Cur Suri

Calitatea medicamentului
Structura organizatorica a ANMDMR
Departamentul de materii prime si produse finite
-Analize fizico chimice - medicamente, forme farmaceutice si substante

-Laborator de toxicologie
-Laborator de imunogenitate si anatomie patologica
-Laborator de microbiologie
-Unitate nuclear
-Biobaza
-Departamentul de inspectie farmaceutica- se ocupa cu inspectia in industria
medicamentului
-Servicii de inspectie privind regulile de buna practica de fabricatie
-Servicii de inspectie privind regulile de buna practica de studii clinice
-Probleme de farmaco-vigilenta
-Serviciul de primire a probelor si de certificare a acestora
-Serviciul de supraveghere a medicamentului si de alertare
-Serviciul de inspectie in unitatile de distributie en-gros
-Unitatile teritoriale de inspectie (UTI) →UTI fac inspectie in farmacii si

preleveaza probe pe care le trimit ulterior la ANM Bucuresti pentru analiza
ANM(ANMDM)
-infiintata in 1998, functioneaza ca institutie de sine statatoare incepand din
1 Ianuarie 1999
- este subordonata Min. Sanatatii si constituie domeniul politicii statului in
privinta controlului medicamentului si a altor produse de tip uman
- productia, importul, distributia si utilizarea medicamentelor in Romania sunt
admise numai dupa ce au fost autorizate si inregistrate de ANMDM
- autorizarea = eliberarea certificatelor de autorizarea (APP) – autorizatia de
punere pe piata
- elaboreaza farmacopeea romana si o armonizeaza la cea europeana

(Romania a aderat la Conventia privind F. Europeana , ceea ce inseamna
ca prevederile FE privind standardele de calitate sunt obligatorii pentru
toate medicamentele de uz uman sau veterinary, de import dau fabricate
in Romania) – in acest moment 27 tari au aderat la Conventia privind F.
Europeana
Analiza medicamentului se face si la nivel de industrie (de
producator);
-analiza materiei prime, a produsului finit si a produsilor
intermediari – la nivel de industrie.
Analiza si controlul medicamentului se face si la nivelul unor
laboratoare autorizate de ANM (la nivel de universitati sau
laboratoare private autorizate de ANM).
Analiza de buna practica de laborator se face in conform. cu :
-monografii din FRX sau FE (identificare, dozare , puritate)

-specificatii tehnice
-stassuri
Specificatii tehnice:
Generalitati – carui tip de forma farmaceutica apartine calea de

administrat, grupa terapeutica, compozitia unui comprimat
Conditii tehnice – proprietati fizico-chimice (aspect, diametru,

culoare, gust, uniformitatea masei, testul de dizolavare, dozare)
Reguli pentru verificarea calitatii (conf FRX)
-Metode de analiza – control organoleptic

-Ambalare, depozitare, transport
-Garantii – termen de valabilitate
Etape in Analiza medicamentului:
Prelevarea probelor (pentru determinari cantitative si calitative)

-Serie - totalitatea unitatilor de produs care au fost obtinute in conditii
identice intr-un singur ciclu de operatii
-Lot - cantitatea de materie prima presupusa a fi unitara din care se obtin
unul sau mai multe serii de produs
Proba trebuie sa reprezinte sub toate aspectele caracteristicile

produsului prelevat din lot sau seria respective.
Unitatile de produs se introduc in ambalaje primare sau secundare.

Prelevarea probelor dintr-un lot
1.Produsele lichide, se omogenizeaza, in prealabil, prin

agitare dupa care se face o prelevare.
Daca lotul este repartizat in mai multe recipient se face

prelevarea (analiza) din fiecare recipient
2.Produsele solide (moi, vascoase) se preleveaza o proba din stratul inferior,
mijlociu, superior.
Aceste trei probe prelevate se amesteca intre ele si reprezinta proba medie
pe recipient.
Din aceasta proba medie pe recipient se retine o cantitate de 4 ori mai mare
decat cantitatea necesara efectuarii tuturor analizelor (identificare, puritate,
dozare, analiza formei farmaceutice conf. FRX)
Aceasta cantitate se imparte in doua: 1/2 este destinata efectuarii analizelor
mentionate si 1/2 reprezinta contraproba (se pastraza pe toata perioada de
valabilitate a produsului respectiv)
In procesul de prelevare a probelor se evita interactiunea intre produsul

analizat si ustensilele necesare analizei.
Probele si contraprobele se introduce in flacoane (perfect uscate, etanse si

daca este cazul pentru cele fotosensibile in flacoane inchise la culoare)
3.Produsele vegetale se introduce in pungi sau cutii captusite
cu hartie pergaminata.
Probele si contraprobele se sigileaza si pe eticheta se specifica:

- denumirea produsului,
- nr lotului,
- provenienta,
- cantitatea prelevata,
- nr. procesului verbal prin care s-a facut prelevarea,
- data la care s-a facut prelevarea,
- persoana care a facut prelevarea,
- semnatura
Prelevarea probelor dintr-o serie
-se face din recipienti a.i.proba respectiva sa fie reprezentativa pentru

seria respectiva
-conditiile sunt stabilite de producator conform legislatiei in vigoare

din aceste probe prelevate se retine o cantitate de 3 ori mai mare decat
cea necesara efectuarii analizelor conform FRX .
-2/3 din aceasta cantitate reprezinta proba si 1/3 contraproba, care se

pastreaza pe toata durata de valabilitate a produsului respectiv.
Prelevari de probe din farmacii / depozite
-Se preleveaza o cantitate de substanta de analizat – proces verbal de

scadere din gestiune
-Reactiile de identificare la masa de analizat – reactii calitative
-Masa de analizat este dotata cu reactivi necesari analizelor calitative

conform prevederilor FRX
Prelevari de probe din laborator
-Se preleveaza o cantitate de 3 ori mai mare decat cantitatea

necesara efectuarii tuturor analizelor
-2/3 este destinata analizei si 1/3 reprezinta contraproba care se

pastraza pe toata durata de valabilitate a produsului respectiv
Prelevari de probe in industria medicamentului
-Se preleveaza o cantitate de 3 ori mai mare decat

cantitatea necesara efectuarii tuturor analizelor
2/3 reprezinta proba de analizat si 1/3 contraproba care se
pastreaza pe toata durata de valabilitate a produsului
respectiv
Probele se eticheteaza, se sigileaza si pe eticheta se scrie:

denumirea substantei, data, cantitatea prelevata, procesul
verbal si semnatura.
Medicamentul
-orice substanta sau combinatie de substanta prezentata ca avand
proprietati pentru tratarea bolilor la om.
-orice substanta sau combinatie de substante folosita sau administrate
la om pentru corectarea, restabilirea sau modificarea functiilor
fiziologice sau pentru stabilirea unui diagnostic medical.
Substanta
- orice materie indiferent de origine (umana, animal, vegetala,

chimica) si care este utilizata in vederea obtinerii de medicamente
Substante de uz farmaceutic (de origine organic sau anorganica) –
definite in suplimentele FRX- substante active sau excipienti folosite
in scopul obtinerii de medicamente de uz uman sau veterinar.
Se obtin prin sinteza, extractive, fermentatie sau natural
Substante de uz farmaceutic de calitate speciala

- obtinerea de forme farmaceutice prevazute in FRX, cu exceptia
cazurilor in care se mentioneaza ca nu se pot utilize.
Medicamente imunologice : vaccinuri seruri, etc.

Reguli de buna practica de laborator (BPL)
- au fost stabilite prin doua Hotarari nr 63/24.01.2002 ulterior completata cu
Hotararea nr 266/22.02.2006.
Principiile se bazeaza pe reglementari international si anume Organizarea

pentru cooperare si dezvoltare economica (OCDE);
-au stabilite reguli de BPL ;
-regulile privind etichetarea, ambalarea sunt aplicate tuturor substantelor.
Sunt definite:
-preparatele chimice
-modul in care se efectueaza testele clinice sau nonclinice, etc.
In Romania autoritatea care monitorizeaza BPL este ANM

1.Principii care stau la baza bunei practici
2.Organizarea si personalul instalatiei de testare
3.Programul de asigurare a calitatii
4.Instalatiile de laborator
5.Aparatele. Materialele. Reactivii
6.Sisteme de testare (chimice, biologice)
7.Substante chimice testate (SCT)/referinta (SCR)

8.Metode standard de studii in laborator
9.Planul de studio in laborator
10.Cum se introduce raportul in laborator
11.Stocarea si pastrarea materiei si arhivei.
CURS- ANALIZA MEDICAMENTULUI
Cromatografia in analiza si
controlul medicamentului
INTRODUCERE
• Cromatografia este una dintre ramurile mari ale

analizei instrumentale cu aplicatii largi in
separarea, detectia si determinarea substantelor
chimice in general si in analiza si controlul
medicamentelor in particular.
• Tehnicile cromatografice de analiza sunt tehnici
de separare selective si eficiente putand sa fie
folosite inclusiv pentru urme de substante.
• Tehnicile cromatografice de analiza sunt metode
instrumentale performante caracterizate prin
urmatoarele avantaje:
INTRODUCERE- continuare
1) rapiditate
2) eficienta
3) forta (in ceea ce priveste selectivitatea, sensibilitatea,
automatizarea, miniaturizarea senzorilor si altor
componente, tratarea datelor analitice).
Tehnicile cromatografice au ca elemente comune o “faza
stationara” si o “faza mobila” iar componentii unui
amestec analizat sunt antrenati in lungul coloanei de un
flux de faza mobila (gazoasa sau lichida), cu viteze
diferite, ceea ce constituie procesul fundamental al
separarii.
La baza tuturor proceselor cromatografice de
separare stau 4 procese fundamentale:
1) adsorbtia pe suporturi solide
2) repartitia intre faza stationara si cea mobila
3) schimbul ionic
4) excluderea- difuzia
Chiar daca principiul separarii poate sa fie
diferit, etapele analizei cromatografice sunt
aceleasi si anume:
1) pregatirea fazei stationare;
2) fixarea initiala a analitilor in capul coloanei;
3) deplasarea selectiva- caracteristica analitilor, care sunt

antrenati de catre faza mobila, in cadrul procesului de
elutie (developare);
4) identificarea analitilor separati, pe masura ce acestia ies
din coloana separatoare si trec in detector;
5) inregistrarea cromatogramelor, calcularea ariilor
picurilor si a altor parametrii si dozarea analitilor
corespunzatori, concomitent cu evaluarea statistica a
rezultatelor.
In functie de procesele care stau la baza separarilor

cromatografice exista:
1) Cromatografie de adsorbtie, faza stationara este un
suport solid care are proprietati adsorbante.
2) Cromatografie de repartitie, in care faza stationara este
o pelicula de lichid fixata pe un suport solid, faza
stationara lichida nefiind miscibila cu faza mobila.
3) Cromatografie de schimb ionic, in care faza stationara
este un compus macromolecular reticulat, care contine un
numar mare de grupari functionale acide sau bazice,
capabile sa schimbe protoni sau ioni alcalini cu cationi
bi si trivalenti sau anioni precum hidroxil sau clorura cu

anioni mai grei si cu sarcina mai mare (gruparile bazice);
schimbatorii de ioni se mai numesc si rasini cationice (sau
cationiti) sau anionice (sau anioniti).
4) Cromatografie de excludere sterica sau de excludere-
difuzie, in care faza stationara este de regula un gel, care
se comporta ca o sita moleculara fixand anumite molecule
si eliminand altele in functie de marimea, respectiv masa
lor moleculara.
 Se poate face o clasificare a metodelor cromatografice si

in functie de procedeul practic utilizat si anume:
1) Cromatografie pe coloana, in care faza stationara este
plasata intr-o coloana (tub) de metal sau de sticla, sau
de silice topita.
2) Cromatografie planara sau de suprafata pe hartie sau
pe strat subtire.
CLASIFICAREA METODELOR CROMATOGRAFICE
 In functie de migrarea fazei mobile se disting:

1) Cromatografia prin developare in care analitii raman
pe faza stationara sau sunt localizati pe aceasta in
functie de directia de migrare; exista developare
ascendenta sau descendenta, monodimensionala sau
bidimensionala (migrari in directii perpendiculare).
2) Cromatografia de elutie, in care analitii sunt eluati
pana la iesirea lor completa din coloana, deci din faza
stationara, fiind posibila culegerea succesiva a
fractiunilor de analiti; in acest caz detectia se face in
efluenti.
BAZELE TEORETICE ALE CROMATOGRAFIEI
 Exista o serie de notiuni teoretice general valabile ,

referitoare la procesele de separare cromatografica,
notiuni care se pot transforma (adapta) tuturor metodelor
cromatografice.
 Daca se analizeaza un amestec de analiti (diferiti) care
trebuie sa fie separati (acesta fiind scopul principal al
cromatografiei) indiferent de tehnica aleasa, metodele au
urmatoarele aspecte comune:
a) analitii din amestec se repartizeaza intre faza stationara
si faza mobila, care sunt nemiscibile (sau foarte putin
solubile una in alta); intre cantitatile de analiti repartizati
BAZELE TEORETICE ALE CROMATOGRAFIEI
in cele doua faze exista un echilibru ce depinde de

insusirile fiecarui analit fata de cele doua faze.
b) adaugand continuu faza mobila “noua sau proaspata”
are loc deplasarea echilibrului de repartitie, antrenand
migrarea analitilor de-a lungul fazei stationare, cu viteze
diferite.
c) separarea consta in eluarea continua a analitilor care
migrand cu viteza caracteristica fiecaruia, parasesc
succesiv coloana.
FAZA STATIONARA
 Este formata din particule fine solide, sferice (sau aproape sferice) pe
suprafata carora se produc interactiile cu analitii (ex. In cromatografia de
adsorbtie);
 Este formata din particule fine solide, care sunt suportul pe care se
fixeaza faza stationara lichida ca in cromatografia de repartitie;
 In coloanele capilare utilizate in cromatografia de gaze, faza stationara
este fixata in stare omogena, sub forma unui film (pelicula) pe peretii
interiori ai acestora;
 Particulele de faza stationarase caracterizeaza prin cativa parametri
intre care diametrul lor mediu, omogenitatea marimii lor si suprafata
specifica.
APLICATIILE METODELOR CROMATOGRAFICE
Metodele cromatografice au devenit in prezent unele

dintre cele mai selective metode de separare cu
larga aplicabilitate in toate domeniile analizei.
Cromatografia are aplicatii largi in analiza calitativa
care inseamna separare si identificare.
Cromatografia are aplicatii importante si in analiza
cantitativa.
CROMATOGRAFIA DE LICHIDE DE INALTA PERFORMANTA
 Sub aceasta denumire sunt descrise principalele metode

moderne de analiza cromatografica bazate pe repartitia lichid-
lichid, pe adsorbtia lichid-solid, pe schimbatori de ioni si pe
procesele de excludere-difuzie.
 Cromatografia de lichide de inalta performanta se poate practica
pe coloana sau pe o suprafata plana, de exemplu pe straturi
subtiri de faza stationara, de unde si denumirea de cromatografie
planara. Aceasta tehnica se noteaza prescurtat TLC (thin layer
chromatography), iar tehnica de inalta performanta HPTLC (high
performance thin layer chromatography).
CROMATOGRAFIA DE LICHIDE DE INALTA PERFORMANTA
 In cromatografia de lichide de inalta performanta sunt

necesare presiuni mari de cateva sute de atmosfere
pentru a asigura debite corespunzatoare ale fazei mobile,
avand in vedere ca granulatia fazei stationare in HPLC
este mica, diametrul particulelor fiind de 3-10 μm; din
acest motiv aparatura utilizata este mai complicata si deci
mai scumpa.
CROMATOGRAFIA HPLC PE COLOANA
 Este tehnica cea mai utilizata in prezent pentru

separari, detectii si mai ales pentru determinari
cantitative.
 In cadrul acestei metode se inscriu:
Cromatografia HPLC de adsorbtie
Cromatografia HPLC de repartitie
CROMATOGRAFIA HPLC DE ADSORBTIE
 Aceasta tehnica se practica pe faze stationare de silicagel si

alumina (singurele care se utilizeaza in aceasta tehnica). Dintre
aceste doua faze stationare se utilizeaza mai ales silicagelul
deoarece poate fi folosit intr-o varietate mai mare de conditionare.
 Ca faza mobila se utilizeaza un solvent organic sau un amestec de
2 sau mai multi astfel de solventi.
 Cromatografia HPLC de adsorbtie se aplica la separarea unor
substante organice relativ nepolare datorita capacitatii metodei de a
fractiona amestecul de izomeri de pozitie. (ex. Derivatii disubstituiti
in meta si para ai nucleului aromatic).
CROMATOGRAFIA HPLC DE REPARTITIE
 Este cea mai utilizata dintre tehnicile cromatografice in faza lichida si se

poate practica sub forma cromatografiei HPLC lichid-lichid si HPLC lichid-
faza grefata (legata).
 In cromatografia HPLC de repartitie se disting doua procedee in functie de
polaritatea fazelor stationara si mobila:
1) Cromatografia pe “faza stationara normala“, foarte polara; ca faza mobila
se utilizeaza un solvent practic nepolar (sau foarte slab polar).
2) Cromatografia pe “faza inversa” in care faza stationara este nepolara, iar
faza mobila este relativ polara.
CROMATOGRAFIA HPLC DE REPARTITIE- continuare
 Regula de alegere a fazei mobile pentru cromatografia de

repartitie este urmatoarea:
- faza mobila trebuie sa aiba o putere mare de dizolvare dar
sa nu interactioneze chimic cu analitii din probe (deci sa fie
inerta fata de acestia);
- sa fie compatibila cu sistemul de detectie;
- sa nu dizolve faza stationara si sa nu interactioneze chimic
cu aceasta (deci sa fie inerta chimic fata de ea).
CROMATOGRAFIA HPLC DE REPARTITIE-
continuare
• In cromatografia pe faza inversa, faza stationara este

nepolara, iar faza mobila este polara, fiinf formata din apa,
metanol, acetonitril sau din amestecuri in diferite proportii
ale acestora.
Introducere in CSS
 Rezultatele spectaculoase
obţinute în domeniul chimiei
în ultimele decenii, atât în
cadrul cercetării cât şi al
multiplelor şi variatelor
aplicaţii ale acesteia, se
datoresc într-o măsură
considerabilă folosirii
tehnicilor experimentale şi
bagajului teoretic pe care
fizica le-a pus la dispoziţie.
Introducere in CSS(2)
 În această direcţie aplicarea metodelor
fizice în analiza chimică, proces început
de la constituirea acesteia ca disciplină
ştiinţifică, a condus la elaborarea unor
valoroase tehnici de laborator, cu mare
potenţialitate, printre care se înscrie şi
metoda cromatografică cu diferitele sale
variante.
 Cromatografia în strat subţire este una
din vechile şi din noile metode de
analiză, care alături de celelalte metode
cromatografice şi fizico-chimice în
general, contribuie la studiul şi
identificarea substanţelor chimice
naturale şi de sinteză.
Generalităţi despre cromatografia în strat subţire
 Cromatografia în strat subţire = metoda fizico-chimică de

separare a substanţelor dintr-un amestec, pe baza capacităţii
deosebite de distribuţie între o fază staţionară şi una mobilă.
 Metoda cromatografică se bazează pe un proces de migrare

dinamică diferenţiată a substanţelor din amestecul respectiv ca
urmare a unor diferenţe în adsorbţie, repartiţie, solubilitate,
presiune de vapori, mărimea moleculei etc.
Principiul cromatografiei în strat subţire
Un analit migrează în susul Compuşii amestecului sunt

repartizaţi între un adsorbant (faza
sau de-a latul unui strat de staţionară, de obicei, gel de siliciu,
fază staţionară (de obicei SiO2) şi un solvent (faza mobilă)
silicagel), sub influenţa unei care se deplasează prin faza
faze mobile (de obicei un staţionară prin efect capilar.
amestec de solvenţi organici)
care se deplasează prin faza
staţionară prin efect capilar.
Distanţa parcursă de un
analit este determinată de
afinitatea sa relativă pentru
faza staţionară versus faza
mobilă.
Importanţa cromatografie în strat subţire în
analiza medicamentului
 Determinarea
impurităţilor în produsele
farmaceutice din
materiile prime sau
produse preparate.
 Folosită adesea ca
metodă de bază pentru
verificarea materiilor
prime farmaceutice.
 Poate fi folosită pentru
validarea curăţirii, o
treaptă în fabricarea
produselor farmaceutice.
Aparat tipic pentru cromatografia în
strat subţire
• În figură apare o
diagramă tipică a
unei plăci de
cromatografie în
strat subţire după
ce a fost
dezvoltată şi
pulverizată pentru
localizarea
analitului.
Aparatura utilizată în C.S.S.
Aspectul plăcilor şi al spoturilor

la vizualizare: în lumină UV
(stânga); în lumină vizibilă
(dreapta)
Aparatul Linomat: aplică
probele în formă de benzi
pe straturile subţiri
Cromatogramă C.S.S. simplă cu
silicagel ca fază staţionară
În figură
compusul A
este mai
puţin polar
decât
compusul B
şi parcurge
o distanţă
mai mare o
dată cu faza
lichidă.
Aplicaţii ale cromatografiei în analiza
medicamentului
Cromatografia în strat subţire
(C.S.S.) a devenit o tehnică foarte
sofisticată pentru identificarea
compuşilor şi pentru determinarea
prezenţei impurităţilor.
Complexitatea ei derivă din vasta
gamă de faze staţionare şi faze
mobile ce pot fi folosite cât şi din
marele număr de reactivi de
pulverizare ce pot fi utilizaţi pentru
vizualizarea cromatogramei.
Analiza calitativă
 Principala metodă de identificare

prin cromatografia pe strat subţire
constă în localizarea zonelor
diferiţilor componenţi separaţi şi
prin măsurarea valorilor Rf
corespunzătoare. Rf (o
prescurtare de la termenul din lb.
engl.: retardation factor).
Acesta se calculează astfel:
 Rf = (Distanţa parcursă de
componentul dat) / (Distanţa Valoarea Rf dată de raportul dintre
parcursă de frontul solventului). distanţa de la linia de start până în
centrul petei componentului separat şi
 Rf = b/a distanţa de la linia de start la frontul
fazei mobile
Analiza calitativă
 Tot în scopul
realizării analizei
calitative se poate
practica şi
cromatografia
bidimensională.
Placa se
vizualizează şi se
compară cu o placă
etalon - pe care
avem un amestec
similar dar
cunoscut.
Modul de executare al cromatografiei

bidimensionale
Teste calitative de identitate
C.S.S. se foloseşte adesea de monografiile BP ca parte
a unui număr de teste de identitate efectuate pe
substanţe pure. Pentru confirmarea suplimentară a
identităţii se folosesc mai multe sisteme de solvenţi şi
de asemeni diferite tipuri de reactivi spray.
Compuşi a căror identitate a fost verificată prin C.S.S.
Tabelul prezintă diferite analize ale unor substanţe medicamentoase
Substanţa Faza staţionară Faza mobilă Reactivul de Comentarii

examinată vizualizare
Framitsetina sulfat Silicagel+carbomer 10 % g/v KH2PO4 Naftalen-diol Valoarea Rf şi culoarea sunt
/H2SO4 comparate cu un etalon pur. Se
verifică rezoluţia analitului din
streptomicină
Metilprednisolon Silicagel GF254 Eter/toluen/ Lumină UV 254 nm Sunt comparate valorile Rf şi
1-butanol saturat apoi acid sulfuric culorile probei şi ale
cu apă (85:10:5) etanolic(20%) etalonului.
+ încălzire la 1200C
Aprotinina Silicagel Tampon acetat Ninhidrină spray Rf şi culoarea spotului de

analit sunt comparate cu
etalonul.
Levamisol Silicagel H cu Toluen/acetonă Lumină UV 254 nm Rf şi demensiunea spotului
indicator 13.5 obişnut sunt comparate cu
M amoniac cele ale unui etalon.
( 60:40:1)
Pentagastrină Silicagel G Analitul este 4-dimetil- Se determină valoarea Rf a
examinat cu aminobenzaldehidă analitului în trei faze mobile
C.S.S.în trei faze în metanol/HCl diferite iar culoarea spotului se
mobile diferite. compară cu cea a etalonului.
Când structura impurităţii este cunoscută
Test limită C.S.S. pentru hidrocortizonul
 Un test limită se bazează pe
comparaţia între o soluţie din hidrocortizon acetat
concentrată a analitului şi o soluţie
diluată a unei impurităţi. O
cantitate mică de hidrocortizon
impuritate se poate vedea coborând
sub spotul mare produs de
hidrocortizonul acetat, care este
componenta principală a probei. În
linie cu poziţia unde a fost aplicat
spotul de hidrocortizon acetat se
observă un spot foarte mic. În acest
caz, spotul produs de impuritatea
hidrocortizonului din probă apare
mai intens (mai mare) decât spotul
produs de etalonul de hidrocortizon
0.01% g/v şi deci proba nu a trecut
testul limită.
Când structura impurităţii este necunoscută
Trei probe de codeină sunt analizate cum s-a descris,
 Un tip asociat de test ceea ce arată dacă testele limită de mai jos au fost
limită C.S.S. se face trecute sau ratate. Soluţiile 1-3 apar în ordine numerică
când identitatea de la stânga la dreapta.
impurităţilor nu este
pe deplin cunoscută.
Acest tip de test se
face, de exemplu, pe
compuşi de origine
naturală sau parţial
naturală care pot
conţine o gamă de
compuşi cu structuri
asociate cu a i -Trece deoarece nici un spot din cromatograma soluţiei 1 nu
substanţei de test şi este mai intens decât spotul produs de soluţia 2
care sunt co-extraşi ii -Nu trece deoarece spotul de la origine este mai intens decât
cel produs de Soluţia 2.
odată cu materialul
iii -Trece deoarece deşi un spot de deasupra codeinei este mai
brut. intens decât spotul soluţiei 3, nu există nici un spot mai intens ca
cel al soluţiei 2.
Teste în care se folosesc atât etaloane cunoscute cât şi
necunoscute
Tabelul prezintă câteva teste din monografiile farmacopeice de la teste simple pentru o
impuritate cunoscută până la teste în care limitele sunt fixate pentru mai mult de o
impuritate cunoscută plus orice impuritate necunoscută care ar putea fi prezentă.
Soluţia analit Test limită Test limită Test limită
(Soluţia 1) (Soluţia 2) (Soluţia 3) (soluţia 4)
10 % g/v Nici un spot secundar > - -

Procaină.HCl 0.005% g/v acid p-
1% g/v aminobenzoic
Cloramfenicol Nici un spot secundar > Nici un alt spot > 0.01% -
acetonidă 0.02% g/v triamcinolon g/v triamcinolon
acetonidă acetonidă.
2% g/v Niciun spot secundar > Nici un alt spot >0.01% -

Prometazină.HCl 0.02%g/v g/v prometazină.HCl
1% g/v izoprometazină.HCl
Cloramfenicol Nici un spot cu aceeaşi Nici un spot cu aceeaşi Nici un alt spot >
palmitat valoare Rf > 0.02% g/v valoare Rf > 0.02% g/v 0.005% g/v
cloramfenicol palmitat cloramfenicol dipalmitat cloramfenicol
izomer palmitat
Aplicaţii ale HPLTC
 HPTLC pentru rifampicină

 Multe teste (R), isoniazid (I) şi pirazinamidă
farmaceutice
limită curente ar
putea fi efectuate
cu un grad mai
mare de acurateţe
dacă s-ar folosi
metodele
HPTLC.
Sensibilitate în cromatografia în strat subţire
Tehnica C.S.S. a fost utilizată pe scară largă în domeniul
farmaceutic pentru a analiza o varietate de aplicaţii
specifice şi utile, de exemplu:
 pentru a identifica prezenţa nedorită a unor compuşi
organici, ce prezintă impurităţi într-un număr de
substanţe farmaceutice: morfină în clorhidratul de
apomorfină; hidrazină în carbidopa; 3-aminopropan în
dexampanthenol;
 substanţe înrudite prezente în medicamente oficiale, şi
anume: substanţele aferente prezente într-un număr
mare de substanţe farmaceutice: aminofilina;
 alcaloizi străini prezenţi în medicamente alcaloide:
sulfatul de atropină; codeina;
 steroizi străini prezenţi în medicamente steroidiene.
Introducere in HPLC
Cromatografia de
lichide de înaltă
performanţă (HPLC)
acoperă astăzi, în
proporţie de
aproximativ 80%,
analiza substanţelor
moleculare.
Introducere in HPLC (2)
HPLC reprezintă evoluţia unei
metode mai vechi, cromatografia
pe coloană clasică, care servea în
primul rând la izolarea
preparativă a compuşilor naturali.
Prin introducerea pompelor şi
în consecinţă, lucrându-se la
presiuni tot mai ridicate (200
atm.), dezvoltarea unor faze
staţionare performante, de
dimensiuni tot mai mici, în
coloane tot mai scurte (3-10 cm)
s-a ajuns la configuraţia actuală.
Generalități cu privire la Cromatografia
de înaltă performanță HPLC
Cromatografia de lichide de
înaltă performanță este o
metodă fizico-chimică de
separare cromatografică în
care faza mobilă este un
lichid, iar faza staţionară,
conținută într-o coloană, este
constituită dintr-un solid cu
granulație fină sau un solid
impregnat cu un lichid sau un
solid pe care sunt grefate
grupări organice.
Generalități cu privire la Cromatografia
de înaltă presiune HPLC (2)
HPLC este o metodă ce prezintă
următoarele avantaje:
 Ușor de controlat cu o precizie
cantitativă asigurată prin introducerea
exactă a probei;
 HPLC este tehnica cromatografică ce a
cunoscut cea mai puternică dezvoltare în

anii recenți, ducând la îmbunătățirea
coloanelor, a detectorilor și a soft-urilor
de control;
 Varietatea coloanelor și a detectorilor
face ca selectivitatea metodei să poată fi

ușor ajustată.
Metodele cromatografice pot fi clasificate
în funcție de mai multe criterii :
Termenul de cromatografie de lichide este utilizat pentru a denumi o

gamă extinsă de sisteme cromatografice care au în comun faptul că
utilizează o fază mobilă lichidă.
În funcție de mecanismele de separare:
 cromatografia de lichide
 cromatografia de gaze
 cromatografia cu fluide supracritice
 În funcție de tehnica utilizată:

 cromatogafia pe hârtie
 cromatografia pe strat subţire
 cromatografia pe strat subţire de înaltă performanţă

