Student: Găvenea Diana-Elena

CLR, anul II, sem I

Plăcerea textului de Ronald Barthes

Textul de plăcere este un „Babel fericit”.1 Plăcerea lecturii vine evident de la anumite
rupturi, este asemănătoare „unei clipe de nesusținut, imposibile, pur românești, pe care
libertinul o gustă la capătul unei mașinațiuni îndrăznețe, punând să fie tăiată frânghia care îl
spânzură, în chiar clipa în care se desfată.”2
Barthes afirmă „ Iubesc textul pentru că el este pentru mine această specie rară de
limbaj din care orice scenă, orice logomachie e absentă. Textul nu e niciodată un dialog, nu e
niciun risc de înșelăciune, de agresiune, de șantaj, nici o rivalitate de idiolecte; manifestă
natura asocială a plăcerii.”3 „Plăcerea textului este acel moment în care corpul meu își va
urma propriile idei, căci corpul meu nu are aceleași idei ca mine.” 4 spune Barthes.
Perversitatea scriitorului, plăcerea lui de a scrie este fără funcție, dubla și tripla perversitate a
criticului și a cititorului său, la nesfârșit. Orice text asupra plăcerii va fi o introducere în ceea
ce nu se va scrie niciodată.
Plăcerea textului nu este neapărat una de tip triumfător, eroic, energic. Nu e nevoie să
te încordezi. Cu scriitorul de desfătare începe textul de nestăpânit, textul imposibil, pe când
scriitorul de plăcere și cititorul său acceptă litera textului, renunțând la desfătare, iubind
limbajul. Plăcerea textului, desfătarea textului este dimpotrivă ca o ștergere bruscă a valorii
războinice, o descuamare trecătoare a împintenărilor scriitorului, o oprire a inimii, a curajului.
Emoția este antipatică desfătării, o vedeam pe nedrept în întregime de partea
sentimentalității, a iluziei morale. E o tulburare, o lizieră a pierderii de sine: ceva pervers, sub
trăsături cuviincioase; este chiar, poate, cea mai vicleană dintre pierderi, căci ea contrazice
regula generală, care vrea să dea desfătării o figură fixă: puternică, violentă, crudă: ceva în
chip necesar vârtos, încordat, falic.
În linii mari, textul clasic este unul lizibil, adică un text codificabil și obedient în față
soluțiilor tradiționale de lectură și interpretare. Comparativ, textul model este unul scriptibil,
care rezistă lecturii explicative, părând să-și epuizeze sensurile în însăși producția de text
întreprinsă.

1
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 8.
2
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 13.
3
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 26.
4
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 28.
Student: Găvenea Diana-Elena
CLR, anul II, sem I

Primul este structural, sistemic, iar al doilea este a-structural și anarhic, iar cele doua
tipuri corespund dualității lui Barthes însuși, care declară că ziua scrie despre moderni și
noaptea îi citește pe clasici.
Din opoziția clasic, modern, respectiv lizibil, scriptibil, Barthes a dezvoltat un
ansamblu de opoziții, formulate și discutate în diferite eseuri, precum: plăcere/ desfătare,
mulțumire/leșin, a scrie bine/ a scrie, tranzitiv/ intranzitiv, lectură parțială/ lectură totală, text
stăpânit/ text (ne)stăpânit, limbaj/scriitură.
Acesta face distincția dintre plăcerea textului și desfătarea textului, antinomie ce constituie
pilonul principal pe care se sprijină construcția eseului. Textul trebuie să „dea dovadă că mă
dorește”5, iar această dovada el o definește ca fiind scriitură, o „kamasutra a limbajului” 6. El face o
analogie cu sentimentul pe care îl are alături de persoana iubită, astfel, textul trebuie să se lase
ascultat indirect pentru a-i produce plăcerea, ca atunci când stai lângă persoana iubită și te gândești la
altceva: „Să fii cu persoana pe care o iubești și să te gândești la altceva: așa îmi vin gândurile
cele mai bune, așa inventez cel mai bine ceea ce este necesar muncii mele. La fel și cu textul:
el produce în mine plăcerea deplină dacă izbutește să se lase ascultat în chip indirect, dacă
citindu-l, sînt antrenat să-mi ridic adesea capul, ca să aud altceva. Nu sînt în chip necesar
captivat de textul de plăcere; poate fi un act ușor, complex, firav, aproape stins: o mișcare
bruscă a capului, precum aceea a unei păsări care nu aude nimic din ceea ce ascultăm noi, care
ascultă ceea ce noi nu auzim.”7
Plăcerea vine și din faptul că o lectură a aceluiași text diferă de alta, datorită unei alte
dispoziții de lectură. Dar pe de alta parte, este si textul desfătării, care te pune într-o stare de
pierdere acela care te descurajează până la o anumită plictiseală, care face să se clatine
temeiurile istorice, culturale, psihologice ale cititorului, consistența gusturilor, amintirile și
valorile sale pune în criză raportul sau cu limbajul. În acest tip de text se încadrează tot ce
vine în orice epocă pe filiera modernității, a perversiunilor care demolează sau neglijează
canoanele.
Plăcerea textului e într-un fel o ars poetica, un model dedus al scriiturii capabil să
producă plăcerea și desfătarea: „Nu citim totul cu aceeași intensitate de lectură [...]; însăși
aviditatea cunoașterii ne împinge să survolăm sau să sărim peste anumite pasaje (presimțite ca
“plictisitoare”) pentru a regăsi cât mai iute locurile fierbinți ale anecdotei [...]; sărim
nepedepsiți (nu ne vede nimeni) descrierile, explicațiile, considerațiile, conversațiile; ne

