ioan Botezatorul, anul XV
al domniei imparatului Tiberiu (14-37), cand Iisus avea "cam
treizeci de ani" (Luca, III, 23) si la zidirea templului lui Irod.
Istoricii au stabilit urmatoarea cronologie a vietii
Mantuitorului:
La 25 martie 749 a. U. c. a avut loc Bunavestire. Cand s-a
ordonat inscrierea oficiala, Iosif si cu Maria au venit din Nazaret la
Betleem pentru a se inscrie in liste (Luca, II, 1-6). La 25 decembrie
749 a. U. c. s-a nascut pruncul din Fecioara Maria si la 1 ianuarie
750 i s-a dat numele de Iisus (Mt. I, 25). Aratandu-se steaua de la
Rasarit, la 6 ianuarie 750 au venit magii (astronomi babiloneni) si s-
au inchinat Pruncului, aducandu-i aur, tamanie si smirna,
simbolizand cele trei demnitati ale lui Hristos: imparat - aur,
arhiereu - tamanie si invatator - smirna. }nstiintati de inger, magii
nu se mai intorc pe la Irod. Suspicios, acesta ordona uciderea
pruncilor. Pentru a-L salva pe Iisus, Iosif si Maria (impropriu numiti
"Familia Sfanta") au fugit in Egipt, dupa ce a avut loc ducerea
Pruncului la Templu. Au stat in Egipt pana in toamna anului 750
cand pe tronul iudeu se afla Arhelau, urmasul lui Irod (care murise
la 10 aprilie 750). Afland de acest eveniment, Iosif, Maria si Iisus se

29
intorc la Nazaret. De acum pana la varsta de 12 ani, deci in anul 762
a. U. c. nu se mai cunoaste decat momentul povestis de Luca. Venit
cu parintii la Ierusalim, Iisus va predica in sinagoga in fata
inteleptilor iudei, dand de inteles ca este fiul Tatalui (Lc. II, 41-49).
În anul 15 al domniei lui Tiberiu (779 a. u. c. sau 26 e. n.) si-a
inceput activitatea Sfantul Ioan Botezatorul.
La 6 ianuarie 780 sau anul 27 al erei crestine Iisus a venit la
Ioan sa fie botezat. Acum a avut loc aratarea Sfintei Treimi,
Teofania. Iisus avea "aproape 30 de ani" (Lc. III, 21-23). Prin
februarie 780 (27 crestin) Hristos si-a inceput activitatea publica,
mergand prin toata Palestina si, alegandu-si 12 ucenici, invata si
facea minuni (Lc. VI, 1 u.).
Durata activitatii publice a Mantuitorului nu este nici ea
sigur cunoscuta, variind dupa unii cercetatori intre 1-3 ani.
De pilda unii eretici ca alogii, respingeau Evanghelia de la
Ioan si Apocalipsa, respingand si invatatura despre Logos, cuprinsa
in ea. Credeau ca Mantuitorul a activat public doar un an. Epifanie
(+433) i-a numit alogi: alojoi - cei fara Cuvant, cei ce neaga pe
Logos, adica cei ce contesta pe Cuvantul lui Dumnezeu. În sens de
blam mai erau numiti alogii cu intelesul: "cei fara de ratiune" caci
"Logos" (lojos) - ratiune. Ca si acestia, ghosticii considerau si ei ca
activitatea publica a Mantuitorului a durat doar un an. Ipoteza
aceasta a fost reluata si de unii istorici bisericesti din secolul XIX.
Cercetatorii au stabilit insa destul de precis sirul
evenimentelor din viata lui Iisus, si anume:
El a petrecut Pasha anului 781-782 (Ioan V, 1) si a anului 782-
783, iar inaintea Pastelui din anul 783 sau 30 al erei dionisiene, a
intrat triumfal in Ierusalim. Era 9 Nisan sau 2 aprilie (Lc. XIX, 33 u.
- XXII, 1 u.).

30
 Miercuri, 12 Nisan sau 5 aprilie 783 a avut loc vanzarea
Mantuitorului pe 30 de arginti (Mt. XXVI, 14), iar Joi seara, 13
Nisan sau 6 aprilie a avut loc Cina cea de Taina. Apoi, Mantuitorul
a plecat in gradina Ghetsimani, unde a fost prins (Lc. XXII; Mt.
XXVI; In. XIII).
În cursul noptii Iisus a fost judecat de Sinedriu, iar in zorii
zilei de vineri 14 Nisan sau 7 aprilie a fost dus in fata lui Pontiu
Pilat. Dar iudeii n-au intrat la judecator, ci au asteptat afara ca sa nu
se spurce si sa poata manca "pasha" (In. XVIII, 28). Atunci Pontiu
Pilat L-a intrebat: "Ce este adevarul?"Însa nu a primit nici un
raspuns, caci iisus Hristos era Însusi Fiul lui Dumnezeu (In. XVIII,
38).
La 9 dimineata Hristos a fost dus pe Golgota, iar la ora 12,
adica ceasul al saselea, aavut loc rastignirea. În ceasul al noualea
adica ora 3 d. m. dupa ce a murit, Iisus a fost asezat in mormantul
pecetluit, punandu-se paza romana la mormant. Şi astfel, in ceasul
al 12-lea iudeii s-au putut spala pe maini pentru a manca Pasha.
Ca si anul nasterii, anul mortii Mantuitorului variaza la
diferitii scriitori crestini.
Unii considera ca e vorba de anul 28, altii 29, 30, 32 sau 33 al
erei crestine. Întrucat insa Mantuitorul a murit pe cruce intr-o vineri,
in ajunul pastilor iudaice, calculele cele mai potrivite sunt de acord
cu anii 30 sau 33, cand pastile iudaice au cazut sambata. Parerea cea
mai intemeiata si admisa de cei mai multi este data de 7 aprilie, anul
30 (783 a. u. c.), considerand ca Mantuitorul a trait pe pamant 33 de
ani, 3 luni si 20 de zile, activand public 3 ani si 3 luni, adica de la 6
ianuarie 780, cand S-a botezat, pana la 14 Nisan 783 (27 si 30 ai
erei crestine intarziate) cand a fost rastignit.

31
 Evenimentele mai importante din viata Mantuitorului sunt
urmatoarele: nasterea la Betleem, recensamantul lui Augustus,
proconsulatul lui Quirinius, fuga in Egipt, intoarcerea in Galileea si
episodul de la 12 ani, cand predica in sinagoga (Lc. II, 42-51).
Ipotezele rationaliste dupa care El ar fi invatat la preotii din Egipt
sau in India nu au temei istoric.
Din activitatea mesianica a lui Iisus Hristos Evangheliile
relateaza despre: botezul Lui de catre Ioan (Mt. III, 13-17; Mc. I, 9-
11), chemarea Apostolilor (Mt. X, 1-6), propovaduirea insotita de
minuni in Galileea, Iudeea si Ierusalim, intrarea triumfala in
Ierusalim, prinderea, judecarea, condamnarea, rastignirea, moartea,
invierea si inaltarea Lui. Prin activitatea Sa de invatator, profet si
facator de minuni, El a facut o puternica impresie asupra poporului,
dar a starnit si ura conducatorilor iudei.
Iisus Hristos a vorbit si a lucrat in numele, cu autoritatea si cu
puterea lui Dumnezeu. El a declarat dumnezeirea si misiunea Lui
mesianica mantuitoare, a avut o viata morala de o curatenie si o
inaltare sufleteasca unica.
Învatatura Lui este divina. Evanghelia - vestea cea buna -
propovaduita de Iisus Hristos nu a avut un mesaj politic sau social,
ci religios si moral. Ideea centrala a propovaduirii Sale este
"Împaratia lui Dumnezeu" sau "Împaratia Cerurilor", inteleasa ca o
noua ordine adusa lumii, ca stare de credinta, de virtute si de fericire
sufleteasca. Învatatura sa nu se limita la iudei, ci era destinata lumii
intregi. El a venit sa "plineasca Legea" (Mt. V, 17), innoind si
innobiland continutul notiunilor religios-morale vechi. El este Fiul
lui Dumnezeu, participand la fiinta dumnezeiasca: "Eu si Tatal una
suntem" (In. X, 30; XIV, 10-13; XV, 23; XVI, 15-32). Prin
monoteismul si spiritualitatea adisa, Iisus Hristos inlatura

32
politeismul si idolatria. A schimbat si a innoit cultul cerand o
inchinare "in duh si adevar" (In. IV, 22-24). De asemenea, in
morala aduce ca principiu suprem iubirea de Dumnezeu si de
semeni ca frati. El nu a adus numai ideea, ci si pilda, dandu-si chiar
viata pentru noi.
Prin invatatura, prin viata si faptele Sale, Mantuitorul a fost
"un semn de contrazicere" (Lc. II, 34). Daca pe unii i-a atras,
facandu-i ucenici, conducatorii iudei care asteptau un alt fel de
Mesia, razbunator, L-au socotit inselator, agitator, blasfemator.
feriseii Îl condamnau fiindca El combatuse formalismul si ipocrizia,
iar saduceii pentru ca nu credeau in inviere si in nemurirea
sufletului, invatate de El. Ba, mai mult, ei socoteau mesianismul
periculos din punct de vedere politic. Arhiereul, care era un
saducheu, a declarat uciderea lui Iisus ca o necesitate politica, iar
fariseii, cu exceptia catorva, nu s-au opus. Desi ucis prin rastignire,
care era moarte rusinoasa, invatatura Lui a fost continuata de
Apostolii Sai care au organizat Biserica instituita de El la
Cincizecime.
Izvoarele istorice ale vietii lui Iisus sunt scrierile Noului
Testament, scrieri crestine din veacul primar si scrieri necrestine,
iudaice sau pagane.
Evangheliile desi nu au scopul de a face o biografie completa
si datata riguros, ne dau informatiile cele mai valoroase privind
viata si activitatea Mantuitorului. Exista si o serie de scrieri
apocrife, Evangheliile lui Iacob cel Tanar, a lui Toma israelitul, a
lui Nicodim, a copilariei lui Iisus, a nasterii Mariei s. a. Acestea
contin unele elemente istorice, cunoscute din traditia crestina, dar
sunt tarzii si tendentioase.

33
 Ştirile din izvoare necrestine despre Iisus Hristos sunt
putine. S-a pastrat o Epistola a unui sirian, Mara, catre fiul sau
Separion, in limba siriana. În ea se vorbeste despre "inteleptul rege"
al iudeilor, a carui moarte a ruinat poporul iudeu. Scrisa intre anii
70-170, epistola este de autenticitate indoielnica.
Întrucat Mantuitorul nu a scris nimic, tot neautentice sunt:
Scrisoarea unui rege (toparh) al Edesei, Abgar V Ukama (Cel
Negru, 4 i. Hr. - 7 d. Hr. si 13-50 d. Hr.) catre Iisus Hristos si
Raspunsul Mantuitorului catre Abgar (Vezi Eusebiu, Ist. bis. I,
13, 6-10).
Tot apocrife sunt: Acta Pilati si Epistola lui Lentulus
provenind din secolul III. Cea dintai vorbeste batjocoritor despre
Iisus, in timp ce a doua face o descriere frumoasa a chipului
Acestuia, dupa care s-a inspirat iconografia crestina.
Între marturiile iudaice se remarca lucrarea "Antichitatile
iudaice" (XX, 9, 1) scrisa de iudeul Iosif Flaviu (37/38 - 100/105).
Acesta vorbeste despre uciderea lui Iacob, "fratele lui Iisus Hristos"
(Eusebiu, Ist. bis. II, 23, 21-24). Pe Iisus îl considera (XVIII, 3, 3)
un invatator al adevarului si facator de minuni, zicand: "Acesta era
Hristos" - "O Ceistoj ovtoj hn" (Eusebiu, Ist. bis. I, 11, 7-8). Desi
Adolf von Harnack accepta autenticitatea acestui text, unii il
considera doar o interpolare a unui copist tarziu, caci nu era
cunoscuta de Origen (+254).
Filon si Justus din Tiberiada (secolul I) n-au scris despre
Hristos.
Rabinul Eliezer ben Hyrcan (secolul II) zice ca a cunoscut pe
un discipol al lui Iisus Nazarineanul.
Lipsa izvoarelor iudaice despre Mantuitorul e explicabila,
fiindca ei asteptau un erou, un eliberator. Ei nu vorbeau despre

34
Mesia fiindca mesianismul lor nu convenea romanilor care ii
suspectau.
Dupa secolul al II-lea iudeii incep sa-L caomnieze pe Iisus, in
cartea "Sefer toldot Iesu" ("Cartea originii lui Iisus") dovedita a fi
un pamflet din Evul MEdiu.
Epistola lui Benan care se voia scrisa la anul 83 d. Hr. de un
pretins medic egiptean, nu este decat un fals plasmuit de
"descoperitorul" ei, Ernst Edler von der Planitz, 1910..
Scriitorii romani care amintesc despre Iisus Hristos sau
despre crestinismul incepator sunt: Proconsulul Bitiniei, Pliniu cel
Tanar, intr-o Scrisoare catre imparatul Traian (ep. X, 97),
istoricii Tacit (55-120 d. Hr.) si Suetoniu (69-141 d. Hr.). Pliniu
cel Tanar, in Scrisoarea sa catre imparatul Traian din anul 111-
112, vorbeste despre adunarea crestinilor pentru cult intr-o anumita
zi - stato die - (Duminica) si despre adorarea lui Hristos ca
Dumnezeu (carmen Christo quasi Deo dicere).
Istoricul Tacit (+120), aminteste suferintele indurate de
crestini in timpul persecutiei lui Nero din anul 64 "Annales XV,
44).
Istoricul Suetoniu (+141), vorbeste despre expulzarea iudeilor
din Roma in anul 49 de catre imparatul Claudiu (41-54), care se
agitau din cauza lui Hristos - "Judaeos, impulsore Chresto
continue tumultantes, Rome expulit" (Vita Claudii 25, 4)
Chrestus este, fara indoiala, Hristos. Se aflau atunci in Roma circa
10.000 de iudei, unii care credeau in Hristos, altii nu. Datorita
edictului imparatului Claudiu, a trebuit sa plece din Roma familia
de iudei Aquila si Priscilla, pe care Apostolul Pavel i-a intalnit la
Corint in 52 (Fapte XVIII, 2). În alt loc din istoria Sa, Suetoniu

35
vorbeste despre torturarea crestinilor sub imparatul Nero (Vita
Neronis, 16, 2), in anul 64, cand a izbucnit incendiul Romei.
Mentiuni despre crestini se mai gasesc la medicul Gallesnus si
la retorul Froton. Lucian de Samosata si Cels (secolul II) vorbesc
despre crestini mai mult. Cels, intr-o carte speciala indreptata contra
crestinilor - logoj alhqhj (Cuvant adevarat), insulta si acuza pe
crestini.
Tacerea sau rezerva scriitorilor pagani este si ea explicabila.
Ei vedeau in crestinism o secta iudaica dispretuita sau o superstitie
orientala, iar in Iisus Hristos un amagitor, un instigator demagog,
condamnat la moartea pe cruce de autoritatea romana. La Roma,
crestinismul era o religie dispretuita, putin insemnata. În multimea
de culte, care patrunsera in Pantheonul roman, crestinismul, cel
putin la aparitia sa, nu pute atrage atentia romanilor in chip
deosebit.

BIBLIOGRAFIE
EM. VASILESCU, Istoria religiilor, ed. a II-a, Bucuresti, 1983, p.
385-408.
IDEM, Viata Domnului nostru Iisus Hristos si viata altor
intemeietori de religii, in "M. M. S.", L (1974), nr. 7-8, p. 546-560.
M. ELIADE, Istoria credintelor si ideilor religioase, vol II,
Bucuresti, 1986, p. 321-350.
I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei secole,
in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 621-671. La p. 657-661:
Corespondenta regelui Abgar al Edesei cu Mantuitorul.
IDEM (PULPEA), Marturii profane despre Sfantul Apostol Pavel si
Mantuitorul Hristos, in "B. O. R.", LIX (1941), nr. 11-12, p. 656-
665.

36
P. REZUS, Istoricitatea Mantuitorului, in "S. T.", IX, (1957), nr. 3-
4, p. 177-199.
M. SESAN, Cronologia vietii Mantuitorului, in "Altarul Banatului",
IV (1947), p. 4-15 si Extras.
STERIE DIAMANDI, Fiul lui Dumnezeu - Fiul Omului, 3 vol.
Bucuresti, 1943.
V. GHEORGHIU, Anul si ziua mortii Domnului nostru Iisus
Hristos, Cernauti, 1925.
I. MIHALCESCU, Istoricul cercetarilor despre "Viata lui Iisus", in
"B. O. R.", XLI (1922), nr. 1, p. 49-63.
IEM, Cei dintai tagaduitori ai existentei lui Iisus, rev. cit. XXI
(1897-1898), nr. 2, p. 194-205; nr. 3, p. 304-313.
ERNEST RENAN, Viata lui Iisus, trad. si cuvant inainte de Ion
Papuc, Ed. Crater, Bucuresti, 1990.
EMANUEL COPACIAN, Iisus din Nazaret, Ed. Dorris, Bucuresti,
1990.
PENTRU ÎMPĂRAŢII ROMANI
N. A. MASKIN, Principatul lui Augustus, trad. S. SAMARIAN,
Bucuresti, 1954.
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, t. I, Bucuresti, 1974, p. 20-
104.
PLINIU CEL TA1N{R, Opere complete, trad. Liana Manolache,
Bucuresti, 1977.
LUCIAN DE SAMOSATA, Scrieri alese, Bucuresti, 1983.

