INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ȘI DEZVOLTAREA

PROFESOINALĂ
A CADRELOR DIDACTICE
 Tema I
Activitate extracurriculară
ISTORIE, CULTURĂ, ARTĂ, NATURĂ...

PROIECT DE EXCURSIE

COORDONATOR:
CLASA: a IV-a
ŞCOALA:
LOCALITATEA:
JUDEŢUL:
TEMA: „ ISTORIE, CULTURĂ, ARTĂ, NATURĂ... ”
TIPUL EXCURSIEI:Excursie cu caracter receptiv

ITINERAR PROPUS: Casa memorială Constantin Brîncuși- Cheile Sohodolului

Mănăstirea Tismana

Justificarea proiectului:

Activitățile extracurriculare sunt promovate de învăţământul actual prin utilizarea

informaţiilor din cadrul mai multor discipline, facilitând înţelegerea acestora şi perceperea lor
ca un întreg.

Munca în echipă antrenează toţi elevii: pe cei curajoşi, stăpâni pe cunoştinţele şi

deprinderile lor, dar şi pe cei timizi, nesiguri, stârnindu-le interesul şi ajutându-i să
depăşească anumite bariere existente între ei şi restul clasei.

O activitate didactică bazată pe activități extracurriculare şi munca în echipă este

excursia. Conţinutul didactic al excursiilor este mult mai flexibil şi mai variat decât al
lecţiilor desfăşurate în sala de clasă, elevii participând cu multă bucurie şi optimism la aceste
acţiuni, lărgindu-şi în acest fel orizontul de cunoştinţe prin contactul direct cu realitatea. Prin
mijloacele atrăgătoare pe care le are la dispoziţie, excursia înviorează activitatea şcolară,
stimuleaza curiozitatea de a descoperi noi fenomene, formeaza o atitudine ecologică pozitivă,
prilejuieşte trăiri adânci ale unor sentimente patriotice,își îmbunătățesc cunoștintele despre
marile personalități ale țării noastre..

Astfel, cu ajutorul excursiilor şcolare se dezvoltă spiritul de prietenie, de colectiv, de

disciplină, iniţiativă, precum şi deprinderi, proceduri gospodăreşti de la vârstă mică, toate
acestea fiindu-le folositoare în viaţă.

Din punctul meu de vedere, prin conținuturile și obiectivele propuse, aceasta este una dintre
formele cele mai eficiente ale educației nonformale, având ca scop creșterea calității
procesului instructiv – educativ prin contactul direct cu realitatea înconjurătoare. Ceea ce în
sala de clasă este teoretizat în mare parte, acum devine palpabil și vizibil. Orice întrebare
primește un răspuns evident atunci când vine vorba de artă, cultură, istorie, geografie și chiar
timp liber. Feed-back-ul primit de fiecare dată în urma desfășurării acestui tip de activitate a
fost unul pozitiv și constructiv.

L.D.Hainault: „Se acordă mai multă importanţă omului care merge decât
drumului pe care îl urmează.”

SCOPUL: Cunoaşterea , înţelegerea şi aprecierea valorilor culturale , istorice şi

naturale ale patriei.

MOTIVAŢIA: stimularea şi dezvoltarea pe multiple planuri a personalităţii

copilului , prin activităţi extracurriculare.

OBIECTIVE GENERALE: De a reconstitui, de a recapitula, de a aprofunda

noțiunile teoretice însușite; de a le cultiva preţuirea şi dragostea de frumos, faţă de obiceiurile
şi tradiţiile poporului nostru, faţă de morala creştină românească şi faţă de natura patriei.

OBIECTIVE OPERAŢIONALE ALE EXCURSIEI:

a) cognitive:
- să identifice principalele elemente fizico-geografice ale zonei;
- să observe principalele obiective istorice, economice, culturale ale zonei;
- să valorifice intra şi interdiciplinar conţinutul informaţional dobândit.
b) afectiv-atitudinale:
- să manifeste interes pentru cunoaşterea frumuseţilor ţării noastre;
- să-şi reactualizeze lecture geografice, istorice şi literare despre elementele observate
şi identificate;
c) psiho-motorii:
- să contribuie la dezvoltarea simţului de orientare geografică;
- să-şi dezvolte capacitatea de educaţie ecologică.