5
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 11.
6
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 11.
7
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 39.
Student: Găvenea Diana-Elena
CLR, anul II, sem I

asemănăm atunci cu un spectator de cabaret care ar urca pe scenă și ar grăbi striptease-ul

dansatoarei, smulgându-i grăbit veșmintele, însă în ordine, adică: respectând, pe de o parte, și
precipitând, pe de alta, episoadele ritului (ca un preot care și-ar înghiți slujba) [...] Și cu toate
acestea, ritmul însuși a ceea ce se citește și a ceea ce nu se citește este ceea ce face plăcerea
marilor povestiri: s-au citit vreodată Proust, Balzac, „Război și pace” cuvânt de cuvânt?
(Norocul lui Proust: de la o lectură la alta nu sărim niciodată aceleași pasaje.)” 8
Distincția dintre textul de plăcere și textul de desfătare e vizibilă. Textele de desfătare
implică plăcerea, limba, cultura pe frânturi: „Ele sînt perverse, spune autorul, prin aceea că
sînt în afara oricărei finalității imaginabile – chiar aceea a plăcerii [...] Textul de desfătare este
absolut intranzitiv”.9
La o primă lectură, textul unei cărți te cuprinde în interior și îți dă senzația că ai
întâlnit o ființă dragă. El este însuflețit de sensurile descoperite de tine, cel care ai luat primul
legătura cu lumea lui. Nu același lucru se întâmplă când, înainte de a cunoaște textul, el ți-a
fost prezentat în amănunt, sau ai citit diverse pagini de critică scrise de alții, care l-au
cunoscut altfel decât tine. Roland Barthes vorbește despre faptul că orice limbaj devine vechi
de îndată ce este repetat, așadar, stereotipul este cuvântul repetat.10
Până la urmă nu textul produce plăcerea, ci discursul intern care produce
interiorizarea. Reprezentările pe care le realizează textul pot produce starea de grație, dar
substratul e mereu altul. Dacă acest lucru se întâmplă după întâlnirea cu textul, atunci ai
senzația unui iubit înșelat. Cineva îți violează viața intimă, iar violul, odată produs, lasă o
traumă. Vei încerca să vezi textul cu aceeași privire de prima dată, dar, mereu, în minte îți vor
veni cuvintele celorlalți. Poți să renunți, poți să suferi, poți să te izolezi, poți să te lupți.
Legătura cu textul va dispărea în aceste forme de suferință. Cel care a fost înșelat, este cel
îndrăgostit, iar de ce anume s-a îndrăgostit, hotărăște singur. În aceste momente, discursul
îndrăgostit este de-o singurătate cumplită pentru că aceasta este soarta cărților bune, de a
suferi sute de pagini de critică ce stoarce limbajul de vraja lui inițială. Toată ființa textului nu
este decât limbaj, foi, istorie scrisă.
Textul care produce plăcere este „acela care mulțumește, umple de euforie; acela care
vine din cultură, nu rupe cu ea, este legat de o practică confortabilă a lecturii” 11, cum spune
Roland Barthes în Plăcerea textului. Este acel text care te face să-l citești cu sufletul la gură,

8
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 23.
9
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 23.
10
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 36.
11
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Cartier, Chișinău, 2006, p. 23.
Student: Găvenea Diana-Elena
CLR, anul II, sem I

să sari pasaje, să revii la un pasaj, pentru a-l devora mai repede. E ca o hrană pentru un animal
înfometat.