37
3. ÎNTEMEIEREA BISERICII. ACTIVITATEA SFINŢILOR
APOSTOLI ŞI A UCENICILOR LOR

3.1. ÎNTEMEIEREA BISERICII

La inaltarea Mantuitorului, credinciosii Lui formau doua
grupuri cunoscute: unul in Galileea (peste 500, I Cor. XV, 6), altul
la Ierusalim (ca la 120; Fapte I, 15), traind in rugaciune, in
asteptarea Mantuitorului promis (Ioan XV, 26) si a botezului lor cu
Duhul Sfant (Fapte, L, 4-5).
Apostolii au completat numarul lor, alegand prin sorti, in locul
lui Iuda, pe Matia, dintre credinciosii care, ca si ei, urmarisera tot
timpul cuvantul si activitatea Mantuitorului. Dupa zece zile de la
inaltare, fagaduinta facuta de Iisus s-a implinit, prin pogorarea
Sfantului Duh, la 29 martie 783 sau 33 d. Hr., care a intarit pe
Apostoli cu puteri si daruri supranaturale pentru misiunea lor in
lume (Fapte, II). Acum, la Cicizecime, a fost intemeiata, in chip
vazut, Biserica lui Dumnezeu care, prin propovaduirea Apostolilor
se va raspandi si organiza in intreaga lume. Prima comunitate
formata acum la Ierusalim avea "ca la trei mii de suflete". Crestinii
duceau o viata noua "staruind in invatatura Apostolilor, in
comuniune, in frangerea painii si in rugaciuni" (F. A. II, 42). Ei
proveneau dintre iudei si prozeliti din Palestina si din diaspora.
La inceput, crestinii mergeau la templu, pentru rugaciune.
Constituiau insa o comunitate proprie, avand un cult special,
frangerea painii si un nou mod de viata.
Tot in templu predicau si Apostolii care adeseori faceau si
minuni. Succesul lor ii nelinistea insa pe conducatorii iudei (F. A.,
IV, 1-2) care nu acceptau invierea lui Hristos. Cresterea numarului
crestinilor ii ingrijora (F. A., IV, 4), fapt pentru care Apostolii vor fi

38
arestati, adusi in fata Sinderiului si cercetati asupra puterii si
numelui lui Hristos, pe care Îl propovaduiau. Petru a marturisit cu
curaj pe Iisus cel Rastignit de iudei si inviat de Dumnezeu.
Sinedristii, incurcati de curajul lui Petru si de prezenta paraliticului
vindecat, se multumesc doar sa-i ameninte si sa le interzica sa mai
vorbeasca in numele lui Iisus, dupa care Apostolii sunt eliberati.
Crestinii traiau in pietate si dragoste frateasca, avand "o inima
si un suflet". Credinciosii din Ierusalim au realizat benevol si partial
comunitatea bunurilor, aducand fiecare "la picioarele Apostolilor"
obolul lor. De aici se dadea ajutor fiecaruia "dupa trebuinta". Asa a
facut levitul Iosif din Cipru, numit de Apostoli Barbana, adica fiul
mangaierii (F. A., IV, 36-37).
Tot acum asistam si la prima masura disciplinara in
Biserica luata de Dumnezeu Însusi (F. A., V, 1-11). Doi soti,
Ananie si Safira, voind sa faca act de caritate, au pastrat pentru ei o
parte din venitul unei tarine vandute in folosul comunitatii, spunand
Apostolilor ca l-au adus intreg (F. A., V, 1-11). Au murit pe loc,
fiindca "mintisera Duhului Sfant". Ei nu erau obligati sa aduca totul
in ajutorul comunitatii si, ca atare, nu trebuiau sa minta.
Desi certati, urmariti si inchisi (F. A., VI, 12-24), Apostolii
faceau noi prozeliti, crescand astfel numarul credinciosilor. Dar
odata cu inmultirea credinciosilor crestea si numarul greutatilor.
Asa incat, la propunerea Apostolilor, crestinii au ales sapte Barbati
"plini de Duh si intelepciune", asupra carora Apostolii si-au pus
mainile cu rugaciune. Erau primii slujitori hirotoniti, diaconi.
Acestia era Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si
Nicolae. Datoria lor era aceea de a supraveghea si asigura buna
randuiala la mesele comune, dar puteau si predica (F. A., VI, 1-6).
Curand se va inregistra si primul conflict doctrinar al

39
crestinismului cu iudaismul, inregistrandu-se si primul martir al
Bisericii, Sfantul diacon Stefan (F. A., VII, 1-60). Iar Saul care era
acolo, se invoise la uciderea lui Stefan (F. A., VIII, 1). Era anul 36
d. Hr. Desi prigoana crestea, credinciosii vor propovadui in
Samaria, unde Petru il cearta pe Simon Magul (F. A., VIII), Fenicia,
Cipru, Antiohia, Cezareea Palestinei, unde sutasul Corneliu se
boteaza cu toata casa sa (F. A., X), Etiopia s. a.
Prin botezarea familiei lui Corneliu se castiga un principiu
important: acela al primirii la crestinism si a celorlalte neamuri, nu
numai a iudeilor. Acest lucru va fi stipulat in mod expres la Sinodul
apostolic tinut la Ierusalim, la anul 50 (F. A., XV, 1-29). Sinodul
apostolic a hotarat si regiunile pentru misiune a Apostolilor: Petru
la Babilon, Andrei in Schytya Mare, Iacob al lui Alfeu in Egipt,
Iuda Tadeu la Armeni, Matei in Arabia si Persia, Filip in Siria si
Matia in Etiopia.
În activitatea misionara, la Antiohia s-au remarcat curand
Barbana si Saul care intre timp devenise crestin. Aici, la Antiohia,
"s-au numit mai intai ucenicii crestini" (F. A., XI, 26). O alta
comunitate importanta va fi cea de la Damasc, in Siria. La
Ierusalim a fost ucis Apostolul Iacob, fratele lui Ioan, primul
Apostol martir (anul 44), din porunca lui Irod Agripa (41-44),
nepotul lui Irod cel Mare. Petru va parasi si el Ierusalimul, ducandu-
se "in alt loc" (F. A., XII, 17). }l regasim la Antiohia, impreuna cu
Pavel.
În fruntea comunitatii din Ierusalim era Iacob cel Mare,
"fratele Domnului", socotit de traditie primul om episcop. Sfantul
Apostol Pavel il stima in chip deosebit si-l numea "stalp al
Bisericii". El nu pare a fi aceeasi persoana cu Apostolul Iacov al lui
Alfeu. Se bucura, insa, de o mare autoritate, fiind ruda cu

40
Mantuitorul (var) si datorita vietii sale ascetice, pline de evlavie. A
ramas la Ierusalim, pastorind in liniste pana la moarte (61-62). El a
reusit sa aplaneze neintelegerea dintre tendinta iudaizanta, care
pretindea si crestinilor proveniti dintre neamuri sa respecte Legea
Mozaica, si tendinta opusa ei.

3.2. ACTIVITATEA APOSTOLILOR ÎN LUMEA

PĂGÂNĂ
La anul 44 Irod Agripa a pornit o persecutie puternica
impotriva crestinilor. Acum moare Sfantul Apostol Iacov (cel
Batran), fiul lui Zevedei. Ceilalti Apostoli pleaca in diferite parti ale
tarii pentru misiune. Din traditie, Eusebiu si Crigen ne spun ca:
Toma a propovaduit la parti si probabil, in Persia si India; Andrei
in Scythia; Ioan in Asia; Petru in Bitinia, Galatia, Capodocia si
Asia Proconsulara; Bartolomeu in India (Arabia Sudica) si in
Armenia (dupa o traditie orientala); Matei printre iudei, apoi la alte
neamuri (Cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 1, 24; V, 10). Tot
traditia ne spune ca Matei ar fi mers in Etiopia unde a murit ca
martir, fiind taiat cu fierastraul.
În ceea ce priveste activitatea Sfantului Apostol Petru, o
traditie consemnata de Eusebiu in Istoria bisericeasca (III, 1)
spune ca acesta a predicat si in Macedonia si probabil si in Pont.
Din Epistola I Cor., I, 12-13 aflam ca credinciosii din Corint,
se numeau unii ai lui Pavel, altii ai lui Apolo, altii ai lui Chifa
(Petru), ceea ce inseamna ca Petru a stat un timp si la Corint. O
spune si Sfantul Clement al Romei (88-97) in Epistola I catre
Corinteni, scrisa in jurul anului 95.
Se stie ca in anul 64, anul persecutiei lui Nero, Petru se afla la
Roma, unde a fost inchis, dar a scapat. În anul 66 el a fost inchis a

41
doua oara, la picioarele Capitoliului, iar in anul 67 a fost rastignit cu
capul in jos intre doua borne din circul lui Nero. A fost apoi
ingropat la Roma, in Vatican, langa calea triumfala, bucurandu-se
de cinstirea intregii lumi crestine (Fer. Ieronim, De viris illustribus,
I).
Traditia, relativ tarzie (secolul III-IV), care-l numeste
"episcop" intai la Antiohia, apoi la Roma, pe care se bazeaza
primatul papal, are un caracter legendar, provenind din scrieri
apocrife si este contrara faptelor istorice cunoscute.
Se stie ca Apostolii nu au pastorit ca episcopi in nici un oras
din timpul lor, deoarece ei asezau in cetati pe episcopi. Deminitatea
de Apostol era desigur superioara demnitatii de episcop. Istoricii
bisericesti romano-catolici din cei mai de seama recunosc ca aceea
ce se stie despre Sfantul Petru este ca el a mers la Roma, a
desfasurat aici catva timp o activitate misionara si a murit ca martir.
Ioan, fiul lui Zevedeu, a jucat un rol insemnat intre
Apostoli. }mpreuna cu Petru si cu Iacov cel Mare "fratele
Domnului", sunt numiti de Sfantul Apostol Pavel "stalpii Bisericii"
(Galat. II, 9). Se crede ca Ioan a trebuit sa ramana in Ierusalim pana
la moartea Sfintei Fecioare Maria, pe care Mantuitorul a lasat-o in
grija lui sau poate chiar pana la inceputul razboiului iudaic, in anul
66. Traditia bisericeasca cunoaste ca Sfantul Evanghelist Ioan a
predicat in Asia Proconsulara, indeosebi in capitala acesteia, la
Efes. În provincia Asia, in afara de Efes, a infiintat in mai multe
orase Biserici infloritoare, de care el face mentiune in Apocalipsa,
cap. II si III. |tirea ca ar fi murit la Ierusalim, ca si fratele sau Iacob
cel Mare (de la Filip Sidetul), sau ca ar fi suferit la Roma in
persecutia lui Domitia, in anul 95 sau 96 (Tertulian), nu este
intemeiata. Exilul sau pe insula Patmos din Marea Egee, in anul 96

42
este confirmat de Apocalipsa (I, 9). Moartea lui tarzie, pe la anul
100, a facut ca prin el epoca apostolica sa se poata lega strans de
cea postapostolica.
Andrei, fratele lui Petru, dupa marturia lui Origen si a
istoricului Eusebiu de Cezareea, ar fi predicat in Scythia, prin care
poate fi inteleasa regiunea de la Nordul Marii Negre, numita
Scythia Major, sau mai sigur in Scythia Minor sau Dacia Pontica
(Dobrogea), in cetatile Histria, Tomis (Constanta), Callatis
(Mangalia), Dionysopolis (Balcic), din Scythia Minor. Dupa traditia
crestina, Andrei a mers la Bizant, unde a pus episcop pe Stachys, iar
de aici a plecat in Ahaia sau Grecia, murind in orasul Patras, ca
martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X.
Despre Apostolul Tadeu (Lebeu), fratele lui Iacob cel Mic, se
crede ca a predicat in Palestina si a scris o epistola. Fiii lui au fost
adusi la Roma, din porunca lui Domitian (81-96). Erau socotiti
suspecti de revolutie politica, fiind "urmasi al lui David", dar, cand
imparatul a vazut ca sunt oameni simpli, cu mainile batatorite de
munca, i-a lasat liberi (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 19-20).
Apostolul Filip a fost confundat uneori cu diaconul Filip. El
este numit si evanghelist, adica misionar, si ar fi murit la Ierapole,
in Frigia. Doua din fiicele lui aveau darul profetiei; una din ele a
murit la Efes (Eusebiu, Istoria bisericeasca, III, 31).
Ştiri legendare spun despre Apostolul Simon Zelotul
(Canaanitul) ca a predicat in Persia si Babilonia, iar despre Matia,
cel ales Apostol la sorti, in locul lui Iuda Iscarioteanul, spun ca a
predicat in Etiopia.
Ucenicii si colaboratorii Apostolilor au fost numerosi. Cei 70
(sau 72) de ucenici ai Domnului Hristos mergeau predicand doi cate
doi, altii insoteau pe Apostoli sau lucrau cu ei. Barnaba este din cei

43
mai insemnati; varul lui, Ioan Marcu, a mers cu el si cu Sfantul
Apostol Pavel in prima calatorie misionara, intre anii 45-48, iar mai
tarziu, a insotit pe Sfantul Petru. Dupa predica acestuia a scris
Evanghelia care-i poarta numele. Dupa o traditie veche, el a
infiintat Biserica din Alexandria Egiptului. Dintre colaboratorii
Sfantului Apostol Pavel, mai insemnati sunt: medicul Luca, autorul
Evangheliei a treia si al Faptelor Apostolilor, Sila (Silvan),
Timotei, Tit, precum si cateva femei devotate, care au adus
misiunii crestine pretioase servicii.

BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ
PR. PROF. IOAN RAMUREANU, Noi consideratii privind
patrunderea crestinismului la traco-geto-daci, in "Ortodoxia", XXVI
(1974), nr. 1, p. 164-178.
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis, I. Misiunea Sfantului Apostol
Andrei in Scythia Minor, in "B. O. R.", XCII (1974), nr. 7-8, p. 975-
979.
DIAC. H. COJOCARU, Este primatul lui Petru un privilegiu de
drept divin dupa Noul Testament?, Sibiu, 1940.

44
4. SFÂNTUL APOSTOL PAVEL

Persoana si activitatea Sfantului Apostol Pavel sunt mai bine

cunoscute decat ale celorlalti Apostoli. Din faptele Apostolilor,
scrise de ucenicul lui, Luca, si din episoadele sale, se poate
reconstitui in buna parte viata Sfantului Apostol Pavel si se poate
cunoaste mai ales sufletul lui (Fapte IX, 22, 23, 24, 26; Galat. I si
II).
Cronologia vietii lui se poate stabili cu aproximatie, pe baza
catorva date cunoscute cu probabilitate, in jurul carora graviteaza
viata Apostolului.
Înainte de convertire Pavel e cunoscut intai cu numele sau
iudaic de Saul (cel dorit). S-a nascut in orasul Tars, capitala
provinciei Cilicia, in primii ai erei crestine. Parintii lui erau iudei,
cu oarecare bunastare, avand probabil un atelier de tesut stofe din
par de capra, din care se faceau mai ales mantale si corturi,
indeletnicire raspandita in regiune. Saul insusi a invatat aceasta
meserie. A primit in familie si in scoala de sinagoga o buna educatie
si instructiune religioasa, dupa traditia riguroasa a iudaismului.
Orasul Tars avea si scoli eline vestite, pentru care era
comparat cu Alexandria si Atena. Traind in mediu de limba si
cultura greaca, Saul le-a cunoscut in chip firesc si le-a insusit intr-o
masura in care nu le poseda nici unul din ceilalti Apostoli. Pe langa
cultura elenista, el avea din familie dreptul de cetatean roman.
Ambele calitati au avut mare importanta in activitatea lui misionara.
De foarte tanar, Saul a mers la Ierusalim, la scoala rabinica a
invatamantului Gemaliel, vestit atunci in toata lumea iudaica. La
Ierusalim, Saul avea o sora casatorita, mama lui Ioan Marcu, varul
lui Barnaba. Pregatirea lui, "la picioarele lui Gamaliei", are o

45
deosebita insemnatate pentru viata si misiunea lui. La scoala
marelui rabin, Saul a invatat cu zel tot ce putea si trebuia sa stie un
iudeu, ca teologie (exegeza, drept, istorie, dogmatica, morala).
Despre infatisarea lui fizica, se stie de la el insusi ca nu era
impunatoare. Saul suferea de o boala suparatoare, pe care nu o
numeste si pe care istoricii o socotesc migrena, guta, oftalmie
purulenta, epilepsie sau malarie, mai probabil fiind cea din urma
(era obisnuita in regiunea Tarsului).
Prin calitatile lui sufletesti, Saul era un geniu religios.
Ganditor adanc si vorbitor talentat, un foarte bun psiholog, cu un
spirit de observatie ascutit, cu prezenta de spirit, cu un sentiment
religios exceptional de cald si de puternic, cu un simt moral foarte
fin, energic, insufletit, sever, totodata sensibil, bun, afectuos si
delicat, el era o personalitate puternica, bogata si complexa, cum
sunt prea putini.
Saul nu a cunoscut direct pe Iisus Hristos. Pe vremea
activitatii publice a Mantuitorului, el terminase studiile la Gamaliel
si traia in orasul sau natal, Tars, unde era probabil rabin. La
Ierusalim, l-a readus poate vestea marii miscari produse de predica
Apostolilor. În istorie el apare ca persecutor, fiind cunoscut cu
numele de Saul; la uciderea lui Stefan el pazea hainele iudeilor care
l-au ucis cu pietre. }n prigoana inceputa dupa aceea impotriva
crestinismului, Saul a aratat un fanatism si o violenta sangeroasa
aparte, fiind sufletul acestei prime persecutii. Saul "sufla cu
amenintare si ucidere impotriva ucenicilor Domnului", intrat in
casele crestinilor si-i tara la judecata, "pustia Biserica" (F. A., VIII,
1, 3). Dupa imprastierea comunitatii din Ierusalim, el vrea sa
desfiinteze pe cea formata la Damasc, la o distanta de 200 km, de
aceasta.