OBIECTIVE EVALUATIVE :

La sfârşitulexcursiei, elevul:

 Să indice poziţia itinerarului , desprinzând conexiunile dintre mediul

geografic şi om;
 Să comunice, folosind diverse metode şi mijloace de învăţământ, fondul
general de cunoştinţe privind semnificaţiile, particularităţile şi importanţa
principalelor obiective observate;
 Să demonstreze capacitatea de a înţelege, de a compara, de a distinge
particularităţile şi elementele comune ale monumentelor istorice şi
culturale;
 Să aprecieze morala creştină românească şi frumuseţile florei şi faunei
acestei părţi a ţării;
 Să valorifice intra- şi interdisciplinar conţinutul informaţiilor istorice,
etnografice, folclorice, geografice, geologice, literare, religioase etc.
 Să motiveze de ce cunoaşterea şi ocrotirea monumentelor istorice,
religioase, folclorice, etnografice, ale mediului înconjurător reprezintă
îndatoriri elementare ale fiecărui locuitor al ţării.

PREGĂTIREA EXCURSIEI :

1. Anunţarea excursiei: Cu cel puţin o lună înainte de data efectuării ei, este
anunţată excursia pe care o vor face elevii.
2. Pregătirea elevilor pentru această excursie se face în cadrul unei lecţii sau într-o
şedinţă specială de instructaj, prezentându-se scopul excursiei, traseul cu punctele
cele mai importante. Se precizează materialele necesare fiecărui elev pentru
 activitatea desfăşurată (caietele de notiţe, creioane, pixuri, stilouri), precum şi
echipamentul adecvat acestei activităţi extraşcolare.
Se stabileşte mijlocul de transport – autocarul – preţul biletelor, banii
necesari pentru vizitarea monumentelor de cultură, pentru mici cheltuieli şi pentru
hrană.
Cadrul didactic şi elevii, pe baza hărţii fizice a României, fac cu
ajutorul semnelor convenţionale, descrierea generală a zonei Gorjului, o
localizează în cadrul hărţii patriei, precizează formele de relief, oraşele şi
localităţile de rezonanţă istorică, dar şi economico-administrativă şi
delimitează itinerarul excursiei.

Folosindu-se albume, vederi sau fragmente din filme didactice,

profesorul trezeşte curiozitatea, interesul pentru a lua contact direct cu
frumuseţile naturii, cu valorile monumentelor istorice din această parte a ţării.
Se aminteşte că informaţiile dobândite în timpul excursiei vor fi
valorificate în cadrul unei lecţii de evaluare-recapitulare.

DESFĂŞURAREA EXCURSIEI:

La data şi la ora fixată, elevii se adună în faţa şcolii. Se face prezenţa, se verifică
costumaţia, se reaminteşte regulamentul şi se deplasează la tren. Se anunţă traseul excursiei.
REZULTATE SCONTATE:
1. Petermenscurt:
- Formarea unui comportament conştient şi activ faţă de protecţia mediului
înconjurător;
- Dezvoltarea capacităţilor de comportament, de integrare în grupul turiştilor, de
cooperare între indivizi;
- Cultivarea sentimentului de mândrie patriotic prin declanşarea de emoţii, aprecieri
asupra frumuseţilor fizice, economice, religioase ale teritoriului patriei şi împletirea
cu elemente de istorie a trecutului şi prezentului poporului român.

2. Petermen lung:
 - Formarea deprinderilor de observare, de sesizare a aspectelor fizico-geografice,
ecologice, de poluare a mediului şi cultivare a unei educaţii ecologice;
- Formarea deprinderii de comportare civilizată, corectă, de integrare în structura unui
grup turistic, de cooperare şi respect.

SISTEMATIZAREA CUNOŞTINŢELOR:

- Ce itinerar am parcurs?

- Ce obiective importante am vizitat? Prin ce se caracterizează fiecare dintre ele?

- Revedeţi notiţele, reamintiţi-vă informaţiile dobândite, impresiile făcute,

învăţămintele desprinse şi sistematizaţi-le pe următoarele probleme: istorie, geografie,
etnografie, religie, biologie, puncte turistice etc.

- Alcătuiţi un album al şcolii cu imaginile care v-au impresionat pe acest traseu.