Cromatograma în HPLC
În orice tip de cromatografie detectorul dă un
semnal proporţional, uneori cu concentraţia, alteori cu
masa componentului aflat în celula de măsură, semnal ce
poate fi înregistrat în funcţie de timp. Diagrama semnal,
funcţie de timp sau de volumul de eluent se numeşte
cromatogramă.
Elementele de bază ale
cromatogramei HPLC:
 Picurile cromatografice - acestea sunt semnalele
valorificabile în analiza calitativă şi cantitativă, în toate
metodele cromatografice.
 Timpul mort, tM - este timpul în care un component,
complet nereţinut de către faza staţionară, parcurge
coloana şi tuburile de legătură până la detector.
 Timpul de retenţie, tR - o mărime caracteristică pentru
fiecare component al amestecului separat de coloană -
reprezintă timpul scurs de la injectarea probei şi apariţia
maximului de concentraţie în detector.
Elementele de bază ale
cromatogramei HPLC (2)
 Volumul de retenţie, VR este volumul de eluent
corespunzător timpului de retenţie
 Timpul de retenţie ajustat, tR'- introdus în

cromatografie pentru a se putea compara timpii
măsuraţi pe coloane diferite
 Volum de retenţie ajustat, reprezintă volumul

golurilor din coloană plus volumul tuburilor de
legătură de la coloană la detector.
PRINCIPALELE ETAPE ÎN
HPLC
APARATURA DIN CARE ESTE
ALCĂTUIT SISTEMUL HPLC
Sistem HPLC tipic,

reglat la un debit de 1
ml/min indicând o
presiune a coloanei de
1265 psi și conectat la
un detector UV/vizibil
care este reglat să
monitorizeze efluentul
coloanei la 260 nm.
Analiza tabletelor de paracetamol și aspirină
(A)Un extract de tablete
conținând paracetamol și
aspirină rulat la un pH de
3.7 în 0.05 M acetat de
sodiu/ acetonitrit (85:15)
(coloană ODS 150 nm x
4.6 nm, debit 1ml/ min).
(B) Extractul de tablete rulat
la pH 4.4 în 0.05 M acetat
de sodiu tampon/
acetonitril (85:15). Coloană
ODS 150 nm x 4.6 nm,
debit 1 ml/ min. Detecție
UV la 243 nm.
Analiza cremei cu hidrocortizon față de un
etalon intern
Cromatograma în urma
analizei cremei cu
hidrocortizon folosindu-se
betametazonă ca standard
intern pe o coloană ODS (25
cm x 4.6 nm) cu metanol/ apă
(70:30) ca fază mobilă.
(A) Etalonul de calibrare (Soluția 1)

(B) Extract de cremă + etalonul
intern(Soluția 3)
(C) Extract de cremă fără adăugare
de etalon intern (Soluția 2).
Cromatografia de lichide de
înaltă performanță, grupează o
variată și importantă gamă de
metode care permit
cercetătorului să separe compuși
foarte asemănători din
amestecuri complexe.
Cromatografia HPLC este o
tehnică de un uriaș potențial și
care are avantajul că furnizează
atât informații calitative cât și
cantitative.
Majoritatea aplicațiilor HPLC sunt folosite
în analizele farmaceutice pentru determinarea
calitativă și cantitativă a substanțelor utilizate
în formulări. Cu astfel de analize nu se pierde
mult timp pentru pregătirea fazelor mobile și
selecționarea coloanelor sau a detectorilor
potriviți în cazul amestecurilor complexe.
• Unele dintre cele mai dificile şi frustrante probleme în
domeniul analizei medicamentului sunt de separare
simultană, identificare şi mai presus de toate analiză
cantitativă a uneia sau mai multor substanţe dintr-un
amestec complex al unui produs farmaceutic.
• Creşterea exponenţială a cromatografiei de
gaze poate fi atribuită potenţialului
incomparabil de a soluţiona problema
separării componentelor dintr-un amestec
complex.
13% Europa
31%
America de Nord
27%
Japonia
29% Alte regiuni

• Cromatografia de gaze este o metodă fizico-chimică de
separare cromatografică în care faza mobilă este un gaz (gaz
purtător), iar faza staţionară este un solid sau un lichid cu care
este impregnat un suport solid inert sau un lichid repartizat
uniform pe pereţii unei coloane capilare.
• Faza staţionară se află într-o coloană cromatografică,
confecţionată, de obicei, din sticlă sau din oţel inoxidabil.
• Faza mobilă se deplasează continuu prin coloană, iar la ieşire,
gazul-purtător trece prin detector.
• Constă în distribuţia inegală a componentelor unui amestec între
faza mobilă şi faza staţionară.
• Amestecul străbate sistemul cromatografic, fiind antrenat de către
faza mobilă.
• sunt introduse în coloană prin injectare cu microseringi,
după ce au fost dizolvate într-un solvent adecvat.
• Reprezentarea grafică a semnalului detectorilor în funcţie
de timp, obţinută cu ajutorul înregistratorului, se numeşte
cromatogramă
• Timp de retenţie, tR este timpul la care apare maxiumul
unui pic, măsurat din momentul introducerii probei, şi
constituie caracteristica calitativă a componentului
respectiv.
• Înălţimea picului, h, sau aria suprafeţei lui, A, constituie
parametrul cantitativ, proporţional cu cantitatea de
component.
• tM este timpul în care eluentul şi componentele care nu
interacţionează cu faza staţionară parcurg distanţa până
la detector.
• caracterizarea uleiurilor volatile (care pot fi folosite ca excipienți în
formulări), brevetarea amestecurilor complexe pentru tuse, a
tonicelor și a acizilor grași în uleiurile stabile,
• teste de limită pentru reziduri de solvent și alte impurități volatile în
substanțele medicamentoase,
• caracterizarea unor medicamente neformulate în particular în ceea
ce priveşte procesul de detectare a impurităţilor,
• cuantificarea medicamentelor în formulări, în particular dacă
medicamentul nu are un cromofor.
• Primele analize de medicamente au început cu steroizii
anabolizanţi.
• Folosirea abuzivă a medicamentelor analgezice, narcotice şi
halucinante a impus analiza lor calitativă şi cantitativă într-un timp
cât mai scurt, pentru a putea interveni la timp cu antidotul cel mai
potrivit.
• O categorie importantă de medicamente o reprezintă substanţele
folosite în tratarea bolilor vasculare. Pentru clonidină, detectorul cu
captură de electroni a permis măsurarea unei concentraţii de 100
pg clonidină într-un ml de plasmă.
• O aplicație tipică a GC în analiza unui medicament
în plasmă este determinarea medicamentului
antiepileptic acid valproic după extragerea fazei
solide prin GC cu ionizare cu flacără.
• În această procedură s-a folosit ca etalon intern
acid caprilic care este izomeric cu acidul valproic.
• Picăturile oculare cu atropină sunt folosite pentru
a dilata pupila înainte de operațiile de cataractă.
• Metoda implică extragerea atropinei și a unui
etalon intern de homatropină din faza apoasă.
• Dimetilanilina este atât o impuritate de fabricație
în bupivacaină cât și un posibil produs de
descompunere în soluţiile injectabile.
 Atât cromatografia de gaze cât şi spectrometria de masă sunt
tehnici analitice de mare utilitate pentru analiza compuşilor
organici.
 Combinarea lor într-un

singur sistem duce la
obţinerea unor rezultate
care depăşesc mult ceea
ce s-ar realiza prin
simpla însumare a
datelor oferite de cele
două tehnici.
• fixarea spectrometrului de masă la o anumită valoare m/z
caracteristică doar pentru o anumită componentă care ne
interesează, el funcţionând în acest caz ca un detector
foarte specific,
• parcurgerea (scanarea) întregului domeniu de masă într-
un interval de timp redus, ceea ce înseamnă că se obţin
sute sau chiar mii de spectre pentru fiecare analiză. Toate
aceste spectre sunt stocate în memoria calculatorului
ataşat instrumentului.
• o metodă de mare utilitate în
diagnosticarea, urmărirea evoluţiei şi
tratamentului unor boli, în special
determinând constituenţii volatili de masă
moleculară mică ai fluidelor biologice
(metaboliţi biologici volatili din urină, ser,
plasmă şi fluid cerebrospinal).
• Cromatografia de gaze cu coloane capilare s-a dovedit a fi
foarte folositoare în identificarea şi dozarea rapidă a
medicamentelor din ţesuturi şi lichide biologice.
• Cromatografia gaz-lichid, numită de multe ori şi
cromatografie în fază gazoasă, se foloseşte pentru
separarea de substanţe volatile.
• Având acest domeniu larg de aplicaţii, cromatografia de
gaze şi vapori a înlocuit multe metode chimice şi fizico-
chimice de analiză. Pe lângă aspectele analitice
(identificări, dozări, controlul purităţii unor substanţe,
caracterizări diverse), metoda se poate aplica şi în scopul
preparării unor componenţi de înaltă puritate
(cromatografic puri).
Avantajele acestei tehnici:
• timpul de analiză redus,
• specificitatate,
• procedee simple de izolare a probelor.
Limitările acestei tehnici:
• pot fi analizați doar compuși stabili termic și volatili,
• proba poate să necesite derivatizarea pentru a fi transformată într-o
formă volatilă,
• introducerea unei probe cantitative este mai dificilă datorită volumului
mic a probei injectate,
• soluțiile apoase și saline nu pot fi injectate în instrument.
METODE TERMICE APLICATE ÎN
ANALIZA MEDICAMENTULUI
Definiţie
2
• CIATC (Confederaţia Internaţională de Analiză

Termică şi Calorimetrie)
“grup de tehnici care măsoară o proprietate

fizică a unei substanţe în funcţie de
temperatură, când acea substanţă este supusă
unui program controlat de temperatură"
Principii
3
• Programul de temperatură la care poate fi supusă proba:
– Încălzire (sau răcire) constantă (ex. 10Kmin);
– Isotermic;
– Program complex de temperatură (ex. 10 min la 25C → încălzire

la 200C cu 10Kmin → 30 min la 200 C → răcire la 50C cu
5Kmin )
– Încălzirea poate fi controlată în funcţie de comportamentul

probei
Principii
4
• Proprietăţi fizice măsurate:

– Capacitatea de încălzire specifică
– Schimbul de energie
– Schimbările de masă sau greutate
– Proprietăţi mecanice (dimensiunea, deformarea)
– Proprietăţi optice (reflectanţa, transmitanţa,
luminescenţa)
– Natura gazului rezultat din analiză
• Proprietăţi termice:
– Încălzirea
– Topirea
– Oxidarea
– Descompunerea
Tehnici de analiză termică
5
A. Frecvent utilizate în analiza medicamentelor:

1. Analiza Termică Optică (Termomicroscopia) (ATO)
2. Analiza Termogravimetrică (TGA)
3. Analiza Termică Diferenţială (TDA)
4. Analiza Calorimetrică Diferenţială (DSC)

6
B. Moderne:
1. Analiza Termică Mecanică (TMA)
2. Analiza Mecanică Dinamică (MDA)
3. Dilatometria
4. Termoluminescenţa
Analiza Termică Optică (ATO)
7
• Thermomicroscopy
• Permite observarea schimbărilor de fază ale unei

substanţe (desolvatarea, topirea) care au loc sub
acţiunea unei încălziri programate atunci când
aceasta este aşezată între lama şi lamela unui
microscop
• Termomicroscopul- placa încălzită după un regim

programat de temperatură
• Analiza fenomenului de topire a substanţei

Analiza Termică Optică (ATO) - Aplicaţii
8
1. Observarea schimbărilor de fază
2. Determinarea temperaturii de topire şi a

domeniului de topire
3. Determinarea purităţii
4. Studiul interacţiunilor
9

– Modificări cristaline
– Topirea parţială a unei forme cristaline
– Sublimarea (s.m. organice)
– Polimorfismul (compuşi minerali şi organici)
– Aspectul cristalelor (sfere, prisme, tablete)- criteriu

de identificare
10

intervalului de topire
– Punctul de topire al unei s.m. pure
• temperatura la care aceasta este în echilibru cu faza sa lichidă sub presiunea
vaporilor săi saturaţi
– Intervalul de topire
• între temperatura la care apar primele picături de lichid şi cea la care au
dispărut ultimele cristale
– Criteriu de identitate
– Criteriu de puritate- impurităţile scad punctul de
topire şi lărgesc domeniul de topire
11
a) Topirea prematură a unor cristale datorită prezenţei
unei cantităţi mici de impuritate
b) Topirea la temperatura eutectică şi la o temperatură

diferită pentru o cantitate mai mare de impuritate
12
– Determinarea temperaturii eutectice a unui amestec
A+B
(A- principiul activ, B- substanţă de referinţă)
– Viteza de încălzire-3°C/min
– Temperatura de topire eutectică:

• Criteriu de identitate
• Diferenţierea a doi compuşi cu p.t. identice
(ex. Aminofenazona p.t.=106,4°C, 4- aminofenazona p.t.=106,3°C)
Aminofenazona + acetanilida = 1:1→ eutectic cu p.t.=61°C;
4- aminofenazona + acetanilida= 1:1→ eutectic cu p.t.=63°C;
13

domeniului de topire
14
ANALIZA TERMOGRAVIMETRICĂ (TGA)
Principiu
Aplicaţii în analiza medicamentului
Analiza termogravimetrică (TGA)
15
• Thermogravimetry (TGA)
• Înregistrarea variaţiei masei substanţelor în

funcţie de temperatură în cursul încălzirii lor
continue şi uniforme
• Măsurătorile se realizează într-o atmosferă bine definită (inertă sau
reactivă)
• Evenimente termice însoţite de variaţia masei: desorbţia, absorbţia,

sublimarea, evaporarea, oxidarea, reducerea, descompunerea;
• Evenimente termice care nu sunt însoţite de variaţia masei: topirea,

cristalizarea
16
• Termograma TGA: m(mg) = f(T)
• Variaţia descreşterii masei în funcţie de

temperatură: dmdt= f(T)
17
• Aparatura:
• Termobalanţa
– Microbalanţă electronică
– Cuptor
– Programator al temperaturii
– Calculator pentru înregistrarea datelor
• Creuzete
– alumină (Al2O3), platină, aluminiu,
quartz, safir
18
• Forma curbelor TGA depinde de:

1. cantitatea de probă
• mică, în limitele de rezoluţie ale microbalanţei
2. mărimea particulelor probei

• cât mai mici, pentru ca echilibrul să se atingă pe o suprafaţă cât
mai mare
3. viteza de încălzire
• 10K/min până la 30K/min
• viteza de încălzire mare → rezoluţia temperaturii mică
• viteza de încălzire mică → cresc timpii de analiză şi scade
pierderea de masă pe unitatea de timp
19

4. natura şi presiunea atmosferei în camera cu proba:
• Gaze folosite: aer, Ar, CO2, H2, N2, He, O2
• Gaze reactive: O2
• Gaze inerte: N2, He
• Debit: 15-50 mL/min
20

5. forma şi natura creuzetului:
Compoziţia Volum Reacţia cu P.t.
creuzetului proba
Alumină 70µL, 150µL inertă > 1700°C

(Al2O3) 900µL, reutilizabile
Platină 30µL ,70µL, 150µL Poate acţiona ca 1770°C

reutilizabile şi catalizator
Aluminiu 40µL ,100µL inertă 660°C
Safir 70µL, reutilizabile inertă > 1700°C

Analiza termogravimetrică (TGA).
21
Aplicaţii
1. Determinarea temperaturii de descompunere
2. Studiul cineticii proceselor de descompunere
Termograma TGA a atenololului

22
Aplicaţii
3. Determinarea conţinutului (apă, substanţe

volatile, cenuşă)
– Ex. Substanţe care conţin apă de cristalizare
(betaciclodextrina-BCD)
 Metoda TGA:
 creuzete: alumină, 70µL;
 gaz de purjare: N2, 50mL/min
 interval de temperatură:25- 600 ºC;
 rata de încălzire:5ºC/min
23
Aplicaţii
Termograma TGA a BCD

24
Aplicaţii
1. Determinarea temperaturii de descompunere
2. Studiul cineticii proceselor de descompunere
3. Determinarea conţinutului (apă, substanţe

volatile, cenuşă)
25 ANALIZA TERMICĂ DIFERENŢIALĂ (TDA)
Principiu
Analiza Termică Diferenţială (TDA)
26
• Înregistrarea variaţiilor de entalpie survenite în

probă în cursul unei încălziri uniforme
– înregistrarea diferenţei de temperatură (dT) între

substanţa de analizat şi o substanţa de referinţă (inertă
din punct de vedere termic, nu prezintă schimbări de
fază pe domeniul de temperatură al experimentului)
Analiza Termică Diferenţială (TDA)
27
• Transformări fizice şi chimice cu sau fără

modificarea masei:
 Tranziţii endoterme: deshidratare, topire, sublimare, transformări
polimorfice
 Tranziţii exoterme: descompunere, recristalizare, degradare oxidativă
– Ex. Degradarea oxidativă a grupărilor alcoxil dintr-un
gel de silice
 dT=0, în probă nu are loc nici o transformare

Analiza Termică Diferenţială (TDA).
28
Aplicaţii
1. Determinarea identităţii
3. Determinarea cantitativă:
T= G/K·dH/dT
G = cantitatea de substanţă din probă
K = conductibilitatea termică a probei;
dH/dT = cantitatea de căldură consumată sau degajată pe unitatea
de timp prin transformarea termică a unui gram de substanţă
29 ANALIZA CALORIMETRICĂ DIFERENŢIALĂ
(DSC)
Principiu
Analiza Calorimetrică Diferenţială (DSC)
30
Principiu
• Differential Scaning Calorimetry (DSC)
• măsurarea energiei calorice care însoţeşte
schimbările de fază ca urmare a unei variaţii de
temperatură pentru o probă menţinută la
acelaşi regim de temperatură cu o probă de
referinţă
– Scanare- analizare
– Calorimetru- instrument pentru măsurarea căldurii
sau a fluxului de căldură
– Diferenţială- se folosesc două calorimetre (probă,
referinţă) cu acelaşi transfer de căldură
31
Principiu
• Dacă apare o diferenţă de temperatură între probă şi referinţă, datorată
unei schimbări de fază ce apare în probă, este înlocuită energia până când
această diferenţă de temperatură este mai mică decât o valoare de bază (<
0,01K);
• Se obţin curbe: debitul de căldură (mW) = f (T) sau f (t)
Analiza Calorimetrică Diferenţială
(DSC)
32
Aparatura
• Analizor calorimetric diferenţial
• Senzori pentru temperatură:

– FRS5 (Full Range Sensor)- 56
termocupluri
• Domeniul de temp.:-150-700C
– HSS7 (High Sensitive Sensor)- 120
termocupluri FRS5
• Domeniul de temp.:-150-500
• Principiul de funcţionare al senzorilor:

– Legea lui Ohm:
Φ=ΔT/R Φ = debitul de căldură
ΔT = variaţia de temperatură (TP-TR) HSS7
R = rezistenţa termică
33
Aparatura
• Sisteme de răcire:
– Aer: 25C
– Criostat: -40C
– Intracooler: -75C
– Azot lichid: -150C
• Comutator de gaze
• Creuzete
– Aluminiu (20μl, 40μl, 100μl, 160μl);
– cupru, alumină (Al2O3), platină, aur, sticlă, oţel
– cu sau fără capac
• Presă
• Calculator pentru programare şi pentru
înregistrarea rezultatelor
34
Prepararea probelor
• Probe curate, păstrate corespunzător;
• Probe solide, pulberi, dure, paste, lichide, fibre
• Instrumente de lucru curate;
• Viteza de încălzire: 0,1- 60K/min;
• Autosampler;
• Atmosfera din jurul probei:

– nu există schimb de gaze (creuzet închis ermetic);
– schimb liber de gaze (creuzet deschis);
– schimb redus de gaze (creuzet închis dar cu gaură în capac).
Analiza Calorimetrică Diferenţială
(DSC)
35
Prepararea probelor
• Alegerea creuzetelor:
– Aluminiu standard 40μL cu capac găurit;
– Pentru o bună separare a picurilor:

• aluminiu 20μL, He, N2- gaz de purjare;
– Probe ce conţin umiditate sau solvent:

• Creuzet standard închis ermetic;
• Dacă interesează evaporarea: capac cu gaură şi gaz de purjare.
– Probe ce reacţ. cu Al:

• Creuzet de Au, sticlă, Pt, ceramică
36
Pregătirea analizei
1. Ce informaţii se aşteaptă? 4. Se alege tipul de creuzet:
– Proprietăţi fizice; – Al, Pt;
– Tranziţii de fază, polimorfism; – Deschis, închis, capac cu gaură
– Reacţii chimice, descompunere.
5. Atmosfera:
2. Se realizează mai întâi o analiză TGA
– Gaz de purjare (inert sau reactiv)- N2
3. Programul de temperatură: 6. Prepararea probei:

– Temperatura de început şi de sfârşit – Geometria probei;
• Organice: 25-350C;
– Cantitatea:
• Anorganice: 25- 600C;
• Organice: 1-10mg;
– Viteza de încălzire.
• Anorganice: 10-30mg
37
Aplicaţii
 Determinarea identităţii;
 Determinarea polimorfismului;
 Determinarea purităţii;
 Determinarea interacţiunilor medicamentelor în

stare solidă.
Aplicaţii DSC. Determinarea identităţii
38
• Picuri endo-, exoterme- schimbări de fază:

modificări cristaline, topire, desolvatare
• Ex. Termograma DSC atenolol- topire (~150C)
39
• Termograma DSC betaciclodextrină:

– Deshidratare (~100C)
– Topire cu descompunere (~300C).
40
• Termograma TGA betaciclodextrină:

– Topire cu descompunere (~300C).
41
• Termograma DSC, TG indapamid:

– Topire (167,95C)
– Descompunere (peste 212 C)
Aplicaţii DSC. Determinarea polimorfismului
42
• Polimorfii (ghid FDA-ANDAs: Pharmaceutical Solid

Polymorphism. July 2007):
– Diverse forme cristaline,
– Diverse forme amorfe,
– Solvaţi ai diverselor forme cristaline
ale unei substanţe medicamentoase
• Polimorfismul:
– Influenţează stabilitatea,
solubilitatea, biodisponibilitatea unui
medicament Reprezentarea schematică
– Afectează calitatea, siguranţa şi a diverselor tipuri de forme solide
eficacitatea unui produs
medicamentos
 Analiza termică (Analiza calorimetrică diferenţială (DSC), Analiza

termogravimetrică (TG))- metode folosite în scopul caracterizării polimorfilor
unei substanţe medicamentoase
Obţinerea şi analiza diverselor forme
43
solide ale indapamidului
• Indapamidul (IDP):
CH3
O H
O O
S N
H2 N N
H
Cl
– 4-Cloro-N-[(2-metil-2,3-dihidro-1H-indol-1-il]-3-
sulfamoilbenzamida
– Diuretic din clasa diureticelor înrudite cu tiazidele
– Tratamentul hipertensiunii arteriale esenţiale
Obţinerea şi analiza diverselor forme solide ale
indapamidului
44
• Obiective:
– Obţinerea de forme polimorfice ale indapamidului (IDP)
prin recristalizarea acestuia din diverşi solvenţi/amestecuri
de solvenţi
– Evidenţierea obţinerii acestor noi forme polimorfice ale IDP

şi caracterizarea lor folosind analiza termică:
• Analiza calorimetrică diferenţială (DSC),
• Analiza termogravimetrică (TG)
indapamidului
45
 Substanţă de referinţă/solvenţi pentru recristalizare:

 Indapamid (IDP) (Pharmazell, Germania)
 Metanol, Tetraclorură de carbon, Acetat de etil, Acid acetic glacial,
Acetonitril (Merck)
 Diclormetan, Dietileter (Sigma Aldrich)
 Prepararea formelor solide ale IDP prin recristalizare din:

 Metanol
 Acetat de etil
 Acetonitril
 Metanol+tetraclorură de carbon
 Acetonitril+diclormetan
 Acetonitril+dietileter
indapamidului
46
• Echipamente şi metode de analiză:

– Metoda DSC
• Echipament Mettler Toledo DSC 822
• creuzete: aluminiu, 40µL
• gaz de purjare: N2, 50mL/min
• interval de temperatură: 25- 400ºC
• viteză de încălzire: 10ºC/min
– Metoda TG
• Echipament Mettler Toledo TGA/SDTA 851e
• creuzete: alumină, 70µL
• gaz de purjare: N2, 50mL/min
• interval de temperatură: 25- 600ºC
• viteză de încălzire: 10ºC/min
47
• Analiza DSC evidenţiază obţinerea unei noi forme solide a

IDP în urma recristalizării din acetonitril+eter etilic şi de
asemenea evidenţiază mici modificări şi în cazul IDP
recristalizat din acetonitril
• În cazul recristalizării IDP din acetonitril+diclormetan,

metanol, metanol+tetraclorură de carbon, acetat de etil,
acid acetic glacial+tetraclorură de carbon, tehnica DSC nu
a evidenţiat modificări faţă de compusul iniţial
48
• Principiile active- supuse la cicluri de încălzire- răcire;

• După răcire apar picuri endoterme la temp. diferite faţă de cele ale prod.
iniţial- topirea polimorfului apărut în cursul recristalizării
• Ex. Sulfapiridina
• Metoda DSC:
– creuzete: aluminiu, 40µL
– gaz de purjare: N2, 50mL/min
– interval de temperatură: 40- 200ºC (mai întâi răcire bruscă)
– rata de încălzire: 5ºC/min
49
Termograma DSC a sulfapiridinei

Aplicaţii DSC. Determinarea purităţii
50
• Impurităţile:
– Scad p.t. al produsului iniţial;
– Modifică aspectul curbei de topire sau recristalizare;
• Determinarea catitativă a impurităţilor- ecuaţia
Van‘t Hoff:
ΔT = RT02X2  Hf
ΔT = T0-Tm;
R = const. gazelor perfecte;
T0 = temp. de topire a subst. pure;
Tm = temp de topire a probei analizate;
X2 = fracţia molară de impuritate;
Hf = entalpia de topire a probei (Kcal/mol).
Aplicaţii DSC. Determinarea
interacţiunilor medicamentelor în stare
51
solidă
A. Studierea interacţiunilor medicamentelor cu
excipienţii
B. Studierea interacţiunilor medicamentelor cu
ciclodextrine
• Dovezi ale apariţiei interacţiunilor:

 Apariţia de picuri suplimentare
 Dispariţia unor picuri faţă de substanţele pure
 Modificarea temperaturilor la care apar anumite
picuri faţă de cele ale subst. pure
Aplicaţii DSC. Studierea interacţiunilor
medicamentelor cu excipienţii
52
• O formulare farmaceutică este considerată corespunzătoare în lipsa

interacţiunilor substanţă medicamentoasă-excipient sau excipient-
excipient
• Existenţa unor posibile incompatibilităţi între substanţa medicamentoasă

şi excipienţi este o problemă studiată în cadrul etapei de preformulare a
unei forme farmaceutice
• Formularea cu succes a unei forme farmaceutice stabile şi eficiente

depinde de selectarea corectă a excipienţilor
• Analiza calorimetrică diferenţială DSC- metodă folosită în scopul

evidenţierii prezenţei sau absenţei incompatibilităţilor substanţă
medicamentoasă-excipient
Studii de compatibilitate indapamid/excipienţi în etapa de
preformulare a comprimatelor IR 2,5mg/cp
53
• Obiective
– Caracterizarea indapamidului şi a excipienţilor
– Evidenţierea compatibilităţii între indapamid şi

excipienţi în etapa de preformulare a comprimatelor cu
cedare imediată (2,5 mg/cp)
– Folosind:
– Analiza calorimetrică diferenţială (DSC)
– Analiza termogravimetrică (TG)
Studii de compatibilitate indapamid/excipienţi în
etapa de preformulare a comprimatelor IR 2,5mg/cp
54
• Substanţă de referinţă/Excipienţi:
– Indapamid (Pharmazell, Germania)
– Excipienţi:
• lactoza monohidrat (Meggle, Germania)
• celuloza microcristalină (JRS Pharma, Germania)
• amidonglicolat de sodiu (JRS Pharma, Germania)
• polivinilpirolidona (BASF, Germania)
• aerosil (Degusa, Germania)
• stearatul de magneziu (Union Derivan, Spania)
• Amestecurile binare ale IDP cu fiecare

excipient în parte, obţinute prin omogenizare
în mojar.
Aplicaţii DSC. Studierea interacţiunilor
55
medicamentelor cu ciclodextrine
• Ciclodextrinele:
– oligozaharide ciclice obţinute prin degradarea
enzimatică a amidonului
• parte exterioară hidrofilă -
solubilitate în apă
• cavitatea internă hidrofobă – gazde
pentru molecule lipofile
• Complecşi de incluziune: Structura chimică şi forma toroidală

• modificări favorabile ale proprietăţilor fizico- a moleculelor de ciclodextrină
chimice (solubilitate), stabilitate, caracteristici
organoleptice şi biofarmaceutice
(biodisponibilitate) ale substanţelor incluse
 Obiectiv:
 Obţinerea şi analiza unor compuşi de incluziune ai metoprololului în β
ciclodextrină (BCD)
Obţinerea şi analiza unor compuşi de incluziune ai
metoprololului în β ciclodextrină (BCD)
56
• Metode de preparare ale amestecurilor binare

IDP/BCD (1:1, m/m):
– Amestecare fizică
– Frământare
– Coprecipitare
– Liofilizare
• Metoda de analiză (DSC):

– creuzete: aluminiu, 40µL;
– gaz de purjare: N2, 50mL/min
– interval de temperatură: 50- 400 ºC;
– rata de încălzire: 10ºC/min
Tehnici de analiză termică cuplate
57
• Analiza produşilor rezultaţi în urma analizei

termice:
1. Spectrometrie de masă (SM);
2. Spectroscopie IR cu transformantă Fourier (FT-IR);
3. Gaz cromatografie (GC).