46
 Avand imputernicirea marelui preot si o garda data de
sinedriu, Saul porneste spre Damasc. Convertirea neasteptata a
acestuia (F. A. IX) a insemnat dezarmarea celui mai puternic
dusman al crestinismului si transformarea lui in cel mai mare
Apostol. Ajuns in Damasc a primit botezul de la preotul Anania si
incepe "sa propovaduiasca in sinagoga ca Iisus este Fiul lui
Dumnezeu" (F. A., IX, 20). Revoltati, iudeii planuiesc sa-l ucida,
insa el reuseste sa se refugieze in Arabia, unde va sta trei ani.
Cu toate obiectiile rationlistilor care socoteau convertirea lui
Saul ca ceva natural -datorat unei obsesii, halucinatii, presiuni
psihologice, insolatii etc. - acesta este un fapt miraculos si real.
Dovada sta intreaga activitate a lui Saul.
Pavel "Apostol al neamurilor"
Mereu banuit, urmarit si amenintat de iudei, Saul a fost nevoit
sa propovaduiasca "la neamuri", intrucat, pe langa cunostintele
teologice el dispunea de limba greaca si de cetatenia romana.
Metodologic, in misiune el se adresa, de regula, comunitatilor
iudaice si prozelitilor. Apoi patrundea in lumea greco-romana, de
obicei in orasele mari, unde era mai mult interes pentru ideile noi.
Aici organiza o comunitate crestina locala, dupa care pleca in alta
localitate. Pastra insa legatura cu aceasta prin trimisi si prin epistole.
De asemenea, pastra legatura cu Biserica din Ierusalim unde
trimitea sau ducea ajutoare adunate de la comunitati infiintate.
Între colaboratorii sai, mai importanti sunt Barnaba, Timotei si
Tit, ultimii doi fiind pusi episcopi de catre el.
Prima calatorie misionara (45-48)
Dupa primirea botezului la Damasc si refugiul in Arabia, SAul
a mers la Ierusalim unde a fost introdus in cercul Apostolilor de
cipriotul Barnaba, crestin-iudeu. Pleaca apoi la Cezareea si apoi la

47
Tars. Barnaba il cheama la Antiohia, pentru misiune. Împreuna duc
o colecta la Ierusalim, in timpul foametei de sub imparatul Claudiu.
Reintorsi la Antiohia, iau pe Ioan Marcu si pornesc in prima
calatorie misionara, intre anii 45-48 (F. A., XIII-XIV).
S-au imbarcat la Selucia pentru Cipru, de unde era Barnaba.
La Pafos convertesc pe proconsulul Sergius Paulus, guvernatorul
insulei. }n amintirea acestui eveniment, Saul isi schimba numele in
Paul (Pavel) (F. A., XIII, 9). Cei trei trec apoi in provincia Pamfilia.
De la Perga Pamfiliei Ioan Marcu se intoarce la Ierusalim. Pavel si
Barnaba continua sa propovaduiasca in Pisidia si Liaonia, in
orasele: Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra si Derbe. Se intorc pe
acelasi drum la Perga, de unde merg in portul Attalia, unde se
imbarca pentru a se inapoia pe mare la Antiohia Siriei.
Sinodul de la Ierusalim din anul 50. Întorsi la Antiohia
Siriei, Pavel si Barnaba continuara activitatea lor misionara. În
sanul comunitatii din Antiohia s-a produs insa tulburare, din cauza
unor iudei-crestini, veniti din Iudeea, care invatau ca paganii
convertiti la crestinism trebuie sa respecte si Legea mozaica,
primind circumciziunea. Astfel s-a nascut disputa despre
valabilitatea Legii mozaice sau disputa despre respectarea
ceremoniilor iudaice in Biserica. În anul 49 sau 50, Pavel si
Barnaba, insotiti de Tit, merg ca delegati ai Bisericii din Antiohia la
Ierusalim ca sa spuna chestiunea celorlalti Apostoli. A fost un
moment critic si important pentru misiunea crestina.
În anul 50, Sinodul Apostolilor, presbiterilor si credinciosilor
din Ierusalim, in frunte cu Petru si Iacob, au ascultat cele cerute de
comunitatea din Antiohia si au hotarat, in numele Sfantului Duh, sa
nu se impuna crestinilor dintre neamuri "jugul" Legii mozaice, ci ei
sa se fereasca "de cele jertfite idolilor, de sange, de animalele

48
sugrumate si de desfranare" (Fapte, XV, 29). Primirea si observarea
Legii iudaice nu era deci obligatorie pentru crestinii dintre pagani.
Aceasta hotarare inteleapta a produs mare bucurie in Biserica
Antiohiei si a usurat mult misiunea crestina printre neamuri.
Atitudinea lui Petru, care, la putin timp dupa anul 50, s-a dus
la Antiohia si s-a ferit, de teama iudaizantilor, de a mai manca la
mesele crestinilor dintre pagani, a provocat mustrarea lui de catre
Apostolul Pavel (Gal., II, 11-14).
A doua calatorie misionara (51-54), o intreprinde Sfantul
Apostol Pavel impreuna cu Sila, in timp ce Barnaba si Marcu merg
din nou in insula Cipru (Fapte, XV, 36, XVIII, 22). Pavel predica,
mergand de asta data pe uscat, in Siria, Cilicia, Licaonia, unde, in
orasul Listra, au convertit pe Timotei, viziteaza parte din
comunitatile infiintate in prima calatorie, trec prin Galatia, Frigia,
Misia strabatand astfel Asia Mica dinspre sud-est spre nord-est si
ajung la orasul Troia (Troa) unde au convertit pe medicul Luca.
Din Troia, luand cu ei si pe Luca, trec prin insula Samotrace si
ajung in orasul Neapolis, in Macedonia, predica la Filipi cu succes,
infiintand aici prima comunitate crestina europeana. În Filipi, Pavel
si Sila sunt inchisi si batuti cu biciul. De la Filipi, trec prin orasele
Amfipolis, Apolonia si ajung la Tesalonic, unde au convertit un
numar mare de prozeliti greci si romani si pe unii dintre iudei.
Producandu-se mare tulburare impotriva misionarilor, Pavel a plecat
la Bereea si de aici a fost nevoit sa plece la Atena, unde au venit in
urma si insotitorii sai. În cetatea culturii elene, Pavel a tinut o
interesanta si originala cuvantare inaintea Areopagului. Laudand
cucernicia atenienilor fata de zei, Sfantul Pavel le spune:
"strabatand cetatea voastra si privind locurile voastre de inchinare,
am aflat si un altar pe care s-a scris: Dumnezeului celui necunoscut

49
- agnwstw Qew. Deci Cel pe care voi, necunoscandu-l, îl cinstiti, pe
Acela îl vestesc voua" (F. A., XVII, 23). }n urma cuvantarii sale din
Areopag, Pavel a convertit la crestinism un numar de greci, intre
care se aflau Dionisie Areopagitul, dupa traditie, primul episcop al
Atenei, o femeie cu numele Damaris si altii impreuna cu ei (Fapte,
XVII, 34). Succesul nu corespundea totusi asteptarilor Apostolului
neamurilor. Grecii s-au aratat curiosi, dar au ramas sceptici.
Mai indelungata si mai rodnica a fost activitatea Sfantului
Apostol Pavel la Corint, unde a lucrat intens cu sotii iudeo-crestini
Aquila si Priscilla, timp de un an si jumatate, pe care i-a intalnit aici
in anul 52. Acestia s-au refugiat la Corint de la Roma in urma
edictului publicat in anul 49 de imparatul Claudiu contra iudeilor,
care se certau din pricina lui Iisus Hristos. La Corint, a convertit pe
Crispus, mai marele sinagogii, si multi altii dintre greci. Iudeii,
maniosi din cauza succeselor lui Pavel, il aduc in fata lui Galion,
proconsulul Ahaiei, fratele filosofului Seneca. Acesta a refuzat sa se
amestece in disputele religioase ale iudeilor si le-a poruncit sa se
intoarca linistiti la casele lor.
Din Corint, a scris Apostolul Pavel primele sale epistole, pe
cele doua catre Tesaloniceni. Din cauza agitatiei iudeilor, Pavel a
plecat din Corint, insotit de Aquila si Priscilla, si s-a dus la Efes,
unde facea popaganda crestina un iudeu alexandrin invatat, Apollos.
Din Efes, Pavel s-a dus pe mare la Cezareea Palestinei, apoi la
Ierusalim de unde s-a intors in Antiohia.
A treia calatorie misionara (54-58) - Sfantul Pavel a
intreprins a treia calatorie misionara, intre anii 54-58, plecand cu
insotitorii sai, tot din Antiohia, centrul misiunii sale. El a vizitat
mai intai comunitatile crestine infiintate in Galia si Frigia, si s-a
oprit la Efes pentru doi ani si jumatate. Activitatea lui rodnica a

50
provocat o miscare tumultoasa contra crestinilor, la instigatia unui
argintar, Dimitrie, care isi vedea periclitata meseria, prin intinderea
crestinismului si inlaturarea cultului zeilor (Fapte, XVIII, 23-40),
Pavel a trebuit sa plece din Efes si s-a dus in Macedonia, iar de aici
in Iliria, cum spune insusi in Epistola catre Romani XV, 19, iar din
Iliria la Corint, de unde a scris Epistola catre Romani. Trecand din
nou prin Macedonia, a ajuns la Troia si Assus, apoi, ocolind Efesul
unde avusese neplaceri din cauza argintarului Dimitrie, s-a oprit la
Milet. Aici a chemat pe presbiterii din Efes, de care s-a despartit in
chip duios pe tarmul marii, presimtind ca nu-i va mai vedea (Fapte
XX, 15-38).
De la Milet a plecat pe mare la Cezareea Palestinei, si de aici
a ajuns la Ierusalim in anul 58, aducand cu sine colecta facuta
pentru saracii din Ierusalim in Grecia si Macedonia.
La Ierusalim, Pavel povesteste lui Iacob cel Mic rezultatele
misiunii sale. Cunoscand ura iudeilor contra lui, Iacob il sfatuieste
sa indeplineasca un act prevazut de Legea mozaica. Apostolul
suporta pretul pentru curatirea nazirei, dar in templu e recunoscut,
prins si atacat de iudei. La interventia ofiterului roman, Lysias,
comandantul garzii, PAvel e scos din mainile lor si inchis in turnul
Antonia. Sub paza ostasilor romani, i s-a ingaduit sa se apere in fata
multimii si a sinedrului, dar agitatia contra lui creste amenintator. O
conspiratie pusa la cale de iudeii fanatici, contra vietii lui este aflata
de nepotul sau de sora si comunicata ofiterului. Acesta trimite
noaptea pe Pavel, sub escorta puternica, la Cezareea, unde e tinut in
inchisoare doi ani, intre 58 si 60, de procuratorul Felix. Iudeii de la
Ierusalim, il urmaresc insa si acolo. Pavel se apara inaintea noului
procurator Festus si a regelui Irod Agripa II si in cele din urma face

51
apel la judecata imparatului de la Roma, in calitatea sa de cetatean
roman (Fapte XXI, 17, 22, 26).
Drumul pe apa spre Roma a fost facut sub paza, pe timp
nepotrivit, de toamna si de iarna, intampinand amenintarea
furtunilor si a valurilor marii. Trecand prin Sidon, insula Cipru,
Mira, insula Malta, unde corabia a suferit un naufragiu, Pavel a
ajuns la Puteoli, in primavara anului 61, de unde a facut drumul pe
jos, pana la Roma, fiind intampinat de crestini, la locul numit Trei
Taverne, a caror prezenta l-a incurajat mult. Prezenta crestinilor la
Roma este o proba evidenta ca crestinismul patrunsese in
capitala Imperiului inainte ca Apostolii Petru si Pavel sa fi
patruns la Roma. Bucurandu-se de o inchisoare usara intr-o casa,
sub paza unui soldat roman, Pavel avea libertatea de a primi la sine
pe oricine si astfel a putut propovadui si intari crestinismul timp de
doi ani (61-63), in capitala Imperiului.
Faptele Apostolilor se opresc aici. Din Epistolele scrise de la
Roma, precum si din alte stiri, rezulta ca Apostolul neamurilor a
fost lasat liber, dupa anul 63, si a intreprins noi calatorii misionare
in rasarit, in Creta, Milet, Grecia, Epir, unde a consolidat
comunitatile infiintate. El a mers poate si in Spania, cum dorea
(Rom XV, 24) pana la marginea Apusului -, cum afirma Sfantul
Clement Romanul in prima sa Epistola catre corinteni, scrisa catre
anul 96.
Împrejurarile sfarsitului insa sunt neclare si necunoscute. Se
crede ca Apostolul s-a dus din nou la Roma, unde a suferit a doua
inchisoare, din care nu a mai scapat. E sigur ca a murit la Roma, ca
martir, sub Nero, probabil in anul 67, dupa traditia crestina in
aceeasi zi cu Sfantul Apostol Petru, 29 iunie, care a ramas pana
astazi ziua sarbatoririi lor in fiecare an. Sfantul Pavel a fost ingropat

52
pe calea Ostia la Roma, unde secole de-a randul pelerinii crestini
din toata lumea vin sa se inchine la mormantul sau (Fer. Ieronim,
De viris illustribus, 5).
Alti istorici socotesc ca intre moartea martirica a Sfantilor
Petru si Pavel trebuie socotita o distanta de timp de cel putin un an.
Meritele Sfantului Apostol Pavel sunt considerabile pentru
raspandirea crestinismului. Activitatea lui misionara a fost mai
insemnata ca a celorlalti Apostoli, prin calitatile lui personale, ca si
prin intinderea si rezultatele ei. Prin misiunea lui printre neamuri, el
a inradacinat mai ales crestinismul in lumea greco-romana, si l-a
intarit la Roma, in centrul Imperiului. El a eliberat mai ales
crestinismul de servitutea Legii iudaice si a asigurat universalismul
lui. El este cel mai insemnat ca scriitor si ganditor intre Apostoli,
urmat de Sfantul Ioan. Prin epistolele sale, Sfantul Apostol Pavel a
facut inceputul teologiei crestine, a scos, din viata si invatatura
Mantuitorului invataturii de o neasumuita frumusete, a lasat
Bisericii universale o nepretuita experienta in misiune, organizare si
viata crestina.
În timpurile mai noi, unii autori rationalisti au apreciat cu
vadita exagerare rolul si meritele Sfantului Pavel, altii le-au
constestat cu patima. Dupa unii, el ar fi adevaratul intemeietor al
crestinismului, transformand in doctrina si institutie ceea ce la Iisus
Hristos era doar o idee, o aspiratie; dupa altii, el a denaturat
crestinismul, transformand invatatura Mantuitorului intr-un sistem
teologic ingust. Ambele pareri pacatuiesc grav, ignorand, cu sau
fara stiinta, faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost cel mai credincios
si mai mare interpret si instrument al Evangheliei lui Hristos.