EVALUARE:

- completareaportofoliilor personale şipe discipline ;

- compuneri, versuri;
- desene : Înexcursie, Cu autocarul, Turnul etc.
- album foto.
IMPACTUL PROIECTULUI ASUPRA ELEVILOR:

- vor realize colecţii, portofolii, albume , jurnale ;

- vor dobândi noi cunoştinţe prin perceperea directă a obiectivelor şi fenomenelor ,
realizând calea dialectică a cunoaşterii;
- vor conştientizavaloareainestimabilăafrumuseţilorşibogăţiilornaturaleşi culturale ale
zoneivizitate ;
- vor preţui şi mai mult natura .

Pregătirea pentru excursie s-a făcut: în unitate, în prezenţa părinţilor şi a însoţitorilor.

Instructajul cu elevii privind securitatea deplasării s-a facut de către profesorul coordonator,
fiecare elev semnând procesul verbal ataşat. Asigurarea cazării şi a mesei: nu este cazul;
 Tema II.1.

ARHITECTURA INTELIGENŢEI EMOŢIONALE ÎN VIZIUNEA

LUI DANIEL GOLEMAN ŞI ROLUL EI ÎN EDUCAŢIE

Cercetările moderne din domeniul psihologiei relevă faptul că există toate motivele
pentru a acorda inteligenţei emoţionale cel puţin aceeaşi importanţă ca şi inteligenţei mentale,
dacă nu chiar mai mult. Într- o sigură frază inteligenţa emoţională este abilitatea de a
identifica, înţelege şi gestiona stări şi sentimente, atât pe ale noastre, cât şi pe cele ale altora.
Definiția propusă de Daniel Goleman, psiholog și jurnalist de știință, în prezent copreședinte
în Consorțiul pentru cercetarea inteligenței emoționale la Universitatea Rutgers a statului
New Jersey, în anul 1995, prin conținutul și accentele sale, se dovedește a fi mai apropiată de
preocupările noastre cotidiene. În opinia lui inteligenţa emoţională - ale cărei componente
sunt: autocunoaşterea, auto-reglarea, auto-motivarea, empatia şi abilitatea de a stabili relaţii
cu ceilalţi - determină modul în care ne descurcăm cu propriile emoţii şi cu ale celorlalţi
Îmbinând propriile analize şi cercetări cu rezultatele obţinute până atunci în domeniu,
Goleman arată în prima carte că, în esenţă, avem două creiere, respectiv două minţi: cea
raţională şi cea emoţională.
Ea reprezintă capacitatea de control și autocontrol al stresului și emoțiilor negative; o
metaabilitate, care determină și influențează modul și eficiența cu care ne putem folosi
celelalte capacități și abilități pe care le posedăm, inclusiv inteligența educațională. Goleman
arăta, bazându-se şi pe o analiză făcută pe mii de bărbaţi şi femei, că atunci când e vorba de
totalul inteligenţei emoţionale, femeile nu sunt mai "deştepte" decât bărbaţii şi nici bărbaţii
nu sunt superiori femeilor, fiecare având un profil personal de puncte forte şi slăbiciuni în
fiecare din domeniile inteligenţei emoţionale. De asemenea, arăta că nivelul nostru de
inteligenţă emoţională nu este fixat genetic şi nu se dezvoltă numai la începutul copilăriei.
Inteligenţa noastră emoţională determină potenţialul pe care-l avem pentru a învăţa abilităţile
practice bazate pe cele cinci elemente ale inteligenţei emoţionale: auto-cunoaşterea, auto-
motivarea, auto-reglarea, conştiinţa socială şi abilităţile sociale. Fiecare element are o
contribuţie unică la performanţa obţinută la locul de muncă dar, în acelaşi timp, se "trage"
într-o anumită măsură din celelalte.