58
Tehnica Abreviere Proprietatea Fenomene analizate

înregistrată
Analiza termică optică ATO Proprietăţi optice Topirea
(Termomicroscopia) Desolvatarea
Analiza termogravimetrică TGA Variaţia de masă Descompunere

Oxidare,
deshidratare
Analiza termică TDA Variaţia de entalpie Schimbări de fază
diferenţială Reacţii chimice
Analiza calorimetrică DSC Debitul de căldură Schimbări de fază
diferenţială Reacţii chimice
Capacitatea calorică
Electroforeza capilara
INTRODUCERE
• Electroforeza capilara este o metoda separativa de analiza care

s-a dezvoltat datorita experientei dobandite in HPLC si
procedeelor mai vechi de electroforeza. Ea permite separarea
atat a biomoleculelor pentru care HPLC este mai putin
performanta cat si a compusilor cu mase moleculare mici, dificil
de studiat prin procedeele clasice de electromigrare pe suport.
• Electroforeza capilara de inalta performanta (HPCE) si-a facut
debutul in laboratoarele de biochimie de la inceputul anilor
1990 alaturi de o alta metoda numita electrocromatografia
capilara.
PRINCIPII DE BAZA IN ELECTROFOREZA CAPILARA
Electroforeza capilara corespunde unei adaptari particulare a

metodei generale de electroforeza. Aceasta metoda
separativa se bazeaza pe migrarea speciilor purtatoare de
sarcini electrice globale din proba aflata in solutie sub efectul
unui camp electric si in contact cu un suport corespunzator.
In tehnica clasica obisnuita, larg utilizata in domeniul
bioanalitic, se utilizeaza benzi de material plastic acoperite cu
o substanta poroasa impregnata cu un electrolit. Capetele
sunt imersate in doua rezervoare independente, continand
acelasi electrolit si cuplate la electrozii unui generator de
tensiune continua.
Proba este depusa sub forma unui strat subtire transversal pe

banda, eventual presata intre doua placi izolante. Speciile
hidratate prezente migreaza intr-un timp variabil cuprins intre
cateva secunde pana la cateva ore spre una dintre
extremitatile benzii. Fiecare compus se diferentieaza prin
mobilitatea sa. Detectia speciilor prezente dupa migrare se
efectueaza in general prin transferul acestora printr-un
procedeu de contact pe o membrana unde sunt relevate cu
ajutorul unor reactivi specifici. Prelucrarea datelor se face ca
si in CSS.
In electroforeza capilara suportul plan din tehnica clasica este

inlocuit de un tub capilar deschis la ambele capete, din sticla de
siliciu cu diametrul variind intre 15 si 150 μm. Acest capilar cu
lungimea 20-80 cm este umplut cu un electrolit tampon.
MOBILITATEA ELECTROFORETICA SI FLUXUL ELECTRO-
OSMOTIC
Particulele aflate in suspensie intr-un lichid la fel ca si

moleculele solvatate pot fi incarcate cu o sarcina electrica a
carei marime si semn depind de natura lor si a electrolitului si
in particular de pH.
Aceasta sarcina provine din fixarea pe suprafata lor a ionilor
continuti in electrolitul tampon. Sub efectul diverselor
fenomene (agitare, temperatura, vascozitate, diferenta de
potential) aceste particule vor avea viteze de migrare cu atat
mai mari cu cat ele sunt mai mici si au sarcina mai mare.
OSMOTIC- continuare
Pentru fiecare ion de raza r, viteza limita de migrare este

rezultatul echilibrului intre forta electrica F care se exercita intr-
un camp electric E cu paricule de sarcina q si fortele de frecare
care decurg din vascozitatea η a mediului.
Separarea depinde de asemenea de raportul volum / sarcina
ionului hidratat. Speciile neutre se separa greu fiind necesara
adaugarea unui agent ionic in electrolit care sa se asocieze cu
acesta si sa provoace o antrenare diferentiata a lor.
OSMOTIC- continuare
 Speciile prezente in proba sunt supuse la doua fenomene

principale care se manifesta atat pentru ioni cat si pentru
molecule: este vorba, pe de o parte, de mobilitatea
electroforetica proprie lor iar, pe de alta, de fluxul
electroosmotic.
MOBILITATEA ELECTROFORETICA-ELECTROMIGRATIA
 Toti compusii incarcati electric se deplaseaza in electrolit cu o

viteza v care depinde de conditiile experimentale si de
mobilitatea lor electroforetica.
 Mobilitatea electroforetica se poate obtine plecand de la
electroforegrama, calculand viteza electroforetica a
compusului intr-un camp E si tinand cont de viteza
electrolitului.
MOBILITATEA ELECTROOSMOTICA SI ELECTROSMOZA
 Al doilea factor care controleaza migrarea solutiilor este

curgerea electrolitului numit flux electro-osmotic caracterizat
prin mobilitatea electro-osmotica.
 Pentru calcularea mobilitatii electro-osmotice trebuie
determinata viteza electroosmotica. Viteza electroosmotica
este raportul intre lungimea capilarului parcursa de un marker
neutru in timpul t. Se utilizeaza ca marker o molecula organica
nepolara la pH-ul electrolitului folosit si care este usor
detectabila prin absorbtia in UV apropiat.
MOBILITATEA ELECTROOSMOTICA SI ELECTROSMOZA-
continuare
Fluxul electro-osmotic aflat la originea deplasarii tuturor

speciilor prezente in proba, depinde de natura peretelui intern
al tubului capilar.
Acest perete de silice este captusit de grupari silanice care se
ionizeaza daca pH-ul este mai mare de 3, formand o suprafata
cu pozitii anionice fixe ce creeaza un potential negativ
(potential Zeta) alaturi de un strat cationic.
continuare
In interiorul solutiei, campul electrolitic provoaca migrarea

cationilor spre catod. Acesti ioni sunt sunt solvatati si antreneaza
moleculele de apa din electrolit dirijandu-le spre catod. Anionii se
deplaseaza intr-o maniera contra- electrosmotica. Daca se
trateaza peretele capilar cu un surfactant de tipul
tetraalchilamoniu, polaritatea se inverseaza, ceea ce conduce la o
inversare a fluxului electrosmotic.
continuare
In general o suprafata a peretelui capilar negativa

provoaca un flux electro-osmotic dirijat spre catod si
invers, o suprafata pozitiva provoaca o dirijare a acestuia
spre anod.
Cunoasterea fluxului electro-osmotic este esentiala
pentru practica EC pentru obtinerea de rezultate
reproductibile.
APARATURA UTILIZATA IN ELECROFOREZA CAPILARA
A. Modul de injectare
Pentru introducerea unui microvolum de proba, care nu
trebuie sa depaseasca 1% din lungimea utila a capilarului,
pentru a nu diminua rezolutia, se utilizeaza procedeele:
a) Injectarea hidrodinamica – consta in aplicarea unei
diferente de potential intre cele doua extremitati ale
capilarului. Procedeul poate fi ameliorat prin crearea unei
presiuni de circa 50 mbar in solutia de proba.
b) Injectare electrocinetica – se utilizeaza in electroforeza
pe gel si consta in aplicarea unei diferente de potential
intre extremitatile capilarului pentru crearea unei
diferente de polaritate.
APARATURA UTILIZATA IN ELECROFOREZA CAPILARA
c) Injectarea prin gravitatie – bazata pe diferenta de inaltime

intre capetele capilarului
B. Metode de detectie
a) Detectie UV/ VIS
b) Detectia prin florescenta
c) Cuplarea cu un spectrometru de masa
d) Detectare electrochimica
TEHNICI ELECTROFORETICE
 Tehnicile electroforetice sunt urmatoarele:

A. Electroforeza capilara de zona
B. Electroforeza capilara micelara
C. Electroforeza capilara pe gel
D. Electroforeza prin izofocalizare
E. Electrocromatografia capilara
ELECTROFOREZA CAPILARA DE ZONA
 Se mai numeste si electroforeza in solutie libera si este

procedeul electroforetic cel mai frecvent utilizat. In acest
procedeu capilarul este parcurs de electrolit intr-un mediu
tampon fie acid ( fosfat sau citrat) fie bazic (borat) sau amfolit
( molecule posedand o functie acida si una bazica). Fluxul
electro-osmotic creste cu pH-ul fazei lichide sau poate
ramane neutru.
 Prin aceasta tehnica cationii sunt separati primii, apoi
ansamblul neutru si la sfarsit anionii. Tehnica nu permite
separarea speciilor neutre unele de altele.
ELECTROFOREZA CAPILARA MICELARA
Se mai numeste si cromatografie capilara electrocinetica micelara.

In aceasta varianta, fazei mobile i se adauga un compus cationic
sau anionic pentru formarea de micele incarcate electric.
Micelele care nu sunt miscibile cu solutia, absorb compusii neutri
mai mult sau mai putin eficace printr-o afinitate de tip hidrofil/
hidrofob.
Acest tip de electroforeza se aplica moleculelor care au tendinta de
a migra fara separare.
ELECTROFOREZA CAPILARA PE GEL
 Consta in transpunerea electroforezei pe gel de poliacrilamida sau

agaroza. Capilarul este umplut cu un electrolit continand un gel
care produce efect de filtrare ce retine moleculele mari si reduce
fenomenul de difuziune.
 Metoda se preteaza la separarea a trei clase mari de biomolecule:
polipeptide, oligonucleotide (fragmente de ADN sau ARN) mono si
polizaharide.
ELECTROFOREZA PRIN IZOFOCALIZARE
Aceasta tehnica cunoscuta in egala masura ca electroforeza

pe suport consta in crearea unui gradient de pH liniar intr-un
capilar cu peretele tratat cu amfolit. Capilarul este introdus in
acid fosforic la anod si in hidroxid de sodiu la catod, fiecare
compus migreaza si se focalizeaza la pH-ul care are aceeasi
valoare cu potentialul lui izoelectric.
ELECTROCROMATOGRAFIA CAPILARA
 Acest tip de separare asociaza electromigrarea ionilor, proprie

electroforezei si procesele de repartitie intre faze prezente in
cromatografie.
Metodele de analiză şi control servesc pentru asigurarea calităţii
medicamentelor şi ele se bazează pe largi cunoştinţe de:
 Chimie generală;
 Chimie analitică;
 Chimie organică;
 Chimie fizică etc.
 ce fel de informaţii trebuie să se obţină prin analiză;
 ce fel de probă se analizează şi dacă aceasta este
reprezentativă pentru materialul dat spre analiză;
 ce compoziţie chimică are matricea probei şi ce pretratament
necesită aceasta pentru a fi supusă analizei;
 ce fel de măsurători chimice sau instrumentale (sau ambele)
trebuie să se facă în analiză, iar pentru măsurătorile
instrumentale ce instrumente sau cuplaje de instrumente
trebuie să se utilizeze dintre cele disponibile în laborator;
 care este domeniul de concentraţie al analitului în probă, iar dacă
este cazul, ce procedee de preconcentrare şi separare sunt mai
potrivite;
 ce sensibilitate şi ce exactitate şi precizie se cer pentru efectuarea
analizei;
 cum s-ar putea asigura selectivitatea sau chiar specificitatea
metodei de analiză pentru o anumită specie chimică (ex.:
derivatizare pre- sau post-coloană cromatografică);
 ce performanţe au instrumentele de analiză şi dacă acestea
corespund exigenţelor de exactitate şi precizie cerute; dacă
acestea sunt automatizate sau nu;
 ce puritate trebuie să aibă apa, solvenţii, reactivii şi alte materiale
de laborator, pentru a se evita contaminarea şi interferenţele
suplimentare;
 daca laboratorul dispune de substanţe de referinţă de înaltă
calitate (ex. Promochem) pentru substanţe medicamentoase şi
pentru impurităţi farmaceutice;
 daca laboratoarele şi atmosfera lor corespund exigenţelor impuse
de analiza urmelor, deci a cantităţilor foarte mici de substanţă
analizată, în această eră a nano- şi picoanalizei;
 daca metodele şi procedeele de analiză corespund legislaţiei în
vigoare privind analiza şi controlul medicamentelor şi dacă aceste
metode sunt validate şi deci acceptabile.
 optimizarea proceselor de separare, prin evitarea procedeelor
clasice de precipitare-filtrare, înlocuite în mare măsură cu
procesele de extracţie lichid-lichid cu varianta extracţiei sinergice,
cu extracţia în fază solidă şi cu extracţia cu fluide supercritice;
 optimizarea detectiei, prin scăderea limitei de detecţie;
 optimizarea metodelor cromatografice de separare, prin:
optimizarea coloanelor, respectiv a fazelor staţionare legate
chimic, a granulaţiei, a suprafeţei specifice, a polarităţii etc.,
pentru tehnicile HPLC;
 optimizarea determinării cantitative, prin: scăderea limitei
de cuantificare, inclusiv pentru impurităţile farmaceutice;
utilizarea unor substanţe standard sau de referinţă de calitate
şi puritate sigură; asigurarea exactităţii şi preciziei
(repetabilitate, reproductibilitate) metodelor cantitative de
analiză; calcularea corectă a rezultatelor analitice şi evaluarea
statistică a erorilor; validarea metodelor de analiză în
conformitate cu normele actuale în vigoare.
 formularea problemei de rezolvat prin analiză, definirea şi
clarificarea ei;
 obtinerea unei probe reprezentative şi omogene;
 prepararea şi pretratarea probei (eşantionului) dat spre analiză;
 efectuarea separărilor chimice, fizice sau instrumentale;
 efectuarea măsurătorilor de detecţie şi de dozare;
 calcularea rezultatelor, interpretarea lor şi evaluarea; statistică a
erorilor, a exactităţii şi preciziei;
 validarea metodei de analiză, dacă este cazul, deci dacă este o
metodă nouă sau nevalidată.
 cunoaşterea cât mai completă a datelor din literatură privitoare la
problema ce trebuie rezolvată prin analiză şi referitoare la metoda
de analiză aleasă;
 maiestria profesională a analistului, dependentă de cunoştinţele
sale şi de experienţa lui în utilizarea practică a conceptelor
teoretice şi a instrumentelor de analiză;
 echipamentele şi aparatele necesare (şi existente), avantajele şi
performanţele lor;
 sensibilitatea şi precizia cerute;
 costurile şi limitele bugetului disponibil;
 colaboratorii necesari, pregătirea şi experienţa lor;
 standardele, reactivii şi solvenţii necesari; etc.
Analiza farmaceutică:
• analiza farmacopeică;
• controlul intermediar în producerea medicamentelor;
• expres-analiza;
• analiza biofarmaceutică.
• Substanţele cerecetate au natură variată (anorganice,
organice, radioactive, polimerice, obiecte biologice, ş.a.m.d.);
• Metodele de cercetare (tehnicile de lucru) se elaborează atît
pentru substanţele medicamentoase individuale cît şi pentru
formele medicamentoase;
• Se implică un spectru larg de concentraţii;
• Se utilizează metode chimice, fizico-chimice şi biologice.
• Separarea şi purificarea substanţei de produsele intermediare
de sinteză şi de substanţele auxiliare;
• Verificarea proprietăţilor fizice;
• Determinarea conţinutului şi structurii substanţei cu ajutorul

metodelor fizice şi fizico-chimice de cercetare.
 Prelevarea probelor pentru analiză;
 Controlul organoleptic;
 Determinarea unor însuşiri fizice, chimice şi fizico-chimice;
 Identitatea medicamentelor;
 Limite de impurităţi;
 Dozarea.
 Planul sau schema de prelevare a probei;
 Locul şi timpul de prelevare;
 Extracţia şi pretratarea probei pentru analiză;
 Volumul şi tipul probei;
 Parametrii mediului exterior la prelevarea şi pregătirea
probei.
 Lotul reprezintă o cantitate de materie primă presupusă a fi
unitară, din care se obţin una sau mai multe serii de produs.
 Seria – cantitatea de produs a uneia şi aceleiaşi denumiri,

fabricată în acelaşi ciclu tehnologic sau într-un interval bine
stabilit de timp, în unele şi aceleaşi condiţii şi prezentate
controlului în acelaşi timp.
 Aspect
 Culoare
 Miros
 Gust
UNIVERSITATEA OVIDIUS CONSTANTA
FACULTATEA DE FARMACIE
IDENTIFICAREA MEDICAMENTELOR CU
SUBSTANŢE ACTIVE ORGANICE
Introducere
 Identificarea medicamentelor este poate cea mai importantă probă din
controlul medicamentelor, deoarece experienţa a arătat că accidentele cele mai
deosebite au avut loc atunci când identificarea nu s-a făcut la ambalarea
substanţelor sau formelor farmaceutice.
 Din această cauză legislaţia în vigoare prevede efectuarea probelor de

identificare a substanţelor medicamentoase destinate a fi folosite la prepararea
medicamentelor pe tot circuitul lor şi anume la intrarea în fabrică pentru
condiţionare şi la ieşirea din fabrică sub formă de medicamente condiţionate la
intrarea în depozitele oficiilor farmaceutice şi la intrarea substanţelor în farmacii.
 Pentru identificarea substanţelor medicamentoase şi a medicamentelor
condiţionate se utilizează după caz reacţiile chimice, constantele fizico-chimice,
metodele fizico-chimice, spectrofotometrice şi cromatografice.
IDENTIFICAREA PRIN REACŢII CHIMICE
La identificarea medicamentelor cu reacţii

chimice se disting trei cazuri: substanţa
unitară cunoscută, amestec de două sau
mai multe substanţe cunoscute şi
substanţe necunoscute.
SUBSTANŢE UNITARE
Pentru identificarea substanţelor medicamentoase ca atare sau a
substanţei active dintr-o formă farmaceutică, Farmacopeea Română, ediţia
a X-a şi alte farmacopei străine recomandă una sau mai multe reacţii
chimice completate de constante fizico-chimice şi de teste bazate pe
metodele fizico-chimice.
Este obligatorie executarea tuturor acestor reacţii chimice şi după
tehnicile indicate în Farmacopee sau specificaţiile tehnice, deoarece numai
cu respectarea acestor tehnici ele sunt reproductibile şi valabile în caz de
litigiu.
Farmacopeele, la alegerea reacţiilor ţin seamă de câteva criterii:
 specificitatea reacţiei;
 exactitatea reacţiei;
 tehnica simplă;
 utilizare de reactivi comuni;
 stabilirea unui număr mic de reacţii.
IDENTIFICAREA SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE
ORGANICE
Pentru identificarea substanţelor medicamentoase organice in multe cazuri,
reacţiile de identificare sunt date de o anumită grupare funcţională din moleculă
fără suficientă specificitate.
Reactiile specifice sunt mai rare şi din aceasta cauză farmacopeele utilizează
constantele fizice ale substanţelor respective şi capătă o importanţă deosebită
metodele fizico-chimice.
REACTIILE DE IDENTIFICARE ALE BARBITALULUI
(VERONAL)
EXEMPLE DE IDENTIFICARE A UNOR SUBSTANŢE ACTIVE
ORGANICE DIN FR X
-5,5 dietil- 2, 4 ,6 - (1H, 3H, 5H) - pirimidintrionă sunt redate in FR X

H O
N C2H5
N C2H5
H O
barbitalul tratat cu Co(NO3)2 soluţie alcoolică şi apoi amoniac trece

într-un complex de culoare violetă a cărui structură se presupune a fi
urmitoarea:
[CoIII(NH3)5OH] (C8H12N2O3)2
barbitalul tratat cu acid sulfuric şi formaldehidă (reactivul Marquis) la
cald, la zona de contact a celor două lichide, nu apare nici o coloraţie.
REACŢIILE DE IDENTIFICARE PENTRU BARBITAL SODIC
O Na
Barbitalul sodic N C2H5
(veronalul sodic, medinal) O

este sarea de sodiu a 5,5
N C2H5
dietil-2, 4, 6 - (1H, 3H, 5H )
- pirimidintrionă. H O
Farmacopeea Română ediţia a X-a prevede următoarele reacţii de

identificare:
reacţia cu Co(NO3)2 în metanol şi amoniac când se obţine un complex de
culoare violetă (la fel ca la barbital);
reacţia cu reactivul Marquis când la zona de contact a celor două lichide
nu apare nici un inel colorat (la fel ca la barbital).
Deoarece aceste două reacţii sunt identice ca la barbital pentru o mai
precisă identificare s-au introdus în monografie alte două reacţii şi anume:
REACŢIILE DE IDENTIFICARE PENTRU BARBITAL SODIC - continuare
reacţia cu acid acetic prin care se deplasează acidul dietilbarbituric, când se

obţine un precipitat alb.
Se verifică punctul de topire al acestui precipitat care trebuie să fie între
189-1910C.
reacţia în flacără pentru sodiu: se calcinează substanţa iar reziduul umec
tat cu acid clorhidric diluat face efervescenţă şi colorează flacăra în galben.
În aceste condiţii pentru caracterizarea exactă a celor două substanţe, când
se face analiza substanţelor respective devin foarte importante probele de
solubilitate în diferiţi solvenţi şi reacţia soluţiilor şi anume:
 barbitalul este greu solubil in apă, dar solubil in eter sau cloroform, iar soluţia
apoasă are reacţie slab acidă;
 barbitalul sodic este solubil in apă şi practic insolubil in eter şi cloroform, iar
soluţia apoasă are reacţie alcalină.
REACTII DE IDENTIFICARE ALE SUBSTANTELOR DIN
CLASA SULFAMIDE
Reacţia cea mai utilizată pentru identificare este diazotarea cu azotit de

sodiu in mediu de acid clorhidric urmată de cuplare cu β-naftol.
Această reacţie este pozitivă cu toate sulfamidele (care au gruparea

amină aromatică primară liberă) şi conduce la formarea unor precipitate de culoare
roşie cu diferite nuanţe şi deci nu este specifică.
Astfel la sulfadiazină, sulfadimidina şi sulfatiazol culoarea precipitatului

este roşu intens, la sulfafurazol sau sulfafenazol precipitatul este roşu portocaliu.
Altă reacţie foarte utilizată la sulfamide este reacţia cu sulfat de cupru

în mediu de hidroxid de sodiu ce conduce la obţinerea unor precipitate care sunt
puţin diferite intre ele in ceea ce priveşte culoarea.
Ex. sulfadiazina şi sulfatiazolul dau un precipitat violet-cenuşiu,
sulfafurazonul verde-albastru, sulfafenazonul verde deschis, sulfadimidina verde
brun care trece in roşu brun.
REACTII DE IDENTIFICARE ALE SUBSTANTELOR DIN
GLASA SULFAMIDE - continuare
 Ţinând seama de aceasta a fost necesară introducerea

altor reacţii chimice, precum şi spectrul în ultraviolet şi
infraroşu.
 Pentru sulfadiazină şi sulfadimidină s-a introdus reacţia
de topire cu carbonat de sodiu în urma căreia substanţele
respective degajă vapori care albăstresc hârtia roşie de
turnesol şi o înnegresc pe cea de acetat de plumb.
 Pentru sulfatiazol s-a introdus reacţia de topire fără
adaos de carbonat de sodiu când substanţa se colorează în
brun roşcat şi se percepe un miros de amoniac, anilină şi
hidrogen sulfurat, reacţie foarte specifică ce deosebeşte
sulfatiazolul de celelalte sulfamide.
REACTII DE IDENTIFICARE ALE SUBSTANTELOR
DIN GLASA SULFAMIDE - continuare
Pentru sulfafurazol şi pentru sulfafenazol s-au

introdus spectrele de absorbţie în ultraviolet.
La sulfafurazol soluţia 0,001% în acid clorhidric
0,01 mol/l are un maxim de absorbţie la X =268 nm.
Pentru sulfafenazol soluţia 0,0005% în metanol are
un maxim de absorbţie la X = 267 nm.
La majoritatea sulfamidelor s-a introdus spectrul în

infraroşu acesta fiind un test foarte specific care
asigură o identificare precisă şi o diferenţiere între
substanţele respective chiar dacă acestea au o
structură chimică foarte asemănătoare.
AMESTEC DE SUBSTANŢE ORGANICE
Identificarea în acest caz este mai complicată,

deoarece se cunosc puţine reacţii specifice pentru
substanţele organice care să nu fie interferate de alte
reacţii.
Se impune şi în acest caz ca fiind obligatorie
separarea componentelor utilizând diferiţi solvenţi cum
sunt: apa, acidul clorhidric diluat, hidroxid de sodiu şi
hidroxid de potasiu diluat, diferiţi solvenţi organici, în
special eterul şi cloroformul.
AMESTEC DE SUBSTANŢE ORGANICE -
continuare
Apa
Diferenţa mare de solubilitate în apă la rece sau la cald a
substanţelor medicamentoase organice permite în multe cazuri
separarea acestora în vederea executării reacţiilor de identificare
necesare.
■ Fenacetină şi salicilat de sodiu
Pulberea se tratează cu apă şi apoi se filtrează. Salicilatul de
sodiu se dizolvă uşor şi va trece în filtrat, în timp ce fenacetina greu
solubilă în apă nu se va dizolva şi va rămâne pe filtru.
în filtrat se identifică salicilatul de sodiu cu clorura ferică când se
obţine un complex colorat în violet.
AMESTEC DE SUBSTANŢE ORGANICE -
continuare
Fenacetina se identifică cu acid nitric când se
obţine un precipitat galben cristalin şi cu dicromat de
potasiu in mediu de acid clorhidric când se obţine o
coloraţie roşie.
Acizii
Cu ajutorul acizilor (în special acid clorhidric diluat)
se poate realiza separarea unor amestecuri; practic se
utilizează apă acidulată cu o cantitate de acid
clorhidric diluat.
Aşa de exemplu un amestec de fenacetină şi
codeină se separă prin tratare cu acid clorhidric diluat
în care codeina este uşor solubilă, iar fenacetina
insolubilă.
AMESTEC DE SUBSTANŢE ORGANICE - continuare
Hidroxizii de sodiu şi de potasiu

Ca şi in cazul acizilor, practic se utilizează apă in care s-a
adăugat hidroxid de sodiu sau hidroxid de potasiu. În acest fel se
poate separa un amestec de fenacetină şi aspirină.
Fenacetina este foarte greu solubilă in apă şi insolubilă in
NaOH, iar aspirina este greu solubilă in apă şi uşor solubilă in
NaOH. Amestecul se tratează cu apă alcalinizată cu hidroxid de
sodiu şi apoi se filtrează.
În filtrat se identifici aspirina, iar pe filtru rămâne fenacetina
care se va identifica prin reacţiile caracteristice.
Un amestec de codeină şi aspirină se separă uşor datorită
solubilităţii foarte bune a aspirinei in hidroxid de sodiu,
comparativ cu cea a codeinei.
Solvenţii organici
În multe cazuri se recurge la separarea
substanţelor cu ajutorul solvenţilor organici dintre care
cei mai utilizaţi sunt eterul şi cloroformul.
Aşa de exemplu, un amestec de aspirină şi
salicilat de sodiu se separă astfel: amestecul se
tratează cu 5 mL de eter şi se filtrează.
Solventul organic va extrage numai aspirina,
salicilatul de sodiu rămâne sub formă de reziduu.
Soluţia eterică se evaporă şi cu reziduul se fac
reacţiile pentru aspirină. Salicilatul de sodiu neextras
se va identifica cu reacţiile caracteristice.
Separarea combinată
În unele cazuri pentru separarea amestecurilor de substanţă este
necesară folosirea a doi sau mai mulţi solvenţi.
Acest procedeu se aplică mai ales la amestecurile constituite din 3 sau
mai multe substanţe medicamentoase.
Pentru separarea amestecului constituit din antipirină, cafeina şi
bromură de potasiu se adaugă mai întâi eter care extrage antipirină.
Porţiunea neextrasă se tratează cu cloroform la cald care extrage
cofeina. Reziduul este constituit din bromură de potasiu care se dizolvă în
apă şi se identifică.
Un amestec de aspirină, fenacetină şi cafeina se tratează cu hidroxid
de sodiu care dizolvă aspirina.
Se filtrează şi porţiunea nedizolvată se tratează cu apă care dizolvă
cofeina; reziduul conţine fenacetină care se va identifica cu reacţiile
specifice.
Un amestec constituit din aminofenazonă, luminal şi cafeina se

separă utilizând solubilitatea diferită a celor trei substanţe în apă.
Astfel aminofenazonă este solubilă în apă, luminalul este foarte greu
solubil, iar cofeina este greu solubilă.
Amestecul se tratează cu o cantitate mică de apă care dizolvă numai
aminofenazonă. Apoi se adaugă cloroform care extrage cofeina.
Porţiunea rămasă nedizolvată după extragere cu cloroform se
tratează cu eter care va extrage luminalul.
În multe cazuri asemenea separări sunt utile numai pentru reacţiile de
identificare; pentru determinări cantitative sunt necesare procedee
suplimentare sau dacă se utilizează procedeele de mai sus, operaţiunile
trebuie să fie făcute cu mare atenţie şi extragerea cu un solvent organic se
repetă de câteva ori.
În unele cazuri asemenea amestecuri de substanţe

medicamentoase care vin la analiză n-au o tehnică
bine pusă la punct şi este necesară toată priceperea
analistului pentru stabilirea ei.
Sunt situaţii când stabilirea unor tehnici capătă
caracterul unei cercetări ştiinţifice.
Este cazul multor reţete farmaceutice magistrale
preparate în farmacii care n-au stabilită metoda de
control şi pentru stabilirea căreia analistul trebuie să
recurgă la toate cunoştinţele sale.
IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR
NECUNOSCUTE – de natură organică
În acest caz este necesar să se execute iniţial analiză elementară

calitativă. Prin cunoaşterea elementelor care intră în compoziţia substanţelor
organice se obţin indicaţii asupra grupelor funcţionale pe care le conţine
substanţa de analizat.
lată un tabel sumar, dar orientativ:
din grupa I care conţine elementele C şi H fac parte hidrocarburile saturate,
nesaturate, aromatice.
din grupa a ll-a (C, H, X) fac parte derivaţii halogenaţi ai hidrocarburilor.
grupa a lll-a (C, H, N) cuprinde: amină, imină, nitril, izonitril, hidrazină,
hidrazonă, alcaloizi, heterociclu cu azot.
grupa a lV-a (C, H, S) cuprinde mercaptan, tioeter, tiofen.
grupa a V-a (C, H, S, N) cuprinde tiocianat, tiouree, tiosemicarbazone.
. IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR NECUNOSCUTE – de
natură organică - continuare
După ce se stabileşte din care grupă face parte substanţa de analizat, se

procedează la analiza funcţională încercând reacţiile specifice pentru fiecare
funcţiune în parte prevăzută în grupa respectivă, pentru ca prin eliminare să se poată
stabili gruparea funcţională prezentă pe molecula substanţei de analizat.
După stabilirea exactă a grupărilor funcţionale prezente pe molecula substanţei
de analizat trebuie determinat şi produsul.
Pentru obţinerea unor bune rezultate, analiza organică elementară şi
funcţională este corelată cu unele probe preliminarii sau de tatonare.
Dintre acestea menţionăm:
solubilitatea în apă (la rece şi la cald), alcool, eter, acetonă, hidroxizi alcalini,
acizi, etc.
reacţia soluţiei.
reacţia de culoare cu FeCI3.
extragerea cu solvenţi organici.
IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR NECUNOSCUTE
– de natură organică - continuare
Extragerea cu solvenţi organici