53
 Deoarece cronologia vietii Sfantului Apostol Pavel variaza la
unii autori, indicam mai jos cateva date istorice din viata si
activitatea Sfantului Apostol Pavel.
1-5 d. Hr.: nasterea lui Saul
30-33: anul mortii Mantuitorului
36: uciderea arhidiaconului Stefan; convertirea lui Saul
36-39: sederea lui in Arabia
39: prima calatorie la Ierusalim, dupa convertire
40-42: sederea la Tars
42: sosirea la Antiohia
44: foamete, calatoria la Ierusalim
45-48: prima calatorie misionara
50: Sinodul apostolic, discutia cu Petru la Antiohia
51-54: a doua calatorie misionara
52-53: la Atena si Corint; in 52, cele doua Epistole catre
Tesaloniceni, scrise din Corint
54-58: a treia calatorie misionara
56: fuga din Efes; misiune in Macedonia si Iliria; Epistola a doua
catre Corinteni
57-58: iarna la Corint; Epistola catre Romani
58: ultima calatorie la Ierusalim
58-60: in inchisoare la Cezareea Palestinei
60-61: calatoria spre Roma
61-63: captivitate usoara la Roma; Epistolele scrise din Roma
63-67: activitatea misionara in Creta, Efes, Epir, sau poate in Spania
67: a doua captivitate la Roma si moartea lui martirica

BIBLIOGRAFIE ROMÂNEASCĂ

54
Viata si activitatea Sfantului Apostol Pavel, in "S. T.", III (1951),
nr. 7-8, numar special.
PR. OLIMP N. CACIULA, Contributia literaturii teologice romane
la intelegerea personalitatii Sfantului Apostol Pavel, rev. vit. p. 462-
480
IDEM, A cunoscut Iosif Flaviu pe Sfantul Apostol Pavel?, in "G.
B.", XX (1961), nr. 1-2, p. 77-111
PR. PROF. I. RAMUREANU, Sfintii Apostoli Petru si Pavel,
luceferi ai crestinismului, in "M. O.", XIX (1967), nr. 5-6, p. 359-
368
PROF. IUSTIN MOISESCU, Activitatea Sfantului Apostol Pavel la
Atena, Iasi, 1946
PR. PROF. SOFRON VLAD, Un pastor model, Sfantul Apostol
Pavel, Timisoara, 1946
DIAC. PROF. N. I. NICOLAESCU, Cronologia paulina, Bucuresti,
1942, Extras din "B. O. R." LX (1942), nr. 5-6, p. 177-203
PR. PROF. L. G. MUNTEANU, Viata Sfqntului Apostol Pavel,
Cluj, 1942
PR. PROF. GR. T. MARCU, Saul din Tars, Sibiu, 1939
PR. RPFO. V. GHEORGHIU, Sfantul Apostol Pavel. Viata si
activitatea sa. Partea I-a, 1909
ION BRIA, Iisus Hristos, Colectia "Orizonturi spirituale", Editura
Enciclopedica, Bucuresti, 1992
EARLE E. CAIRNS, Crestinismul de-a lungul secolelor. O istorie a
Bisericii crestine, Chisinau, 1992

55
5. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE. RAPORTURILE
EI CU IUDAISMUL. CĂDEREA IERUSALIMULUI (70)

5.1. ORGANIZAREA BISERICII PRIMARE

Prin venirea Sa in lume, Mantuitorul a schimbat preotia veche
cu cea noua, asa cum aflam din Epistola catre Evrei, VII, 12-16,
unde se spune: "Iar daca preotia s-a schimbat urmeaza numaidecat
si schimbarea Legii...". El a intemeiat Biserica, chemand la Sine pe
cei 12 Apostoli (Mt. 10, 1-14) si apoi pe cei 70 (72) de ucenici (Lc.
X, 1-17). Şi, tot El, a facut impartirea intreita a clerului, in:apostoli,
prooroci si invatatori (I Cor. III, 28). Apostolii, urmand invataturii
Mantuitorului, prin "succesiunea apostolica", au organizat Biserica,
cu cele trei trepte ierarhice: diacon si preot (sau presbiter) pentru
pastorirea comunitatii locale si episcop pentru conducerea mai
multor comunitati crestine (eparhii).
Înca de la inceput, comunitatea crestina, infiintata de Apostoli
s-a numit "Biserica", Ecclhsia (F. A. II, 47; V, 11; VIII, 3). Sfantul
PAvel o mai numeste si "adevaratul Israel" (Gal. VI, 16). Termenul
de "ecclesia" insemna: asociatie, fratie, societate crestina si avea un
sens dublu, cel de comunitate locala si acela de totalul
comunitatilor.
Expresia de "Biserica universala" a fost folosita prima data de
Sfantul Ignatie al Antiohiei (Teoforul +107) in "Epistola catre
Smirneni", VII, unde spune ca Biserica se afla acolo unde este
Hristos. }n Martiriul Sfantului Policarp (+156, vezi cap. VIII si
XVI), acesta din urma era numit "episcopul Bisericii universale din
Smirna" (episcopoj thj en Smvenh caqolichj ecclhsiaj).
Desi se aseamana in exterior cu celelalte comunitati religioase,
Biserica crestina este, in esenta si spiritul ei, un organism si un

56
fenomen cu totul nou. Rationalistii protestanti si materialistii
comunisti considerau ca Biserica este o simpla creatie a Apostolilor,
necorespunzatoare vointei si gandului lui Iisus Hristos. Dupa ei,
Biserica crestina este o imitatie a institutiilor religioase iudaice si
pagane. Mantuitorul - sustin ei - nu a intemeiat un asezamant
bisericesc permanent, cu forme, organe si functii pamantesti, ci ar fi
predicat imparatia lui Dumnezeu ca o noua stare apropiata a lumii.
Netemeinicia acestor supozitii este limpede, daca ne gandim
ca Sfintii Apostoli nu au facut altceva decat sa infaptuiasca ideea si
porunca Mantuitorului. Este de neconceput ca ei sa organizeze
Biserica intemeiata de El, fara sa cunoasca voia Sa, mai ales ca El i-
a trimis pentru aceasta (Cf. Mt. XXVIII, 19).
Organizarea Bisericii primare o aflam din Faptele Apostolilor
si Epistolelor Sfantului Apostol PAvel.
Colaboratorii Apostolilor erau diaconii si alti misionari,
numiti si ei apostoli sau evanghelisti. Fiecare crestin devenea, la
randul sau un alt misionar. Prin predica acestora s-au organizat
comunitatile din Antiohia, Damasc, Roma si altele. Formata inainte
de a fi mers vreun Apostol acolo, comunitatea de la Roma era deja
importanta cand Sfnatul Pavel scris Epistola catre Romani.
Ierusalimul avea o comunitate crestina formata in jurul
Apostolilor si era condusa de ei. Membrii acesteia traiau in
invatatura Apostolilor, in comuniune frateasca, frangand painea si
facand rugaciuni (F. A. II, 42). Conducatorul ei era Iacob "fratele
Domnului", caci ceilalti Apostoli plecasera la propovaduire. Iacob
se bucura de autoritate chiar in fata Apostolilor.
Faptele Apostolilor vorbesc si de "presbiterii" care au primit
ajutorul adus de Barnaba si de Saul de la Antiohia (F. A. II, 30; XV,
2, 4, 6, 22, 23; XVI, 4). Acestia participasera si la sinodul apostolic.

57
Presbiterii din mediul iudaic, prin analogie cu "batranii" poporului
iudeu, constituiau o categorie de crestini respectati pentru varsta,
intelepciunea si credinta lor.
Diaconii ajutau la savarsirea cultului, la mese si la
propovaduiri. Acestea erau organele de conducere in comunitatea
din Ierusalim.
La fel erau organizate si celelalte comunitati crestine si
anume: Apostolii care erau fondatorii comunitatilor. Ei nu se
stabileau definitiv intr-o comunitate, ci le vizitau, le scriau si le
supravegheau prin ucenici destoinici si devotati.
Presbiterii - episcopii si diaconii constituiau conducerea
locala. Ei erau pusi de catre Apostoli.
Diaconii, cunoscuti inca din Faptele Apostolilor (VI, 1-6)
aveau si sarcini misionare, predicand si botezand. Slujirea lor are
caracter sacerdotal, fapt aratat de textul din F. A. VI, 6: Apostolii
"rugandu-se si-au pus mainile peste ei". Tot acum existau si
diaconite, ca diaconita Fibi a Bisericii din Chenhreia (Rom. XVI, 1-
2).
Presbiterii: este primul nume intrebuintat pentru ceilalti
slujitori ai comunitatilor. Termenul desemna pe preot si episcop.
Acestia erau instituiti prin hirotonie, cu post si rugaciune (F. A.
XIV, 23). Dupa Apostoli, cei ce-i hirotoneau pe preoti erau
episcopii. Despre acestia vorbeste Sfantul Iacob cand spune
credinciosilor: "Sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage" pentru
ei (Cf. Iacob V, 14). Nu e vorba de batrani laici, ci de preoti si la: I
Petru, V, 1-3, si la I Tim. V, 17, 19 si la Tit. I, 5. Presbiterii erau,
asadar, slujitori bisericesti, hirotoniti de Apostoli sau de episcopi si
aveau rol si cinste de pastori si de invatatori.

58
 Episcopul era presbiterul cel mai de seama din fruntea
comunitatii crestine. La inceput, termenul era folosit si cu intelesul
de "preot". Totusi, deosebirea exista. Uneori Sfantul Apostol Pavel
vorbeste numai de episcopi si de diaconi (Filipeni, I, 1), ceea ce ar
putea insemna ca presbiterii sunt intelesi ca episcopi. Tot Pavel, pe
presbiterii de la Efes, chemati la Milet, ii numeste si episcopi (F. A.
XX, 17, 28).
În "epistolele pastorale", Sfantul Pavel precizeaza si mai mult
termenii, aratand ca episcopatul, numit anume asa, este o demnitate
mai mare decat cea preoteasca. În acest sens sunt episcopi Timotei
si Tit, carora el le porunceste sa puna presbiteri - preoti in orase.
Înseamna ca inca inainte de sfarsitul epocii apostolice, numele de
preot si de episcop aveau sensul cunoscut mai tarziu, fiind demnitati
deosebite ca functie si ca cinste.
Dovezi in acest sens avem si din perioada imediat urmatoare.
De pilda, Ignatie al Antiohiei (+107), ucenic apostolic spune
in Epistola catre Magnezieni, VI, ca, episcopul tine locul lui
Dumnezeu; preotii tin locul adunarii Apostolilor, iar diaconii se
ocupau cu "servirea (diaconia) lui Hristos". }n Epistola catre
Tralieni, II si in Epistola catre Smirneni, VIII, tot Sfantul Ignatie
indeamna pe crestini: "Supuneti-va cu totii episcopului, precum
Iisus S-a supus Tatalui Sau, si preotilor ca Apostolilot. Cinstiti pe
diaconi ca pe porunca lui Dumnezeu".
Despre cele trei trepte ierarhice vorbeste si Sfantul Clement
Romanul (88-100), in intaia sa Scrisoare catre Corinteni, scrisa
catre 96-98. "Preotia universala", despre care vorbesc protestantii
este rastalmacirea unui cuvant din Epistola I Petru, II, 9. Despre
cele trei trepte ierarhice vorbeste si Învatatura celor 12 Apostoli
(Didahia).

59
 Harismaticii sau pneumaticii erau unii crestini inzestrati de
Dumnezeu cu daruri si puteri speciale, numite harisme. Nu erau
alesi de comunitate. Despre ei vorbeste Sfantul Pavel la I Cor. XII,
28-30, cand aminteste de diferite daruri ca: darul tamaduirilor, al
minunilor, al ajutoarelor, al vorbirii in limbi (vezi si: Romani XII,
6-8; Efeseni, IV, 6-11). Mai erau apoi didascalii sau invatatorii,
evanghelistii sau profetii care "vorbeau in Duh". Harisma
proorociei o aveau si fiicele "evanghelistului" Filip (diaconul).
Harismele erau daruri supranaturale speciale, date Bisericii primare
pentru a creste si consolida. Aveau actiune temporara, stingandu-se
treptat dupa epoca apostolica. Didascalii vor fi profesorii crestini
care, mai tarziu, ii invatau pe altii in particular sau in scoli.
Istoricii au constatat ca pana spre anul 100 existau deja 45 de
eparhii organizate ierarhic in cele trei trepte: diacon, preot si
episcop. Întretinerea clerului era de la altar, adica din contributia
credinciosilor.
Între comunitatile crestine primare s-au impus, in primul rand,
cele infiintate de Apostoli, si anume:
1. Biserica din Ierusalim, leaganul crestinismului. Aici a fost
rastignit Mantuitorul si a inviat. Între martiri se numara: Sfantul
Stefan (36), Apostolul Iacob cel Batran (44) si Iacob "fratele
Domnului" (72). La anul 70 Ierusalimul a fost cucerit, iar iudeii
imprastiati. Dupa rascoala lui Bar Kochba (131) Templul lui Irod a
fost distrus.
2. Biserica din Antiohia Siriei. Înfiintata in urma misiunii
crestinilor, s-a bucurat de prezenta apostolilor Pavel si Petru. Acolo
credinciosii s-au numit intai crestini. În anul 107 Sfantul Ignatie al
Antiohiei a fost martirizat de Traian.

60
 3. Biserica din Tesalonic. A fost infiintata de Sfantul Apostol
Pavel in anii 52-53 dupa ce venise din Atena unde e cunoscut ca
prim episcop Dionisie Areopagitul. Apoi, Biserica din Corint.
4. Biserica din Efes, intemeiata tot de Sfantul PAvel la anul
55. Primul episcop este Timotei. În apropiere exista Biserica din
Smirna.
5. Biserica din Alexandria Egiptului organizata, dupa
Traditie, de evanghelistul Marcu, intre anii 51-61. Aici se afla
marea Biblioteca a lui Ptolemeu si se va infiinta prima scoala
catehetica.
6. Biserica din Roma s-a constituit dupa anul 30, din iudei
bogati, veniti de la Ierusalim. Sfantul Pavel propovaduieste la Roma
in anii 61-63, iar la 67 va fi martirizat impreuna cu Sfantul Petru.
Primul episcop este Linus, ucenicul Sfantului Pavel. Acesta
pastoreste intre anii 67-78.
7. Biserica din Bizant, pe Bosfor, a fost intemeiata de Sfantul
Apostol Andrei (fratele Sfantului Petru) inainte de anul 70.

BIBLIOGRAFIE
EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericeasca
PROF. JUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca
apostolica, Bucuresti, 1955
L. DE LACGER, Le christianisme aux origines et a l'age
apostolique, Rabat, 1936
J. LEBRETON, La vie chretienne au I-er siecle de l'Eglise, Paris,
1932
J. LEBRETON, et J. ZEILLER, L'Eglise primitive, Paris, 1934
G. BARDY, L'Eglise a la fin du premier siecle, Paris, 1932

61
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "Studii Teologice", II,
(1932), nr. 2, p. 140-211
EDUARD LOHSE, Die Entstehung des Neueu Testaments, 5.
Auflage, Verlag W. Kohlhammen, Stuttgart, Berlin, Koln, 1991
MATTHEW HENRY'S, Commentary on the whole Bible in one
volume, Broad Oak Edition f. a.
H. VON CAMPENHAUSEN, La formation de la Bible chretienne.
Version francaise par Denise Appia et Max Dominice. Delachaux
Miestle, Neuchatel (Switzerland), 1971
A. M. RITTER, Kirchen-und Theologiegeschlichte in Quellen, Bd.
I, Alte Kirche. 4. Auflage, Neukirchener Verlag, 1987.

5.2. RAPORTURILE BISERICII PRIMARE CU

IUDAISMUL ŞI CĂDEREA IERUSALIMULUI (ANUL 70)
Înca de la nasterea ei Biserica crestina a avut de intampinat, in
primul rand, greutati din partea iudeilor. Nascut in Iudeea si
predicat in primul rand iudeilor, crestinismul de la Ierusalim era
legat cu mozaismul. Crestinii mergeau la templu si respectau
prescriptiile Vechiului Testament. Unii dintre crestini numiti si
iudaizanti, pretindeau chiar ca Legea mozaica sa fie respectata de
toti cei ce se botezau. Întrucat faptul acesta ingreuna convertirea
paganilor la crestinism, sinodul de la Ierusalim, din anul 50, unde
Sfantul Pavel a avut un rol foarte important, va da indrumarile cele
mai potrivite (F. A. XV, 1-29), aratand ca Legea veche nu este
obligatorie pentru paganii care se crestineaza. Cu toate acestea,
pericolul iudaizarii crestinismului a continuat sa existe chiar si dupa
epoca apostolica, acolo unde elementul iudaic era numeros. Treptat,
insa, crestinii se separau tot mai mult de iudei, mai ales in urma

62
razboiului de sub Nero (54-68), cand crestinii din Ierusalim s-au
desolidarizat de compatriotii lor, parasind cetatea lui David.

5.3. CĂDEREA IERUSALIMULUI la anul 70, cand templul

a fost distrus in urma razboiului iudaic (66-70), incheie epoca
apostolica. Razboiul a izbucnit sub Nero la anul 65-66, datorita
asupririi romane, dar si datorita dorintei de libertate a iudeilor.
Generalul roman Vespasianus a cucerit pe rand, cetatile iudaice,
incepand cu Galileea. La anul 68 a murit Nero, iar la 69 generalul
Vitellius. Vespasian (69-79), proclamat imparat, a lasat conducerea
razboiului pe seama fiului sai Titus. Timp de 5 luni acesta a asediat
orasul, dupa care, datorita foamei si bolilor, iudeii nu au mai
rezistat. Odata cucerit, orasul a fost distrus, iar templul ars (august
70). Cateva luni, evreii (sicarii) au rezistat la Irodion, Macheront si
Masada (la vest de Marea Moarta). Pentru a nu cadea vii in mainile
romanilor, ei s-au sinucis. Rezultatul: dupa Iosif Flaviu aproape un
milion de evrei morti si vreo suta de mii luati prizonieri. Acestia au
fost vanduti ca sclavi sau au fost trimisi la mine ori in luptele de
gladiatori. Tezaurul templului, cu tot ceea ce continea, a fost dus la
Roma ca prada de razboi. În amintirea victoriei, romanii au inaltat
un arc de triumf, cinstind astfel pe Titus (la anul 71, vara).
În decembrie 69 un incendiu distrusese la Roma Capitoliul, cu
templele lui Jupiter si Iunona. Prin aceasta, dispareau in acelasi timp
cele doua sanctuare: cel pagan si cel iudaic.
Prin distrugerea templului iudaic se implinea profetia
Mantuitorului ca la Ierusalim "nu va ramanea piatra pe piatra" (Mt.
XXIV, 2; Luca XXI, 6). Faptul acesta intarea pe crestini in credinta
lor.