Cel mai important element al inteligenţei emoţionale îl constituie emoţiile. Emoțiile
reprezintă impulsuri care te determină să acționezi. Rădăcina cuvântului emoție înseamnă „a
mișca”, „a se da la o parte”, deci o reacție firească ce conduce la fapte, lucru ușor de observat
mai ales în cazul copiilor.
Termenul de inteligenţă înseamnă a relaționa, a organiza sau a interlege, care
presupune stabilirea de relații între oameni. Chiar terminologia sugerează faptul că inteligența
depășește gândirea care se limitează la stabilirea relațiilor dintre însușirile esențiale ale
obiectivelor și fenomenelor și nu a relațiilor între oameni. Cât de complexă este această latură
a personalității reiese din modul ei de abordare în istoria filozofiei și psihologiei. Părerile față
de inteligență au oscilat de la acceptarea și sublinierea rolului ei în cunoaștere, până la
diminuarea semnificației ei sau chiar până la eliminarea ei din existența umană. Studiile arată
că inteligenţa emoţională este cel mai bun predictor pentru achiziţiile viitoare ale copiilor,
pentru succes, faţă de inteligenţa tradiţională, cognitivă şi abilităţile tehnice. Dinamica
schimbărilor sociale contemporane solicită o bună capacitate de adaptare a individului la
mediu care se poate realiza numai dacă înţelegem rolul extraordinar pe care îl are folosirea
inteligentă a emoţiilor
Teoriile moderne despre inteligenţă s-au dezvoltat prin observarea faptului că persoana, de-a
lungul vieţii, este într-o permanentă dezvoltare. Pentru a avea succes trebuie să îndeplinească
anumite condiţii. Aceste condiţii de obţinere a succesului în viaţă depind de abilităţi care se
formează pe tot parcursul educaţiei formale sau cel puţin ar trebui să fie urmărite ca
obiective, dincolo de discipline. Un număr tot mai mare de educatori şi cercetători în
domeniul educaţiei recunosc faptul că la sfârşitul anilor de şcoală, absolvenţii sunt nepregătiţi
să facă faţă provocărilor vieţii de fiecare zi, atât la nivel personal, cât şi ca membrii ai
societăţii. Abordarea prin excelenţă cognitivă a demersurilor curriculare şi didactice nu este
suficientă pentru a avea succes şi a fi fericit. În consecinţă, la ora actuală, aria învăţării
emoţionale se dezvoltă pe baza cercetărilor în domeniu, respectiv al noilor teorii privind
natura emoţiilor şi a inteligenţei în relaţie cu succesul şi fericirea.
Prin învăţare socială şi emoţională, inteligenţa emoţională a indivizilor este dezvoltată,
constituind un bagaj enorm pentru viitorul lor personal şi profesional. În linii mari, astăzi sunt
cunoscute trei modele pentru acest concept:
1.Modelul de capacitate dezvoltat de către Peter Salovey și John Mayer, pune accentul pe
capacitatea individului de a procesa informația emoțională și de a o utiliza pentru a „naviga”
în mediul social.
2.Modelul dezvoltat de Konstantin Vasily Petrides înglobează dispozițiile
comportamentale și auto-percepția capacităților, și se măsoară prin auto-raport.
3. Modelul final, modelul mixt este o combinație a primelor două. Acest ultim model
definește inteligența emoțională ca, un evantai de abilități și caracteristici care asigură
performanța leadership-ului, el fiind propus de psihologul Daniel Goleman.
 Tema II.2