Substanţa organică de analizat se acidulează cu acid tartric Ai se
extrage de 3 ori cu eter. Se separă prin decantare. Extractul eteric A
poate conţine luminal, veronal, rezorcină, bromural, saliprină,
fenacetină, aspirină.
Solulia apoasă rămasă se extrage de 3 ori cu cloroform fierbinte
(câte 20 ml). Se separă prin decantare. Extractul cloroformic A poate
conţine teobromină, cafeină, aminofenazonă.
Soluţia apoasă rămasă se tratează cu 20 mL de eter şi se
alcalinizează cu puţin hidroxid de sodiu diluat. Apoi se extrage de 2 ori
cu eter (câte 20 mL); se separă prin decantare.
Extractul eteric B poate conţine anestezină, antipirină, chinină,
novocaină, atropină, stricnină.
IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR
NECUNOSCUTE – de natură organică - continuare
Soluţia apoasă rămasă se neutralizează cu puţin acid şi se

adaugă carbonat acid de sodiu. Apoi se extrage de 3 ori cu
cloroform. Se separi din nou, extractul cloroformic B poate
conţine morfină sau pilocarpină, iar in filtrat se pot găsi
substanţe metalo-organice.
În afară de aceste probe preliminarii, analistul poate utiliza

şi constantele fizico-chimice, precum şi metodele moderne
fizico-chimice, in special spectrofotometria de absorbţie in
infraroşu.
METODE CROMATOGRAFICE UTILIZATE IN IDENTIFICAREA
MEDICAMENTELOR CE CONTIN SUBSTANTE ACTIVE
ORGANICE
CSS (Cromatografia în strat subţire)
• Rezultatele spectaculoase obţinute în
domeniul chimiei în ultimile decenii, atât in cadrul
cercetării cât şi al multiplelor şi variatelor aplicaţii ale
acesteia, se datoresc într-o măsură considerabilă
folosirii tehnicilor experimentale si bagajului teoretic
pe care fizica le-a pus la dispoziţie. În această direcţie
aplicarea metodelor fizice în analiza chimică, proces
început de la constituirea acesteia ca disciplină
ştiinţifică, a condus la elaborarea unor valoroase
tehnici de laborator, cu mare potenţialitate, printre
care se înscrie şi metoda cromatografică cu diferitele
sale variante.
ORGANICE
Cromatografia în strat subţire este una din noile

metode de analiză, care alături de celelalte metode
cromatografice şi fizico-chimice în general, contribuie
la studiul şi identificarea substanţelor chimice naturale
şi de sinteză.
Limitari ale metodei CSS in ceea ce priveste
identificarea substantelor active de natura organica:
Sensibilitatea este de multe ori limitată;
Nu este adecvată pentru compuşi volatili;
Are nevoie de mai multă îndemânare din partea
operatorului decât în cazul HPLC.
MEDICAMENTELOR CE CONTIN SUBSTANTE ACTIVE ORGANICE
Cromatografia de gaze cu
coloane capilare s-a dovedit a fi foarte
folositoare în identificarea medicamentelor
din ţesuturi şi lichide biologice.
Îmbunataţirea tehnicilor de introducere a
probelor şi de prelucrare a coloanelor
capilare a creat condiţii de analiză prin
cromatografie de gaze cu coloane capilare
pentru toate medicamentele analizate cu
coloane clasice cu umplutură.
ORGANICE
Principalele avantaje ale cromatografiei de gaz

sunt:
înaltă frecvenţă de separare, chiar amestecurile
complexe putând fi descompuse în componenţi;
nivel foarte înalt de sensibilitate în identificarea
componenţilor (de ex. doar câteva miligrame de mostră
sunt suficiente pentru o analiză completă);
viteză de analiză rapidă;
exactitate a rezultatelor;
funcţionarea şi cheltuielile de exploatare nu necesită
personal cu înaltă calificare;
cost relativ redus al instalaţiei;
fiabilitate ridicată.
ORGANICE
Cromatografia de lichide
de înaltă performanţă (HPLC)
acoperă azi, în proporţie
aproximativ 80%, analiza
substanţelor moleculare:
organice, organo-metalice şi
compuşii cu masă moleculară
ridicată (naturali sau sintetici).
De aceea, împreună cu
cromatografia de gaze constituie
un punct de sprijin important în
analizele chimice moderne.
ORGANICE
Analiza calitativa in IR
Identificarea compusilor se poate realiza cu
ajutorul spectrotecilor generale sau a celor speciale
propuse de societati sau edituri.
Pentru realizarea comparatiilor, spectrele arhivate
trebuie sa fie obtinute plecand de la compusi aflati in
aceeasi stare fizica cu cei supusi identificarii.
Analiza calitativa consta in compararea
matematica a spectrului compusului necunoscut cu
toate cele care formeaza spectroteca considerata in
vederea stabilirii unui clasament al spectrelor cele mai
asemanatoare.
MEDICAMENTELOR CE CONTIN SUBSTANTE ACTIVE ORGANICE
Analiza calitativa in UV-VIS

Determinarile in acest domeniu au la baza masuratori de absorbanta (sau
transmitanta) cu ajutorul spectrofotometrelor automatizate, inclusiv pentru analiza
multicomponent.
Unele spectrofotometre UV- VIS sunt utilizate ca detectori ai mai multor
analiti, din amestecuri cu mai multe componente, dupa prealabila lor separare prin
cromatografie de lichide.
Spectrofotometrele UV- VIS disponibile in prezent lucreaza intre 185 si 900
nm. Limita inferioara se opreste la cc1 185 nm datorita aerului care devine opac
sub acesta limita.
SPECTROFOTOMETRIA DE ABSORBŢIE
MOLECULARĂ ÎN UV - VIS
PRINCIPIUL METODEI
Spectrofotometria de absorţie moleculară în UV – VIs se bazează pe
absorbţia radiaţiilor de regulă între 180 – 800 nm de către speciile
moleculare din probe lichide, solide sau gazoase.
Proba lichidă se pune într-o cuvă şi asupra ei se trimite un fascicul primar
emis de o sursă externă de spectru continuu. Fotonii întâlnesc în calea lor
speciile absorbante moleculare, care absorb o parte din radiaţia incidentă.
Puterea radiantă transmisă prin cuvă este măsurată cu ajutorul unui
detector optic sensibil în domeniul UV – Vis.
Cuvă cu soluţie (probă)
P0() Pt() P0() – Puterea radiantă incidentă

Pt () – Puterea radiantă transmisă
Sursa Detector
Bilanţul puterii radiante, dacă se neglijează puterea
radiantă reflectată de pereţii cuvei, cea absorbită de
pereţii cuvei şi cea dispersată prin soluţie este
P0  Pa  Pt
Puterea radiantă absorbită (Pa)
şi cea transmisă (Pt) depind de
Lungimea de Concentraţia speciilor

undă () absorbante
CONCLUZIE. Deoarece Pa şi Pt depind de lungimea de

undă şi concentraţie, prin spectrometria de absorbţie
moleculară se pot face analize calitative şi cantitative
MĂRIMILE OPTICE. TRANSMITANŢA
ŞI ABSORBANŢA
Interacţiunea radiaţiei în absorbţia moleculară se
caracterizează prin două mărimi optice: Transmitanţa
(T) sau transmitanţa procentuală (T%) şi Absorbanţa (A)
Gradul de transmisie a radiaţiei prin

MĂRIMI OPTICE probă la o anumită lungime de undă
TRANSMITANŢA (T) Pt Pt
T T%   100
P0 P0
Gradul de absorbţie a radiaţie prin
ABSORBANŢA (A) probă la o anumită lungime de undă
A   log T A  2  log T%
DOMENIILE DE VARIAŢIE ALE
TRANSMITANŢEI ŞI ABSORBANŢEI
Pt = 0 Pt = P0
T Є 0 1
T% Є 0 100
A Є ∞ 0
Scala de transmitanţă este liniară iar cea de absorbanţă este

logaritmică. Pe scala unui spectrofotometru pot fi citite absorbanţe
între 0 – 2. Absorbanţele mai mari decât 2 sunt asimilate cu infinit.
LEGEA LAMBERT-BEER LEGEA
ABSORBŢIEI MOLECULARE
Legea lui Lambert – Beer descrie relaţia de legătură dintre
absorbanţă, grasimea stratului absorbant de probă
(grosimea cuvei) şi concentraţia speciilor absorbante
A   b  c A  a b  c
A – absorbanţa fără unitate de măsură
b – grosimea stratului absorbant (grosimea cuvei , în cm)
 - absorbtivitatea molară, în l mol-1 cm-1
a – absorbtivitatea, în l g-1 cm-1
c – concentraţia speciilor absorbante în mo l-1 (pentru ) sau
g l-1 (pentru a)
Absorbanţa creşte liniar cu concentraţia speciilor absorbante

şi grosimea cuvei. Dacă grosimea cuvei este constantă atunci
absorbanţa depinde liniar numai de concentraţie.
ABSORBTIVITATEA MOLARĂ ()
A 1
   l  mol1
 cm1
b  c cm mol l 1
Dacă b = 1 cm şi concentraţia speciilor absorbante c = 1 mol l-1,

rezultă
A
Absorbtivitatea molară () este absorbanţa unui strat de soluţie cu
grosimea de 1 cm şi concentraţia speciilor absorbante de 1 mol l-1
Cu cât  este mai mare cu atât substanţa absoarbe mai bine radiaţia
optică.
CARACTERISTICILE ABSORBTIVITĂŢII
MOLARE
CARACTERITICILE
ABSORBTIVITĂŢII MOLARE ()
ESTE O MĂRIME CALITATIVĂ
NU DEPINDE DE CONCENTRAŢIA
SPECIEI ABSORBANTE
DEPINDE DE NATURA SPECIEI

ABSORBANTE
DEPINDE DE LUNGIMEA DE UNDĂ

RELAŢIILE DE LEGĂTURĂ DINTRE
ABSORBANŢĂ ŞI TRANSMITANŢĂ
A   log T Intre absorbanţă şi transmitanţă

există o relaţie logaritmică
A  2  log T% Absorbanţa creşte liniar cu
concentraţia
Pt
T   10  10
A bc Transmitanţa scade exponenţial cu
P0 concentraţia
Puterea radiantă transmisă scade
Pt  P0  10 bc exponeneţial cu concentraţia
In metodele prin absorbţie spectrometrul măsoară

transmitanţa, iar absorbanţa este calculată pe baza
relaţiei logaritmice de dependenţă între ele
SPECTRUL DE ABSORBŢIE ŞI DREAPTA
DE CALIBRARE IN ABSORBŢIE
0.5 0.8
Absorbanţa
Co(H2O)62+
Absorbanţa
0.4 0.6
0.3 Cr(H2O)63+ 0.4
0.2
0.2
0.1
0
0
380 430 480 530 580 630 680 730 780 0 2 4 6 8 10 12 14
120 120
Transmitanţa
Co(H2O)62+
Transmitanţa
100 100
80
Cr(H2O)63+
80 60
40
60
20
40 0
380 430 480 530 580 630 680 730 780
0 2 4 6 8 10 12 14
Lungimea de undă / nm
Concentraţie Cr3+ / mg l-1
Spectre de absorbţie A = f() Dreapta de calibare in absorbţie,

şi transmisie T = () A = (c) şi T = (c)
CONDIŢIILE DE VALABILITATE A LEGII
LUI LAMBERT - BEER
• Radiaţia incidentă trebuie să fie perfect monocromatică şi conţine raze
paralele, şi să cadă perpendicular şi uniform distribuite pe suprafaţa mediului
absorbant
• Reflexia şi absorbţia radiaţiilor de către pereţii cuvei să fie neglijabile
• Puterea radiantă incidentă să nu fie suficient de mare pentru a duce la efecte
de saturaţie a absorbţiei şi astfel la limitarea semnalului detectorului optic
• Mediul absorbant să fie suficient de diluat, astfel încât speciile absorbante
(moleculele) să interacţioneze independent unele faţă de altele cu fotonii.
Prezenţa moleculelor solventului să nu influenţeze interacţiunea foton-specie
absorbantă şi absorbţia solventului să fie neglijabilă.
• Mediul absorbant să fie omogen şi să nu aibă loc o dispersie a luminii la
trecerea prin acesta
• Grosimea mediului absorbant să fie uniformă pe toată suprafaţa transversală
a cuvei (lungimea drumului optic al radiaţiei prin mediul absorbant să fie egal
pe toată suprafaţa transversală a mediului absorbant)
ABATERI POZITIVE ŞI NEGATIVE DE LA
LEGEA LUI LAMBERT - BEER
(+) TIPURI DE ABATERI
Abateri ABATERI POZITIVE
(-)
pozitive Absorbanţa măsurată este mai
Absorbanţă
mare decât cea teoretică în

Abateri conformitate cu legea lui
negative Lambert- Beer
(+) ABATERI NEGATIVE

(-) Absorbanţa măsurată este mai
mică decât cea teoretică în
Concentraţie conformitate cu legea lui
Lambert- Beer
Abaterile pozitive şi negative de la legea lui Lambert- Beer apar în

soluţii diluate sau concentrate. Există un domeniu dinamic al curbei
de etalonare, pe care există o relaţie liniară între absorbanţă şi
concentraţie. Abaterile duc la erori sistematice pozitive şi negative.
ORIGINEA SPECTRELOR DE
ABSORBŢIE MOLECULARĂ IN UV VIS
Moleculele au trei nivele energetice cuantificate
NIVELE ENERGETICE
CUANTIFICATE PENTRU MOLECULE
ELECTRONICE Ee
Creşte energia
VIBRAŢIONALE Ev
ROTAŢIONALE Er
Pentru fiecare nivel electronic molecula are mai multe nivele

energetice vibraţionale şi pentru fiecare nivel vibraţional mai multe
nivele rotaţionale.
MIŞCAREA DE VIBRAŢIE ŞI ROTAŢIE A
MOLECULELOR
MIŞCĂRI DE VIBRAŢIE MIŞCĂRI DE ROTAŢIE
Alungire Forfecare
+ + + - Prin mişcarea de rotaţie se

- - - + schimbă frecvenţa de
rotaţie a moleculelor în
Vibraţie în plan şi în planuri diferite jurul centrelor de greutate
Prin mişcarea de vibraţie se modifică
lungimea legăturilor şi unghiul dintre legături
ENERGIA MOLECULEI. TRANZIŢII
ENERGETICE
Energia totală a molecule este suma energiei electronice,
vibraţionale şi rotaţionale
Et  Ee  Ev  Er
Et  h e  h v (v 1)  hcBJ( J 1)
e – frecvenţa radiaţiei optice care provoacă tranziţia energetică
electronică
v – frecvenţa radiaţiei optice care provoacă tranziţia energetică
vibraţională
v – numărul cunatic vibraţional (v = 0, 1, 2, 3,......n)
J – numărul cunatic rotaţional (J = 0, 1, 2, 3,.......n)
B – constanta
TRANZIŢII ENERGETICE ALE MOLECULEI LA
ABSORBŢIA UNEI RADFIAŢII UV VIS
REGULI DE SELECŢIE
3
2 La absorbţia unei radiaţii
1
UV Vis nu există nici o
v=0 E1
regulă de selecţie. Astfel
Abs. Emisie sunt posibile orice tranziţii
radiaţie căldură energetice
3 n =  1
2
1 v = 0,  1,  2,  3, etc
v=0 E0 J = 0,  1,  2,  3, etc
La absorbţia unei radiaţii UV Vis molecula suferă o tranziţie energetică electronică de
pe nivelul fundamental (E0) pe cel excitat (E1). Tranziţia electronică a moleculei este
însoţită de mai multe tranziţii energetice vibraţionale şi rotaţionale. In spectrul de
bandă a moleculei sunt grupate mai multe linii spectrale. Banda moleculară are un
caracter hiperfin. Conform principiului Frank – Condon tranziţia de vibraţie pentru care
este aceeaşi distanţă interatomică pe cele două nivele are loc cu probabilitate maximă.
Astfel benzile moleculare de absorbţie UV Vis sunt asimetrice spre lungimi de undă
mari.Spectrele moleculare de absorbţie UV Vis sunt spetre electronice – vibraţionale.
FORMA SPECTRELOR DE ABSORBŢIE
MOLECULARĂ UV VIS
Benzen
vapori
Benzen
lichid
Spectrul de absorbţie moleculară în domeniul UV pentru benzen în

stare de vapori şi în stare lichidă.
Caracterul hiperfin al benzilor moleculare din UV Vis pot fi observate numai
pentru probele în stare gazoasă sau de vapori (exemplu benzen), deoarece
în această stare vibraţia şi rotaţia moleculeor absorbante este liberă. Pentru
probe în stare lichidă (exemplu benzen) caracterul hiperfin nu mai poate fi
observat, deoarec vibraţia şi rotaţia moleculeor de benzen nu este liberă.
INSTRUMENTAŢIA IN SPECTROMETRIA DE
ABSORBŢIE MOLECULARĂ UV - VIS
Schema bloc pentru spectrometria de absorbţie

moleculară
DISPOZITIV
SURSĂ IZOLARE BANDĂ CUVA CU DETECTOR
PRIMARĂ DE SPECTALĂ ŞI PROBĂ OPTIC UV
RADIAŢIE SELECTARE VIS
LUNGIME DE UNDĂ
PROBA AMPLIFICATOR
MĂSURĂ ŞI
AFIŞAJ
Semnal optic Semnal electric

ELEMENTELE COMPONENTE ALE
SPECTROMETRELOR UTILIZATE ÎN UV VIS
• Sursa primară de radiaţie

• Dispozitivul de monocromare a radiaţiei
şi selectare lungime de undă
(monocromatoare sau policromatoare)
• Detectorul optic
• Sistemul de condiţionare a semnalului
(amplificatorul)
• Sistemul de citire şi afişare rezultat
SURSELE PRIMARE DE RADIAŢIE
UTILIZATE ÎN UV VIS
SURSE PRIMARE
DE RADIAŢIE
Se utilizaeză în absorbţia
DE SPECTRU moleculară, fosforescenţa
CONTINUU moleculară, absorbţia
atomică
DE SPECTRU Se utilizează în absorbţia

atomică şi fluorescenţa
DE LINII
atomică
Aceaşi sursă poate să emită atât un spectru continuu cît

şi un spectru de linii
APARARENŢA SPECTRULUI
CONTINUU ŞI DE LINII
SPECTRUL CONTINUU
SPECTRUL DE LINII
SPECTRUL CONTINUU
Este format din linii spectrale foarte apropiate între ele încât nu pot
fi separate
SPECTRUL DE LINII
Spectrul de linii conţine radiaţii discrete cu lungime de undă bine
definită care port fi separate între ele.
SURSE DE SPECTRU CONTINUU
SURSE DE SPECTRU CONTINUU
CU CORP
INCANDESCENT
BECUL CU FILAMENT LAMPA CU HALOGEN

DE WOLFRAM
CU DESCĂRCĂRI
ELECTRICE ÎN GAZE
LAMPA DE DEUTERIU LAMPA DE XENON

BECUL CU FILAMENT DE
WOLFRAM ŞI LAMPA CU HALOGEN
Se utilizează ca surse de spectru continuu în absorbţia moleculară
în domeniul vizibil.
Au în construcţia lor un filament de W adus la incedescenţă (2000
– 3500 K) închis într-un corp de sticlă sau cuarţ.
Becul cu filament de W emite un spectru continuu în domeniul
vizizib IR (400 – 1400 nm)
Lampa cu halogen emite un spectru continuu în domeniul UV –
VIS, şi are în interiorul o cantitate mică de iod care reduce
sublimarea W de pe filament.
W(s) W(g)
W(g) + I2(g) WI2(g)
WI2(g) W(s) + I2(g)
Forma spectrului continuu emis de
becul cu filament de W
Becul cu filament de W
Intensitatea
spectrului
continuu creşte
cu temperatura
filamentului
Lampa cu halogen
LUNGIMEA DE UNDĂ / nm
Lampa de deuteriu
Funcţionarea se bazează pe o descărcare electrică între doi
electrozi de W imersaţi într-o atmosferă gazoasă de deuteriu sau
hidrogen.
Spectrul este:
 unul continuu în domeniul UV emis de moleculele de deuteriu
(180 – 380 nm
Unul de linii în domeniul vizibil emis de atomii excitaţi de
hidrogen sau deuteriu (liniile hidrogenului din seria Balmer)
Spectrul lămpii de deuteriu este mai intens
UTILIZAREA LĂMPII DE DEUTERIU

 ca sursă de spectru continuu în absorbţia moleculară UV – VIS
 ca sursă de spectru continuu în corecţia de fond în absorbţia
atomică UV - VIS
SPECTRUL DE EMISIE AL LĂMPII DE
DEUTERIU
SPECTRU
CONTINUU
180 – 380 nm
SPECTRU
DE LINII
SPECTRUL DE EMISIE A LĂMPII DE XENON
Lampa de Xe emite un spectru continuu foarte intens în domeniul UV

VIS (200 – 1000 nm), pecte care se suprapune spectrul de linii al Xe.
Lampa de Xe se utilizează ca sursă primară în spectrometria de absorbţie în

cazul spectrometrelor simultane precum şi în fluorescenţă atomică
IMAGINI CU LAMPA DE DEUTERIU
ŞI DE XENON
LAMPA DE DEUTERIU LAMPA DE XENON

DISPOZITIVE DE IZOLARE BANDĂ SPECTRALĂ DE
TRECERE. MONOCROMATOARE. POLICROMATOARE
ROLUL DISPOZITIVELOR.
Sursele primare de radiaţie sau proba emit de regulă un spectru
policromatic, format din radiaţii cu mai multe lungimi de undă.
Determinările spectrale se efectuează de regulî în radiaţie
monocromatică (radiaţie cu o singură lungime de undă.
Dispozitivele de izolare bandă spectrală de trecere au două roluri:
 De a dispersa radiaţia policromatică provenită de la sursă în
funcţie de lungimea de undă
 De a izolara benzi spectrale de trecere înguste pe ca se
consideră că radiaţia este monocromatică. Cu alte cuvinte de a
selecta radiaţii cu anumite lungimi de undă din spectrul
policromatic.
BENZILE SPECTRALE DE TRECERE IZOLATE.
SELECTARE LUNGIMI DE UNDĂ
Benzi spectrale de trecere izolate

Radiaţie considerată monocromnatică
Semnal
λ1 λ2 λ3 λ4
λi– lungimi de undă selectate din spectrul sursei de radiaţie
Nu se poate izola din spectru o radiaţie perfect monocromatică. Pe banda
spectrală de trecere se consideră ca radiaţia este monocromatică.
MONOCROMATOR ŞI POLICROMATOR
DISPOZITIVE
SELECTARE λ
Selectează odată o singură
MONOCROMATOR lungime de undă (o singură
bandă spectrală de trecere)
din spectru
Selectează simultan mai

POLICROMATOR multe lungimi de undă (mai
multe benzi spectrale de
trecere) din spectru
ELEMENTE COMPONENTE ŞI SCHEMA
OPTICĂ A UNUI DISPOZITIV DE DISPERSIE ŞI
SELECTARE LUNGIME DE UNDĂ
Lentilă Fantă de intrare Colimator Reţea Focalizator
SURSA DE
RADIAŢIE Plan
focal
Fantă de
ieşire
λ1 λ1
λ2
λ3
Monocromator Policromator
O singură fantă de ieşire Mai multe fante de ieşire
Reţeaua se roteşte pt select λ Reţea fixă
ELEMENTELE COMPONENTE
MONOCROMATOR / POLICROMATOR
ELEMENTE
COMPONENTE
FANTA DE INTRARE
COLIMATOR
ELEMENT DE DISPERSIE
FOCALIZATOR
FANTA/FANTE DE IEŞIRE
ROLUL COMPONENTELOR
MONOCROMATORULUI / POLICROMATORULUI
FANTA DE INTRARE. Este o deschidere îngustă de 20 – 50 m prin

care pătreunde radiaţia de la sursă, sau prin care se vizualizează
sursa spectrală.
COLIMATORUL. Colectează radiaţia pătrunsă în monocromator şi o
proiectează asupra dispozitivului de dispersie sub forma unui fascicul
de raze paralele. Este o lentilă sau oglindă.
DISPOZITIVUL DE DISPERSIE. Realizează dispersia radiaţiei în funcţie
de lungimea de undăîn planul focal în puncte diferite pentru diferite
lungimi de undă.
FOCALIZATORUL. Este o lentilă sau oglindă care focalizează radiaţia
pentru o anumită lungime de undă asupra fantei de ieşire.
Focalizatorul realizează de fapt refacerea imaginii sursei spectrale
pentru diferite lungimi de undă în planul focal al monocromatorului /
policromatorului.
ROLUL COMPONENTELOR
MONOCROMATORULUI / POLICROMATORULUI
FANTA DE IEŞIRE. Este o deschidere îngustă prin care se izolează o
bendă spectrală de trecere care conţine lungimea de undă a radiaţiei
monocromatice pentru analiză. Rezoluţia spectrală (capacitatea de
separare a liniilor spectrale) depinde de lărgimea fantei de ieşire.
Fanta îngustă asigură o rezoluţia mai bună.
Separarea liniei dublet Interferenţa liniilor din

cu o fantă îngustă dublet cu o fantă largă
Rezoluţie mare Rezoluţie mică
TIPURI DE MONOCROMATOARE
MONOCROMATOARE
Utilizează ca element dispersiv a

PRISMĂ spectrului o prismă din sticlă sau
cuarţ
Utilizează o reţa ca element

dispersiv. Reţeaua este o
REŢEA suprafaţă striată cu un număr de
1200 – 2400 linii / mm.
MONOCROMATORUL CU REŢEA
Reţeua este o suprafaţă striată (1200 – 2400 linii/mm). Funcţionarea
reţelei se bazează pe dispersia radiaţiei incidente de către suprafaţa
striată şi pefenomenul de interferenţă constructivă între radiaţiile
reflectate de către suprafaţa striaţiunilor.
θ α – unghiul de incidenţă
α Θ – unghiul de reflexie
C D d – distnaţa dintre striaţiuni
θ Diferenţa de drum optic între

α raze se calulează cu relaţia,
A B unde m este ordinul de
interferenţă
d d m = 0,1, 2, 3....
  AC  BD  d (sin   d sin  )  m
CARACTERISTICILE SPECTRALE ALE
MONOCROMATORULUI CU REŢEA
 Monocromatorul cu reţea are putere de dispersie mai

mare decât cel cu prismă
 Scala lungimii de undă este liniară
 Monocromatorul cu reţea acoperă domeniul spectral
UV VIS între 190 – 800 nm. Pentru domeniul spectral
120 – 180 nm, monocromatorul trebuie vidat şi umplut
cu argon sau azot. Radiaţuiile din acest domeniu sunt
absorbite de aer.
MONOCROMATORUL CZERNY TURNER
Axa optică Normala
α
Colimator Focalizator
Fanta de ieşire
Fanta de
intrare Detector
Detector
1 optic

optic
2
3
Sursa de Reţea
radiaţie
In montajul optic Czerny Turner, reţeua este montată simetric faţă de
colimator şi focalizator. Selectarea lungimii de undă se realizează prin rotirea
reţelei, câd se modifică unghiul de incidenţă şi sunt focalizate diferite radiaţii
asupra fantei de ieşire. Inregistrarea spectrului se realizează prin baleiaj.
DETECTOARE OPTICE UTILIZATE
IN UV VIZIBIL
ROLUL DETECTOARELOR
Sunt dispozitive optoelectronice care realizează transformarea
semnalului optic ănre-un semnal electric. Semnalul electric este
direct proporţional cu cel optic.
S  S0  k  P S  S0 daca P0
Unde
S – semnalul electric
S0 – semnlul curentului de întuneric (zgomotul detectorului)
generat de detector în absenţa semnalului optic.
Cu cât semnalul de întuneric este mai mic cu atât detectorul este
mai sensibil.
TIPURI DE DETECTOARE IN UV VIS
DETECTOARE OPTICE IN UV VIS
FOTOELECTRONICE
FOTOCELULA FOTOMULTIPLICATORUL
FOTOCONDUCTIVE
FOTELEMENTUL ARIA DETECTORUL CU