63
 Odata cu daramarea templului inceta si cultul iudaic central iar
crestinismul se separa definitiv de iudaism. Întrucat razboiul
iudeilor avea caracter mesianic, crestinii nu au participat la el, ci s-
au retras peste Iordan, formand comunitatile crestine de la Pella si
Kokaba. Iudeii nu-i vor ierta pentru acest gest si introduc blesteme
impotriva crestinilor, in rugaciunea Smone esre. Cu timpul, iudeo-
crestinii se vor asimila cu ceilalti crestini, iar altii vor forma secte
iudaizante (nazareii, ebionitii).
Cucerirea Ierusalimului si daramarea templului iudaic a facut
imposibil cultul mozaic central, cu sacrificii sangeroase si a dus la
desfiintarea sinedriului si a functiei de mare preot (arhiereu). De
acum inainte, darea sau birul catre templul din Ierusalim (didrahma)
se va percepe de catre romani (fiscus iudaicus), iar conducerea
spirituala a iudaismului va fi preluata de scolile rabinice din
Babilon si Tiberia.
Noile revolte iudaice vor fi inabusite de Traian (la 116) si
Adrian (intre 132-135). }n urma razboiului lui Bar Cochba (Fiul
Stelei), care a persecutat pe crestini, romanii vor reconstitui
Ierusalimul numindu-l Aelia Capitolina.
Iudeea va fi in parte colonizata ca domeniu imperial si numita
Syria Palestina (Siria Filistenilor). Iudeilor li se interzice sub
pedeapsa de moarte stabilirea in Ierusalim, unde se ridica temple
pagane. Aici se intemeiaza si o noua comunitate crestina din paganii
convertiti, insa preponderenta o va avea Cezareea, care va deveni
pentru cateva secole metropola crestina a Palestinei.

BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASC{
PROF. IUSTIN MOISESCU, Ierarhia bisericeasca in epoca
apostolica, Bucuresti, 1955

64
T. M. POPESCU, Primii didascali crestini, in "S. T.", II, Bucuresti,
1932, nr. 2, p. 140-211
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, Bucuresti, 1974
CASSIUS DIO, Istoria romana, Cartea a LXVI-a, 1-8, trad. Dr. A.
Piatkowski, vol. III, Cluj, 1985, p. 263.267

65
6. CULTUL ŞI VIAŢA CREŞTINĂ ÎN EPOCA APOSTOLICĂ

Primii crestini duceau o viata conforma cu porunca iubirii,

propovaduita de Mantuitorul. Era o viata frateasca, "comunitara", de
dragoste reciproca si de folosire in comun a bunurilor (F. A. II, 42).
La inceput unii crestini mergeau la templu insa, din anul 36 ei s-au
separat de mozaici si de templu, avand case proprii de rugaciune,
prin locuri ferite, prin paduri, cimitire sau catacombe. Crestinii
proveneau dintre iudei sau dintre elini (in Apus) sau pagani (pagan
= satean).

6.1. CULTUL CRE|TIN

a) La Ierusalim. Dupa F. A. II, 42, cultul consta in "frangerea
painii", adica Sfanta Euharistie, savarsita intai de Sfintii Apostoli in
case particulare, in fata adunarii crestinilor. Mai era numita: "Cina
dumnezeasca" (cvriacon deipnon, I Cor. XI, 20) deosebita de
mesele obisnuite sau de ospetele pagane. Ea avea caracter sacru,
fiind o "imparasanie" cu sangele si trupul lui Hristos (I Cor. X, 16).
Didahia sau Învatatura celor doisprezece Apostoli confirma
caracterul de taina al Euharistiei, cerand crestinilor sa-si
marturiseasca pacatele inainte de a o primi. Frangerea painii era
insotita de rugaciuni si de cuvantul de invatatura al Apostolilor si
urmata de o masa comuna, numita "agapa". Adunarea credinciosilor
o facea in casa (cat oicon, F. A. XII, 12) seara, cand crestinii erau
mai liberi si mai feriti de prigonitori.
b) În afara de Ierusalim crestinii erau dezlegati de practicile
iudaice. Cultul lor era organizat prin analogie cu cel al sinagogii.
Spre deosebire de Ierusalim, in diaspora crestinii erau alungati din
sinagogi, formand comunitati independente de acestea. Cultul

66
crestin se concentra in serviciul liturgic, care consta in lecturi din
Vechiul si Noul Testament, dintr-o omilie, sau explicarea unui loc
din Sfanta Scriptura, din rugaciunea comuna din Sfanta Euharistie,
cu rostirea cuvintelor de instituire, cu chemarea Sfantului Duh,
pentru prefacerea darurilor, din sarutul pacii, din cantari de
multumire (Vezi F. A. XX, 7-12).
Adunarea si cultul se savarseau "in ziua intaia a saptamanii"
(en th mia twn sabbatwn, adica duminica (v. 7), desi Apostolul
Pavel a stat la Troia o saptamana. Numele ei era de "ziua
domneasca" (cveiach hmera). Asa o numeste Apocalipsa (I, 10),
Didahia, (XIV, 1) si Pliniu cel Tanar, proconsului Bitiniei, in
Scrisoarea catre imparatul Traian din anul 111-112. Rezulta ca,
inca din epoca apostolica crestinii au respectat ziua invierii
Domnului ca zi de sarbatoare saptamanala, prin cult euheristic si cu
masa obsteasca Iudeo-crestinii din Ierusalim sarbatoreau si sabatul
si ziua intaia a saptamanii.
Rugaciunile crestinilor erau, in general, improvizate. Unele
erau rugaciuni euharistice, care s-au fixat, probabil, de timpuriu, ca
cele aflate in Învatatura celor doisprezece Apostoli (IX, 2-4, X).
Altele erau rugaciuni de cerere sau de multumire lui Dumnezeu (F.
A. IV, 23-31); altele au caracter de marturisire in genul: "Domn este
Iisus" (I Cor. XII, 3) sau "Cu adevarat, mare este taina credintei,
Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat in Duhul, A fost vazut de
ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, A fost crezut in lume, S-a
inaltat intru slava" (I Tim. III, 16). Rugaciunea comuna si obisnuita
era Tatal nostru, care, dupa Didahie, trebuia rostita de trei ori pe zi
(VIII, 3). Existau si rugaciuni liturgice, ca cea data de Clement
Romanul in Epistola catre Corinteni (59, 4-61, 3).

67
 Cultul crestin era insotit, in epoca apostolica, de manifestari
harismatice (Cf. I Cor. XII, 4-12).
Sfintele Taine, erau, de asemenea, administrate. Intrarea in
Biserica se facea prin Taina Sfantului Botez, inaintea careia se
cerea o anumita pregatire. Botezul crestin se deosebeste, esential de
botezul iudaic, care era doar un rit de curatire, dar si de botezul
practicat de ucenicii lui Ioan ca botez al pocaintei. Botezul crestin
este mai mult decat un rit sau un simbol; el are caracter de Taina,
prin care se iarta in mod real pacatele si se impartaseste harul divin.
Sfantul Apostol Pavel il numeste "baia nasterii din nou prin innoirea
Duhului Sfant" (Tit. III, 5). El este "nasterea din apa si Duh", fiind o
conditie pentru a intra in Biserica (Ioan, III, 3-7). Botezul putea fi
savarsit si de diaconi.
Nu avem o formula de marturisire de credinta baptismala din
vremea Apostolilor. Simbolul apostolic, cunoscut din secolul II,
poate avea insa la baza o marturisire de credinta din epoca
apostolica. El cuprindea foarte succint adevarurile de credinta
fundamentale pricind persoana dumnezeiasca si opera mantuitoare a
lui Iisus Hristos.
Despre o pregatire necesara inainte de botez vorbeste
Învatatura celor doisprezece Apostoli (Cap. I-VI). Novicele
primea un invatamant simplu, postea o zi sau doua inainte de Botez,
atat el, cat "si altii daca pot". De regula, botezul se savarsea in apa
curgatoare sau, daca, nu exista apa, pentru cufundare, Botezul se
facea prin varsare de apa pe capul celui ce se boteza. Botezul se
facea in numele Sfintei Treimi: (Cf. Mt. XXVIII, 19). Botezul era
completat prin punerea mainilor impreuna cu rugaciuni facute de
Apostoli pentru primirea Sfantului Duh de catre cei botezati (F. A.
VIII, 8-19). Uneori botezul era urmat de harisme.

68
 Hirotonia slujitorilor Bisericii se facea prin rugaciuni si
punerea mainilor de catre Sfintii Apostoli (F. A. VI, 5-6; XIV, 23)
precedata de postire. Era act sfant prin care se comunica harul divin
(I. Tim. IV, 14; II Tim. I, 6). Dupa Sfintii Apostoli hirotoneau
episcopii pusi de acestia, asigurandu-se astfel succesiunea
apostolica pana astazi.
Postul se practica din timpul apostolilor. Se postea cu prilejul
diferitelor acte de cult, apoi miercuri si vineri, numite "dies
stationum". Erau diferite de postul iudeilor (luni si joi) (Cf.
invatatura celor doisprezece Apostoli, VIII, 1).
Sarbatorile crestine erau: "Ziua Domnului" (F. A. XX, 7; I
Cor. XVI, 2; Apoc. I, 10; Didahia XIV, 1), adica Duminica
Sfantului Ignatie al Antiohiei (+107) spune in Epistola catre
Magnezieni (IX, I) ca crestinii "nu sabatizeaza, ci traiesc dupa ziua
Domnului".
Pastile si Cincizecimea serbate de iudeo-crestini au primit
pentru crestini noi semnificatii: de }nvierea Domnului si
Pogorarea Sfantului Duh (I Cor. XVI, 8; F. A. XX, 16).
Epifania (Epifaneia), numita si Theofania (Teofaneia) se
serba in Orient, din secolul III, la 6 ianuarie. Semnifica intruparea
Domnului si aratarea Lui, apoi era pusa in legatura cu botezul din
Iordan (Mt. III, 16-17). A fost preluata si in Biserica Romei.
Cu timpul Nasterea Domnului se va sarbatori la 25
decembrie. }n Biserica din Antiohia acest lucru s-a petrecut in jurul
anului 377, iar la Constantinopol in anul 379. Atunci, Sfantul
Grigorie de Nazianz a tinut predica: "Hristos se naste, slaviti-L!
Hristos din ceruri, intampinati-L" (P. G. 36, 311-334).
În cuvantarea din 25 decembrie 386 sau 388, la sarbatoarea
Nasterii Domnului, in catedrala din Antiohia, Sfantul Ioan Gura de

69
Aur zicea ca aceasta sarbatoare s-a introdus in Rasarit de aproape
zece ani (P. G. 49, 351-362). Nasterea Domnului - Natalis Domini -
sau Craciunul inlocuia sarbatoarea pagana a solstitiului de iarna
(natalis solis) care, din secolul III s-a combinat cu sarbatoarea lui
Mithra (Deus solis augustus), reprezentantul soarelui pe pamant.

6.2. VIAŢA CREŞTINĂ sta in stransa legatura cu credinta si

cu cultul. Crestinii traiau o viata noua, curata, superioara moral atat
iudaismului, cat si paganismului. Caractersiticile acestei vieti sunt
urmatoarele:
1. Nu exista deosebire sau discriminare, toti fiind frati
intreolalata (Gal. III, 28).
2. Femeile si copiii crestini sunt scosi de sub puterea absoluta
a tatalui, care avea chiar dreptul de viata si de moarte.
3. În fata lui Hristos sclavii sunt egali cu oamenii liberi
(Filimon). De aceea, mai tarziu, Biserica ca starui ca sclavii sa fie
eliberati si rascumparati.
4. Crestinii, ca marturisitori ai lui Hristos fata de neamuri si
oameni, duceau o viata evlavioasa si curata (Ef. V; Col. III).
5. Crestinii se distingeau prin iubire si rabdare (Mt. X, 22),
pentru ca cele spuse de Mantuitorul se vor realiza intocmai (Mt.
XXIV, 35).
6. Crestinii erau intr-o continua veghere, caci nu stiau nici ora,
nici ziua venirii Mantuitorului la judecata de apoi sau la Parusie
(Mt. XXIV, 36).
7. Crestinii se incredeau in Biserica, stiind de la Mantuitorul
ca "nici portile iadului nu o vor birui" (Mt. XVI, 18).
Fara indoiala, ca unele umbre existau si in aceasta societate
noua. Însa Biserica intervenea pentru cercetarea si indreptarea

70
pacatosilor si excludea din sanul ei pe cei vinovati de pacate grele.
Înca de la inceput s-a impus o disciplina bisericeasca ce a servit la
mentinerea nivelului moral al comunitatilor. Dar, spre deosebire de
sinagoga, Biserica nu aplica pedepse corporale, ci spirituale, cu
caracter moral. Marturisirea pacatelor era un mijloc de control si
indreptare a vietii morale in Biserica. Aceasta marturisire se facea
atat la intrarea in Biserica, cat si in alte imprejurari si, de timpuriu,
regulat, inainte de impartasanie, unita cu rugaciuni (Învatatura celor
doisprezece Apostoli, IV, 14; XIV, 1). Prin pocainta si indreptare,
pacatosii se reabilitau si puteau ramane in sanul Bisericii.

BIBLIOGRAFIE
P. S. EPISCOP, ANTONIE PLAMADEALA, Biserica slujitoare in
Sfanta Scriptura, in Sfanta Traditie si in Teologie contemporana, in
"S. T." XXIV (1972), nr. 5-8, p. 325-623.
PROF. I. RAMUREANU, Cinstirea Sfintelor icoane in primele trei
secole in "S. T.", XXIII (1971), nr. 9-10, p. 655-657
P. REZUS, Aghiologie ortodoxa, Caransebes, 1940
N. NICULESCU-LEORDENI, Craciunul, in "G. B.", XXV (1966),
nr. 11-12, p. 1024-1051
DIDAHIA
U. PRESCURE, Doctrina morala a Parintilor apostolici, in "S. T.",
XV (1963), nr. 9-10, p. 541 u.
DRD. N. VORNICESCU, Principii pedagogice in pedagogia lui
Clement Alexandrinul, in "S. T.", IX (1975), nr. 9-10, p. 726 u.
PR. PROF. LIVIU STAN, Institutiile de asistenta sociala in Biserica
veche, in "Ortodoxia", IX (1957), nr. 2, p. 259-279.
DRD. STEFAN ALEXE, Viata crestina dupa barbatii apostolici, in
"S. T.", VII (1955), nr. 3-4, p. 223 u.

71
PR. GH. I. SOARE, Biserica si asistenta sociala. Doctrina si
organizarea in primele sase secole, Bucuresti, 1948.

72
7. PERSECUŢIILE

7.1. CAUZELE PERSECUŢIILOR

a) Cauze religioase }nca de la inceput misiunea crestina a
avut de infruntat o serie de piedici, atat din partea iudeilor, cat si a
celorlalti pagani. Cei dintai, iudeii, erau socati cand constatau in
crestinism multe noutati fata de revelatia Vechiului Testament. Fata
de Dumnezeu intr-o singura persoana in Vechiul Testament, in Noul
Testament Dumnezeu este unul in fiinta, dar intreit in persoane.
Apoi, intruparea Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria era greu
de acceptat. Sfanta Euharistie era considerata canibalism sau
antropofagie. Egalitatea intre neamuri, intre barbat si femeie,
zgandarea orgoliul iudeilor ca "neam ales" si dreptul absolut al
barbatului in familie. Judecata de apoi era neplacuta pentru
constiinta iudeilor, mai ales ca majoritatea fariseilor, saducheilor si
esenienilor asceti considerau ca stiau totul. De aceea, unii au
incercat sa iudaizeze crestinismul, pornind persecutarea lor.
Sacerdotii religiilor antice sau ai mitologiilor, obijnuiti cu
viata umana a zeitatilor, erau socati de faptul ca Dumnezeul
crestinilor este Atotputernic si Atotstiutor, ca este insasi dreptatea si
moralitatea. Se stie ca, pe cand zeii puteau trai si in imoralitati, de la
credinciosi se cerea o viata morala: "Quod licet Jovi, non licet
Bovis". Mai ales sacerdotiiridica obiectii inpotriva crestinismului si
cultului crestin. Ei combat monahismul crestin, socotindu-l "o
superstitie noua si raufacatoare" (Suetoniu).
Socotita o apostazie de la religia stramosesca, ateism si
nelegiure, crestinismului i se imputau toate nelegiuirile posibile.
Cutremure, inundatii, seceta, invazii, toate erau puse pe seama