EMOȚIE ȘI CREATIVITATE-DOI FACTORI ESENȚIALI ÎN

COMUNICAREA EMOȚIONALĂ ȘI DIDACTICĂ

Într-o societate care se află în permanentă schimbare,determinată de procesul

tehnico-științific,unele din principalele criterii de selecție a personalului pentru angajare la
profesiile moderne sunt recunoscute a fi inteligența emoțională și creativitatea.
Valorile noii paradigme a educaţiei, promovate de societatea modernă, implică
echilibru între IQ (coeficientul de inteligenţă) şi EQ (coeficientul de emoţionalitate), armonie
în comunicarea profesorului cu sine şi cu elevii, dezvoltarea emoţională pentru comunicarea
didactică eficace fiind o serioasă provocare sistemului de învăţămînt în contextul tendinţei
spre integrare europeană, comunicare globală şi mobilitate şcolară.
Un aspect demn de luat în consideraţie în abordarea culturii profesionale a
educatorului este inteligenţa sa emoţională prin care se înţelege arta gestionării emoţiiilor în
relaţiile interpersonale. Din această perspectivă apare semnificativ faptul că procesul de
comunicare mijloceşte/susţine interacţiunea dintre profesor şi elevi prin mesaje didactice cu
intenţia de a influenţa formarea la elevi a unui comportament comunicativ bazat pe cultură
emoţională pentru a asigura ascultarea optimă, persuadarea/înţelegerea, buna relaţionare a
acestora şi compatibilizarea educaţională între actorii educaţiei.
Calitatea procesului didactic depinde semnificativ de eficacitatea proceselor comunicative
prin necesitatea amplificării continue a retroacţiunii comunicative. Transmiterea cunoştinţelor
în comunicarea didactică se realizează diferenţiat în dependenţă de particularităţile de vîrstă
şi nivelul de educaţie/pregătire a elevilor.
Prin urmare, comunicarea didactică bazată pe cultură emoţională întruneşte anumite
caracteristici definitorii:
1) crearea unui cîmp afectiv pozitiv şi favorabil învăţării prin exprimarea unor
atitudini de inters pentru dezvoltarea comunicării cu elevii;
2) caracterul pronunţat explicativ (importanţă majoră acordată înţelegerii mesajului);
3) structurarea mesajelor didactice conform logicii pedagogice şi dispoziţiei
emoţionale (dezirabil pozitive);
4) rolul activ al profesorului, de emiţător şi receptor care selectează informaţiile, le
accesibilizează, le organizează şi, mai ales, le personalizează în funcţie de particularităţile de
vîrstă şi individuale ale elevilor;
5) dominarea comunicării verbale iniţiată şi susţinută mai ales, de profesori (60-
70%);
6) realizarea funcţiilor afectivă/expresivă, evaluativă şi autoevaluativă, în egală
măsură, pentru educat şi educator, urmărind atingerea finalităţilor propuse, acoperirea
nevoilor şi intereselor elevilor.
Profesiunea de educator, susţine I. Nicola (2000) ca de altfel orice profesiune, este
rezultatul educaţiei şi pregătirii sale prin acumularea unei culturi profesionale, al formării
unor calităţi specifice pe care le presupune această profesiune. Componentele culturii
profesionale a cadrelor didactice sunt: cultura generală şi filosofică, cultura de specialitate şi
cultura psihopedagogică. Cultura emoţională a profesorului se subscrie componentei
psihopedagogice.
Demersul de analiză a comunicării didactice emoţionale face actuală necesitatea de a lua
în discuţie, în mod detaliat, conceptul de cultură emoţională a profesorului, întrucît
discursurile profesorului produc nu doar efecte cognitive, ci şi
afective(emoţional/atitudinale) şi psihomotorii, atît în planul personal al elevului, cît şi în
planul relaţiilor interpersonale, avînd caracter explicit/clar sau implicit/subînţeles.
Aceste efecte apar dacă profesorul face efortul de a păstra priza de conştiinţă cu elevii şi
menţine conştiinţa activă şi motivantă a relaţiilor interpersonale pe cît e posibil. Actul