CU DE TRANSFER DE
SELENIU FOTODIODE SARCINĂ
PRINCIPII DE FUNCŢIONARE A
DETECTOARELOR OPTICE UV VIS
DETECTOARELE FOTOELECTRONICE
Funcţionarea se bazează pe efectul
fotoelectric.
Au în construcţia lor electrozi pe suprafaţa
cărora este depus un material care pune uşor
în libertate electroni sub acţiunea radiaţiilor
UV Vizibil, generând un semnal electric ca
urmare a deplasării electronilor generaţi între
electrozi sub acţiunea unei tensiuni aplicate
între electrozi.
FOTOMULTIPLICATORUL
CONSTRUCŢIE
Anod
Fotomultiplicatorul are trei electrozi
1. Un catod
2. Un anod
3. Mai multe dinode.
ROLUL ELECTROZILOR
300- 1. Catodul pune în libertate electroni
1000 primari sub acţiunea fotonilor
Radiaţie Dinodă V 2. Dionodele au rol de transportare a
optică lectronilor pănă la nod şi rol de
amplificare internă a semnalului
Electroni prin generarea a 2 – 5 electroni
secundari pentru fiecare electron
care atinge suprafaţa sa
3. Anodul are rol de colectare a
Catod electronilor
CARACTERISTICILE
FOTOMULTIPLICATORULUI
1. Semnalul fotomultiplicatorului depinde de mărimea
semnalului optic şi tensiunea aplicată pe fotomultiplicator.
La semnale optice mici se aplică o tensiune mai mare,
respectiv invers. Dacă se menţine tensiunea constantă
semnalul electric depinde liniar de semnalul optic.
2. Fotmultiplicatirul are cea mai mare sensibilitate dintre
detectoarele optice utilizate în UV - VIS. Aceasta se
datorează amplificării interne mari (numarul electronilor care
ajung la anod este cu 8 – 9 ordine de mărime mai mare decât
al electronilor primari generaţi de catod.
3. Fotmultiplicatorul acoperă domeniul UV – VIS între 190 – 900
nm
4. Se interzice ca fotomultiplicatorul să fie sub tensiune şi pe
suprafaţa catodului să cadă lumina zilei.
APLICAŢII CANTITATIVE ALE ABSORBŢIEI
MOLECULARE UV VIS. DETERMINAREA
CONCNTRAŢIEI.
Spectrofotometria de absorbţie moleculară UV – Vis se aplică atât la
analiza substanţelor incolore cât şi la cele colorate.
Se pot analiza atât substnaţe organice cât şi anorganice.
Substanţele organice care sunt incolore prezintă spectre de absorbţie
foarte intense în domeniul UV al spectrului (200 – 400 nm).
Substanţele organice şi anorganice colorate absorb în domeniul
Vizibil al spectrului (400 – 800 nm).
Absorbţia moleculară Uv - Vis se aplică adesea la determinarea
cationilor metalici în soluţii apoase.
In cazul în care cationii nu sunt coloraţi, se aplică o reacţie de
derivatizare prin chelatizare cu un ligand ca reactiv de culoare. In
urma reacţiei rezultă un complex numit specie absorbantă mult mai
intens colorată comparativ cu cationul original, denumit specie de
determinat.
REACŢII DE DERIVATIZARE
Me  mL  MeLm 
n  ( n m )
Specie de Reactiv de Specie absorbantă

determinat culoare
Ex: determinarea ionilor Fe3+ cu acid sulfosalicilic în mediu acid sau bazic
3-
HO3S COOH HO3S CO
Fe3+ +3
Fe
OH O 3
Compexul Fe3+ cu acidul sulfosalicilioc este galben în mediu bazic şi

roşu în mediu acid. Reacţiile de derivatizare sunt totale şi astfel în
calcule se utilizează concentraţia speciei de determinat (Fe3+) şi nu
concentraţia speciei absorbante. Prin reacţia de derivatizare creşte
sensibilitatea metodei (creşte ).
ABSORBŢIA RADIAŢIILOR VIZIBILE DE
CĂTRE SUBSTANŢELE COLORATE.
Substanţele colorate absorb culoarea lor complementară. Culorile
complementare sunt cele două culori care prin amestecare dau
culoartea albă.
Domeniul spectral / Culoarea Culoarea

nm complimentară
625 – 750 Roşu Verde-albastru
590 – 625 Oranj Albastru-violet
575 – 590 Galben Albastru
560 – 575 Verde-galben Violet
500 – 560 Verde Purpuriu
490 – 500 Albastru Roşu
480 – 490 Verde-albastru Oranj
450 – 480 Albastru-verde Galben
400 – 450 Violet Galben-verde
METODE DE DETERMINARE A
CONCENTRAŢIEI
1.METODA DREPTEI DE ETALONARE

2.METODA STANDARDULUI DE ADIŢIE
METODA DREPTEI DE ETALONARE
ETAPE
1. Se prepară proba analitică din materialul de analizat care conţine
analitul în concentraţie necunoscută
2. Se prepară etaloanele care conţin enalitul în concentraţie
cunoscută. Etaloanele se prepară dintr-o soluţie stoc.
3. Se prepară proba martor care nu conţine analitul, dar conţine
reactivii de derivatizare utilizaţi la prepararea ealoanelor şi probei
necunoscute.
4. Se trasează spectrul de absorbţie A = f() prin măsurarea
absorbanţei unui etalon faţă de martor la diferite lungimi de undă.
Se determină lungimea optimă de analiză corespunzătoare
maximului de absorbţie.
5. Se măsoară absorbanţa etaloanelor la lungimea optimă de analiză,
faţă de martor.
6. Se trasează dreapta de etalonare A = f(c)
7. Se măsoară absorbanţa probei analitice şi se determină
concentraţia speciei analitice prin interpolare.
ALEGEREA LUNGIMII OPTIME DE
ANALIZĂ ÎN ABSORBŢIA MOLECULARĂ
Se lucrează pe maximul de
maxim absorbţie din următoarele
considerente
Absorbanţă
1. Metoda are sensibilitatea

maximă (panta dreptei de
etalonare este maxiumă)
2. Dreapta de etalonare are cea
mai bună liniritate (nu
prezintă abateri semnificative
optim de la legea lui Lambert – Beer.
Lungimea de undă / nm 3. Se pot determina precis
concentraţii mai mici de
Spectrul de absorbţie moleculară. analit.
Absorbanţa în funcţie de 
DREAPTA DE ETALONARE IN
ABSORBŢIA MOLECULARĂ
Dreapta de etalonare în absorbţia moleculară este reprezentarea
grafică a absorbanţei faţă de concnetraţia etaloanelor. Dreapta de
etalonare se trasează la lungimea optimă de analiză.
Panta dreptei de etalonare

Absorbanţă este
Absorbanţă
probă tgα = b
Ax Cu cât absorbtivitatea molară
Concentraţie
probă () este mai mare cu atât
dreapta are o pantă mai mare,
metoda este mai sensibilă şi
cx pot fi determinate concentraţii
Concentratie mai mici.
INFLUENŢA DESCHIDERII FANTEI ŞI A LUNGIMII
DE UNDĂ SELECTATE ASUPRA ABATERILOR
Absorbtivitate
D C
Absorbanţă
B
A C
B A
m
D
 m
Lungimea de undă / nm Concentraţie
1. Situaţia A. Dacă se lucrează pe maximul peakului (la m) şi fanta este

infinitezimală se obţine liniaritate prefectă a curbei de etalonare
2. Situaţia B. Se lucrează pe maximul absorbţiei şi ef este 1/10 din
semilărgimea benzii de absorbţie, abaterile de la liniaritate sunt neglijabile
3. Situaţia C. Se lucrează pe maximul absorbţiei dar fanta este largă apar abateri
negative în soluţii concentrate.
4. Situaţia D. Se lucrează la alată lungime decât maximul de absorbţie. Panta
dreptei scade semnificativ şi abaterile de la liniaritate sunt cele mai mari.
CURBA ERORILOR ÎN ABSORBŢIA
MOLECULARĂ
Curba erorilor în absorţia moleculară este reprezentarea

grafică a incertitudinii relative a concentraţiei (σc/c) în
fujncţie de absorbanţă sau transmitanţă.
Curba erorilor permite alegerea domeniului optim al
absorbanţei, pentru care incertitudinea concentraţiei este
este mică.
Forma curbei erorilor depinde de tipul zgomotului
preponderent care afectează măsurarea transmitanţei
sau absorbanţei, precum şi de performanţele
spectrometrului.
CURBA ERORILOR PENTRU SPECTROFOTOMETRE
DE SLABĂ ŞI INALTĂ PERFORMANŢĂ. DOMENIUL
OPTIM AL ABSORBANŢEI
CURBA A.  T  k1
Curba erorilor vpentru un sepctrofotometru
5
Eroare rel. Conc. (c/c)100 / %
de slabă performanţă. Incertitudinea este

dată aparatul de măsură .
4 Domeniul optim al absorbanţie este 0.2
– 0.8. Eroarea minimă este la A = 0.434.
3
CURBA B şi C.  T  k2T 1/ 2
 T  k3T
2
 T  k1 Curba erorilor pentru un spectrometru de
E înaltă performanţă. Incertitudinea este
A datorată detectorului, fluctuaţiei sursei şi
1 D transmisiei luminii prin cuvă.
B C Domeniul optim al abasorbanţei este mai
0 larg 0.2 – 2 sau 0.2 – 3.
0 0.5 1 1.5 2 2.5 3
Absorbanţă CURBA D şi E.
Curbe acare includ 2 sau 3 surse de
incertitudini.
DETERMINAREA SUBSTANŢELOR IN
AMESTEC PRIN ABSORBŢIA MOLECULARĂ
PRINCIPIU:
Determinarea substanţelor în amestec se bazează pe aditivitatea
legii liu Lambert – Beer la o anumită lungime de undă pentru un
amestec de substanţe.
La o anumită lungime de undă, absorbanţa totală este suma
absorbanţelor compuşilor din amestec.
n n
At  i Ai  i  i  b  ci
Unde
Ai – absorbanţa componentului (i) la lungimea de undă ()
i – absorbtivitatea molară a componentului (i) la lungimea de undă ()
Ci – concentraţia componentului (i) din amestec
Pentru un mestec binar, legea lui Lambert – Beer este:
At  A1  A2   1  b  c1   2  b  c2
 
Din această ecuaţie nu puten calcula concentraţiile c1 şi c2 din

amestec.
Pentru a determina concentraţiile din amestecul binar trebuie să se
cunoască absorbanţa amestecului la două lungimi de undă (1 şi 2)
 A t 1   1 bc 1   2 bc 2
 
1 1
Pentru 1

 A t 2   1 bc 1   2 bc 2
 
2 2
Pentru 2
Dacă se cunosc absorbanţele amestecului la cele două lungimi de

undă şi coeficienţii sistemului se pot calcula concentraţiile celor
două componente.
Etapele analizei amestecurilor de substanţe sunt
următoarele:
1. Determinarea lungimilor optime de analiză 1 şi 2
2. Determinarea coeficienţilor sistemului de ecauţii i
3. Determinarea absorbanţei amestecului la cele două
lungimi de undă şi rezolvarea sistemului
Condiţiile care se impun la determinarea a amestecurilor

de substanţe:
1. Substanţele să nu reacţioneze între ele
2. Substanţele să nu prezinte interferenţe spectrale
3. Substanţele să aibă absotbtivităţi molare diferite,
pentru ca determinantul sistemului () să fie diferit de
zero.  ≠ 0
DETERMINAREA LUNGIMILOR OPTIME DE
ANALIZĂ A AMESTECURILOR
Pentru aceasta se prepară un etalon din fiecare compus şi se trasează
spectrul de absorbţie A = f().
Din spectrul de absorbţie se determină lungimile optime de analiză 1 şi 2,
coerspunzătoare maximelor de absorbţie pentru cei doi compuşi.
Se aleg lungimile optime corespunzătoare maximelor, deoarece la aceste
lungimi de undă dreptele de etalonare au panta maximă, respectiv abaterile
de la liniaritate sunt neglijabile. Implict metoda are sensibilitate şi precizie
foarte bune.
Compus II
Compus I
Absorbanţa
1 2
DETERMINAREA COEFICIENŢILOR
SISTEMULUI
Se prepară etaloane din fiecare compus
Se măsoară absorbanţele etaloanelor la cele două lungimi de undă
Se trasează drptele de etalonare A = f(c) pentru fiecare compus la cele
două lungimi de undă şi se calculează panta dreptelor, care sunt egale cu
coeficienţii sistemului.
Comp. I Comp. II
1 b
1
 2 2b
Absorbanţă
Absorbanţă
Comp. II Comp. II
2 b
1
1 b
2
Concentratie Concentratie
1 2
Metode volumetrice in analiza si
controlul medicamentelor
10/25/2023 1
•Clasificarea metodelor chimice
I. Analiza volumetrica
I.1 Volumetria acido-bazica
conditii si etape principale
1.indicatori acido-bazici si alegerea lor
curbe de titrare
2.titrarea sistemelor acido- bazice individuale
3.titrarea sistemelor acido- bazice in amestec
10/25/2023 2
Clasificarea analizelor chimice
Analiza calitativă
Analiza cantitativă
10/25/2023 3
Notiunea de pH
pH = - lg[H3O+]
pOH = - lg[OH-] pH + pOH = 14
pH = pOH = 7
10/25/2023 4
pH
0 7 14
soluţie acidă soluţie bazică

soluţie neutră
10/25/2023 5
pH
1 7 14
soluţie acidă soluţie bazică

soluţie neutră
pH
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14
sol. suc cafea oţet apa bicarbonat soluţie
acide de lămâie alimentar potabilă sodă caustică
10/25/2023 6
Măsurarea pH-ului soluţiilor
Schema construcţiei clasice pentru

electrozi:
a. electrodul de calomel; b.
10/25/2023
electrodul de sticlă 7
I. Analiza volumetrică
metodă de analiză chimică şi instrumentală prin care se urmăreşte şi se
înregistrează volumul de reactiv titrat, consumat la punctul de echivalenţă
(stoechiometric) în reacţia cu componentul, în prezenţa unui indicator
chimic sau printr-un procedeu fizico-chimic.
Titrarea este operaţia de adăugare a reactivului titrat în

picătură şi agitarea manuală sau electrică a probei.
10/25/2023 8
Clasificare după echilibrul chimic
:
I. volumetrie acido-bazică (volumetrie de neutralizare) prin care se
realizează marcarea punctului de echivalenţă (pechiv.) la neutralizarea
acizilor, substanţe cu caracter acid (acidimetrie) şi respectiv neutralizarea
bazelor, substanţe cu caracter bazic (alcalimetrie).
III. volumetrie de precipitare, prin care se realizează marcarea pechiv a

reacţiei de precipitare cu reactiv titrat precipitant.
Nu interesează cantitatea de precipitat formată, spre deosebire de analiza
gravimetrică.
II. volumetrie redox:

- marcarea pechiv la titrarea reducătorilor cu reactiv titrat oxidant;
-marcarea pechiv la titrarea oxidanţilor cu volum titrat reducător.
IV. volumetrie complexometrică, cu posibilităţile de:

-marcare pechiv la titrarea cationilor cu volum titrat ligand;
-marcare pechiv la titrarea indirectă a anionilor cu volum titrat ligand .
10/25/2023 9
Clasificare după mediul de reacţie
•volumetrie în soluţii apoase

•volumetrie în solvenţi neapoşi (organici)
10/25/2023 10
Etapele unei analize volumetrice
Alegerea procedeului de analizat
criterii: sensibilitatea, selectivitatea, exactitatea care se impune analizei,
dacă este o dozarea individuală sau în amestec, dacă este o titrare
directă, indirectă sau diferenţială, dacă sunt variante speciale etc.
Prelevarea probelor de analiză respectând condiţiile impuse pentru

fiecare tip de material
Dizolvarea probelor
Pregătirea probelor
Operaţia propriu-zisă de titrare.
înregistrarea exactă a volumului de reactiv titrat consumat.

Calcule analitice prin modalităţi de calcul diferite
10/25/2023 11
Curbe de titrare
Reprezentarea grafică a unei proprietăţi considerate
funcţie de procentul titrat generează o curbă de titrare.
Sunt importante deoarece:
•se poate prevedea mecanismul titrării;

•se poate stabili punctul final al titrării;
•se poate aprecia eroarea de titrare din date experimentale;
•caracterizează întregul proces chimic care are loc în sistemul
soluţiei de analizat.
10/25/2023 12
Curbe de titrare
Proprietate
(pH, E)
Reprezentarea unei curbe de titrare liniară
volum r.t (mL)

n%
10/25/2023 13
a Curbe de titrare logaritmice
a)- curbă integrală
b) şi c) curbe diferenţiale
ε- potenţialul electrodului indicator

V –volumul bazei adăugate
b Vech.- volumul de echivalenţă
10/25/2023 14
Indicatorii
sisteme chimice care participă la reacţii, la punctul de echivalenţă
interacţionează cu excesul de reactiv din ultima picătură de reactiv şi îşi
modifică o proprietate uşor observabilă (culoare, fluorescenţă,
solubilitate etc.), moment în care titrarea se întrerupe.
Condiţii:
•să fie substanţă stabilă în soluţie, în condiţii obişnuite de lucru (temp.
camerei, lumină, CO2, O2 atmosferic etc.);
•să fie suficient de solubile în solvenţi obişnuiţi (apa, alcool etc.),
• să se consume cantităţi minime de reactiv;
•să prezinte putere mare de colorare, chiar la concentraţii mici ale
indicatorului,
•pentru a putea fi folosit într-un interval mic de pH, E, etc;
•modificarea culorii să fie reversibilă, schimbarea culorii (a solubilităţii)
•să se producă practic instantaneu, într-un interval mic de pH.
10/25/2023 15
Indicatorii- clasificare
În funcţie de echilibrele la care participă speciile chimice se cunosc:
- indicatoriacido-bazici
- indicatori redox (de potenţial redox)
- indicatori de precipitare
- indicatori de complexare
Indicatori acido – bazici
def.
sunt în general substanţe organice de tip acid sau bază slabă, care
conţin grupe cromofore sau auxocrome şi care participă la reacţiile
protolitice producând o modificare vizibilă a sistemului analizat la
punctul de echivalenţă.
•indicatori de culoare (indicatori de pH)
clasificare •indicatori de fluorescenţă
•indicatori turbidimetrici
•indicatori de adsorbţie
10/25/2023 16
1. Indicatorii de culoare
denumiţi şi indicatori de pH
def.
sunt substanţe organice, în general acizi sau baze slabe care cu
indicatori
hidrogenul din picătura exces de reactiv titrat adăugată la punctul de

echivalentă a unei titrări îşi modifică structura moleculară, proces
însoţit cu modificare de culoare.
•grupe cromofore (purtătoare de culoare),

ex. -N=O, -N=N-
conţin • grupe auxocrome (care intensifică culoarea)
ex: -OH, -NH2, -SO3H, gruparea fenolică, etc., şi îşi modifică
culoarea în funcţie de pH-ul soluţiei.
Fenomenul de schimbare a culorii explicat prin mai multe teorii:
A. ionică
B. cromoforică
C. cromoforionică
fiecare din ele prezentând unele avantaje, cât şi unele dezavantaje.
10/25/2023 17
A. Teoria ionica
elaborată de W. Ostwald
schimbării culorii este o modificare a gradului de disociere al
indicatorului.
Indicatorul prezintă o culoare în forma nedisociată şi o altă culoare în
forma disociată.
indicatori
acid slab: HInd bază slabă: IndOH
HInd + H2O  H3O+ + Ind- IndOH  Ind+ + HO-

nedisociat disociat nedisociat disociat
culoare 1 culoare 2
culoare 1 culoare 2

[ H 3O ]  [ Ind ]  [ Ind  ]  [ HO  ]
Ki  Ki 
[ HInd ] [ IndOH ]
10/25/2023 18
Explicatie
fenolftaleina: pH < 8,2 - 10,0 >

incoloră roşie
forma nedisociată forma disociată
indicatori
metiloranj: pH < 4,1 - 4,4 >

roşie galbenă
formă disociată forma nedisociată
Culoarea formei disociate va predomina în mediul ce caracterizează

caracterul acid şi respectiv bazic al indicatorului.
10/25/2023 19
B. Teoria cromoforica
elaborată de A. Hantzsch
schimbarea de culoare se datorează unei schimbări structurale în
molecula indicatorului, modificare ce are loc cu o viteza măsurabilă .
indicatori
HO OH
OH
- +
C +NaOH O C COO Na +2 H2O
OH picatura exces
COOH
10/25/2023 20
C.Teoria cromoforo-ionică
elaborată de I. Kalthoff
sintetizează cele două teorii, explicând satisfăcător atât viteza schimbării de culoare
indicatori
cât şi reversibilitatea fenomenului pentru indicatorii acido-bazici.
Modificarea culorii se datorează modificărilor de structură care au loc,

odată cu modificarea gradului de disociaţie al indicatorului.
CH3 +
CH3
+ HCl -
NaO3 S N N N NaO3 S N N N Cl
picatura exces H CH3
CH3
10/25/2023 21
•intervalul de viraj
K ind

Ind  
 H O  

K ind  HInd 
[ H 3 O ] HInd 
 3
Ind 

indicatori
90
pH 10%  pK '
ind  lg  pK ind
'
1
10
10
pH 90%  pK '
ind  lg  pK ind
'
1
90
 pH  pH 90 %  pH 10 %  2
Factorii care influenţează intervalul de viraj sunt:

•concentraţia indicatorului,
•efectul temperaturii,
•efectul salin
10/25/2023
•efectul solventului. 22
Tipuri de indicatori
unicolori (ex. fenolftaleina) ;
bicolori (ex. metiloranj);
alţii prezintă trei sau mai multe culori, posedând 2 sau 3 intervale
de viraj (ex. albastru de timol, violetul de metil ).
indicatori
Indicatorii micşti (amestecuri de indicatori)

interval de pH îngust şi o schimbare a culorii mai puternic contrastantă.
Indicatorii acido-bazici universali

amestecuri de doi sau mai mulţi indicatori acido-bazici în concentraţii
determinate, care prezintă anumite culori la diferite pH-uri
•Banda pH-box conţine amestecuri de indicatori impregnaţi

din soluţie apoasă sau semialcoolică, pe hârtie de compoziţie specială.
determinarea orientativă cât şi relativ precisă

10/25/2023 23
2. Indicatorii de
fluorescenţă
Sunt substanţe care cu concentraţia de hidrogen sau
hidroxil din ultima picătură exces de reactiv, la punctul de
echivalenţă îşi modifică structura, apărând sau dispărând
grupe fluorofore în molecula indicatorului.
Se utilizează lămpi cu lumină ultravioletă (UV - vapori de
mercur sau argon-azot etc.), cu radiaţii de fluorescenţă din
zona 300-400 nm.
Ex. eozină, -naftol,  naftil-amină, fluoresceină etc.

-naftil amină: pH < 3,4 - 4,8 >
incolor galben - verzui
nefluorescent fluorescent
•se utilizează în dozări titrimetrice, în soluţii puternic colorate sau netransparente
(opalescente), când este dificil de a se observa punctul de echivalenţă
prin schimbarea culorii
10/25/2023 24
3. Indicatorii turbidimetrici
Sunt acele substanţe (electroliţi, coloizi, sisteme coloidale)
care
au un domeniu de viraj mic, care îşi modifică brusc
solubilitatea, respectiv stabilitatea, la un anumit pH al soluţiei,
oferind posibilitatea stabilirii punctului de echivalenţă.
Ex. p-toluen azoizonitrozoacetil, o-toluidina etc.

4. Indicatorii de adsorbţiei
Sunt indicatori de tipul coloranţi azoici care îşi modifică
culoarea atunci când sunt adsorbiţi pe suprafaţa unui
precipitat, un hidroxid insolubil M(OH)n, format cu picătura
exces HO- introdusă la pH de echivalenţă. De exemplu, se
titrează un acid foarte slab cu pHech. 11,0 în prezenţa ionului
Mg2+ şi a indicatorului galben de titan.
10/25/2023 25
4. Indicatorii de adsorbţiei
ppe.: H+ + NaOH = H2O + Na+

component reactiv titrant
pe: + galben titan

Mg2+ + 2HO-  Mg(OH)2
picătură exces alb
[Mg(OH)2] galben titan
roşu
10/25/2023 26
Dozari
Individuale Amestec
•HX •HX1 HX2

•MOH •M(OH)1 M(OH)2
•HA •HX +HA
•BOH •MOH + BOH
•MA •MOH+ MA
•BX
10/25/2023 27
I.1.Dozarea individuală de acid tare
acid tare HX total disociat
se titrează cu o bază tare, reactiv titrat MOH, de
Sistemul general de titrare:

HX + MOH = H2O + (M+ + X-)
acid tare bază tare
10/25/2023 28
Curba de titrare la neutralizarea unui
acid tare şi a unei baze tari
10/25/2023
Volum. acido-bazica
29
I.2. Dozarea individuală de bază tare
MOH + HX = H2O + (M+ + X-)

MOH
•etapa până la punctul de echivalenţă

există încă bază tare netitrată MOH, volumul total
•etapa punctului de echivalenţă
[H+] = [HO-] = 10-7 pHe = 7,0

•etapa după punctul de echivalenţă
se introduce exces de acid tare ([H+]soluţie > [HO-]).
10/25/2023 30
I.3. Dozarea individuală de acid slab monovalent
un acid slab HA este parţial disociat
procesul de titrare se formează săruri care hidrolizeză
HA + MOH = MA + H2O
HA
component reactiv titrant sare
Ex. CH3COOH + NaOH = CH3COONa + H2O

component reactiv titrant sare cu
acid slab bază tare hidroliză bazică
KHA=10-5
10/25/2023 31
I.4. Dozarea individuală de baza slaba monovalent
o baza slaba acid BOH este parţial disociata
in procesul de titrare se formează săruri care hidrolizeză
BOH + HX = BX + H2O
BOH
bază slabă acid tare

Ex. NH4OH
etapa punctului de echivalenţă.
În soluţie este prezentă numai sarea BX, cu hidroliză acidă:
K H 2O [ BOH ] initial
pH e   lg C BX în care C BX 
K BOH 2
10/25/2023 32
Curbă de titrare la neutralizarea
unui acid slab şi a unei baze slabe
Volum. acido-bazica
10/25/2023 33
I.5. Dozarea amestecului de acid tare şi
acid slab monovalent
acid slab HA
acid tare HX
partial disociat
total disociat
CHA
CHX K HA
HX+ HA
HX  H+ + X- HA H+ + A-
se titrează cu o bază tare, de ex. NaOH.
2 puncte de echivalenta
10/25/2023 34
Titrări acido - bazice în soluţii neapoase
Motivele utilizării lor sunt:

- mulţi compuşi organici sunt insolubili în apă;
-acizii şi bazele foarte slabe, cu Ka şi Kb mai mici decât 10-7 nu se pot
-determina prin titrări cantitative în apă;
-în soluţiile apoase, cel mai tare acid este ionul hidroniu,
cea mai tare bază este ionul hidroxil.
Pentru determinarea compuşilor organici titrările cantitative pot fi:

- directe, când compusul organic cu proprietăţi acide sa bazice
este titrat cu bază sa un acid standard;
- indirecte, când produsul rezultat sau reactantul consumat
prezintă proprietăţi acide sau bazice.
10/25/2023 35
Titrări acido - bazice în soluţii neapoase
Compuşii care pot fi titraţi în soluţii neapoase sunt;
- acizi: acizii carboxilici alifatici si aromatici, fenoli, enoli şi tiofenoli
imide,
tiouree, sulfamide, acizi sulfonici, fosfonici, arsenici etc.
- baze: amine alifatice si aromatice, poliamine, alcoolaţi, hidroxizi de
amoniu cuaternari, alcoolaţi, aminoacizi, baze Schiff, amide,
tioamide, hidrazide etc.
Solvenţii neapoşi utilizaţi în titrările cantitative pot fi împărţiţi în:

Solvenţi amfoteri, care prezintă proprietăţi acide şi bazice.
Ex. etilenglicol, metanol, etanol, izopropanol, t-butanol. etc.
10/25/2023 36
Puritatea substantelor
farmaceutice.
Impuritati farmaceutice.
Generalitati (1)
 Există un interes din ce în ce mai mare în ceea
ce priveşte impurităţile prezente în
medicamente (API - substanţe active). În
ultimul timp, nu numai profilul purităţii, dar şi
profilului impurităţii, a devenit esenţial după cum
reglementările în vigoare o specifică. În lumea
farmaceutică, o impuritate este considerată ca
orice alt material organic, pe lângă substanţa
activă sau excipienţi, ce apare în urma sintezei
sau din substanţe chimice nedorite care rămân
cu API.
 Impurificarea poate fi dezvoltată atât în
timpul formulării, cât şi după expirarea
timpului de valabilitate atât a substanţelor
folosite dar şi a preparatelor formulate.
Generalitati (2)
 Prezenţa acestor substanţe chimice nedorite,
chiar şi în cantitate mică, poate influenţa
eficacitatea şi siguranţa produselor
farmaceutice. Profilul impurificării (de
exemplu, identificarea, precum şi cantitatea de
impurităţi din produsele farmaceutice), a câştigat
în ultimul timp atenţia din partea autorităţilor de
reglementare.
 Diferite farmacopei, cum ar fi
Farmacopeea Britanică (BP),
Farmacopeea Statelor Unite ale
Americii (USP) şi Farmacopeea Indiană
(IP) precizează limitele, nivelurile
admisibile de impurităţi prezente în
substanţele utilizate sau preparatele
formulate.
Generalitati (3)
 Impurificarea poate fi evitată doar dacă
fiecare etapă este realizată cu grijă ,
evitându-se sinteza prin realizarea mai
multor etape odată; în cazul
paracetamolului brut există un test de
limitare pentru p-aminofenol, care poate fi
un material de pornire în unele cazuri, sau,
un intermediar, în altele.
 În chimia organică de sinteză, este
foarte rar atins randamentul de 100% în
obţinerea unui produs final singur; în
obţinerea unui produs final singur există
întotdeauna o şansă de a avea produşi
secundari. Spre exemplu în cazul
producerii paracetamolului brut se poate
forma ca produs secundar paracetamolul
diacetilat.
Generalitati (4)
 Impurităţile pot fi de asemenea rezultate
prin degradarea produsului final în
procesul de fabricaţie a medicamentelor.
Degradarea penicilinei şi
cefalosporinelor sunt bine-cunoscute
exemple a produselor de degradare.
Prezenţa unui inel β-lactamic, precum şi
a unei grupări amino la C6/C7 joacă un
rol critic în degradarea lor.
Generalitati (5)
 Aceste impurităţi posedă adesea efecte nedorite
farmacologic sau toxicologic, dar pot avea si beneficii
care la administrarea lor pot compensa. Compoziţia
impurităţilor ne permite să tragem concluzii în ceea ce
priveşte procesul de fabricaţie a produselor şi falsificarea
acestora, care este din ce în ce răspândită în toate ţările
din lume, prin urmare, este necesar a controla cu
stricteţe calitatea produselor farmaceutice şi a determina
concentraţia de impurităţi în toate etapele producţiei,
de la materiile prime la produsul finit.
SURSE DE IMPURIFICARE (1)
 Impurităţile pot proveni din
diverse surse. Sursa cea mai
evidentă de impurificare este
sinteza, caz în care
intermediarii din substanţa
activă pot constitui impurităţi
sau pot să devină o sursă de
alte impurităţi care rezultă din
acestea.
 Orice impuritate prezentă în materia primă
este posibil a se regăsi în substanţa activă
de interes. În plus, impurităţile care se
referă la substanţele inerte (excipienţii) şi
solvenţii utilizaţi în timpul sintezei trebuie
să fie, de asemenea, luaţi în considerare.
Impurităţile pot fi produse în timpul
diferitelor etape ale formulării produsului
medicamentos.
 Există posibilitatea ca aceste impurităţi să
fie prezente în produsul medicamentos
final. Potenţialii produsi de reacţie care au
legătură cu aceste impurităţi trebuie să fie,
de asemenea, evaluati.
Surse de impurificare (2)
 Impurităţile din produsele

medicamentoase pot proveni nu numai din
substanţa medicamentoasă sau din
substanţele inerte folosite pentru
formularea unui produs medicamentos, ele
pot fi introduse în produsul medicamentos
în timpul procesului de formulare sau în
urma contactului cu ambalajul.
Surse de impurităţi organice (1)
 Impurităţi organice pot apărea în timpul
procesului de fabricaţie şi/sau la depozitarea
substanţei medicamentoase. Ele sunt derivate
din procesele de sinteză şi din reacţiile de
degradare a substanţelor medicamentoase şi
produselor medicamentoase. Impurităţile
rezultate din procesul de sinteză pot proveni din
materiile prime, intermediarii, reactivii,
liganzii şi catalizatorii utilizaţi în sinteza
chimică, precum şi din produşii secundari
rezultaţi în urma reacţiei chimice de sinteză.
Surse de impurităţi organice (2)
 Produsii de degradare se obţin în urma

degradării chimice a substanţelor
medicamentoase şi a produselor
medicamentoase în funcţie de condiţiile de
depozitare sau solicitare. Acestea pot fi
identificate sau neidentificate, volatile sau
non-volatile, şi pot să includă următoarele
tipuri de impurităţi:
 Impurităţi provenind din procese de
sinteză a substanţei medicamentoase
 Impurităţi rezultate în urma degradării
substanţei medicamentoase
Impurităţi provenind din procese de
sinteză a substanţei medicamentoase
 Entităţile chimice, altele decât substanţa
medicamentoasă, care sunt implicate sau
produse în procesul de sinteză pot ajunge în
substanţa medicamentoasă finală sub formă de
urme de impurităţi. Aceste entităţi chimice includ
materii prime, produse intermediare, solvenţi,
reactivi chimici, catalizatori, produse secundare,
impurităţi prezente în materialele de bază şi
entităţi chimice formate din aceste impurităţi (în
special a celor implicate în ultimele etape de
sinteză).
Materiile prime şi produsii
intermediari
 Materiile prime şi produsii intermediari
sunt structurile chimice folosite pentru a
construi forma finală a unei molecule de
substanţă medicamentoasă. Materiile
prime nereacţionate şi produsii
intermediari, în special cei implicati în
ultimele etape ale sintezei, pot supravieţui
procesului de sinteză şi purificare şi apar
în produsul final sub formă de impurităţi.
Impurităţile din materiile prime
 Impurităţile prezente în materiile prime ar putea

urma aceeaşi cale de reacţie ca şi materialul de
bază în sine, iar produşii de reacţie pot duce la
formarea de impuritati in produsul final.
 Cunoaşterea impurităţilor din materiile prime de
bază ajută la identificarea impurităţilor prezente
în produsul final şi la înţelegerea mecanismelor
de formare a acestor impurităţi.
Reactivi, liganzi şi
catalizatori:
 Aceste substanţe chimice sunt mai rar
întâlnite în API-uri; cu toate acestea, în
unele cazuri, ele pot constitui o problemă
ca impurităţi.
 Reactivii chimici, liganzii şi catalizatorii
utilizaţi în sinteza unei substanţe
medicamentoase pot fi regăsite în
produsele finale ca impurităţi sub formă de
urme.
Produşi secundari de sinteză
 Selectivitatea unei reacţii chimice este
rareori de 100%, iar reacţiile secundare
sunt frecvente în timpul sintezei de
substanţe medicamentoase. Produşii
secundari sunt printre cele mai comune
impurităţi de proces.
Produsi „over-reaction”:
 În multe cazuri etapele precedente sau
cele finale ale sintezei nu sunt suficient de
selective şi reactivii atacă si produsul
intermediar/ produsii intermediari.
Impurităţi provenite de la
solvenţi utilizaţi în reacţie
 De exemplu, clorura de metilen, care este
adesea folosită ca solvent într-o reacţie Friedel-
Craft de acilare a benzenului sau a derivaţilor de
fenil poate constitui o sursă de impurităţi.
Impurităţile din solvenţi pot fi, de asemenea, o
sursă de impurităţi. De exemplu, 2-
hidroxitetrahidrofuran este o impuritate în
tetrahidrofuran, care este adesea folosit ca
solvent al reactivului Grignard .
Impurităţi rezultate în urma degradării
substanţei medicamentoase
 Impurităţile pot fi, de asemenea, formate
în urma degradării produsului final, în
timpul procesului de fabricaţie.
 Produsele de degradare care rezultă din
depozitarea sau formularea diferitelor
forme dozate sau datorită „îmbătrânirii”
produselor sunt impurităţi comune în
medicamente.
Impurităţi enantiomerice (1)
 Activitatea biologică a substanţelor chirale
de multe ori depinde de stereochimia lor,
deoarece organismul viu este un mediu
chiral. Un procent mare de compuşi
farmaceutici comerciali şi experimentali
sunt enantiomeri şi mulţi dintre ei prezintă
diferenţe semnificative de enantio-
selectivitate în farmacocinetica şi
farmacodinamia lor.
Impurităţi enantiomerice (2)
 Importanţa chiralităţii medicamentelor a fost
recunoscută de mult timp, iar consecinţa utilizării
lor ca racemi sau enantiomeri a fost discutată
frecvent în literatura de specialitate. Cu o
creştere evidentă a problemelor legate de
stereoselectivitate în acţiunea medicamentelor,
cromatografia chirală a devenit un instrument
important în analiza lor. Mari eforturi au fost
dedicate dezvoltării unei metodologii mai bune
pentru cromatografia enantioselectivă în ultimele
două decenii.
METODE DE DETECTARE
 Profilul impurificării substanţelor
medicamentoase şi formularea medicamentelor
începe cu detectarea impurităţilor. Metodele cea
mai frecvent utilizate pentru aceasta sunt
cromatografia în strat subţire (TLC),
cromatografia cu lichide de înaltă performanţă
(HPLC), dar în cazul materialelor volatile, stabile
termic, gaz cromatografia (GC), joacă, de
asemenea, un rol important.
METODE DE DETECTARE
 Alte tehnici cromatografice si
electroforetice, cum ar fi cromatografia cu
fluide supercritice, electroforeza capilară şi
electrocromatografia capilară pot fi, de
asemenea, utilizate. Spectroscopia de
masă (MS) şi rezonanţa magnetică
nucleară de înaltă rezoluţie (RMN) pot
contribui, de asemenea, la detectarea
impurităţilor.
METODE DE CARACTERIZARE
 Metode spectroscopice
Următoarele tehnici spectroscopice de măsurare au fost
utilizate pentru caracterizarea impurităţilor; cele mai
multe dintre acestea sunt foarte utile ca detectori pentru
metodele cromatografice:
 Ultraviolet (UV)
 Infraroşu (IR)
 Spectroscopia Raman
 Spectrometria de masă (MS)
 Rezonanţa magnetică nucleară (RMN)
Spectrometria în ultraviolet (UV)
 Spectrofotometria în ultraviolet (UV) la o
singură lungime de undă furnizează o
selectivitate minimă a analizei; cu toate
acestea, datorită accesibilităţii detectorilor
câmpului de diode se pot obţine simultan
suficiente informaţii, la diferite lungimi de
undă, pentru a asigura o mai mare
fiabilitate.
Spectrometria în infraroşu (IR)
 Spectrofotometria în infraroşu (IR) oferă
informaţii specifice privind unele grupări
funcţionale care oferă selectivitate şi
permit cuantificarea. Cu toate acestea,
datorită nivelul scăzut de detectabilitate,
este dificil. Acest lucru necesită abordări
mai complexe care sunt, în general, un
factor de descurajare pentru analişti.
Spectroscopia Raman
 Spectroscopia Raman se bazează pe
măsurarea radiaţiilor electromagnetice
difuze care rezultă din iradierea materiei.
Concret, atunci când un material este
iradiat cu o sursă de lumină
monocromatică puternică (de exemplu:
laser), o cantitate mică de radiaţii este
difuzată la o lungime de undă diferită.
 . Există această diferenţă în energia
vibraţională dintre fasciculul dispersat şi
fasciculul incident care este măsurat.
Spectroscopia Raman este considerată
complementară spectroscopiei IR, cele
două tehnici oferind o imagine completă
vibraţională asupra materialului.
Spectrometria de masă
 Spectrometria de masă a avut un impact
semnificativ asupra procesului de dezvoltare
farmaceutică în ultimele decenii. Progresele în
proiectarea şi eficienţa interfeţelor care
conectează direct tehnicile de separare cu
spectrometrele de masă au acordat noi
oportunităţi pentru monitorizarea, caracterizarea
şi cuantificarea substanţelor active ca atare cat
şi din formele farmaceutice.
Spectrometria de masă
 Dotată cu o specificitate analitică şi o
sensibilitate excepţionale, spectrometria
de masă reduce semnificativ timpul ciclului
metodei de dezvoltare cromatografică,
validarea şi analiza probei.
Rezonanţa magnetică nucleară
 RMN are capacitatea de a furniza
informaţii cu privire la structura şi
stereochimia moleculei de interes
constituind o metodă de analiză utilă în
elucidarea structurii. Din păcate, RMN a
avut în mod tradiţional o sensibilitate
limitată în comparaţie cu alte tehnici
analitice.
METODE DE IZOLARE
 Metodele de izolare includ atât metode
cromatografice dar şi metode non-
cromatografice. La început ar trebui
încercate metodele simple, deoarece
acest lucru poate duce la economii
considerabile în timp şi pot produce o
cantitate mai mare de informatii cu o mai
mare uşurinţă.
METODE DE IZOLARE
 Pentru izolarea unui compus dat dintr-un
amestec complex, metodele
cromatografice utilizate pentru separarea
de impurităţi în determinările analitice
sunt metode de primă alegere, care sunt
corespunzător modificate în scopul izolării
impurităţilor în cazul în care o fracţiune
adecvată este colectată.
METODE DE IZOLARE
 Extracţia fazei solide
 Extracţia lichid-lichid
 Extracţia accelerată a solventului
 Cromatografia în strat subţire (TLC)
 Cromatografia în fază gazoasă (GC)
 Cromatografie cu lichide de înaltă presiune
(HPLC)
 Electroforeza capilară (CE)
METODE DE SEPARARE (1)
Următoarele metode pot fi utilizate pentru
separarea impurităţilor şi a produşilor de
degradare:
 Electroforeza capilară (CE)
 Separarea chirală
 Gaz-cromatografia (GC)
 Cromatografia lichidă de înaltă performanţă
(HPLC)
 Cromatografia cu fluide supercritice (SFC)
 Cromatografia în strat subţire (TLC)
METODE DE SEPARARE (2)
 Natura şi complexitatea componentei ce
trebuie separată determină ce metodă ar
trebui utilizată. Scopul principal al unei
metode de separare bune este rezoluţia
tuturor impurităţilor de interes. Un rezumat
al avantajelor metodelor amintite mai sus
este dat aici pentru a oferi o scurtă trecere
în revistă a utilizării lor potenţiale.
Electroforeza capilară (1)
 Electroforeza capilară este o tehnică
eficientă în situaţiile în care avem de-a
face cu cantităţi foarte mici de probă şi o
înaltă rezoluţie este esenţială.
Reproductibilitatea sa relativ mică este
principala dificultate a acestei proceduri.
 Electroforeza este o metodă fizică de
analiză, care se bazează pe migrarea
particulelor încărcate electric, dizolvate
sau dispersate într-o soluţie de electroliti şi
supuse acţiunii unui câmp electric.
 Mobilitatea electroforetică a unei particule
este viteza de deplasare în metri pe
secundă a particulei supuse acţiunii unui
câmp electric de un volt pe metru şi se
exprimă în metri pătraţi pe volt şi pe
secundă (m2 ∙ V-1∙ s-1). Submultiplul
curent folosit este centimetrul pătrat pe
volt şi pe secundă (cm2 ∙ V-1∙ s-1).
Separarea chirală (1)
 Proprietăţile stereochimice ale medicamentelor
chirale au fost în multe cazuri factorul de control
privind activitatea acestora. Un enantiomer
poate avea o funcţie biologică. Alţii pot fi inactivi
sau avea o altă funcţionalitate care ar putea
avea efecte secundare. În unele cazuri, un
izomer optic poate fi dăunător. FDA impune
producătorilor de medicamente testarea
enantiomerilor individual pentru noile
medicamente pentru a le cunoaşte toxicitatea.
Separarea chirală (2)
 Cromatografia chirală reprezintă
separarea compuşilor enantiomerici.
Fazele lichide staţionare comune nu
posedă o selectivitate adecvată pentru
separarea enantiomerică. Adaosul
macromoleculelor de ciclodextrină
derivatizate la fazele fixe comune creează
coloane capilare care au capacitatea de a
separa numeroşi enantiomeri.
Gaz-cromatografia
 Gaz – cromatografia este o tehnică extrem
de utilă pentru cuantificare. Se poate oferi
rezoluţia dorită, selectivitate şi uşurinţa de
cuantificare. Principala sa limitare, însă,
este faptul că proba trebuie să fie volatilă
sau trebuie să devină volatilă prin
derivatizare. Această tehnică este foarte
practică pentru impurităţile organice
volatile (OVI).
Cromatografia de lichide de înaltă
presiune
 Cromatografia de lichide de înaltă presiune este

adesea menţionată ca cromatografie de lichide
de înaltă performanţă în zilele noastre. Ambii
termeni pot fi abreviaţi ca HPLC şi termenii pot fi
folosiţi alternativ. Aplicaţiile acestei tehnici foarte
eficiente au fost semnificativ extinse prin
utilizarea unei varietăţi de detectori, cum ar fi
fluorescenţa, electrometria, MS şi aşa mai
departe.
Cromatografia în strat subţire (TLC)
 Cromatografia în strat subţire (TLC) este una
dintre tehnicile de separare cele mai utilizate
datorită uşurinţei de utilizare, costului redus,
înaltei sensibilităţi, vitezei de separare, precum
capacităţii sale de a analiza simultan mai multe
probe. Ea a fost aplicată în disciplinele de
biochimie, toxicologie, farmacologie, ştiinţa
mediului şi în chimie. TLC poate fi utilizată
pentru separarea, izolarea, identificarea şi
cuantificarea componentelor într-un amestec.
STABILITATEA MEDICAMENTULUI
Conf. dr. Cosmin Rosca

Principii generale
• “Niciodată nu a existat ceva făcut de mâna
omului, care să fie atat de bine elaborat sau
atât de bine stabilit, încât să fie nedegradabil
odată cu trecerea timpului...
Thomas Cranmer
Principii generale- continuare
• Tot ce este făcut de mâinile omului – de la sublimul
Parthenon la uzualul milkshake este supus
degradării. Produsele farmaceutice nu fac excepție
de la această afirmație generală. Dacă există un
atribut relevant al calității unui produs
medicamentos care suferă modificări odată cu
timpul, evaluarea acestei modificări face obiectul
oamenilor de știință și a celor ce impun normele în
industria farmaceutică, cuantificând stabilitatea
produsului medicamentos și durata de viață propriu-
zisă(“durata vieții de pe raft”).
Principii generale- continuare
• Timpul în care produsele medicamentoase se degradează
variază puternic. Unele produse farmaceutice radioactive
trebuie folosite în interval de una-două zile. Alte produse
farmaceutice, pe de altă parte, dacă sunt depozitate și
condiționate corespunzător își mențin stabilitatea pentru un
deceniu sau chiar mai mult, deși în multe state, durata
maximă de viață pe care o va aproba o agenție de
reglementare a normelor este de cinci ani. (Această restricție
nu cauzează in general probleme, având în vedere că și pentru
produsele cu durată de viață de cinci ani este probabil ca
peste 95% din produs să fie vândut și folosit în treizeci de luni
de la fabricație, cu condiția ca toți cei implicați să asculte
prima regulă a depozitării: primul intrat, primul ieșit).
• Devreme ce evaluarea stabilității unui produs medicamentos
este foarte elaborată, nu se pune accentul pe testarea
organoleptică a produsului de către pacient. Astfel, guvernele
din mai multe părți ale lumii – în special din Vestul Europei,
America de Nord și Japonia – au decis că este necesară
instituirea obligatorie a testării stabilității datorită grijilor
ridicate de siguranța, eficacitatea și calitatea produsului
medicamentos. Totuși, trebuie să luăm în considerare că
diverse companii reputabile acordau atenție stabilității
medicamentelor și luau măsurile care se cuveneau înainte de
implicarea activă a guvernelor.
Inactivarea substanței medicamentoase
• Evident, pierderea substanței medicamentoase este de o
importanță majoră în studiile de stabilitate ale multor produse
farmaceutice. Din păcate, avem impresia că unii oameni iau in
considerare acest lucru doar când se gândesc la efectele
adverse ale stabilității produsului medicamentos. Acest lucru
este în mod evident neadevărat, iar pentru unele produse
inactivarea nu este factorul determinant al perioadei de
valabilitate. Totuși, este adevărat că pentru multe produse,
pierderea potenței este de o importanță majoră. În general,
privim orice produs care conține mai puțin de 90% din
cantitatea de substanță medicamentoasă menționată pe
prospect, ca fiind de calitate inacceptabilă.
Medicamentul în canalele de distribuție
• Nu este suficient să avem grijă de stabilitatea produsului
medicamentos numai prin calitatea substanței pure a
materialului proaspăt preparat, pe care îl privim cu încredere
în timp ce acesta așteaptă în depozit pentru distribuție, după
ce a fost scos din carantină de către Departamentul
Controlului Calității / Asigurării calității. Totuși, evaluarea
probelor, care au fost depozitate în condiții ideale în zonele de
depozitare pentru testarea stabilității ale fabricantului sunt de
valoare limitată. Probele reținute pentru testarea stabilității
nu sunt scăpate pe jos dintr-un camion; nu sunt lăsate în
soare într-un spațiu de încarcare; nici nu sunt lăsate în frig
puternic; Astfel, este destul de nepotrivit să ne așteptăm ca
probele de stabilitate să reflecte cu acuratețe intervalul de
stabilitate al produselor aflate în canalele de distribuție.
Medicamentul sub controlul pacientului
• Există motive temeinice să credem că, în multe cazuri,
condițiile în care pacienții păstrează medicamentele sunt
departe de a fi optime. La un anumit moment, autoritățile din
domeniu luau în considerare posibilitatea de a introduce
termene de valabilitate obligatorii, care să garanteze
eficacitatea, până când pacientul folosește ultima doză din
produs. Acum este general acceptat faptul că această idee nu
este fezabilă. Se cuvine, totuși, ca farmaciștii să își facă timp să
consilieze pacienții asupra modurilor adecvate de depozitare a
medicamentelor.
Stabilitatea in-vivo
• Ultimul aspect al stabilității care ne preocupă este
degradarea medicamentului in-vivo. Mai exact,
hidroliza medicamentului în condițiile scăzute de pH
din stomac pot fi foarte serioase. Răspunsul
tradițional la această problemă particulară este să
acoperim tabletele cu pelicule gastrorezistente. În
trecut, materialele folosite ca pelicule
gastrorezistente nu erau totdeauna eficiente.
Polimerii disponibili la ora actuală pentru peliculele
gastrorezistente sunt mult mai de încredere.
Cerințele instituțiilor care reglementează piața
farmaceutică
• În multe părți ale lumii, există cerințe în ceea ce
privește testarea stabilității, cerințe impuse de
instituțiile care reglementează piața farmaceutică.
Este totuși greșit să nu luăm în calcul aspectele
științifice particulare și să efectuăm doar acele teste
obligatorii. Într-adevăr există cazuri în care orice
producator, cu o adevărată înclinație către calitate, va
efectua teste de stabilitate care sunt cu mult peste
testele obligatorii.
Crearea unei baze de date care poate fi de folos
în formularea altor produse
• Datele obținute în evaluarea stabilității produsului X
în anul 1999 se pot dovedi a fi de folos când vom
începe dezvoltarea produsului Y, în anul 2003. Pot
exista situatii, deși probabil sunt rare, când se va
merita să continuăm testarea stabilității în perioada
de cercetare și dezvoltare a formulării unui produs
medicamentos, deși știm că acesta nu va fi
comercializat, doar pentru că suntem interesați de
stabilitatea unui nou excipient, pe care l-am introdus
în formulare.
Tipuri de degradare
• Degradarea chimică (reducere, oxidare, hidroliza
etc.) este des întâlnită. Cunoștințele de cinetică ne
pot fi de folos când avem de a face cu degradarea
chimică.
• Degradarea fizică poate fi cauzată de o varietate de
factori (de exemplu: impact, vibrație, abraziune,
fluctuații de temperatură precum înghețarea sau
topirea și fragmentarea).
Degradarea biologică(și mai ales
microbiologică).
• În America de N, Japonia și Europa de Vest, cei
mai întâlniți factori biologici care sunt
implicați în problemele de stabilitate sunt cei
microbiologici. Totuși, în unele părți ale lumii,
șobolanii, viermii, muștele și alte organisme
non-microbiologice pot fi responsabile pentru
problemele de stabilitate.
Cunoștințe științifice solide
• Nu mai este nevoie să precizam că testarea
stabilității produselor medicamentoase
necesită o cunoastere corespunzătoare a
formulării farmaceutice, evaluării, analizei și
statisticii. Din păcate, încă mai sunt companii
unde personalul cu o astfel de educație
corespunzătoare lipsește.
Cunoștințe la zi cu toate normele relevante ale Instituțiilor care
reglementează piața farmaceutică și cu standardele aplicate ale
Farmacopeei
• Reglementările oficiale și metodele standard de testare

continuă să evolueze. Astfel, este important ca cel puțin o
persoană din fiecare companie să fie însărcinată cu
responsabilitatea de a păstra documente la zi asupra datelor
de la Administrația Alimentului și Medicamentului(FDA) și
Convenția Farmacopeei Statelor Unite ale Americii(USP) sau
de la alte astfel de entități, pentru că ar putea avea un efect
semnificativ asupra design-ului, execuției, sau interpretării
testelor de stabilitate. Folosirea Forumului Farmacopeei,
jurnalul în care Convenția Farmacopeei Statelor Unite ale
Americii publică informații esențiale despre metode sau
monografii noi de testare, ar trebui să fie obligatorie în toate
companiile în care standardele USP sunt importante.
Comunicarea eficientă între stația pilot, producție, controlul
calității/evaluarea calității, reclamatii și diferite reglementări
• Pentru a avea un program de succes de

testare a stabilității, este important să existe o
comunicare clară, eficace și rapidă între toate
entitățile organizatorice dintr-o companie,
care pot furniza date folositoare în programul
de stabilitate.
Monitorizarea atentă a bugetului alocat
stabilității medicamentului
• Este surpinzător că unele companii nu au un buget
de stabilitate. Este și mai surprinzător să aflăm că
există oameni de știință care dezvoltă protocoalele
de stabilitate pe baza exclusivă a diferenței de preț.
Nu este ușor să elaborăm un mecanism pentru
evaluarea unui buget de stabilitate despre care
putem spune cu siguranță că ne va costa o sumă fixă
de bani. Totuși, deși suma estimată este relativă,
poate fi totuși foarte folositoare.
Abilitățile manageriale pentru a coordona
și optimiza programul
• Piatra de căpătâi a unui program de stabilitate
cost-eficienta de înaltă performanță o
constituie abilitățile manageriale care
promovează și coordonează abilitățile
personale și profesionale ale tuturor celor
implicați în program.
Perioada de conformitate, termenul de
valabilitate si data de expirare
• Perioada de conformitate a unui produs
medicamentos este definită de cele mai
vulnerabile calități dependente de timp. După
cum a fost indicat și mai devreme, pierderea
activității este pentru multe produse,
parametrul critic. În acele cazuri în care alte
atribute sunt mai vulnerabile, atributul în
cauză va defini perioada de conformitate.
Perioada de conformitate, termenul de
valabilitate si data de expirare
• Perioada de viață atribuită unui produs este egală sau mai
mică decât perioada de conformitate, fiind deobicei un număr
rotunjit convenabil.
• Data de expirare plasată pe eticheta oricărui lot indică data la

care ia sfârșit perioada de viață pentru fiecare lot. Astfel, dacă
produsul este depozitat conform instrucțiunilor de pe
etichetă, se așteaptă ca produsul în cauză sa își păstreze
valabilitatea până la acea dată.
Câteva strategii posibile pentru a îmbunătăți
termenul de valabilitate
• Din fericire, multe substanțe medicamentoase
și produse sunt inerent stabile și astfel, cu
puțină dificultate putem justifica o perioadă
de valabilitate de trei ani sau mai mult. Totuși,
există substanțe medicamentoase care sunt
mult mai supuse degradării și este nevoie de
multă muncă pentru a dezvolta un produs cu o
perioadă de viață comercial acceptabilă.
Oxidarea în soluție
• Reacțiile de oxidare sunt relativ rare în formele
farmaceutice, ca reacții principale. De cele mai multe
ori oxidarea duce la cantități mici de compuși de
degradare neidentificate. Când o reacție de oxidare
este una dintre reacțiile principale, atunci avem de-a
face cu o problemă serioasă, iar formularea poate
deveni destul de dificilă în acest caz. Exemple
notabile sunt constituite de produsele lichide cu
vitamina A.
Mecanisme de oxidare
• Oxidarea, după cum sugerează și numele, este o
interacțiune între substanța medicamentoasă, A și
oxigenul, iar reacția ar fi de tipul:
A + O2 -> produși
• În practică, complexarea metalelor grele (de ex. prin
folosirea EDTA-ului) este adesea folosită, devreme ce,
după cum am văzut și mai devreme, ionii metalici
acționează în detrimentul stabilității
medicamentului, în ceea ce privește situațiile
oxidative.
Antioxidanți
• Antioxidanții funcționează prin consumpția de
oxigen la o viteză mai mare decât viteza la care
substanțele medicamentoase reacționează cu
oxigenul; în astfel de cazuri aceștia vor proteja
substanțele medicamentoase până ce sunt
epuizați complet.
Cataliză, complexare, fotoliză
• Cataliza acidă și bazică constituie doar un exemplu
de cataliză. Când discutăm despre acest subiect,
totuși descompunerea indusă de metal este
preocuparea cercetătorului din industria
farmaceutică. Se pune un mare accent pe eliminarea
metalelor, mai ales în produsele parenterale,
deoarece și descompuneri infime ale urmelor de
metale pot cauza o schimbare a culorii, încât
produsul să devină nesatisfăcător. Exemple pentru
acest caz sunt injectabilele cu clorhidrat de tiamină și
cele cu acid ascorbic
Complexarea
• Este evident că în multe cazuri, medicamentele pot
contribui la reacții de complexare cu una sau mai
multe din substanțele unei forme farmaceutice.
Uneori aceste lucruri sunt intenționate -
biodisponibilitatea în anumite cazuri poate fi
îmbunătățită (Levy și Reuning, 1964; Newmark și
colab., 1970). În alte cazuri, stabilitatea unui
medicament este afectată favorabil de complexare,
deși în multe cazuri este afectată nefavorabil.
Agenții de complexare
• Cafeina și polivinilpirolidona erau cei mai întâlniți
agenți de complexare folosiți în farmaceutică pentru
o mare perioadă de timp. Recent, ciclodextrinele au
devenit foarte importante.
• Ciclodextrinele sunt agenți puternici de complexare,
studii numeroase fiind efectuate pe tema folosirii
acestora în solubilizarea și stabilizarea
medicamentelor.
Fotoliza
• Un mare accent în Codul de Bună-Practică din
1993 este pus pe stabilitatea în prezența
luminii, deși la acest moment, metodele de
testare nu sunt finalizate.
Stabilitatea pentru starea de agregare
solidă
• Stabilitatea medicamentelor din formele
farmaceutice solide este cea mai importantă,
devreme ce formele farmaceutice solide sunt
mai întâlnite decât alte forme și pentru că
primele probe clinice sunt de obicei efectuate
asupra acestui tip.
Interacțiuni ce implică o fază lichidă
• Uneori, o substanță activă sau un produs de descompunere dintr-o formă
farmaceutică solidă este lichid și poate interacționa cu alte ingrediente din
forma farmaceutică. Un exemplu tipic îl constituie cercetările efectuate de
Troup și Mitchner(1964) ce implică aspirina și fenilefrina. Autorii au arătat
că descompunerea fenilefrinei este direct proporțională cu formarea
acidului salicilic. Aceștia au arătat că descompunerea fenilefrinei este o
reacție de acetilare. Acest lucru poate fi privit din mai multe perspective.
Trebuie să existe umiditate pentru ca hidroliza aspirinei să aibă loc. Dacă
acidul salicilic este format prin interacțiunea aspirinei cu urme de apă,
atunci acidul acetic format poate reacționa cu fenilefrina (R(OH)3), care
pune din nou în liberate apa, astfel încât umiditatea nu joacă un rol
cantitativ în reacția globală. Cu alte cuvinte,
Interacțiuni ce implică o fază lichidă- continuare
• C6C4(OCOCH3) + H2O -> C6H4(OH)COOH +