73
crestinilor, asa incat se ajunge sa se ceara moartea acestora
(Christianos ad bonem, Tertulian, Apologeticum, XL, 2-3).
b) Cauze politice: În Imperiul roman obligatiile religioase
erau adevarate indatoriri civice, mai ales pentru functionari si
militari: participarea la acte de cult, serbari si manifestari religioase.
Romanii considerau ca statul era ajutat de zei si ca lor li se datoreste
puterea si gloria Imperiului lor. Crestinii, care nu participau la
sarbatorile pagane au fost considerati dusmani ai statului, pericol
public. Atat poporul, cat si conducatorii, preotii si filosofii ca
Celsus (sec. II) si Porfiriu (sec. III) vedeau in crestinism o religie
funesta pentru stat, pentru societate si cultura. De aceea il vor critica
aspru cerind chiar distrugerea lui.
c) Cultul imparatului a fost si el una din cauzele
persecutiilor caci imparatul era si pontifex maximus. El era o
adevarata religie de stat, devenind o obligatie cetateneasca.
Refuzand sa participe la cultul imparatului, crestinii ofensau
majestatea imperiala si astfel, puteau fi acuzati de "crimen lesae
majestatis".
d) Cauze moral-sociale }n ura lor, paganii puneau pe seama
crestinilor tot felul de zvonuri si calomnii absurde, pentru a-i
compromite in fata lumii. De pilda, crestinii erau acuzati ca ucid
copiii la cultul lor si se hranesc cu sangele si carnea lor (ospete
thyestice). Acuza aceasta provenea din necunoasterea Tainei Sfintei
}mpartasanii. Crestinii mai erau socotiti imorali, fiind acuzati de
incesturi (impreunari oedipodeice - dupa mitul lui Oedip), de
onolatrie (adorarea unui asin). Erau acuze foarte grave carora le-au
raspuns Tertulian (Apologeticum), Eusebiu (Istoria bisericeasca),
Iustin Martirul si Filosoful (Apologia I); Dialogul cu iudeul

74
Trifon, Atenagora (Rugaminte pentru crestini), Teofil al
Antiohiei (Catre Autolic) sau Minucius Felix (Octavius).
Paganii invatati, ca Celsus, considerau crestinismul ca o
religie de sclavi, de ignoranti si de oameni inferiori si inutili
societatii. De aceea, crestinii erau socotiti de pagani ca fiind
periculosi, mizantropi, conspiratori, tradatori. Crestinismul era deci
socotita o religie odioasa (TACIT), o superstitie rea (Pliniu) iar
crestinii superstitiosi si raufacatori (Suetoniu), ba chiar dusmani
publici. De aici pana la dorinta de a-i extermina nu era decat un pas
(Christianos ad leonem).
Legislatia si procedura de judecata
Pana la Constantin cel Mare, crestinismul era considerat ca
nepermis si, deci, tinut in afara legii. Prin urmare, el putea fi urmarit
pe baza unor decrete si legi existente, cu aplicarea generala sau
speciala la religii:
- Legea celor 12 table interzicea cultelor straine si pedepsea
magia;
- Legea contra asociatiilor nelegale (o lege a lui Traian) si
decretul De Bacchanalibus (189 d.Hr.) - interziceau adunarile
nocturne;
- Lex Julia de majestate pedepsea manifestarile care se
dovedeau a fi dusmane poporului roman. Toate aceste legi si
decrete puteau fi oricand folosite pentru a acuza pe crestini. Ei
puteau fi urmariti fie din oficiu, fie la instigatia unor dismani ai noii
religii.
Procedura folosita pentru judecarea crestinilor putea fi:
procedura regulata (judicatio) sau procedura reprimarii
delictelor (coercitio). Prima se folosea in cazul procesului de
crima, cu pedepse capitale: pierderea libertatii, a dreptului de

75
cetatenie, a vietii, pentru care existau legi prevazute pentru cetatenii
romani. Cea de a doua se baza pe dreptul politienesc si judecatoresc
al functionarilor ramani superiori, de a pasi din oficiu contra
necetatenilor suspecti sau vinovati de tulburarea ordinei publice
(JUs coercendi, coercitio). Crestinii erau acuzati mai ales in baza
lui jus coercendi, pentru simplul motiv ca purtau numele lui
Chrestus-Hristos. Se folosea, de asemenea, si judicatio, atunci
cand crestinii erau acuzati de magie, sacrilegiu, crimen laesae
majestatis etc., dar si prin legi speciale, cum ar fi decretul lui Nero
din 64, care stipula: Non licet esse vos, numit si Institutum
Neronianum (tertulian, Apologeticum IV, 4) sau decretul senatului
din timpul lui Comodus (181 - 192), care spunea : "Non licet esse
christianos". De la Nero (64) pana la Constantin cel Mare (313)
crestinii erau socotiti in afara legii.
Autoritatea care ii judeca pe crestini era: la Roma - prefectul
orasului - praefectus urbi, iar in provincii guvernatorul. Acestia
detineau atat puteri politienesti, cat si puteri judecatoresti.
Pedepsele la care erau supusi crestinii erau: pentru nobili -
deportarea, iar pentru cei de jos - decapitarea cu confiscarea
averilor tuturor: honestiores deportantur, humiliores capite
puniuntur. Pedepsele capitale erau: pierderea libertatii, a
drepturilor civile, moartea. Unii erau decapitati ("bona mors"),
aruncati la fiare, folositi in luptele cu gladiatori, in circuri, la Roma
sau alte orase. Altii erau deportati, condamnati la munci in mine si
cariere etc. Cele mai aspre pedepse au fost folosite in timpul lui
Decius care urmarea apostasia din partea crestinilor. Actele
martirice, Tertulian, Lactantiu si alti multi scriitori povestesc in
amanunt caznele inimaginabile la care erau supusi crestinii pentru a

76
fi obligati sa apostasieze, dar si neclintirea in credinta a acestora,
multi dintre ei incununandu-se cu coroana martirica.

7.2. PERSECUŢIILE PÂNĂ LA ÎMPARATUL

COMODUS (anii 64-192)
1. Prima masura luata de catre un imparat, care - desi indirect -
a atins pe crestini a fost aceea a imparatului Claudiu (41-54). |i
anume, in anul 49 acesta a alungat pe iudei din Roma, datorita
tulburarilor produse intre ei din cauza lui Chrestus (Cf. Suetoniu,
Vita Claudi, 25,4).
Cel dintai imparat persecutor a fost Nero (54-68), imparat
foarte tanar, vicios, vanitos. Era "Un cantaret pe tron". (D.Tudor)
La 19 iulie 64 = incendiul la Roma. Arunca acuza asupra crestinilor.
Erau condamnati ca dusmani publici, oameni periculosi prin
"superstitia lor" (august 64).
Tacitus spune ca unii crestini au fost imbracati in piei de
animale salbatice si sfasiati de caini, altii rastigniti, altii unsi cu
rasina si arsi pe rug de vii, luminand noaptea gradinile lui Nero,
care da spectacole de curse.
Traditia sub Nero, la 67 au murit la Roma Sf. Petru si Pavel.
Tacitus spune ca au fost omorati o multime uriasa (ingens
muttitudo). |i Clement Romanul zice la fel.
Se pare ca Nero a dat un decret prin care se interzicea
crestinismul sub formula "non licet esse vos" numit "Institutum
Neronianum (Cf. Tertulian, Apologeticum, II, 4; Sulpiciu Sever
Historia sacra, II, 29; Paul Orosiu, Historiae adversus paganos,
VII, 5.
Persecutia s-a limitat la crestini de la Roma. Dar inceputul era
facut.

77
 2. Donotian (81-96) "}mparat perfid, invidios si suspicios".
Era fiul lui Vespasian. Era ambitios, egoist, gelos, razbunator si
rautacios. E primul imparat roman autodivinizat "Dominus ac
Deus". Banuitor si despotic, el a prigonit pe iudei, crestini, filosofi
si matematicieni (astrologi).
Cauzele persecitiei: refuzul de a plati "Fiscus iudaicus"
(impozit) de dupa anul 70; acuzati de "ateism" (cf. Dion Cassios,
Moravuri iudaice; inertie; "urzirea de lucruri noi" (molitores rerum
novarum).
Nobili persecutati: Flavius Clemens (varul imparatului), Flavia
Domitilla (sotia lui Flavius Clemens), Acilius Glabrio - fost consul
s.a.
Eusebiu (dupa Hegesip) povesteste despre cercetarea
urmasilor lui David - gasiti oameni simpli care nu prezentau pericol.
96 = Sf. Ioan Evanghelistul este exilat la Patmos.
Persecutia a fost la sfarsitul domniei (95-96) = a fost ucis intr-
un complot.
Nerva (96-98) a gratiat pe cei condamnati de Domitian, "cel
mai bun imparat".
3. Traian (98-117) era un bun soldat si administrator - a dat
cel dintai rescript care se pastreaza, privind procedura fata de
crestini:
Guvernatorul Bitiniei, Pliniu cel Tanar, intre 111-116, a
trimis un raport aratand ca crestinii s-au inmultit chiar si la sate.
Templele se goleau, nu se mai vindeau animale pentru sacrificii,
sarbatorile erau neglijate. Paganii cereau guvernatorului sa ia
masuri. Pliniu a arestat, anchetat, pedepsit sau eliberat pe unii
crestini. Dar acuzele se dovedeau false, iar denunturile erau
anonime.

78
 Traian a raspuns printr-o scrisoare cu caracter de rescript,
considerata prima reglementare cunoscuta a judecarii crestinilor.
Stabileste: crestinii sa nu fie cautati din oficiu, ceea ce arata ca nu-i
socotea periculosi si vinovati de crime; dar cand sunt denuntati si
dovediti a fi crestini, sa fie pedepsiti daca nu apostasiaza, sau lasati
liberi daca se leapada de credinta (conquirendi non sunt:
defeferantur et arguantur puniendi sunt).
-Denunturile anonime sa nu fie luate in considerare, caci "nu
este demn de epoca noastra" (nec nostri saeculi est).
Prin urmare:
a) Crestinii nu trebuie cautati din oficiu,
b) Pedeapsa celor ce refuza sa sacrifice zeilor,
c) Iertare pentru cei ce apostaziaza de la Hristos,
d) Respinge denunturile anonime.
Prin aceasta se stabilea legal penalitatea crestinilor, nu pentru
crime de drept comun, ci pentru nume.
Situatia crestinilor era echivoca, desi nu trebuiau urmariti din
oficiu, puteau fi pedepsiti daca erau denuntati si dovediti = 1/2
masura.
Persecutati: 107-108 - Ignatiu al Antiohiei - la Roma dat la
fiare (105-106 = jocurile dacice); - Simeon al Ierusalimului, ruda a
Domnului (avea 120 de ani).
4. Împaratul Adrian (117-138) "imparatul calator" a
mentinut situatia creata de Traian. Desi era sceptic, Adrian avea un
spirit destul de larg, fiind iubitor de cultura si de ordine. |i el a
primit o scrisoare de la guvernatorul Serenius Granianus, privitoare
la crestini. Adrian a raspuns printr-un rescript urmasului acestuia,
Minucius Fundanus, in termeni apropiati de ai lui Traian, si anume
el dorea ca:

79
 1. oamenii sa nu fie tulburati de rautatea calomniatorilor,
2. daca insa denuntatorii crestinilor pot dovedi acuzatiile lor
inaintea tribunalului, sunt liberi sa o faca.
Prin urmare, se oprea pornirea puternica impotriva crestinilor.
Totusi, au existat martiri si in timpul sau.
Lui Adrian i-au fost adresate primele Apologii crestine, de:
Codratos = Quo dratus si de Aristide in Atena. Rescriptul lui
Adrian se afla la Iustin Martirul (Apologia I, 68 si la Eusebiu,
Istoria bis., IV, 9).
Tot in timpul lui Adrian, intre 132-135 iudeii, condusi de Bar-
Cochba (Fiul Stelei) s-au rasculat. Acesta Bar-Cochba incepuse sa-i
persecute pe crestinii din Ierusalim si Palestina. Ierusalimul a fost
nimicit de romani, iar pe ruinele lui au ridicat Aelia Capitolina, oras
nou, pagan, in care a luat fiinta cu timpul, o mica Biserica crestina.
5. Antonin Piosul (Antoninus Pius "Laudabil si comparabil cu
Numa Pompilius", urmasul lui Adrian, intre 138-161, era pasnic,
intelept onest si ponderat. Sub el crestinii au suferit persecutii
datorita poporului si unor guvernatori de provincie care nu
respectau rescriptul lui Adrian. De pilda, la Smirna au murit 11
crestini si a fost eliberat un apostat. La 155 a fost martirizat Sf.
Policarp al Smirnei, ars si strapuns pe rug cu un pumnal, in circul
din Smirna. Eusebiu (Ist. bis. IV, 26,10) ne spune chiar ca Antonin
Piul a scris "tuturor grecilor" (provincia Ahaia), interzicand
persecutarea crestinilor. Lui Antonin i-a adresat Iustin Martirul
prima sa Apologie, unde - la sfarsit - a reprodus si rescriptul lui
Adrian catre Minucius Fundanus.
6. Marcus Aurelius (161-180) "imparat filosof". Se numea
Marcus Annius Verus, iar dupa adoptarea sa de catre Antonin
Piosul, Marcus Aelius Aurelius Verus. Era un imparat foarte cult,

80
filosof stoic, un om bun, meditativ, cu predilectie pentru justitie si
invatamant. A scris lucrarea Eij eavton = "Catre sine insusi".
Influentat de stoicism, Marcus Aureliu nu iubea crestinismul. De
aceea a pornit persecutia sub aceeasi lozinca a lui Nero: "non licet
esse vos". Existenta inundatiilor, foametei, a unor razboaie, orecum
si instigatia unor retori si scriitori pagani au dus la izbucnirea
persecutiei (Fronton, Celsus).
La Roma au fost martirizati:
- Cecilia, o fecioara care nu sacrificase zeilor
- Apologetul si filosoful crestin Iustin Martirul
(la instigatia lui Crescens),
- sclavul Evelpistus + alti 5 crestini
Au fost martiri si in Asia Proconsulara.
În Galia au murit martiri la Lugdunum (Lyon) si Vienne in
anii 177-178.
Martirii erau de diferite clase sociale, cei mai multi de origine
rasariteana. De pilda, o sclava Blandina si fratele ei, Ponticus erau
foarte tineri. Eusebiu aminteste si alti martiri, ca: diaconul Sanctus,
medicul Alexandru, Vettius Epagathus, Maturus, Attalus, Vivliada.
Tot atunci a fost martirizar, torturat, batranul episcop POTIN de
Lugdunum ce avea 90 de ani. Cadavrele crestinilor au fost lasate
expuse cateva zile, apoi, arse, iar cenusa lor a fost aruncata in
fluviul Ron (Rodanus).
Întrebat de guvernatorul Galilei, Marcu Aureliu a dat un
rescript prin care ordona eliberarea apostatilor si condamnarea
celorlalti. El a inasprit legislatii impotriva crestinilor, lasand frau
liber denuntatorilor din averea crestinilor condamnati. Cu totul
impotriva legilor romane, sub Marcu Aureliu s-au primit marturiile
sclavilor contra stapanilor lor.

81
 Totusi, lui Marcu Aureliu i se atribuie un edict de toleranta in
urma invingerii marcomanilor (174), datorita rugaciunii soldatilor
crestini (legio fulminatrix). |tirea e legendara (Tertulian,
Apologeticum, V, 5-10).
Alti martiri cunoscuti sunt: episcopii Publius (Atena), Sagaris
(Laodiceea), Carpus, diaconul Papylus si crestina Agathoniki
(Pergaman).
7. Comodus (180-192) "nascut mai degraba pentru ticalosii,
decat pentru locul la care era adus de soarta". Era fiul lui Marcu
Aureliu, dar cu totul opus acestuia. Cu toate ca a fost educat cu
atentie, Comodus era vulgar, despotic, crud, orgolios si vicios.
Ducea o viata scandaloasa, amintind de Nero. Nu s-a ocupat cu
conducerea Imperiului, lasand-o pe mana unor favoriti abuzivi si
corupti.
Comodus a continuat persecutia crestinilor, inceputa de tatal
sau.
Între martiri amintim: La Scili, in Africa, in iunie 180 au
suferit "grupul martirilor scilitani" (12).
Altii au murit martiri in Asia Proconsulara, Frigia, Siria -
Apollonius - un roman cult a fost denuntat de un sclav al sau,
judecat de prefectul Pretoriului, Perenius (a fost decapitat la Roma
in anul 184). Dupa cativa ani de persecutie, Comodus a lasat pe
crestini in pace si mai apoi a permis eliberarea crestinilor
condamnati. Lista acestora o ceruse, probabil, Marcia, sotia sa,
probabil de la episcopul Romei printr-un preot crestin cunoscut de
ea. La nul 192 Comodus a murit asasinat. Cu aceasta se incheie
prima parte a persecutiilor.