cunoaşterii devine o veritabilă construcţie din materie de cunoştinţe (segmentul instrumental)
şi din relaţia însăşi (segmentul afectiv-atitudinal). Acest tip de relaţii comunicative se
caracterizează prin empatia profesorilor (crearea senzaţiei de rezonanţă afectivă cu elevii
pentru a acţiona în funcţie de stările cognitive şi emoţionale ale
Procesul didactic elaborat şi condus de profesor depinde de şi capacităţile persuasive/de
receptare ale elevilor. Deci, profesorul are directa funcţie de a dirija circuitul conţinuturilor
şcolare şi de a asigura circuitul conţinuturilor afectiv-emoţionale/atitudinale care se degajă în
condiţiile interacţiunii cu elevii prin două coduri comportamentale distincte: codul mesajelor
şcolare şi codul mesajelor emoţionale. Bernard Rime analizează şi afirmă că experienţele
emoţionale în comunicare au serios impact cognitiv şi social acestora).
Valorile emoţionale exprimate în conduita comunicativă a profesorului pot fi
următoarele:
- dispoziţie generală pozitivă şi satisfacţie profesională,
- capacitatea de a aprecia starea afectivă a elevilor,
- conştientizarea gradului de implicare emoţională în comunicare,
- capacitatea de gestionare a propriilor stări afective,
- capacitatea de a exprima într-o manieră culturalizată stările emoţionale;
- capacitatea de a conştientiza/ recunoaşte/diferenţia propriile emoţii şi emoţiile altora;
- capacitatea de a controla emoţiile şi ghida conduita didactică într-o manieră afectivă
echilibrată;
- capacitatea de a reprima impulsurile de ordin conflictogen;
- capacitatea de a asigura/favoriza interacţiunile optime emoţionalitate-raţionalitate la
nivel intrapsihic şi comportamental;
- flexibilitate emoţională (capacitatea de a trece de la o stare emoţională la alta);
- capacitatea de a maximiza starea de optimism pedagogic;
- capacitatea de a comunica clar emoţiile/sentimentele;
- capacitatea de a fi empatic;
- capacitatea de automotivare şi autoinspiraţie;
- capacitatea de lua decizii afective;
- capacitatea de asumare a responsabilităţii pedagogice pentru emoţiile / sentimentele
exteriorizate;
- capacitatea de încredere profesională;
Aceste valori afective sunt caracteristice dezvoltării multidimensionale optime ale
personalităţii.
Dezvoltarea valorilor emoţionale la profesori şi elevi asigură calitate serviciilor
educaţionale/prestaţiei didactice/activităţii didactice, fiind totodată expresii comportamentale
care definesc cultura emoţională a cadrelor didactice prin stilul de conduită profesională
rezultat/derivat dintr-o vastă experienţă emoţională şi gestionarea mecanismelor emoţionale,
a reacţiilor afective ale elevilor, în tendinţa umană de perfecţionare continuă a profilului
emoţional. Avînd grade de formare diferite, cultura emoţională este un concept mai larg decît
inteligenţa emoţională. Creativitatea este considerată și puterea de a realiza ceva, în viziunea
psihologilor, este definită în diverse modalități.
 G. Allport expune ideea că fenomenul creator desemnează un ansamblu de trăsături
proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ poate fi actualizat și
dezvoltat.
J. Guillford subliniază importanța creativitații pentru elaborarea unor studii și cercetări
asupra cadrului produselor culturale și științifice.
M. Stein o prezintă ca un proces din care rezultă un lucru nou, acceptat ca util, bun de
ceva sau satisfăcător, de către un grup semnificativ de oameni într-o oarecare perioadă de
timp.
P. Popescu- Neveanu presupune cresativitatea ca o dispoziție generală a personalității
spre nou, anumită organizare a proceselor psihice în sistemul de personalitate.
Pentru Munteanu creativitatea este un proces prin care se focalizează, într-o sinergie de
factori, întreaga personalitate a individului și care are drept rezultat o idee sau un produs nou,