CH3COOH
• CH3COOH + 1/3R(OH)3 -> 1/3 R(OCOCH3)3 +

H2O
• C6H4(OCOCH3) + 1/3R(OH)3 -> 1/3

R(OCOCH3)3
Cazuri de interacțiune a unui lichid cu un
medicament puțin solubil
• Există cazuri în care lichidele se află într-o formă farmaceutică
solidă. Un exemplu îl constituie pantenolul în comprimatele
de multivitamine. Aici se obișnuiește să se adsoarbă lichidul
pe un transportor solid, iar în cazul pantenolului este folosit
trisilicatul de magneziu. La temperaturi ridicate(și la
temperatura camerei sub presiune, deasemenea) pantenolul
va ieși din transportor și va veni în contact direct cu celelalte
solide. Dacă există potențiale de interacțiune, atunci se
recurge la tabletarea tristratificată(sau filmarea sub presiune).
În acest caz, lichidul încă va mai curge în stratul ce conține
reactantul, dar reacția va fi controlată prin difuzie.
Reacții prin intermediul fazei gazoase
• Câteodată presiunea de vapori a unui
medicament este suficient de ridicată, încât
poate interacționa cu alte substanțe prin
intermediul fazei de vapori. Un astfel de
exemplu este ibuprofenul(B). Acesta este un
acid Lewis și poate interacționa cu bazele
Lewis. Măsurile uzuale, cum ar fi
comprimatele tristratificate, nu funcționează
în acest caz, devreme ce reactantul va fi
prezent în faza gazoasă.
Reacții prin intermediul fazei gazoase-
continuare
• Dacă reacția cu alt medicament (D) este
• D + B -> descompunere
• atunci viteza reacției inițiale este dată de
• d{D}/dt = -kPB[D]A
unde {D} este densitatea de suprafață a D
molecule (număr de molecule pe cm2) la
momentul t, iar A este aria suprafeței
Fotoliza în stare solidă
• Nu exista un volum mare de muncă
sitematizat pe subiectul fotolizei solidelor.
Lachman și colab.(1961) au arătat de multe ori
că un comprimat solid se va descompune prin
descompunere fotolitică doar în zona de
suprafață, astfel încât o tabletă poate fi practic
neafectată în interior.
CARACTERISTICILE FIZICE ALE
SOLIDELOR
• Înainte să se discute despre stabilitatea
medicamentelor în starea solidă, este necesar
să se sublinieze câteva caracteristici ale
acestora. Este de ajuns să se menționeze că
solidele pot fi caracterizate ca fiind
(a)cristaline sau (b)amorfe. Solidele cristaline
sunt asociate cu aranjamentul Bravais, iar
solidele amorfe sunt solide care nu sunt
cristaline.
Polimorfismul
• Solidele anorganice(în special ionice) sunt
asociate uzual cu un (unul și doar unul) sistem
cristalin. Se știe, în general, că sarea de
bucătărie este cubică.
• Solidele organice, totuși, depinzând de faptul
cum sunt recristalizate pot apărea în mai
multe forme cristaline diferite(polimorfism).
Există două tipuri de polimorfism: enantiotrop
și monotrop.
PREFORMULAREA
• De-a lungul timpului, preformulările au evoluat - în special în anii
1950 și 1960 ca rezultatul unei schimbări în accentul pus pe dezvoltarea
produselor farmaceutice industriale. Până la mijlocul anilor 1950, accentul
principal în dezvoltarea produselor era pus pe dezvoltarea armonioasă a
formelor farmaceutice, considerațiile organoleptice dominând grijile (care
erau practic inexistente la acea vreme) conform cărora un colorant folosit
în formulare ar putea afecta stabilitatea sau biodisponibilitatea.
• De fapt, farmacocinetica și biofarmacia erau în stadiile lor incipiente

și în pofida faptului că stabilitatea era o grijă principală, majoritatea
metodologiilor analitice erau de așa natură încât chiar și descompunerea
primară avea loc fără a fi identificată.
Sincronizarea și obiectivele
preformulării
• Obiectivele programului sunt astfel
(1)stabilirea parametrilor fizico-chimici
necesari, (2)determinarea profilului de viteză
cinetică, (3) stabilirea caracteristicilor sale
fizice și (4) stabilirea compatibilității cu
excipienții uzuali.
Solubilitatea
• Un obiectiv important al eforturilor de
preformulare este de a concepe o metodă
pentru obținerea soluțiilor de substanță
medicamentoasă. Frecvent, medicamentul nu
este suficient de solubil în apă pentru a
permite concentrațiile dorite, de exemplu
pentru soluțiile injectabile. Solubilitățile sunt
determinate prin expunerea unui exces de
solid la lichidul în cauză și după ce graficul la
echilibru a fost trasat.
Predicția solubilității
• Este avantajos pentru o nouă substanță medicamentoasă să
se poată estima care este valoarea solubilității, înaintea
desfășurării experimentelor de dizolvare. Există mai multe
sisteme de predicție ale solubilității - și anume – cercetările
efectuate de Amidon și colab.(1974) și Yalkowsky și
colab.(1972, 1975). Ecuația lor, pentru solubilitatea p-
aminobenzoaților în solvenții polari și micști este un analog
bidimensional simplificat al ecuației Scatchard-Hildebrand și
se bazează pe produsul tensiunii interfaciale și pe aria de
suprafață moleculară a porțiunii hidrocarbonat a moleculei
Dizolvarea
• Importanța dizolvării este astfel încât(din considerații
biofarmaceutice) sunt folosite în Farmacopeea
Statelor Unite și este necesară pentru Aplicarea
pentru Noile Medicamente ale formelor
farmaceutice solide. Potrivit cercetărilor efectuate de
Noyes și Whitney(1897),
dm/dt = VdC / dt = -kA(S-C)
• unde m este masa nedizolvată, V este volumul de
lichid, t este timpul, k este așa-numita viteză
constantă de dizolvare intrinsecă(cm/s) și A este aria
suprafeței solidului dizolvat.
Solubilitatea polimorfelor metastabile
• Polimorfismul este un aspect important ale
proprietăților fizice ale substanțelor
medicamentoase. Una dintre caracteristicile
unei polimorfe metastabile este că sunt mai
solubile decât cele stabile.
Higroscopicitatea
• Higroscopicitatea este, desigur, o caracteristică
importantă a unei pulberi. Poate fi demonstrat
pentru un compus relativ solubil că
higroscopicitatea este corelată cu
solubilitatea(Carstensen, 1977, VanCampen și
colab. 1980), deși s-a demonstrat că entalpia
soluției joacă un rol important în ceea ce este
cunoscut drept “higroscopicitate”(VanCampen
și colab., 1983a,b,c).
Teste de compatibilitate
• Înainte de a testa prima formulare a unui nou
medicament, cele mai multe grupuri de
cercetare desfășoară teste de
compatibilitate(Carstensen și colab., 1964).
Principiul este de a descoperi rapoarte
rezonabile pentru amestecul substanță
medicamentoasă/excipient, pentru a vedea
care excipienți sunt cei potriviți pentru
medicament
Compatibilitatea cu recipientele de
condiționare
• Studiile asupra compatibilității pot include
deasemenea și compatibilitatea cu materialele
containerelor. Hourcade și colab.(1997), de
exemplu, au semnalat că granisetronul în
concentrații de 1mg/mL, când este păstrat în
seringi de polipropilenă era destul de stabil,
pe când diluțiile de 0.9% NaCl sau de 5%
glucoză au dus la o stabilitate de depozitare
nesatisfăcătoare.
.
Spectrometria de absorbţie UV-VIS în analiza

şi controlul medicamentelor
DOMENIUL SPECTRAL UV- VIS
• Spectrometria in UV- VIS se aplica in domeniul spectral

180- 1100 nm.
• Domeniul spectral UV- VIS este alcatuit din 3 zone
spectrale:
- ultravioletul apropiat, cuprins intre 185 si 400 nm;
- vizibilul, cuprins intre 400 si 700 nm
- infrarosul foarte apropiat, cuprins intre 700 si 1100 nm.
Determinarile spectrometrice in acest domeniu se
bazeaza pe fenomenul de absorbtie a radiatiilor cuprinse
in acest domeniu spectral de catre speciile chimice
analizate.
DOMENIUL SPECTRAL UV- VIS- continuare
Determinarile in acest domeniu au la baza masuratori de

absorbanta (sau transmitanta) cu ajutorul
spectrofotometrelor automatizate, inclusiv pentru analiza
multicomponent.
Unele spectrofotometre UV- VIS sunt utilizate ca
detectori ai mai multor analiti, din amestecuri cu mai
multe componente, dupa prealabila lor separare prin
cromatografie de lichide.
Spectrofotometrele UV- VIS disponibile in prezent
lucreaza intre 185 si 900 nm. Limita inferioara se opreste
la cc1 185 nm datorita aerului care devine opac sub
acesta limita.
ABSORBTIA LUMINII
- Producerea absorbtiei luminii se explica prin faptul ca in

UV- VIS radiatiile au o energie mai mare decat in IR
ceea ce duce la tranzitii electronice de pe anumite
niveluri (orbitali) pe altele.
- Tranzitiile electronice se suprapun peste tranzitiile
rotationale si peste cele vibrationale care sunt produse
de energii mai mici.
ΔE total= ΔE rotatie + ΔE vibratie + ΔE electronice
- La impactul unui foton asupra unei molecule izolate, se
modifica termenul E electronic ceea ce determina
variatia energiei mecanice totale.
ABSORBTIA LUMINII- continuare
- Compusii organici obisnuiti, inclusiv cei medicamentosi,

sunt formati din atomi usori, precum C, H, N, O, iar
tranzitiile care se observa pentru acesti compusi sunt
determinate de electronii implicati in legaturile σ si π si de
electronii n neparticipanti, care formeaza dublete
neimplicate in legaturi.
- In cursul acestor tranzitii se produc modificari ale polaritatii
legaturilor iar spectrele care se obtin pentru acesti compusi
se mai numesc si “spectre de transfer de sarcina”.
- In afara de tipurile de tranzitie mentionate mai sus exista si
tranzitii in care sunt implicati orbitalii moleculari d specifice
compusilor anorganici.
Din punctul de vedere al participarii sau neparticiparii

electronilor existenti intr-o molecula, la tranzitii electronice
se disting 4 tipuri de electroni:
1) invelis de electroni inchis, in care electronii nu sunt
implicati in legaturi chimice deoarece au energii de
excitare foarte mari; acesti electroni nu contribuie la
absorbtia in UV- VIS.
2) electroni de tip σ in legaturi covalente σ care au de
asemenea energii mari de excitare si deci nu contribuie la
absorbtii in UV- VIS;
3) electroni n, care se gasesc sub forma electronilor

neparticipanti, pot fi excitati cu radiatii UV- VIS si pot
contribui la absorbtii in acest domeniu spectral;
4) electroni π, situati pe orbitali π, in legaturile duble si
triple, fiind mai usor excitabili, ei fiind responsabili pentru
majoritatea spectrelor electronice.
PRODUCEREA CULORII. CROMOFORI.
SOLVATOCROMIE. DEPLASARI BATO SI
HIPSOCROME.
 La originea tranzitiilor electronice stau “gruparile
cromofore” care includ diverse tipuri de electroni.
 Daca o molecula contine mai multi cromofori separati
prin cel putin doua legaturi simple, se poate observa o
suprapunere a efectelor gruparilor individuale.
 Este important de precizat ca atat pozitia, cat si
intensitatea si chiar forma benzilor de absorbtie ale
compusilor in solutie sunt influentate de natura
solventului. Procesul acesta se numeste “solvatocromie”
iar modificarile mentionate sunt datorate interactiunilor
analit- solvent.
EFECTUL HIPSOCROMIC SI EFECTUL
BATOCROMIC
 Efectul hipsocromic consta in deplasarea benzilor de

absorbtie spre lungimi de unda mai mici.
 Efectul batocromic consta in deplasarea benzilor de
absorbtie spre lungimi de unda mai mari.
SPECTROFOTOMETRIA UV- VIS
 Pentru inregistrarea spectrelor electronice se utilizeaza un

spectrofotometru UV- VIS care este compus dintr-o sursa
de radiatii, un sistem dispersiv combinat cu un
monocromator si un detector.
LEGEA FUNDAMENTALA A ABSORBTIEI
 In spectrometria de absorbtie in UV- VIS se masoara de

regula absorbanta care este proportionala cu concentratia
analitului, conform legii Lambert- Beer:
A=ε·b·c
In care:
A = absorbanta;; b = grosimea stratului de solutie (cm); c =
concentratia analitului determinat; ε = absorbanta molara.
INREGISTRAREA SPECTRELOR
 Este una din problemele de mare importanta in detectia si

dozarea substantelor medicamentoase.
 Inregistrarea spectrelor se poate face, fie prin reprezentarea
grafica a absorbantei in functie de lungimea de unda, fie a
transmitantei in functie de lungimea de unda.
 Aceasta inregistrare se face automat , datele experimentale
fiind inmagazinate in calculator, acesta avand programe de
prelucrare a datelor.
 Inregistrarea spectrelor in UV- VIS se face in solutiile
analitilor in solventi potriviti, iar alegerea solventului in
fiecare caz este o problema deosebita.
INREGISTRAREA SPECTRELOR- continuare
Spectrometria UV se poate utiliza si in studiul unor

procese chimice care se petrec in solutie. De
exemplu salicilatul de metil sufera in solutie apoasa
alcalina o reactie de hidroliza, din care rezulta acid
salicilic, iar cu exces de baza salicilatul alcalin
corespunzator.
TRATAREA REZULTATELOR ANALITICE
 Pentru tratarea (prelucrarea sau evaluarea) rezultatelor

analitice sunt necesare cateva cunostinte de analiza
statistica, care permit analistului sa intelega semnificatia
rezultatelor obtinute si pentru a ordona limitarile fiecarei
etape si tehnici de analiza.
 Analistul trebuie sa aiba propria lui intelegere cu privire la
felul rezultatelor pe care trebuie sa le raporteze.
Spectrometria IR in analiza si controlul

medicamentului
INTRODUCERE
• Infrarosul (IR) analitic grupeaza metode de identificare si

dozare (nedistructive) bazate pe absorbtia sau reflexia de
catre proba a radiatiilor electromagnetice cuprinse intre
0,78 µm (780 nm) si 1000 µm (1 mm) fiind subdivizat in IR
apropiat, IR mijlociu si IR indepartat.
• Regiunea fundamentala situata intre 2,5 si 15 µm este
regiunea care furnizeaza cele mai multe informatii privind
structura moleculara, majoritatea spectrometrelor fiind
limitate la masuratori in aceasta regiune.
• Spectrele de absorbtie in IR sunt spectre de vibratie ale
moleculelor. Atomii situati la cele doua extremitati ale unei
legaturi sunt supusi unei miscari de vibratie.
Prin absorbtie de energie, legatura chimica isi creste

nivelul energetic vibrational. Moleculele probei vor
absorbi energii din radiatia IR numai la anumite lungimi
de unda dand nastere in spectrul IR unor maxime de
absorbtie.
La lungimile de unda la care nu se absoarbe energie,
inregistratorul spectrometrului va inscrie linia zero a
spectrului.
Maximele de absorbtie in IR se manifesta in spectru ca
benzi (si nu ca linii) deoarece orice modificare energetica
vibrationala este insotita de regula de modificari
energetice rotationale si din acest motiv spectrele in IR
se mai numesc si spectre de vibratie – rotatie ale
moleculelor.
Fiecare maxim spectral este asociat unei vibratii

corespunzatoare unei anumite legaturi din molecula
probei, insa trebuie mentionat ca orice vibratie a
moleculei da nastere unui maxim de absorbtie intrucat
regulile de selectie fundamentale ale mecanicii cuantice
arata ca un maxim apare numai daca vibratia
corespunzatoare produce o modificare a distributiei de
sarcina (a marimii sau directiei momentului de dipol).
In absenta momentului de dipol permanent, cum este

cazul moleculelor simetrice, nu apar benzi de absorbtie in
IR. Legatura din acetilena nesubstituita nu se manifesta in
IR. In aceste cazuri se spune ca legatura este
transparenta in IR mediu sau inactiva.
Vibratiile pe care le executa o molecula in ansamblu, cu
pastrarea imobila a centrului sau de gravitatie, se numesc
vibratii normale sau fundamentale.
Cresterea numarului de benzi fata de numarul teoretic se

datoreaza:
1) armonicelor
2) benzilor de combinare
3) rezonantelor Fermi
Armonicele- bezi de intensitate mica care apar la un
numar de unda dublu fata de banda fundamentala.
Benzile de combinare- benzi de intensitate mica care apar
la numere de unda egale cu suma sau diferenta
numerelor de unda a doua vibratii fundamentale.
Rezonanta Fermi- reprezinta scindarea unei bezi

fundamentale atunci cand in imediata ei apropiere se
gaseste o armonica sau o banda de combinare.
Scaderea numarului real de benzi fata de cel teoretic se

datoreaza:
1) vibratiilor care nu produc modificari ale momentului de
dipol al moleculei
2) vibratiilor degenerate care dau benzi la acelasi numar
de unda
3) vibratiilor situate in afara domeniului IR uzual
 Frecventele de grup
Unele grupe de atomi, in special gruparile functionale din
chimia organica, prezinta in IR benzi de absorbtie
caracteristice, intense, situate la frecvente bine
determinate numite frecvente de grup sau caracteristice.
Grupele functionale se comporta ca si cum ar fi izolate
de restul moleculei desi aceasta influenteaza intr-o
masura mica pozitia benzilor de grup. Aceste mici
deplasari sunt frecvent utilizate in studiul structurii
compusilor organici.
Intensitatea foarte mare uneori a benzilor de grup este
rezultatul polaritatii crescute a gruparilor functionale
respective.
ASPECTE TEHNICE ALE SPECTROMETRIEI IN
IR
 In IR aparatura utilizata se subimparte in:

1) spectrometre cu transformata Fourier
2) analizoare specializate
3) spectrometre de tip dispersiv- pentru IR apropiat
Spectrometru cu transformare Fourier
 Radiatiile provenite de la o sursa lovesc o interfata

constituita dintr-un film semitransparent de germaniu
depus pe o lama de KBr. Acest dispozitiv permite
generarea a doua fascicule, unul dirijat spre o oglinda fixa,
celalalt spre o oglinda mobila care permite modificarea
distantei fata de interfata. Cele doua fascicule
recombinate pe aceeasi directie traverseaza proba inainte
de a ajunge la detectorul care masoara intensitatea
luminoasa globala.
Surse si detectori in IR
A. Surse luminoase
In IR sursele se prezinta fie sub forma unor filamente
groase, fie sub forma unor batoane subtiri cu lungimea de
3-4 cm formate dintr-un amestec de oxid de zirconiu si
pamanturi rare incalzite de o rezistenta interioara sau de o
bara de carbura de siliciu.
Aceste surse alimentate la o tensiune joasa, ajung la
1500ºC si, in conditiile lipsei unui invelis protector, ele
disipa o putere de ordinul sutelor de watt, emitand intr-un
domeniu larg cuprins intre vizibil si IR termic.
B. Materiale optice
Materialele optice utilizate in mod obisnuit in vizibil sau in IR
apropiat sunt in IR mediu opace.
Prismele monocromatoarelor aparatelor secventiale utilizate
in trecut erau confectionate din clorura de sodiu sau
bromura de potasiu si au fost inlocuite in aparatele moderne
de retele metalice a caror suprafata asigura reflexia
luminoasa.
Pentru peretii celulelor sau ferestrelor detectorilor se aleg
materiale cristalizate sau amorfe fiecare acoperind o
anumita plaja spectrala.
C. Detectori
In functie de tipul de aplicatie sau aparat se
utilizeaza ca detectori termistori, termocupluri sau
alte dispozitive asociate.
ANALIZA CALITATIVA IN IR
 Identificarea compusilor se poate realiza cu ajutorul

spectrotecilor generale sau a celor speciale propuse
de societati sau edituri.
 Pentru realizarea comparatiilor, spectrele arhivate
trebuie sa fie obtinute plecand de la compusi aflati in
aceeasi stare fizica cu cei supusi identificarii.
 Analiza calitativa consta in compararea matematica a
spectrului compusului necunoscut cu toate cele care
formeaza spectroteca considerata in vederea stabilirii
unui clasament al spectrelor cele mai asemanatoare.
Analiza calitativa in IR
 Analistul trebuie sa examineze cu atentie rezultatele si in

cazul schimbarii algoritmului de comparare acestea nu
trebuie sa difere.
 In lipsa unor spectre de referinta, interpretarea spectrelor
in IR urmareste punerea in evidenta a unor grupari
functionale, asocieri prin legaturi de hidrogen inter si
intramoleculare, configuratii sterice, etc.
Analiza cantitativa in IR
 Precizia cu care se masoara absorbanta si posibilitatile de

repliere a spectrelor constituie avantaje ale analizei
cantitative in IR.
 Metoda este frecvent utilizata, pe de o parte datorita
faptului ca in IR mediu gasirea intr-un spectru al unui
amestec a benzilor caracteristice compusului dozat este
relativ usoara, iar, pe de alta parte, exista la dispozitie
metode statistice de prelucrare a datelor.
Analiza cantitativa in IR mediu
 In cazul probelor solide, aceste sunt dispersate in

interiorul unui disc de KBr carora li se adauga un
standard intern in cantitati egale atat pentru standard
cat si pentru proba.
 Pentru lichide determinarea absorbantei se face in cuve
cu parcurs optic mic pentru a minimaliza absorbtia
proprie solventului in cazul in care solventul nu este
transparent in acest domeniu.
Analiza cantitativa in IR apropiat
 Aceasta metoda utilizeaza domeniul spectral situat intre 800

si 2700 nm. Benzile observate in acest domeniu sunt date nu
numai de tranzitiile electronice ci si de benzile de vibratie de
tipul armonicelor si bezilor de combinare.
 Benzile armonice sunt mai putin intense decat cele
corespunzatoare vibratiilor fundamentale si de aceea se
lucreaza in cuve cu parcursul optic de 1 cm si pe probe
nediluate.
 Chiar daca metodele de dozare in IR apropiat nu sunt
sensibile, intotdeauna ele sunt usor de utilizat.
APLICAŢII ALE METODELOR SPECTRALE ÎN
ANALIZA MEDICAMENTULUI
• Dezvoltarea continuã a industriei medicamentului a
impus o rapidã extindere a analizei substanţelor
medicamentoase din punct de vedere
spectrofotometric.
• Majoritatea substanţelor absorb radiaţii luminoase,
comportându-se diferit la anumite lungimi de undã.
• Analiza medicamentelor din punct de vedere al
spectrului lor la o anumitã lungime de undã se
realizeazã cu aparaturã specificã, fie
spectrofotometre în ultraviolet cu monocromator,
dublu monocromator, fie în domeniul infraroşu cu
spectrometre cu transformare Fourier.
Spectrofotometria în ultraviolet şi
vizibil
• Spectrometria în UV-VIS se aplicã în domeniul
spectral 180-1100 nm, fiind consideratã ca una din
metodele clasice de analizã a medicamentelor,
obţinându-se date importante pentru analiza
cantitativã a compuşilor organici medicamentoşi.
• AVANTAJELE METODEI : Este o metodã foarte
popularã deoarece este o tehnica de analizã simplã,
rapidã, relativ ieftinã, având o bazã teoreticã si
practicã foarte vastã, dovada fãcând-o studiile
ştiinţifice numeroase din ultimii ani.
vizibil
Domeniul spectral UV-VIS este alcãtuit din

3 zone spectrale şi anume:
Ultravioletul apropiat, cuprins între 185
nm şi 400 nm
Vizibilul, cuprins între 400 nm şi 700 nm
Infraroşul foarte apropiat, cuprins între
700 nm şi 1100 nm
Spectrofotometria în ultraviolet
şi vizibil
Principiul de bazã al determinãrilor
spectrofotometrice se bazeazã pe
fenomenul de absorbţie al radiaţiilor
cuprinse în acest domeniu spectral, de
cãtre speciile chimice.
 Absorbţia radiaţiilor luminoase au ca
rezultat promovarea electronilor de la o
stare fundamentalã la una excitatã
vizibil
• Compuşii organici obişnuiţi, inclusiv cei

medicamentoşi, sunt formaţi din atomi
uşori, precum C, H, N, O.
• Tranziţiile care se observã pentru aceşti
compuşi sunt determinate de electronii
implicaţi în legãturile σ şi п şi de electronii
n neparticipanţi, care formeazã dublete
neimplicate în legãturi.
TRANZIŢII ELECTRONICE
 Tranziţii σ→σ* - este necesarã o energie

mare şi astfel compuşii sunt transparenţi
în UV convenţional.
 Tranziţii n→ σ* - dau benzi de intensitate
medie, de tip alcool.
 Tranziţii n→п* - tranziţie întalnitã la
compuşii carbonilici.
 Tranziţia п→п* - acest tip de tranziţii
au loc în sistemele nesaturate,
corespunzându-le benzi de intensitate
mare.
GRUPÃRILE CROMOFORE
La originea tranziţiilor electronice stau grupãrile
cromofore care includ diverse tipuri de electroni.
Termenul „cromofor” a fost utilizat prima datã
pentru legãturile nesaturate între grupe de atomi,
esenţiale pentru producerea culorii, dar în timp,
studiile de absorbţie a radiaţiilor s-au extins în
regiunea ultraviolet iar termenul s-a generalizat,
incluzând toate grupãrile ce absorb în UV-VIS.
Exemple de cromofori, aparţinând unor grupãri cu
azot:
 aminã ( -NH2)
 nitro ( -NO2)
 nitrit ( -ONO)
 nitrozo ( - N=O)
Aparatura folositã în
spectrofotometria UV-VIS
Spectrele de absorbţie se obţin cu ajutorul

spectrofotometrelor.
Un spectrofotometru este un aparat capabil sã
izoleze radiaţia monocromaticã. Existã mai
multe tipuri de spectrofotometre comerciale,
disponibile în mai multe moduri :
spectrofotometre simple, cu un singur fascicul
spectrofotometre mai eficace şi mai sigure cu
douã fascicule
Spectrometru cu un singur fascicul
Modul de operare al spectrofotometrului cu un singur
fascicul constã în izolarea lungimii de undã prin
folosirea unei prisme, a oglinzilor auxiliare şi a unui
separator.
Spectrometru cu dublu fascicul
Utilizarea spectrofotometrului cu dublu

fascicul a reprezentat un salt important în
domeniul spectrometriei. Este considerat un
intrument avansat şi mult mai precis decât
precedentul sãu.
Spectrofotometrul cu dublu fascicul a fost
creat din nevoia de a monitoriza în mod
continuu lumina care strãbate mostra şi
pentru ca aceste modificãri sã poatã fi
stocate repetat.
Spectrometru cu dublu fascicul
Spectrofotoscopia în Infraroşu
• Infraroşul analitic (IR) este mai larg

decât cel UV-VIS şi se întinde de la 780
nm ( 0 ,78 μm) pânã la 300 μm, însã
pentru determinãri analitice se
utilizeazã un domeniu mai îngust,
cuprins între 2,5 μm şi 1,5 μm, ceea ce
corespunde la aproximativ 4000 cm -1
la 650 cm -1.
Spectrofotoscopia în Infraroşu
(continuare)
• Infraroşul grupeazã metode de identificare şi
dozare, metode nedistructive, bazate pe
absorbţia sau reflexia de cãtre probã a
radiaţiilor electromagnetice cuprinse în
domeniul dat, fiind subdivizat în IR apropiat,
IR mijlociu şi IR îndepãrtat.
• Spectrofotometria în IR este utilizatã mai
ales pentru identificarea substanţelor
organice, inclusiv cele medicamentoase, fãrã
distrugerea integritãţii moleculelor şi mai
puţin pentru dozare.
VIBRAŢII MOLECULARE ÎN
SPECTROFOTOMETRIA IR
•Spectrele de
absorbţie în IR sunt
spectre de vibraţie ale
moleculelor. Se ştie cã
atomii situaţi la cele
douã extremitãţi ale
unei legãturi sunt
supuşi unei mişcãri de
vibraţie, unul în raport
cu celãlalt.
•Existã douã tipuri de
moduri de îndoire (sau
deformare), şi anume:
•(A) Sub suprafaţa
planului şi
perpendicular pe el
desemnat cu semnul
(+), şi
•(B) Deasupra
suprafeţei planului şi
perpendicular pe el
reprezentat de semnul
(-).
APARATURA FOLOSITÃ ÎN
SPECTROFOTOMETRIA IR
•Spectrometria IR cu
transformare Fourier
aduce avantajul unei Spectrofotometru cu transformare Fourier
creşteri importante a
sensibilitãţii, precum
şi o îmbunãtãţire
apreciabilã a rezoluţiei
şi a vitezei de achiziţie
a rezultatelor, un
spectru de acest tip
putând fi obţinut într-
un timp mai mic de o
secundã. În aceastã
tehnicã nu se
utilizeazã componente
dispersive, fiind
detectate şi mãsurate
simultan toate
lungimile de undã.
Aplicaţiile spectrofotometriei în UV-
VIS şi IR
• Complementare sub aspectul analizei
structurale, spectroscopia de absorbţie în
UV-VIS şi IR sunt considerate în controlul de
medicamente ca fiind metode de identificare
şi apreciere a puritãţii substanţelor
medicamentoase, bazate pe compararea cu
spectrele substanţelor de referinţã.
• Detaliile structurale pot fi foarte bine
evidenţiate prin aceste douã tipuri de
spectroscopii, cum ar fi cele de configuraţie,
punerea în evidenţã a legãturilor de hidrogen
intramoleculare.
Aplicaţii ale spectroscopiei UV –VIS în
analiza cantitativã farmaceuticã
 Metodele farmaceutice se bazeazã foarte mult pe simpla analizã

prin spectrofotometria UV-VIS pentru a determina substanţele
active în formulãri.
Furosemid sub formã de tabletã