82
 7.3. PERSECUŢIILE DE LA SEPTIMIU SEVER PÂNĂ
LA AURELIAN (193-275)
1. Situatia generala Dupa moartea lui Comodus Imperiul
Roman cunoaste o criza grea, in care luptele pentru tron, luptele cu
barbarii de la granite, cheltuielile cerute de razboaie au sleit tezaurul
statului. Criza era generala: financiara, economica, sociala,
culturala, religioasa.
Creste si se intareste tot mai mult curentul sincretist si
influenta cultelor orientale (mitraismul - cultul soarelui).
Atitudinea fata de crestinism este si mai grava decat pana
acum. Aversiunea multimii fata de el ramane, dar incepe sa
scada. }mparatii sau guvernatorii provinciilor sunt cei ce incep
acum persecutia. Ei cauta sa loveasca nu numai pe crestini ca
indivizi, ci institutia organizata care este Biserica.
2. Dinastia Severilor (193-235 - imparatii sirieni).
a) Septimiu Sever (193-211)," ... ager la minte si nezabavnic
la infatuirea celor hotarate", urmasul lui Comodus, a ajuns la tron
prin inlaturarea rivalilor sai. African romanizat, S. S. era un militar
capabil, energic, aspru, bun administrator. S-a declarat fiu adoptiv
al lui Marcu Aureliu si a acordat onoruri divine lui Comodus, asa
incat s-a legat de dinastia Antoninilor. S-a casatorit cu Iulia Domna,
fiica unui bogat preot pagan de la Emesa (Siria), infiintand o
dinastie noua, in care femeile si cultele orintale au jucat un mare
rol.
b) I-au urmat fiii sai, Caracalla si Geta care se urau de
moarte. La 23 februarie 212, Caracalla (211-217) " o fiara pe
tronul cezarilor" si-a ucis fratele pentru a domni singur. Tot in 212,
el a acordat dreptul de cetatenie romana tuturor cetatenilor liberi
ai Imperiului, desfiintand astfel deosebirea dintre romani si

83
provinciali si contribuind astfel la egalizarea populatiei. Puterea
Senatului scadea si ea, pe masura ce Italia isi pierdea din privilegii.
c) Macrin (217-218), nepotul Iuliei Doamna, un african, l-a
asasinat pe Caracalla si va fi primul imparat care nu este de rang
Senatorial. |i el a fost inlaturat tot prin asasinat.
d) Heliogabal sau Elagabal (El gabal - 218-222), "perversitate
mistica", numele adevarat Avitus Bassianus, a fost pus de femei.
Avea doar 14 ani. El a introdus la Roma cultul zeului sirian,
ridicandu-i temple si voind sa-l faca general si oficial. Cultul zeului
Mithra, reprezentantul soarelui pe pamant va deveni in primul rand
zeul soldatilor.
e) Alexandru Sever (222-235), "baiatul supus al mamei",
varul lui Elagabal avea doar 13 ani la urcarea pe tron. Era insa
instruit si bine crescut, generos si moral. A domnit ajutat de Julia
Mammaea, mama sa si de un consiliu de juristi intre care s-a
remarcat Domitiu Ulpian.
f) Maximin Tracul (235-238), "Un cioban barbar imbraca
purpura imperiala", va agrava criza militara in urma asasinarii lui
Alexandru Sever si a mamei sale.
g) Politica religioasa a Severilor Ocupat, la inceput, cu
razboiul, Septimiu Sever nu era ostil cestinilor. Ba, chiar el tinea la
palat pe un crestin, Proculus Toparcian care-l vindecase de o boala.
Caracalla avea o doica crestina. În Senatul roman se gaseau si
crestini iar episcopii puteau tine sinoade - de pilda referitoare la
data Pastilor.
Dar la 197 a izbucnit persecutia in Africa, din cauza populatiei
pagane si a guvernatorului. Septimiu Sever insusi devine persecutor.
La anul 200 sau 201 da un edict sau rescript prin care a oprit
prozelitismul iudaic. Apoi a fost interzis si prozelitismul crestin

84
in 201 sau 202. Prin urmare, el urmarea combaterea crestinismului
prin interzicerea propagandei. E prima masura de acest fel. Unii
istorici o socotesc drept inceputul unei noi perioade in istoria
persecutiilor. Prin aceasta masura nu mai era vorba de persoane
individuale, ci era oprita Biserica in cresterea ei. Edictul avea in
vedere mai eles pe cateheti, catehumeni si pe cei care erau de
curand botezati, dar au suferit totusi martiriu si alti crestini.
Persecutia a facut victime la Alexandria, Egipt si in Africa.
La Alexandria au murit ca martiri: Leonida, tatal lui Origen. |
coala alexandrina a fost inchisa. Clement a fugit in Egipt. |coala va
fi redeschisa de Origen.
Alti martiri: o tanara, Potamiana cu mama ei, soldatul
Basilide, o tanara Herais.
La Cartagina au fost martirizati un grup de crestini, in frunte
cu Perpetua si Felicitas, in martie 202 sau 203. Victime au mai fost
in Capadocia si Frigia. Martiriul Sfantului Irineu (+ 202) al
Lugdumului, din 177 sau 178, dupa Potin, nu este sigur.
Sub Caracalla (211-217) persecutia a reizbucnit in Africa si
in provinciile apusene: Numidia si Mauritania. Tertulian (Ad
Scapulam) povesteste despre violenta ei. Daca Macrin (217-218) a
domnit putin, fara pericol pentru crestini, Heliogabal (218-222)
voia sa supuna si pe crestini zeului sau solar. El a vrut sa ridice pe
Palatin un "Heliogobalum" unde sa reuneasca toate simbolurile
religioase, chiar si pe cele crestine - devotio christiana. Se
prevesteau vremuri grele penru crestini, insa n-a avut timp sa-si
implineasca gandul. Domnitiu Ulpian intocmise sub Caracalla si
Heliogabal chiar o colectie de legi imperiale impotriva crestinilor.
Cu toate acestea, Severina sotia lui Heliogabalus era prietena
crestinilor si sta in corespondenta epistolara cu Ipolit.

85
 Alexandru Sever (222-235), un sincretist a pus sa fie cinstiti
impreuna, intr-o sala de rugaciuni inchinata zeilor lari-Lavarium -
pe Orfeu, Apoloniu de Tyana, Avraam si Hristos, alaturi de
Alexandru cel Mare si de unii imparati divinizati. Era un fel de cult
al eroilor. Aici se ruga imparatul in fiecare dimineata. Pe peretii
incaperii capelei numita lavorium era scris si un precept
evanghelic, era numita "regula de aur" (Luca VI, 31; Matei, VII,
12).
Se spune ca Alexandru Sever ar fi vrut sa ridice un templu lui
Hristos si sa-L admita oficial intre zeitatile Imperiului. Ca
simpatiza cu crestinii reiasa dintr-un proces cu carciumarii-popinari
pentru un teren, in care el a dat castig de cauza crestinilor care
voiau sa-si cladeasca o biserica. El a spus: "Vreau mai bine ca
Dumnezeu sa fie adrat intr-un chip oarecare pe acest loc, decat sa-l
dau carciumarilor". Unii istorici considera chiar ca Alexandru Sever
era interesat de crestinism.
Iulia Mammaea, mama sa, a aratat un interes deosebit fata de
crestini. Ea a avut convorbiri la Roma cu Ipolit si cu Origen la
Antiohia unde l-a chemat special pentru aceasta. Totusi, spiritul
roman era inca dusman crestinismului, spre deosebire de cel
oriental, sincretist si tolerant.
4. Maximin Tracul (235-238) a fost ridicat de trupe impotriva
dinastiei Severilor si, ca atare, a dus o politica religioasa opusa
acestora. Eusebiu ne spune ca inca de la inceputul domniei,
Maximin a dat un edict in care poruncea uciderea "conducatorilor
Bisericii, vinovati de invatatura cea dupa Evanghelie" (Ist. bis. VI,
28). Cei vizati erau mai ales preotii si diaconii. Acum au suferit
Pontian (230-235) si Ipolit (+ 235), si, poate, si Anteros (235-236)
care au fost exilati in Sardinia, unde au murit.

86
 În Orient au avut de suferit inchisoare: preotul Protoctist si
diaconul Ambrozie, prieteni ai lui Origen. Origen insusi a fost
urmarit, dar a scapat. Au mai suferit crestinii din Capadocia.Între
238-249 a urmat o perioada de liniste.
5. Filip Arabul (244-249) fiul unui seic arab serbeaza un
mileniu de la "fondarea Romei", a fost tolerant si binevoitor cu
crestinii, ca si Alexandru Sever. Atat el, cat si sotia sa, imparateasa
Otacilia, erau in corespondenta cu Origen. Ieronim spune chiar ca
Filip Arabul ar fi fost primul imparat crestin. La fel si Eusebiu, care
ne spune ca, voind sa asiste la cult, in noaptea de Pasti, in Biserica
din Antiohia, Filip a fost respins de episcopul Vavila, punandu-l sa
faca, mai intai, penitenta pentru uciderea inaintasului sau, Gordian
al III-lea. Faptul nu se poate confirma.
În timpul sau, la instigatia unui mag si poet batran, a izbucnit
o prigoana violenta impotriva crestinilor din Egipt. De asemenea, la
248 cand s-a serbat mileniul Romei, fanatismul pagan a reizbucnit.
6. Deciu (249-251) "primul imparat roman cazut pe campul de
batalie". Numit si Traianus Decius, acesta era un ilirian brav, activ,
energic, iubit de trupe. Imperiul era pe atunci pus in pericol de
barbari. El a intreprins o reforma interna prin care urmarea
inlaturarea abuzurilor si intarirea si consolidarea Imperiului. De aici
a iesit ideea lui Deciu de a distruge crestinismul pe care il considera
un element dizolvant pentru unitatea Imperiului. Ca atare a pornit o
prigoana drastica impotriva crestinilor. Cu el incepe a treia perioada
a persecutiilor care, de data aceasta se faceau prin edicte aplicate de
imparati pe tot cuprinsul Imperiului roman.
În toamna lui 249 Deciu a dat un edict de persecutie. Desi
textul nu i se cunoaste, se cunoaste aplicarea lui si anume: toti
crestinii, de orice stare si varsta si chiar cei doar banuiti a fi crestini,

87
erau obligati sa se prezinte inaintea unei comisii de stat si sa faca
acte de adeziune la paganism: sacrificii, libaTiuni, participare la
ospete sacre. Crestinii erau chemati nominal, dupa liste intocmite de
autoritati si invitati sa sacrifice zeilor, intr-un anumit termen. Aceia
care faceau acest lucru, primeau certificate (libelli). Fugarilor li se
confisca averea, iar la intoarcere erau ucisi. Cei ce nu veneau de
bunavoie erau adusi cu forta, iar functionarii indulgenti erau
amenintati cu pedepse aspre. Erau urmariti mai ales clericii si
crestinii mai de seama.
Cei ce marturiseau credinta crestina erau aruncati in inchisori
si torturati iar unii dintre ei erau chiar ucisi pentru a intimida pe
ceilalti crestini. Autoritatile romane urmareau nu numai pedepsirea
crestinilor, ci mai ales apostasierea lor de la credinta crestina,
negarea lui Hristos.
Edictul lui Deciu a provocat numeroase apostasii, multi
crestini dovedindu-se slabi. Unii se ofereau singuri sa sacrifice
zeilor, iar pe altii ii biruiau torturile. De pilda, un episcop, Evdemon
al Smirnei, a apostaziat cu un numar insemnat de crestini.
Lepadarea unora era doar de forma, ei crezand si dorind sa ramana
crestini, cu pretul unei formalitati impuse. Gestul era insa dureros
pentru Biserica, nascandu-se astfel o problema grea: aceea a
apostatilor (lapsi, peptwkotej = cazuti).
Acestia se impart in 4 categorii:
1. sacrificati = cei ce au sacrificat zeilor
2. thurificati = cei ce au adus sacrificiu numai arderea de
tamaie
3. libellatici = cei ce au obtinut un certificat-libellus din partea
autoritatilor ca au sacrificat, fara sa fi adus jertfe idolesti, libellus
obtinut pe bani

88
 4. Acta facientes = cei ce au declarat la interogatoriu ca nu
sant crestini.
Toti acestia au fost pusi de Biserica la penitenta, pe masura
gravitatii vinei lor.
Între numerosi martiri si marturisitori amintim pe: episcopii:
Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei,
Saturnin al Tolosei; preotul Pionius la Smirna, altii in Egipt, Grecia
s.a. Origen a suferit inchisoare si torturi.
Îndemnati de credinciosi, unii episcopi si crestini au reusit sa
se refugieze, ca: Ciprian al Cartaginei, Dionisie al Alexandriei,
Grigorie al Neocezareei s.a.
În noiembrie 251 Deciu a murit la Abrittus, in Dobrogea, in
lupta contra gotiilor. Este primul imparat roman care a cazut pe
campul de lupta pentru apararea Imperiului. Persecutia sa, in loc sa
demoralizeze pe crestini, i-a intarit si mai mult in credinta lor.
Urmasul lui Deciu, Trebonius Gallus (251-253) reia
persecutia. Acum pare sa fi suferit mai mult Biserica Romei, al carei
episcop, Corneliu, a fost arestat si deportat, murind dupa cateva
luni.
7. Valerian (253-260) "... un barbat care a fost doborat de o
necesitate fatala2, era un om bun si onest, dar slab, influentabil si
nestatornic. El a fost colaboratorul lui Decius, in calitate de cenzor
al moravurilor. A ajuns la tron in timpul unei mari crize economice.
Daca la inceputul domniei i-a tolerat pe crestini, unii dintre ei fiind
chiar in serviciul palatului, mai tarziu, poate si la instigatia
trezorierului imperial Marcus Fulvius Macrianus, Valerian a
dezlantuit o persecutie aspra. Se credea ca Biserica dispunea de
mari averi, iar statul era sarac si in mare criza financiara.

89
 În august 257, Valerian a dat un edict prin care se poruncea
episcopilor si preotilor sa aduca sacrificii pagane, erau interzise
adunarile sub pedeapsa de moarte, iar bunurile Bisericii confiscate.
Multi clerici si credinciosi au fost inchisi, condamnati la mine sau
exilati.
Dar fiindca rezultatele edictului nu au fost cele scontate, in
anul urmator (258), imparatul si senatul dau un nou edict si mai
aspru. Se prevedeau pedepse cu exilarea, degradarea, confiscarea
averii si moartea. Erau atinsi in special crestinii de rang, cu avere,
care sprijineau Biserica. Dar nici de data aceasta asteptarile
persecutorilor nu au fost implinite, caci Biserica avea putine averi
mobiliare, iar cu cele imobiliare statul nu putea face prea mult,
fiindca se vindeau greu.
În aceasta persecutie au murit martiri episcopii: Sixt II al
Romei, Ciprian al Cartaginei, Fructuosus, cu doi diaconi, la
Taragona, in Spania, diaconul Laurentiu la Roma s. a. De asemenea,
a patimit mult episcopul Dionisie al Alexandriei.
Multi crestini au fost aruncati in circ animalelor salbatice. }n
localitatea Utica din Africa au fost aruncati intr-o groapa cu var
nestins 153 de crestini, cunoscuti ca martiri sub denumirea de
"massa candida".
Valerian va fi luat prizonier in anul 260 de catre regele Sapor
al perslor. Acestia, dupa o captivitate grea, l-au jupuit de viu si i-au
pus corpul umplut cu paie intr-un templu, spre umilirea romanilor
(Lactantius, De mortibus persecutorum, 5).
8. Gallienus (260-268) fiul si urmasul lui Valerian, vazand
zadarnicia persecutiilor si impresionat de soarta tatalui sau, a
acordat pace crestinilor. Ba, mai mult, influentat poate si de sotia sa,
Salomina, Gallienus a dat un rescript de toleranta, conumicat

90
episcopilor prin scrisori. Este cel dintai imparat care a dat un
astfel de rescript. Desi nu cunoastem textul original, sensul lui era
urmatorul: crestinii erau liberi sa se adune pentru cult iar Biserica
primea inapoi bunurile confiscate. Crestinii vor cunoaste acum o
lunga perioada de pace.
9. Aurelian (270-275) este cel care va mai tulbura aceasta
pace pana la Diocletian. Era un ilirian destoinic, un soldat auster, un
imparat capabil, fiu al unei profetese pagane din Sirmium. Voind sa
reformeze imperiul, a luat si masuri cu caracter religios. El a adoptat
cultul soarelui, facand din el religia imparatilor pana la victoria
crestinismului. Este monoteismul solar, pe care a incercat sa-l
reinvie Iulian Apostatul (361-363). Mithra era reprezentantul lui Sol
invictus pe pamant. A devenit zeul principal al Imperiului, la Roma
ridicandu-i-se un templu, Mithriacum- pe care s-a pus inscriptia:
"Soli invicto".
Daca, o perioada, Aurelian a fost tolerant, spre sfarsitul
domniei, in 274, a dat un edict de persecutie impotriva crestinilor.
Edictul nu a ajuns insa sa fie aplicat in toate provinciile.
În timpul sau, in 274 a avut loc si "retragerea aureliana" adica
mutarea administratiei si a trupelor romane din nordul, in sudul
Dunarii, unde a creat "Dacia Aureliana". Aceasta era impartita in
doua: Dacia Ripensis, de-a lungul Dunarii, cu resedinta la Ratiari si
Dacia Mediterranea (Interioara), in muntii Haemus (Balcani), cu
resedinta la Sardica (Sofia). La 292 Diocletian va consacra aceasta
impartire. La anul 275, Aurelian a fost asasinat la Caenophrurium
(Castrul nou), in apropierea Bizantului, de catre un grup de ofiteri.
Sub urmasii lui Aurelian, numiti "cei treizeci de tirani",
Imperiul a fost grav zdruncinat de razboaie interne si de navaliri
barbare, pana la Diocletian (283-305).

91
 BIBLIOGRAFIE:
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol. I, II, Bucuresti, 1974
V. N. POPESCU, Cauzele conflictului politic intre Biserica crestina
si statul roman sub imparatii Severi, Bucuresti, 1929.