original, cu sau fără utilitate sau valoare socială.
În literatura de specialitate, creativitatea este definită ca: produs, proces, ca potențialitate
și ca dimensiune sintetică în profilul personalității. A crea înseamnă: a face să existe, a aduce
la viață, a cauza, a genera, a produce, a fi primul care interpretează rolul și dă viață unui
personaj, a compune repede, a zămisli etc. Creativ este cel care se caracterizează prin
originalitate și expresivitate, este imaginativ, generativ, deschizător de drumuri, inventiv,
inovativ etc. Cele mai multe definiții ale creativității pun accent pe caracteristicile produsului
creator, care trebuie să se distingă de alte produse prin: noutatea și originalitatea lui, precum
și prin valoare, utilitate socială și aplicabilitate vastă.
Analizand produsele activității, I. Taylor distinge cinci niveluri de afirmare a creativității:
-creativitate expresivă- este prezentă în desenele copiilor sau în activitatea curentă ( în
mimico-gesticulație și în vorbire), persoana nefiind preocupată de obținerea unor produse
utile sau valoroase;
creativitate productivă- ce decurge din modalitatea originală de dezvoltare a
proceselor psihice, ceea ce imprimă personalității o notă distinctivă;
-creativitate inovativă- care constă din recombinarea ingenioasă a elementelor, astfel
încât se obține un nou produs, un nou proces prin utilizarea inedită a celor existente;
-creativitate inventivă- care presupune transformarea fundamentală a unui domeniu,
prin înțelegerea profundă a principiilor care stau la baza lui și prin generarea de noi metode;
-creativitate emergentă- presupune un mare grad de originalitate și constă din
aplicarea unui principiu nou, care duce la revoluționarea unui întreg domeniu al cunoașterii.
În P. Popescu-Neveanu ca dimensiune complexă a personalității, creativitatea poate fi
explicată prin modelul bifactorial, în care ea este definită ca interacțiune optimă între
aptitudini și atitudini, între vectori și operații. Vectorii sunt stări și dispozitive cu rol de
energizare și direcționare a activității, ei avand fie un sens pozitiv de incitație, fie un sens
negativ de respingere și frânare. Vectorii pozitivi (creativi) sunt: trebuințele de creștere,
motivația intrinsecă, interesele puternice, angajarea în profesie (activitate), nivelurile ridicate
de aspirație, atitudini creative ( încrederea în forțele proprii, curaj, perseverență, curiozitate,
receptivitate la nou, inițiativă, etc). În categoria vectorilor noncreativi (negativi) sunt incluși:
trebuințe homeostazice, motivația extrinsecă, lipsa unor interese adecvate, nivel scăzut de
aspirație, atitudini necreative, rutiniere (neîncrederea în forțele proprii, conformismul
intelectual, încăpățanarea) etc.
Dacă vectorii sunt cei care declanșează selectiv activitățile, iar atitudinea le dă un anumit
sens, operațiile sunt cele care realizează efectiv activitatea.
În același timp, căutarea permanentă a creației extraordinare și originale și abilitatea de
gestionare a propriilor noastre emoții și trăiri afective ne induce asupra necesității de a
promova aceste particularități ale personalității. Acestea sunt necesare în toate sferele vieții,
iar realizarea acestei idei poate fi începută, prin intermediul școlii, care rămâne în continuare
principalul mijloc de educare a inteligenței emoționale și a creativității elevilor.
De asemenea dezvoltarea inteligenței emoționale poate reduce incidența comportamentelor
antisociale, a agresivității, a problemelor de disciplină, a abandonului. Dezvoltarea socială și
emoțională este cheia succesului școlar. Integrând inteligența emoțională în actualele
programe școlare putem să îmbunătățim performanțele copiilor și să le asigurăm succesul în
viață.
Tema II.3.