 Un exemplu tipic al unei testãri de tabletã simplã este analiza
tabletelor de furosemid:
 Pudra de tabletã conţinând 0.25 g furosemid este amestecatã cu
300ml de NaOH 0.1 M pentru a extrage furosemid acid
 Extractul este apoi completat pânã la 500 ml cu NaOH 0.1 M.
 O porţiune din extract este filtratã şi 5 ml din filtrat se completeazã
pânã la 250 ml cu NaOH 0.1 M.
 Absorbtia extractului diluat este mãsuratã la 271 nm.
Aplicaţii ale spectroscopiei IR în analiza
medicamentului
Ultimele versiuni ale Farmacopeei Britanice (FB) şi
Farmacopeei Statelor Unite (FSU) conţin spectrul IR
complet al unor astfel de substanţe farmaceutice
pure care sunt incluse în mod esenţial în compendiul
oficial respectiv.
Aceste spectre IR autentice sunt folosite în
Laboratoare de Asigurare a Calitãţii, în verificarea
puritãţii medicamentelor comerciale disponibile
înainte de a le folosi în formulãri variate.
Spectrofotometria IR oferã o metodã pentru
caracterizarea formelor polimorfe ale
medicamentelor. Existenţa polimorfilor are o legãturã
importantã asupra biodisponibilitãţii medicamentului,
asupra procesãrii chimice a materialului în timpul
fabricãrii.
Aplicaţii ale spectrofotometriei
infraroşii apropiate în analiza
medicamentului
Determinarea mãrimii particulelor
în Farmacopeea Statelor Unite
(FSU) - gradarea aspirinei
 S-a descoperit cã existã o
relaţie liniarã între absorbţia
IRA şi mãrimea particulei. IRA
poate oferi moduri rapide
pentru determinarea mãrimii
particulelor. Figura din dreapta
aratã efectul mãrimii
particulelor asupra spectrelor
IRA a FSU în gradarea
aspirinei; absorbţia mostrei
creşte cu descreşterea mãrimii
particulei.
Se constatã cã spectrofotometria în ultraviolet-
vizibil este o metodã standard pentru determinarea
proprietãţilor fizico-chimice ale moleculelor de
medicamente, prioritara formulãrii şi foarte utilã
pentru mãsurarea repartizãrii lor în formulãri.
 Spectrofotometria UV este folositã ca metodã de
rutinã pentru a monitoriza in vitro ingredienţii activi
din formulãri.
De asemenea, referitor la spectrofotometria în
infraroşu, se poate observa cã o altã metodã non-
distructivã este cea din infraroşul apropiat (IRA).
Spectroscopia IR oferã a dovadã de „ identitate ”
mult mai caracteristicã, validã şi calificatã decât
prin compararea oricãror altor proprietãţi fizice.
VALIDAREA
METODELOR DE
ANALIZĂ
1
Validarea unei metode analitice, conform
Farmacopeei Statelor Unite ale Americii 28, este procesul
prin care se stabilește prin studii de laborator, dacă acea
metodă îndeplinește condițiile pentru aplicațiile
analitice pentru care a fost pusă la punct.
Validarea este așadar, o etapă importantă în

determinarea reproductibilității și siguranţei metodei,
deoarece poate confirma dacă metoda este potrivită
pentru a fi utilizată pentru un anumit sistem.
2
În laboratoarele de analiză, validarea are la bază
standarde, cum ar fi:
•Bunele practici de producţie (Good Manufacturing Practices -
GMP)
•Bunele practici de laborator (Good Laboratory Practices - GLP)
•Bunele practici clinice (Good Clinical Practices - GCP) etc.
Alte reguli pentru validare sunt stabilite de:
•Organizația Internațională a Standardelor (ISO) în seriile 9000
și 17025
•Normele Europene (EN 45001)
•Farmacopeea Statelor Unite ale Americii (United States
Pharmacopoeia - USP)
•Agenția Alimentelor și Medicamentului (Food and Drug
Administration - FDA)
•Agenția pentru Protecția Mediului (Environmental Protection
Agency - EPA).
3
Este important de precizat că la ora actuală nu există un
consens în ceea ce priveşte diferitele documente de
reglementare internaţională (ISO, ICH, Afnor, Sanco, FDA, ANM,
Conferinţa de la Washington) pentru definirea criteriilor care
trebuie testate în faza de validare.
De exemplu criteriul de liniaritate este prezentat diferit
de la un document la altul, în cazul în care acesta apare printre
criterii.
Acelaşi lucru se întâmplă pentru exactitatea mediei care
poate fi confundată cu exactitatea în unele documente.
Ca o paranteză, în limba română confuzia este foarte
uşoară, datorită faptului că pentru termenii din limba engleză şi
franceză (trueness/justesse şi accuracy/exactitude) există un
singur cuvânt românesc - exactitate.
De aceea s-a propus pentru trueness echivalentul
exactitatea mediei pentru că se referă la exactitatea dintre
media mai multor măsurători şi o valoare convenţională
adevărată. 4
Criterii de validare după Farmacopeea Europeană
Determinarea Determinarea
Teste pentru
principiului activ impurităţilor sau Teste farmaco-
Criterii limitele de
sau a produşilor produşilor de tehnice
impurităţi
finiţi degradare
Fidelitatea Da Da
Da Nu
(precizia)
Exactitatea Da Da
Nu Nu
(acurateţea)
Limita de Da Da
Nu Nu
detecţie
Limita de Da Da
Nu Nu
cuantificare
Da Da Da Da
Specificitatea
Intervalul de Da Da Da Da
validitate
Da Da Da
Liniaritatea Nu
Da Da Da Da
Robusteţea
5
Criterii de validare după Comunitatea Economică
Europeană (CEE)
METODA CRITERII DE VALIDARE
Identificarea/ detecţia − specificitatea

− specificitatea
Determinarea conţinutului de
− limita de detecţie
impurităţi
− limita de cuantificare
− specificitatea
− fidelitatea
− repetabilitatea
Determinarea conţinutului
− reproductibilitatea
(concentraţiei) sau a activităţii
− exactitatea
substanţei active
− liniaritatea
− intervalul de liniaritate
− sensibilitatea
6
Normele IUPAC menționează că validarea poate fi:
•Validare într-un singur laborator – atunci când se

verifică viabilitatea metodei înaintea unui studiu în
colaborare (între mai multe laboratoare) și asigură faptul
că metoda pusă la punct este utilizată corect.
•Validare completă – caracteristicile metodei au fost

verificate de multiple laboratoare, în colaborare.
7
SPECIFICITATEA / SELECTIVITATEA
În limbajul comun, termenii de specificitate şi
selectivitate sunt deseori interschimbabili.
O metodă este specifică dacă este adecvată pentru un
singur analit, în timp ce o metodă este selectivă dacă poate fi
utilizată pentru mai mulţi analiţi care pot fi însă diferenţiaţi
sau, cu alte cuvinte, reprezintă capacitatea unei metode de a
cuantifica cu acurateţe şi specific analitul sau analiţii în
prezenţa altor compuşi.
Selectivitatea implică capacitatea de a separa analitul de
produşii de degradare, metaboliţi (în cazul medicamentelor)
şi alţi compuşi prezenţi în probă.
În cazul medicamentelor, USP 28, defineşte
specificitatea ca fiind capacitatea de a analiza analitul în
prezenţa altor componenţi cum ar fi impurităţi, produşi de
degradare şi matricea. 8
IUPAC şi AOAC (Asociația Stiințifică Dedicată
Excelenței în Metode Analitice) utilizează termenul de
selectivitate mai mult decât cel de specificitate pentru
metodele care sunt complet selective, pe când USP, ICH
(Conferința Internațională De Armonizare A Cerințelor
Tehnice Pentru Înregistrarea Produselor Farmaceutice
de Uz Uman) şi FDA folosesc termenul specificitate.
9
În tehnicile cromatografice, selectivitatea metodei
poate fi dovedită printr-o bună separare între analit şi
alte componente (cum ar fi excipienţi, impurităţi,
produşi de degradare şi metaboliţii).
Rezoluţia de separare a analitului trebuie să fie de
1,5-2 ori mai mare decât a celorlalte componente.
Pentru a împiedica coeluţia altor substanţe,
trebuie să fie cercetată puritatea peak-ului analitului.
De exemplu, pentru a determina puritatea peak-
ului se apelează la spectrul UV-VIS .
10
Spectrul UV-VIS al analitului poate fi înregistrat la
mijlocul peak-ului sau pe pantele peak-ului.
11
Pentru punerea la punct a unei metode de analiză
într-un laborator de analiză al medicamentului,
selectivitatea poate fi cercetată foarte simplu prin
injectarea sau spotarea de etaloane sau martori
(blank).
Sistemul cromatografic studiat va trebui să
realizeze separarea analitului, iar puritatea şi
identificarea peak-ului analitului se va realiza prin
comparare cu peak-ul etalonului.
12
Peak-ul cromatografic poate fi considerat pur dacă
factorul de separare calculat la lungimi de undă diferite este
constant.
Compararea semnalelor la diferite lungimi de undă
poate fi utilizată pentru demonstrarea purităţii peak-urilor.
S-a propus utilizarea lăţimii peak-ului măsurată la mijlocul
înălţimii, precum şi simetria peak-ului.
Chiar dacă peak-urile analitului şi a etalonului sunt
identice, proba poate conţine o impuritate cu spectru
similar analitului.
Cele mai selective metode de analiză aplicate la probe
biologice sunt cele combinate:
 LC–UV;
 LC–MS;
 GC–MS;
 GC–FTIR. 13
LINIARITATEA
Liniaritatea reprezintă capacitatea metodei de a
produce rezultate direct sau indirect proporţionale cu
concentraţia analitului din probă pe un anumit interval
de concentraţii.
De obicei, liniaritatea este reprezentată printr-o
curbă de regresie liniară a valorii măsurate ca o funcţie a
creşterii concentraţiei analitului
Pe de altă parte, liniaritatea rezultatelor unei
proceduri de analiză reprezintă capacitatea acesteia de a
obţine rezultate direct proporţionale cu concentraţia
analitului din probă.
Criteriul de liniaritate se aplică pentru rezultatele
obţinute, adică pentru relaţia dintre concentraţia
calculată experimental pe baza funcţiei de răspuns şi cea
introdusă (calculată teoretic). 14
Liniaritatea funcţiei de răspuns poate fi evaluată
vizual de pe diagrama ce reprezintă modificarea
semnalului funcţie de conţinutul sau concentraţia
analitului.
Dacă există o relaţie liniară, testul trebuie să fie
evaluat prin metode statistice, de exemplu prin calculul
dreptei de regresie folosind metoda celor mai mici
pătrate.
În anumite cazuri, pentru a obţine liniaritatea
între răspuns şi concentraţia probei, datele
experimentale trebuie supuse unei transformări
matematice înainte de analiza lor prin regresie.
15
În urma analizei de regresie se vor calcula
parametri cum sunt: coeficientul de corelaţie (r),
coeficientul de regresie (r2), interceptul cu ordonata,
panta şi deviaţia standard a dreptei de regresie,
suma reziduală a pătratelor etc.
De asemenea, se va reprezenta grafic
dependenţa semnalului de concentraţia analitului
din probă.
Intervalul de linearitate ce trebuie cercetat
depinde de scopul metodei analitice şi se consideră
în general ±20% faţă de concentraţia ţintă, dar poate
ajunge până la 150% din concentraţia ţintă.
16
Pentru teste de puritate, intervalul în care
metoda trebuie să fie liniară cuprinde limita de
cuantificare şi 30% peste concentraţia ţintă.
Testele de stabilitate au un interval de 0–2% faţă
de concentraţia ţintă, iar cele de dizolvare ±20% faţă
de concentraţia ţintă
Pentru evaluarea liniarităţii sunt necesar minim
5 valori ale concentraţiei pentru cel puţin trei serii
de soluţii de substanţe standard de diferite
concentraţii (de regulă concentraţia de interes ± 20
până la 50% pentru valorile extreme de
concentraţie).
Pentru metodele TLC, curba de calibrare trebuie
obținută pentru fiecare placă ce va conține
etaloanele și probele necunoscute.
17
Metoda statistică cea mai utilizată pentru a găsi cea
mai bună corelare între curba de calibrare şi date
precum şi tipul de curbă de calibrare care oferă cea mai
bună corelare, este regresia liniară sau metoda celor mai
mici pătrate.
Pentru a compara două curbe de calibrare este
necesară măsurarea celei mai bune corelări a etalonului
la linie, în care scop se utilizează parametrii coeficientul
de corelaţie şi eroarea standard a regresiei.
Coeficientul de corelaţie, este o măsură a asocierii
liniare dintre două variabile, cu alte cuvinte a gradului în
care reprezentarea bivariată sub forma unei diagrame de
împrăştiere se apropie de o dreaptă.
18
Coeficientul de corelaţie ia valori intre -1 şi +1
inclusiv, cu semnificaţia de asociere pozitivă /
negativă după semnul coeficientului şi de lipsa de
asociere pentru rxy = 0.
O valoare de +1 indică o relaţie liniară perfectă
între semnalul analitic şi concentraţie cu semnalul
în creştere, iar o valoare -1 indică o relaţie liniară
perfectă cu semnalul analitic în scădere.
Coeficientul de corelaţie nu indică liniaritatea
dacă nu are o valoare ce depăşeşte r = 0,999.
Pentru valori mai mici trebuie calculaţi şi alţi
parametri, ca de exemplu testul ANOVA pentru
regresie.
Cea mai comună metodă de calibrare constă în
prepararea unor soluţii standard de concentraţie
cunoscută, ce acoperă domeniul de concentraţie în
care se află proba de analizat. 19
EXACTITATEA MEDIEI
(BIAS = EROARE SISTEMATICĂ)
Exactitatea mediei unei proceduri analitice

exprimă îngustimea acordului între valoarea medie
obţinută dintr-o serie de măsurători şi o valoare care
este acceptată fie ca valoare convenţional adevărată,
fie ca valoarea acceptată (de exemplu, standard
internaţional, standard al farmacopeei).
20
PRECIZIA
Precizia exprimă îngustimea acordului (gradul
de dispersie, coeficientul de variaţie) dintre o serie de
măsurători care provine din mai multe serii ale
aceleiaşi probe omogene (rezultate independente) în
condiţii identice de lucru.
Precizia oferă date asupra erorilor
întâmplătoare şi nu are nici o legătură cu valoarea
adevărată. Deoarece toate măsurătorile conţin erori
întâmplătoare, rezultatul unei singure măsurători nu
poate fi acceptat ca valoare adevărată.
Pentru a prezice domeniul în care se găseşte
valoarea adevărată este necesară o estimare a acestei
erori, acest lucru făcându-se prin repetarea
măsurătorii de mai multe ori.
Din acest proces se obţin doi parametri
importanţi şi anume valoarea medie şi variabilitatea
măsurătorilor.
21
Cea mai utilizată modalitate de măsură a valorii
medii este media aritmetică, calculată utilizând formula:
n
_ ∑x i
x= i =1
(suma valorilor măsurătorilor raportată la numărul

total de măsurători).
Deoarece erorile întâmplătoare sunt distribuite

normal, modul comun de măsură a variabilităţii
(preciziei) este deviaţia (abaterea) standard (σ).
Valoarea deviaţiei (abaterii) standard se calculează
utilizând relația:
2
n
 
_
∑  x i− x

σ= i =1
n
22
Dacă setul de date este limitat, valoarea medie
este adesea aproximată ca valoare adevărată, fiind
necesară estimarea abaterii standard. În acest caz,
valoarea abaterii standard, notată cu SD, se calculează
cu formula:
2
n
 _

∑  x i − x

SD = i =1
n −1
Odată ce numărul de valori din setul de date

creşte, valoarea SD se va apropia de valoarea σ.
23
Un alt termen comun utilizat pentru a măsura
variabilitatea este coeficientul de variaţie (CV) sau
deviaţia standard relativă (RSD), care se exprimă ca
procent, conform formulei de mai jos:
SD SD
RSD = % RSD = ⋅100
_
x
sau _
x
Criteriul acceptat pentru valoarea abaterii

standard relative (RSD) în studiul preciziei metodei
este RSD ≤ 2% (n ≥ 6).
Precizia este importantă în mod particular atunci
când în analiză este implicată şi o etapă de pregătire a
probei.
24
Variabilitatea poate afecta exactitatea.
Se cunoaşte faptul că reproductibilitatea unei
analize descreşte disproporţional cu scăderea
concentraţiei.
Incertitudinea în analiza urmelor creşte
exponenţial comparativ cu componenţii majori şi
minori.
De la acest fapt pot apărea abateri în situaţiile în
care există etape de pregătire a probei.
Pe de altă parte, modul de pregătire a probei
rămâne un proces riguros care influenţează
majoritatea variabilităţilor.
25
Precizia caracterizează gradul de concordanţă a
rezultatelor analitice între ele, la aplicarea repetată a
metodei de analiză pe aceeaşi probă omogenă sau
eşantion pregătit pentru analiză în condiţii identice.
Precizia arată cât de aproape se află valorile
măsurate una faţă de alta pentru un număr de
măsurători în aceleaşi condiţii.
Normele elaborate de ICH (International
Conference of Harmonization) definesc precizia ca
fiind formată din 3 componente: repetabilitatea,
precizia intermediară şi reproductibilitatea.
26
Repetabilitatea: rezultatele independente sunt
obţinute folosind aceeaşi procedură, pe probe
identice, în acelaşi laborator, de către acelaşi
operator, utilizând acelaşi echipament şi într-un
interval scurt de timp.
Repetabilitatea analizei (precizia intra – probă)
se studiază utilizând un minim de 9 determinări
acoperind domeniul specific de concentraţie (de
exemplu 3 determinări la 3 valori ale concentraţiei),
sau un minim de 6 determinări la o valoare de 100%
din concentraţia soluţiei ce urmează a fi testate.
27
Precizia intermediară: rezultatele independente
sunt obţinute folosind aceeaşi procedură, pe probe
identice, în acelaşi laborator, de către diverşi
operatori, folosind echipamente diferite şi într-un
interval de timp dat.
Reproductibilitatea: rezultatele independente

sunt obţinute folosind aceeaşi procedură, pe probe
identice, în laboratoare diferite, de către diverşi
operatori şi folosind echipamente diferite.
28
ACURATEŢEA (EXACTITATEA)
Normele elaborate definesc acurateţea
(exactitatea) ca o caracteristică a apropierii
rezultatelor analitice de valoarea adevărată.
Exactitatea este o măsură a deviaţiei valorii
medii găsită prin analiză, faţă de valoarea adevărată.
Acurateţea se evaluează prin aplicarea metodei
de analiză studiată, la probe cu concentraţii
cunoscute.
La efectuarea acestor analize probele se
analizează faţă de soluţii etalon corespunzătoare sau
faţă de martori, pentru a se înlătura astfel efectul
interferenţelor.
29
O altă variantă este constituită de compararea
rezultatelor obţinute prin metoda nouă cu cele
obţinute printr-o metodă deja cunoscută, despre care
se ştie că prezintă acurateţe.
Pentru substanţe medicamentoase, testul de
acurateţe se efectuează frecvent prin adăugarea unei
cantităţi cunoscute din analit, prin cântărire sau prin
măsurarea unui volum de soluţie (analit dizolvat în
solvent), la soluţia placebo, astfel încât să se obţină
concentraţii cu valori în domeniul de detecţie al
analitului.
Pentru forme farmaceutice cum sunt
comprimatele, supozitoarele, cremele etc., acest fapt
poate însemna evaluarea potenţialelor interacţiuni
ale substanţei active cu excipienţii în soluţie.
30
Acest test evaluează specificitatea metodei în
prezenţa excipienţilor în condiţiile utilizate pentru
analiza acelui compus activ.
Se recomandă ca studiile de exactitate pentru
substanţe active sau diverse produse să se
efectueze la nivele de 80%, 100% şi 120% (un
interval de 80 – 120% sau chiar 75 – 125% din
concentraţia reală).
Aceste soluţii se utilizează pentru studiile de
acurateţe numite “amestecuri sintetice” sau
“preparate realizate în laborator”.
În cazul metodei de analiză prin adaos de
standard, concentraţia dispersată este în intervalul
50 – 150% din valoarea de interes şi se realizează
prin dispersarea concentraţiilor cunoscute de
analit în probe biologice (ser, plasmă etc.).
31
La fiecare nivel de concentraţie studiat se
evaluează probe replicate.
Valoarea deviaţiei standard relative (RSD) a
rezultatelor obţinute în urma calculului pe aceste
probe replicate vor furniza variaţia analizei sau
precizia metodei.
Valoarea medie reprezentată ca procent indică
exactitatea metodei.
Pentru evaluarea acurateţii se calculează
regăsirea în procente, calcule ce se fac pe baza
rezultatelor experimentale obţinute.
Intervalul în care se acceptă rezultatele testului
de regăsire este cuprins între 98 şi 102% sau 95 şi
105%. 32
Pentru probele biologice, regăsirea poate fi ± 20%
din concentraţia reală.
În cazul determinării unui analit aflat în urme,
criteriile de acceptare sunt cuprinse între 80 – 120%,
pentru mai mult de 100 ppb şi 60 – 100%, sub 100 ppb
146.
Pentru impurităţi, criteriile acceptate sunt ± 20%,
pentru o concentraţie a impurităţilor ≤ 0,5% şi de ±
10% pentru o concentraţie de impurităţi ≥ 0,5% 146.
Pentru a elimina posibilele erori ce pot apare pe
parcursul determinărilor, se va calcula media
valorilor obţinute.
33
Valorile acceptate în studiul acurateţii şi preciziei pentru
diferite concentraţii de analit
Concentraţia unităţi regăsirea precizia

analitului(%) medie (RSD %)
34
LIMITA DE DETECŢIE
Limita de detecţie (LD) reprezintă cantitatea

minimă dintr-un anumit component ce se poate pune
în evidenţă, faţă de o probă martor, cu o anumită
limită de încredere (în general 1%).
În metodele cromatografice estimarea LD se
efectuează pe baza evaluării raportului semnal/
zgomot de fond (linie de bază).
Pentru estimarea limitei de detecţie, în
general se consideră acceptabil un raport semnal /
zgomot de 3/1 sau 2/1.
35
Estimarea LD se mai poate face şi pe baza deviaţiei
standard şi a pantei dreptei de regresie şi se realizează utilizând
formula: 3 ⋅σ
LD =
P
unde σ reprezintă deviaţia standard a dreptei de regresie, iar P
reprezintă panta dreptei de regresie.
Pentru estimarea deviaţiei standard a dreptei de regresie se pot
utiliza mai multe metode:
 pe baza deviaţiei standard a probelor martor se măsoară
magnitudinea semnalului de fond pentru un număr mare de probe
martor şi se calculează deviaţia standard a valorilor obţinute;
 pe baza curbei de calibrare trebuie să se construiască şi să se
studieze o curbă de calibrare specifică folosind probe ce conţin
analitul într-un domeniu de concentraţie apropiat de limita de
detecţie.
36
LIMITA DE CUANTIFICARE (LQ)
Limita de cuantificare (LQ) reprezintă cantitatea

minimă dintr-un anumit component identificat ce se poate
cuantifica cu certitudine.
Estimarea LQ pe baza evaluării raportului
semnal /zgomot se realizează prin compararea
semnalelor măsurate pentru probe cu o concentraţie
scăzută şi cunoscută a analitului şi probe martor
urmată de stabilirea concentraţiei minime la care
analitul poate fi cuantificat cu fidelitate.
Pentru estimarea limitei de cuantificare, în
general se consideră acceptabil un raport semnal /
zgomot de 10/1.
37
Valoarea estimată trebuie să fie validată prin analize
independente a unui număr adecvat de probe la care se
cunoaşte faptul că sunt preparate astfel încât sa conţină
concentraţii aproape de limita de cuantificare.
În general, limita de cuantificare (LQ) se calculează

prin multiplicarea cu 3 a limitei de detecţie (LD):
LQ = 3 x LD
38
ROBUSTEŢEA ŞI STABILITATEA METODEI
Robusteţea unei metode analitice se defineşte prin

măsurarea capacităţii metodei de a rămâne neafectată de variaţii
mici, deliberate, ale unor parametri. De aceea, parametrul oferă o
indicaţie a reabilitării metodei pe parcursul utilizării.
Dacă măsurătorile sunt susceptibile de variaţii în ceea ce
priveşte condiţiile analitice, aceste condiţii trebuie să fie controlate
sau trebuie luate anumite măsuri de precauţie.
O consecinţă a robusteţei este aceea că se stabilesc o serie de
parametri de sistem pentru a ne asigura că validitatea procedeului
analitic se menţine ori de câte ori se utilizează.
Stabilitatea unei metode analitice reprezintă gradul de
reproductibilitate a rezultatelor obţinute pe aceeaşi probă, în
condiţii diferite, cum sunt: laboratoare diferite, analişti diferiţi,
aparatură diferită, diferite loturi de reactivi, zile diferite de lucru
etc. 39
În studiul robusteţii metodelor cromatografice pe
strat subţire trebuie studiată influenţa pe care o
manifestă următorii factori:
 temperatura;
 umiditatea;
 metoda de aplicare a spoturilor;
 forma şi mărimea spoturilor;
 compoziţia fazei mobile;
 pH-ul;
 tipul de strat subţire utilizat;
 volumul de probă aplicat;
 forma bacului;
 condiţiile de uscare a placilor.
40
Pentru metodele HPLC trebuie studiată influenţa
următorilor factori asupra robusteţii metodei:
 viteza de curgere a fazei mobile;

 temperatura în coloană;
 tipul de coloană cromatografică;
 volumul injectat;
 compoziţia faze mobile;
 pH;
 lungimea de undă de detecţie.
41
Pentru studii pe lichide biologice, trebuie cercetată
stabilitatea analitului în mediul biologic.
Trebuie cercetată o eventuală degradare în perioada
dintre recoltarea probei și analiză.
Instabilitatea analitului poate fi provocată de diverși
factori, precum: interacțiuni cu recipientul, aerul,
descompunerea termică, evaporarea componenților volatili sau
fotoliză.
Pentru a limita degradarea pot fi efectuate unele
prelucrări ale probei precum răcirea sau chiar congelarea
probei, păstrarea în loc ferit de lumină, adăugarea unor agenți
stabilizanți, ajustarea pH-ului, derivatizarea, utilizarea
inhibitorilor enzimatici.
42
Validarea metodelor analitice trebuie efectuată de
către toate laboratoarele de analiză și urmăreşte testarea
parametrilor principali ai validării pentru a asigura
acurateţea, precizia, specificitatea, reproductibilitatea şi
robusteţea metodei pentru intervalul de concentraţie în
care poate fi studiat analitul.
43

Cur Suri

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cur Suri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Calitatea medicamentului

Structura organizatorica a ANMDMR

Departamentul de materii prime si produse finite

-Analize fizico chimice - medicamente, forme farmaceutice si substante

-Servicii de inspectie privind regulile de buna practica de studii clinice

-Serviciul de primire a probelor si de certificare a acestora

-Serviciul de supraveghere a medicamentului si de alertare

-Serviciul de inspectie in unitatile de distributie en-gros

-Unitatile teritoriale de inspectie (UTI) →UTI fac inspectie in farmacii si

- elaboreaza farmacopeea romana si o armonizeaza la cea europeana

Analiza de buna practica de laborator se face in conform. cu :

-monografii din FRX sau FE (identificare, dozare , puritate)

Generalitati – carui tip de forma farmaceutica apartine calea de

Conditii tehnice – proprietati fizico-chimice (aspect, diametru,

Reguli pentru verificarea calitatii (conf FRX)

-Metode de analiza – control organoleptic

Prelevarea probelor (pentru determinari cantitative si calitative)

Proba trebuie sa reprezinte sub toate aspectele caracteristicile

Unitatile de produs se introduc in ambalaje primare sau secundare.

1.Produsele lichide, se omogenizeaza, in prealabil, prin

Daca lotul este repartizat in mai multe recipient se face

In procesul de prelevare a probelor se evita interactiunea intre produsul

Probele si contraprobele se introduce in flacoane (perfect uscate, etanse si

Probele si contraprobele se sigileaza si pe eticheta se specifica:

-se face din recipienti a.i.proba respectiva sa fie reprezentativa pentru

-conditiile sunt stabilite de producator conform legislatiei in vigoare

-2/3 din aceasta cantitate reprezinta proba si 1/3 contraproba, care se

-Se preleveaza o cantitate de substanta de analizat – proces verbal de

-Reactiile de identificare la masa de analizat – reactii calitative

-Masa de analizat este dotata cu reactivi necesari analizelor calitative

-Se preleveaza o cantitate de 3 ori mai mare decat cantitatea

-2/3 este destinata analizei si 1/3 reprezinta contraproba care se

-Se preleveaza o cantitate de 3 ori mai mare decat

Probele se eticheteaza, se sigileaza si pe eticheta se scrie:

- orice materie indiferent de origine (umana, animal, vegetala,

Substante de uz farmaceutic de calitate speciala

Medicamente imunologice : vaccinuri seruri, etc.

Principiile se bazeaza pe reglementari international si anume Organizarea

In Romania autoritatea care monitorizeaza BPL este ANM

7.Substante chimice testate (SCT)/referinta (SCR)

• Cromatografia este una dintre ramurile mari ale

3) deplasarea selectiva- caracteristica analitilor, care sunt

In functie de procesele care stau la baza separarilor

bi si trivalenti sau anioni precum hidroxil sau clorura cu

 Se poate face o clasificare a metodelor cromatografice si

 In functie de migrarea fazei mobile se disting:

 Exista o serie de notiuni teoretice general valabile ,

in cele doua faze exista un echilibru ce depinde de

Metodele cromatografice au devenit in prezent unele

 Sub aceasta denumire sunt descrise principalele metode

 In cromatografia de lichide de inalta performanta sunt

 Este tehnica cea mai utilizata in prezent pentru

 Aceasta tehnica se practica pe faze stationare de silicagel si

 Este cea mai utilizata dintre tehnicile cromatografice in faza lichida si se

 Regula de alegere a fazei mobile pentru cromatografia de

• In cromatografia pe faza inversa, faza stationara este

 Cromatografia în strat subţire = metoda fizico-chimică de

 Metoda cromatografică se bazează pe un proces de migrare

Un analit migrează în susul Compuşii amestecului sunt

Aspectul plăcilor şi al spoturilor

 Principala metodă de identificare

Modul de executare al cromatografiei

Substanţa Faza staţionară Faza mobilă Reactivul de Comentarii

Aprotinina Silicagel Tampon acetat Ninhidrină spray Rf şi culoarea spotului de