7.3. PERSECUŢIILE LUI DIOCLEŢIAN ŞI URMAŞII

SĂI
1. Diocletian (284-/85-305)
Este cel mai insemnat dintre imparatii ilirieni. De neam
modest, s-a ridicat in armata.
Temperament militar, energic, rece, capabil, cu vederi largi, el
a fost un adevarat reoganizator al Imperiului roman, zguduit de un
secol de crize. De fapt, el a inceput o reforma, care va fi incheiata
de Constantin cel Mare, care a dat Imperiului roman un caracter de
stat monarhic absolut.
Diocletian a instaurat sistemul politic al dominatului care
inlocuia principatul inaugurat de Octavian August.
Diocletian a devenit dominus, adica imparatul singur detinea
puterea suprema in stat, anihiland autoritatea senatului si a
institutiilor romane traditionale. Era un model oriental, imparatului
trebuind sa i se prosterne toti, indiferent de rangul si de clasa sociala
careia ii apartineau.
Diocletian a impartit apoi puterea cu Maximian, vechi
camarad de arme al sau, pe care la 1 martie 286 il numeste "cezar",
apoi "august", la 19 septembrie 286.
Diocletian a ramas "protaugust", preluand conducerea
Orientului, in timp ce Maximian Herculius a primit Occidentul.

92
Imperiul era insa socotit unitar, legile fiind date in numele ambilor
augusti.
În anul 292 ambii imparati si-au luat ca ajutor cate un cezar:
Diocletian a luat la 21 mai 293 pe ginerele sau Galeriu (numit si
Maximian Galeriu), iar Maximian Herculins a luat, la 1 martie 293
pe Constantius Chlorus. |i aceasta era inrudita prin casatorie, cu
augustul sau, asa incat a trebuit sa se desparta de Elena, sotia sa, cu
care avea un fiu - viitorul Constantin cel Mare.
Cei doi cezari au primit spre conducere cate o parte din
Imperiu. S-a convenit ca, la moartea sau retragerea augustilor,
cezarii sa devina augusti, iar in locul lor sa se numeasca alti cezari.
Puterea imperiala a dobandit, incet, incet, un caracter
monarhic absolut. Diocletian va adopta fastul oriental: diadema,
vesminte luxoase, ceremonial complicar, viata retrasa in palat. Cei
ce se apropiau de el se prosternau inaintea lui, trebuind sa-i sarute
marginea mantiei, sa-l adore ca pe un adevarat zeu. La 21 iulie 287
el si-a luat titlul de Jovius, iar Maximian de Herculius, conferind
astfel puterii imperiale caracter divin.
Adminstratia Imperiului era si ea centralizata si strict
ierarhizata: in frunte se afla un consiliu imperial, numit
"Consistoriul sacru". }n anul 292 Imperiul a primit o noua impartire
in 4 prefecturi: a Orientului, a Iliricului, a Italiei si a Galiilor, apoi
12 dieceze, 96 provincii (apoi peste 100 de provincii). Erau
urmatoarele capitale: Nicomidia (pentru Orient), Sirmium (pentru
Iliric), Mediolanum (Milan) si Roma, apoi Ravenna (pentru Italia) si
Treveri (Trier) (pentru Galia).
Desi Diocletian era pagan infocat, era, totusi, tolerant cu
crestinii care impanzisera administratia, armata si chiar serviciul

93
palatului. Galeriu insa, ginerele sau, era un fanatic si intolerant,
incult, brutal si superstitios, desi era un ofiter valoros.
Romula, mama sa era originara din cetatea Romula (Resca),
capitala Daciei Malvensis (Oltenia). Ea se refugiase din cauza
navalirii carpilor la 248, la sudul Dunarii, in Dacia Ripensis unde,
in cinstea ei s-a infiintat orasul Romulianum. Ea a influentat pe fiul
ei Galeriu sa persecute pe crestini (Lactantius, De mortibus
persecutorum IX).
La 297 Galeriu a castigat o victorie impotriva persilor. Un an
mai tarziu, 298 a facut o "curatire" a armatei, persecutand sau
inlaturand pe crestinii den armata. Atunci au fost martirizati la
Durostorum (Silistra) veteranul Iuliu si soldatii Hesichius,
Nicandru, Marcian, Pasicrate si Valentinian.
Între 290-300 au fost martirizati la Halmyris (pe bratul Sf.
Gheorghe) in Dobrogea, preotul Epictet si tanarul Astion, refugiati
aici din Asia Mica. Tot acum e amintit si Evanghelicus, primul
episcop de Tomis (Constanta). Maximin Herculius, in Apus,
persecuta pe crestini, asa cum ii persecuta Galerius in Rasarit.
Apoi, in discutiile cu Diocletian, Galerius il indemna pe acesta
sa dezlantuie persecutia impotriva crestinilor. La inceput Diocletian
a refuzat dar, apoi, influentat si de neoplatonicul Porfiriu,
Diocletian a emis o serie de decrete sub lozinca: "nomen
christianorum deleto = numele crestinilor sa fie nimicit!"
Primul edict s-a dat la 24 februarie 303. Biserica episcopala
din Nicomidia - aflata in apropierea palatului imperial - a fost
pradata si apoi distrusa. Edictul prevedea daramarea lacasurilor de
cult, interzicerea adunarilor, arderea cartilor sfinte, fara sa se faca
victime. Crestinii care refuzau sa apostazieze erau pedepsiti, cei mai

94
de vaza pierdeau drepturile si privilegiile si erau torturati iar cei de
jos facuti sclavi. Sclavii erau exclusi de la eliberare.
Pretextul imediat folosit de Galeriu pentru dezlantuirea
prigoanei l-au constituit incediul izbucnit la palatul din Nicomidia,
pus la cale de el insusi si imprudenta unui crestin care a distrus un
exemplar al edictului afisat. De asemenea, crestinii erau socotiti
vinovati de miscarile populatiilor din Siria si Armenia romana.
Ca urmare, personalul curtii imperiale a fost obligat sa
sacrifice zeilor; de asemenea, imparatesele Prisca, sotia lui
Diocletian (cunoscuta si sub numele de Alexandra) si fiica ei,
Valeria, sotia lui Galeriu, care simpatizau cu crestinii.
Galeriu a executat riguros edictul in Rasarit. Maximian
Herculius in Apus l-a aplicat si el. Constantin Chlor a stricat doar
unele biserici. Au fost distruse arhive bisericesti de mare valoare.
La Roma, crestinii insisi si-au astupat cu nisip multe catacombe.
Al doilea edict a fost dat in aprilie 303 si era mult mai aspru.
El ordona sa fie aruncati in temnita episcopii, preotii, diaconii,
lectorii si exorcistii care nu apostaziaza de la credinta crestina.
Aceia care refuzau sa aduca sacrificii zeilor erau ucisi.
Cu ocazia sarbatoririi a 20 de ani de domnie (vicennalia) in
toamna anului 303, Diocletian a acordat o amnistie care, insa nu s-a
intins si asupra crestinilor. Dimpotriva, dupa 27 septembrie 303 a
fost publicat al treilea edict de persecutie. Acesta poruncea ca
episcopii, preotii, diaconii si membrii clerului inferior inchisi, sa fie
pusi in libertate daca sacrifica zeilor, iar daca nu sa fie ucisi.
Al patrulea edict si cel mai grav, s-a publicat in primavara
anului 304. Au avut loc executii, iar in Numidia se fixasera chiar
zile de sacrificiu de tamaiere (dies thurificationis). Au fost aplicate
chiar pedepse neprevazute de lege.

95
 Unii crestini au apostaziat, altii au predat cartile cerute
(traditores), iar altii, in locul Sfintei Scripturi si a cartilor de cult au
predat carti eretice, salvandu-le, astfel, pe cele bune.
Între numerosii martiri cazuti acum amintim sau au avut de
patimit, amintim pe: Antim, episcopul Nicomidiei, decapitat la 303.
La Eliopolis in Egipt a suferit Sfanta Varvara. În Cilicia au suferit
Cosma si Damian, doi medici care practicau medicina din caritate
crestina; la Antiohia Pisidiei a suferit Margareta: in Capadocia
Sfantul Gheorghe si Sfanta Dorotheea, iar la Tesalonic au suferit
Sfintele Agapi, Irina si Hiona.
În anul 304 Galeriu a persecutat in special pe crestinii din
provinciile sud-dunarene ale Iliricului. La Sirmium resedinta lui
Galeriu, a suferit martiriul la 6 aprilie 304, Sfantul Irineu, episcopul
de Sirmium; la 9 aprilie 304, diaconul sau Sfantul Dimitrie, de la
numele caruia Sirmium se va numi Mitrovita, impreuna cu sapte
fecioare, "quarum nomina Deus scit"; la 15 sau 20 iulie 304 a suferit
crestinul Secundus; la 20 august 304, fecioara Basilla; la 25
octombrie 304, Sfanta Anastasia si altii. La 26 martie 304 a murit la
Singidunum (Belgrad), preotul Montanus; la 2 noiembrie 304 a
suferit episcopul Victorin de Poetavio (Pettau, in Austria). La 23
februarie 305, se pare ca a patimit, la Sirmium, Sineros sau
Sinerotas. in 305 sau 306 au fost martirizati aproape de Sirmium (la
Fruska Gora) Sfintii numiti "Quattuor coronati" = "Cei patru
incoronati". Erau in realitate cinci sculptori.
La inceputul sec. IV sunt mentionati trei martiri la Axiopolis
(Cernavoda): Chiril, Chindeas si Tasios (Dasius), ca si Dasius de
Durostorum (+ 20 noiembrie 303) ale carui moaste au fost duse in
sec. VI la Ancona, in Italia.

96
 Sub Diocletian intre 304-305 sau sub Liciniu, intre 320-324 au
fost martirizati Zaticos, Attalos, Camasis si Filip, descoperiti la
Niculitel-Tulcea (azi manastirea Cocos-Tulcea).
La 1 mai 305 s-au implinit 20 de ani de domnie a celor doi
augusti: Diocletian si Maximian care s-au retras Galeriu si
Constantius Chlor au devenit augusti pentru Orient si, respectiv,
pentru Occident. Ei si-au ales ca cezari pe Maximian Daia si pe
Flaviu Sever. Galeriu si Maximian Daia, in Orient, continua
persecutia prin edictul din 305. În anul 307 a suferit martiriul, la
Alexandria, Sf. Ecaterina. La 306 Constantius Chlor s-a imbolnavit
si l-a chemat din Orient pe Constantin, fiul sau, pe care armata il
proclama imparat. Vor avea insa loc o serie de lupte interne.
Galeriu nu il recunoaste decat cezar si il numeste august pe
Flaviu Sever. Nefiind acceptat la Roma, s-a proclamat august
MaxenTiu, fiul lui Maximian Herculius, asa incat, in anul 306
existau 6 imparati (augusti si cezari). La 307 Flaviu Sever, invins de
Maxentiu s-a sinucis. În locul lui, Galeriu a numit pe Valerius
Licinius (308-324). Protestand, Maximian Daia acesta este numit
august impreuna cu Constantin (308) Galeriu si Maximian Daia au
continuat, in Orient, sa persecute pe crestini, constrangandu-i
nominal sa sacrifice. Marturisitorii credintei (confessores) umpleau
minele si carierele Tebaidei, Palestinei, Ciliciei, Ciprului s.a.
În primavara anului 311 Galeriu era grav bolnav la Sardica.
Nu i-au ajutat nimic nici medicii, nici sacrificiile aduse zeilor.
Deznadajduit, la 30 aprilie 311 a dat, de la Sardica, un edict de
toleranta pentru crestini, de acord cu Constantin si cu Liciniu.
Documentul preciza ca "ut denuo sint christiani et conventicula sua
componant" = "sa existe din nou crestini si sa se poata tine
adunarile lor" (Lactantiu, De mortibus persecutorum, 34 ). Galeriu

97
le imputa mai intai crestinilor ca in "nebunia" lor, nu s-au intors la
religia stramosilor, constata apoi zadarnicia persecutiilor contra lor,
dupa care le acorda libertatea de cult, cu conditia sa se roage lui
Dumnezeu pentru el si pentru stat si sa nu tulbure ordinea publica.
Galeriu a murit la 5 mai 311.
Totusi, Maximin Daia, care incerca sa reorganizeze
paganismul in Orient, a reinceput persecutia. Acum au fost
martirizati 5 episcopi egipteni, intre care Petru al Alexandriei si
Phileas de Thmuis. Altii, preoti, au suferit in provincii, ca Pamfil, la
Cezareea Palestinei si Lucian la Nicomidia (+312); altii au suferit in
Palestina. La 311 Maximin Daia a pornit char razboi contra regelui
Tiridate al Armeniei, devenit crestin. Rezultatul a fost dezastruos
pentru romani.
Curand insa, Maximin Daia a ajuns in conflict cu Liciniu care
il cheama in ajutor pe Constantin. Maximin se aliaza cu Maxentiu,
ceea ce a dus la declansarea unui razboi intre Constantin si
Maxentiu. Din Galia, Constantin vine in Italia si il infrange pe
Mexentiu la Turin si Verona, dupa care s-a indreptat spre Roma.
Lupta hotaratoare s-a dat la podul Milvius, langa Tibru (13 km. mai
sus de capitala). Desi armata lui Maxentiu era mai numeroasa si mai
bine echipata, Cnstantin a invins. Retragandu-se Maxentiu s-a
inecat in Tibru, iar Constantin a intrat triumfator in Roma la 28
octombrie 312.
Referitor la victoria lui Constantin, istoricii Eusebiu si
Lactantiu povestesc ca imparatul atribuia victoria sa ajutorului lui
Dumnezeu. |i anume, el a vazut pe cer o cruce luminoasa,
inconjurata de cuvintele: "Întru acest semn, vei invinge" - in hoc
signo vincesc - - Ev tovtw nika. De asemenea, a vazut un vis, in
care Hristos l-a indemnat sa puna semnul crucii pe steaguri, ceea ce

98
Constantin a si facut. Asa s-a nascut monogramul crestin, rezultat
din initialele numelui lui Hristos (XP) suprapuse ... . Din acest
moment Constantin s-a alaturat crestinilor.
La inceputul anului 313 Constantin, impreuna cu Liciniu au
dat edictul de la Mediolanum (Milan), act aflat la Lactantiu. De
mortibus persecutorum, 48. Prin acest act se dadea crestinilor
libertatea credintei si cultului, se anulau toate hotararile anterioare
impotriva crestinismului si se declara libera trecerea la crestinism.
Se poruncea apoi ca bunurile luate bisericilor sa fie restituite
imediat. Biserica era recunoacuta oficial ca institutie religioasa
organizata. Prin urmare, crestinismul devenea religio licita, adica
religie permisa in Imperiul roman.
Desi i-a fost trimis actul edictului, Maximin Daia nu l-a
respectat, fapt pentru care s-a razboit cu Liciniu. }nfrant la
Adrianopol, va consimti sa accepte si el edictul, dar va muri in
Cilicia, in 313 sau 314.
În urma conflictului dintre Constantin si Liciniu, cel de al
doilea va fi infrqnt in 314, dar va continua sa persecute pe crestini
intre 320 si 324. Acum au suferit cei 40 de mucenici care au
inghetat noaptea, in lacul Sevastia, si altii.
La 18 septembrie 324, Liciniu a fost din nou infrant de
Constantin, apoi condamnat la moarte si executat la Tesalonic, in
anul 324. Din 324 Constantin ramane singurul imparat al intregului
Imperiu roman, pana in 377, anul mortii sale. Crestinismul se va
bucura de o perioada de pace in tot Imperiu. Se pare ca a mai fost
dat un edict de toleranta. Daca la 313 crestinismul devenea religio
licita, mai apoi devenea religie favorizata.
Iulian Apostatul (361-363) va mai incerca o restaurare a
paganismului, fara insa sa reuseasca.

99
 Convertirea lui Constantin la crestinism a avut o importanta
epocala. Ea a dat un curs nou istoriei universale, incercand sa
armonizeze interesele superioare ale Imperiului roman cu interesele
Bisericii crestine.

BIBLIOGRAFIE ROMA1NEASCĂ:
PR. PROF. I. R{MUREANU, Sinoadele de la Sirmium dintre anii
348 si 358, in "S. T.", XV (1963), nr. 5-6, p. 266-316
R. VULPE, ION BARNEA, Romanii la Dunarea de Jos, Bucuresti,
1968, p. 378-381
I. BARNEA, Crestinismul in Scythia Minor dupa inscriptii, in "S.
T." VI (1954), nr. 1-2, p. 65-112
IDEM, Martyriorul de la Niculitel, "B. O. R.", XCI (1973), nr. 1-2
p. 218-228
PR. PROF. I. R{MUREANU, Martirii crestini de la Niculitel,
descoperiti in 1971, in "B. O. R.", XCI (1973), nr. 3-5, p. 464-471
IDEM, Sfinti si martiri la Tomis-Constanta, "B. O. R.", XCII
(1974), nr. 7-8, p. 975-1011
PR. PROF. N. |ERB{NESCU, 1600 de ani de la prima marturie
documentara despre existenta episcopiei Tomisului, "B. O. R.",
LXXXVII (1969), nr. 9-10, p. 966-1026
P. I. DAVID, Primii martiri crestini cunoscuti pe teritoriul patriei
noastre, "M. O.", XXIV (1972), nr. 3-4, p. 277-281
D. TUDOR, Figuri de imparati romani, vol . I, II, Bucuresti, 1974

100