DEZVOLTAREA PERSONALĂ ȘI PROFESIONALĂ PRIN

STIMULAREA INTELIGENȚEI EMOȚIONALE

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni . Cei

externi sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influențelor ce se exercită din exterior
asupra dezvoltării și formării personalității umane. Aceștia sunt mediul și educația. Factorii
interni sunt constituiți din totalitatea condițiilor care mijlocesc și favorizează dezvoltarea
psihică, circumscriind calitatea de subiect al obiectului educațional.
Educația acționează ca factor de transformare a potențialului ereditar, dar și ca
mobilizator al factorilor de mediu, asigurând convergența influențelor exercitate la nivel de
educație formală, nonformală și informală. Prin modul în care este concepută:
- fixează direcțiile de dezvoltare psihică;
- contribuie la accelerarea dezvoltării;
- asigură deplina dezvoltare a ființei umane.
Copilul devine om social numai prin educație, cu ajutorul căreia își însușește limbajul
social, cultura generală și comportamentul moral-cetățenesc, își formează concepția despre
lume, își dezvoltă potențialul creator și se pregătește pentru integrarea socio-profesională.
Este important pentru toți factorii educaționali (părinți, cadre didactice, instituții de cultură)
să cunoască temeinic personalitatea copilului, gradul său de educabilitate și, pe această bază,
să structureze întregul proiect de tehnologie a educației.
Scopul educației este acela de a forma și modela personalități umane, generații, în
concordanță cu idealul societății promovat într-o perioadă istorică. Educația reprezintă un
proces dirijat spre un anume scop bine delimitat, o activitate conștientă și finalistă, orientată
de valorile și exigențele impuse de societate.
Din perspectiva procesului instructiv-educativ, educația operează cu un anumit
conținut, selectat după criterii logice și psihopedagogice, utilizat și valorificat în programe
educative complete, prin metode și procedee adecvate în forme organizate specifice. De aici
rezultă că educația chiar dacă operează în mediu și prin mediu, nu preia în formă brută datele
acestuia și nu acționează direct cu ele decât foarte rar. Ea selectează din mediu numai acele
date care sunt în concordanță cu obiectivele urmărite.
În concluzie, ereditatea oferă sau nu potențialul de dezvoltare psiho-fiziologică,
mediul oferă sau nu anumite condiții, iar educația dirijează, prin procesul învățării, formarea
armonioasă și integrală a personalității, fiind factorul determinant al acesteia.
O privire asupra conținutului instruirilor inteligenței emoționale eficiente sugerează
că îmbunătățirea trasetului IE necesită lucrul la cel puțin două dintre următoarele dimensiuni
ale acesteia: identificarea emoțiilor, exprimarea emoțiilor și reglarea emoțiilor. Dintre studiile
bine concepute, majoritatea s-au axat pe cinci dimensiuni: identificarea, înțelegerea,
utilizarea, exprimarea și reglarea emotiilor.
 Cultura emoțională a cadrelor didactice reprezintă un teritoriu în curs de
consolidare în psiho-pedagogia modernă, determinând frontierele unui nou domeniu de
intersecție a psihoafectivității cu centrele de interes ale științelor educației. Argumente în
favoarea necesitații de a decodifica implicațiile culturii emoționale în comunicare a sugerat
încă C. Darvin, argumentând că emoțiile au funcție comunicativă realizată prin expresiile
faciale sau corporale. Combinarea mijloacelor comunicării conduce la declanșarea unor
efecte emoționale, pe care le numim implicații afective. În literatura științifică s-au
absolutizat opinii privind influența negativă a expresiilor afective asupra calității comunicării,
emoțiile fiind asociate cu stări psihofiziologice primare de dezorganizare și dezadaptare
socială. Această poziționare conceptuală a fost argumentată prin faptul că stările afective
invadează instantaneu comportamentul. Analizand etapele procesului emoțional în cheia
reacției de orientare, constatăm totuși că primul răspuns la acțiunea unui stimul nou este
reacția emoțională și nu rațională.
În opinia lui D. Goleman, competențele emoționale favorizează dezvoltarea unei
cariere rezonante și excelența umană și sunt considerate în spațiul european competențe
profesionale ale cadrelor didactice, devenind obiectul de studiu al pedagogiei culturii
emoționale. Studiul impactului culturii emoționale asupra comunicării educaționale
generează reflecții privind responsabilitatea promovării valorilor culturii emoționale în
mediul socioeducațional.
Forma specifică a trăirilor emoționale se manifestă, se diferențiază și evoluează în
cadrul
interacțiunii prin comunicare profesională. Cultura emoțională a profesorului presupune
acumularea în universul afectiv a unui spectru de emoții specifice pedagogilor și a unui
sistem motivational specific. Profesorii cu un nivel înalt al culturii emoționale demonstrează
adevărată dispoziție comunicativă exprimată prin: vorbire expresivă, gestică, adecvare la
tempoul mediu al elevilor, expuneri semnificative și inteligente. Forța de contagiune
emoțională constituie particularitatea distinctă a dinamicii comunicării emoționale în mediul
educațional ce constă în transmiterea impresionantă a mesajelor pedagogice și dezvoltarea
intensității într-o traiectorie de tipul feedbackului, fenomen numit amplificare emoțională ce
necesită dezvoltarea flexibilității emoționale.
Popescu Paul Neveanu subliniază faptul că din aceste rațiuni aptitudinea pedagogică
trebuie să fie tratată ca un instrument de relaționare prin intermediul căreia orice influență
educativă va deveni realmente un bun circulant între educator și educat. Dezvoltarea culturii
emoționale a profesorilor favorizează producerea unor emoții specific pedagogice,
condiționand dezvoltarea gândirii optimiste și a unui profil emoțional constructiv.
Caracteristica profesorului eficace, din acest punct de vedere, constă în preocuparea
pentru optimizarea strategiilor de operare cu două tipuri de conținuturi: școlar și afectiv-
emoțional. În mediul școlar comunicarea devine mai dificilă atunci cand ne propunem să
transmitem nu doar informații, ci și atitudini, să formăm sau să modificăm anumite
convingeri.
Profesorul se implică în activitatea didactică cu întreaga personalitate: motivații,
aptitudini, nivel de competență, experiență personală. Arta de a preda nu se reduce la
transmiterea cunoștințelor, ci presupune și o anumită atitudine față de elevi, ca expresie a
concepției pedagogice asumate și a propriilor trăsături de personalitate. În cadrul activităților
didactice se creează multiple raporturi interpersonale între participanți, antrenați cu toții într-
un proces constant de influențare reciprocă.
Reușita unui profesor depinde de multe ori de natura relațiilor pe care le stabilește cu
elevii săi în cadrul acestei interacțiuni, aspect deosebit de important, deoarece multe
dificultăți de învățare și educare se datorează unor relații deficitare. Natura relațiilor pe care
profesorul le stabilește cu elevii este determinată nu numai de stilul de abordare a activității și
de trăsăturile sale de personalitate, ci și de trăsăturile individuale și de grup ale elevilor.