NOTE DE CURS

CRIMINALISTICA

TACTICA ASCULTARII SUSPECTULUI/INCULPATULUI

1. Cadrul normativ
Dispoziţiile art. 107-110 c.proc. pen. stabilesc un cadru extrem de general al
audierii suspectului sau al inculpatului, conţinând etape obligatorii pentru organul
judiciar – cum ar fi întrebările privind persoana suspectului sau inculpatului,
comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, modul de ascultare şi consemnarea
declaraţiilor.
Se poate remarca la acest capitol că dispoziţiile procesual penale – sub aparenţa
unei anumite rigori – nu folosesc o terminologie consecventă(„la începutul primei
audieri… art. 107 al.1 „modul de ascultare”… art. 109 c.proc. pen.), folosesc
enumerări numai aparent limitative(nume, prenume, poreclă etc) pentru ca la finalul
aliniatului să conţină şi sintagma „orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale
personale”.
Fireşte toate consideraţiile şi explicaţiile de la acest capitol nu au aplicabilitate în
cazul în care suspectul sau inculpatul îşi exercită dreptul la tăcere cu privire la
oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
Dispoziţiile legale mai sus amintite reglementează generic şi folosirea
interpreţilor sau folosirea unor „însemnări sau notiţe proprii” fără a defini sau limita
sfera acestora.

2. Câteva consideraţii generale

Criminalistica, aşa cum este ea definită de autori mai vechi „o ştiinţă dar şi o artă
a investigaţiei penale”, cu caracterul său multi şi interdisciplinar a „captat” şi
utilizat în sprijinul investigaţiei penale cele mai noi descoperiri şi progrese
ştiinţifice din toate domeniile; amintim numai cu titlu de exemplu folosirea ca
mijloc de probă în procesul penal a progreselor în materia geneticii şi genomului
uman, grafica computerizată pentru reconstrucţia facială sau a accidentelor
rutiere, feroviare etc.
La acest capitol al tacticii de ascultare a unor persoane implicate în procesul
penal, fie că sunt suspecţi, inculpaţi, persoane vătămate, martori etc., o „bibliografie
sui-generis” ar putea conţine de la „Dialogurile” lui Platon la „maieutica” lui
Aristotel, de la „Manualul judecătorului de instrucţie” al lui Hans Gross la
„psihopatologia visului” lui Freud sau dispoziţiile codului de procedură penală din
Groenlanda sau Oceania.

*
**
 Procesele psihice ale făptuitorului (autorului) unei infracţiuni au un caracter mult
mai amplu, mai complex, în comparaţie cu procesele psihice specifice fazelor
formării mărturiei2, iar în cazul în care persoana respectivă este un cetăţean străin
sau un apatrid nevorbitor al limbii române, acest caracter complex devine şi mai
profund,
Incontestabil, mecanismele psihologice ale făptuitorului vor parcurge mai multe etape
- o primă etapă este aceea a conceperii activităţii infracţionale (reprezentarea
actului şi a tendinţei de săvârşire, de îndeplinire a activităţii ilicite);
- etapa desfăşurării activităţii infracţionale cuprinzând faza actelor
premergătoare, faza actelor de executare şi faza urmărilor;
- etapa post infracţională caracterizată uneori de teamă, de activităţile menite a duce
la evitarea tragerii la răspundere penală a încercărilor de simulare şi
disimulare.

După comiterea faptei, activitatea infractorului se caracterizează prin câteva

aspecte dominante cum ar fi:

- părăsirea rapidă a locului faptei

- distrugerea sau ascunderea unor mijloace de probă

- dispariţia de la domiciliu sau reşedinţă
- încercarea de creare a unor false alibiuri bazate de regulă pe deplasarea
rapidă într-un loc aglomerat în care eventualii martori nu şi-au focalizat atenţia
asupra sa (gen restaurante aglomerate, centre comerciale, etc.)
- încercarea de ascundere a faptei fie prin simularea altor infracţiuni, iar în
cazul infracţiunilor contra vieţii prin acte de suicid, dispariţii sau morţi
accidentale.
Chiar şi în cazul unor infractori versaţi, recidivişti sau care au comis anterior
fapte similare, etapa post infracţională este una marcată de mari tensiuni psihice, unde
inevitabil apar erorile sau chiar „clişeele", rămânând în sarcina organului judiciar să
valorifice aceste „scăpări" şi să le transforme într-un convingător material
probator.
 1. PREGATIREA ASCULTĂRII

In cazul audierii suspectilor sau inculpatilor, indiferent de cetatenie sau

limba materna, pregatirea ascultarii trebuie riguros şi minuţios pregătită pentru a-şi
atinge scopul.
A. Studierea actelor şi lucrărilor dosarului, a întregului material probator
administrat în cauză - procese verbale de cercetare a locului faptei, depoziţiile
martorilor, ale părţilor vătămate sau civile (când acestea există), concluziile unor
constatări şi expertize tehnico - ştiinţifice de diferite tipuri (criminalistice, medico -
legale), fişe de cazier sau de evidenţă - trebuie completată, aşa cum arătam mai sus,
cu studierea unor materiale suplimentare şi fără relevanţă în materialul probator, dar
extrem de importante din punct de vedere al tacticii de ascultare a suspectului sau
inculpatului.
Sunt extrem de utile date legate de probleme din timpul scolarizării, la locurile de
munca, din timpul efectuarii stagiului militar, încetari sau suspendari ale activitatii,
schimbările de domiciliu sau reşedinţă, motivele acestor schimbări(acestea pot fi
generate de conflicte cu familia sau vecinii, de intervenţia forţelor de ordine pentru
tulburări ale ordinii publice sau alte acte contravenţionale).

B. Organizarea ascultării suspectului sau inculpatului

In cauzele cu mai mulţi suspecţi sau inculpaţi inclusiv a celor care nu vorbesc
limba română, unele faze procesuale cum ar fi stabilirea problemelor şi
chestiunilor ce urmează a fi clarificate şi pregătirea materialului probator nu ridică
probleme deosebit de complexe, cele mai dificile fiind legate de stabilirea ordinii în
care se face ascultarea, corelativ uneori cu stabilirea modalităţii de citare.
Fără a dori să formulăm generalizări, în special în cazul unor suspecti sau
inculpaţi aflaţi în stare de arest preventiv, ordinea în care se face ascultarea şi
stabilirea modalităţii de citare poate fi influenţată de o serie de factori predominant
administrativi cu efecte negative majore în procesul de aflare a adevărului.
Astfel, pe timpul transportului de la locul de deţinere până la sediul
parchetului sau instanţei, inculpaţi care au fost încarceraţi separat şi nu au avut
posibilitatea să comunice între ei, din cauza lipsei mijloacelor de transport adecvate şi
lipsei personalului calificat, pot comunica date extrem de importante, la acest neajuns
contribuind şi atitudinea favorizantă a unor apărători care, în mod deliberat, se prezintă
cu întârziere faţă de ora fixată, sau comunică aceste aspecte altor persoane
interesate (membri ai familiei inculpatului, martori pe care doresc să-i propună în
apărare, etc.)

C. Cunoaşterea personalităţii suspectului sau inculpatului

Această cunoaştere a personalităţii suspectului sau inculpatului este în
primul rând o cerinţă tactică ale cărei efecte imediate se reflectă în relevarea unor
stări şi comportamente psihice de natură a exprima un sentiment a cărui corectă
apreciere întăreşte convingerea organului judiciar în vinovăţia sau nevinovăţia
persoanei cercetate, a adevărului declaraţiilor date.
Cunoscând tipul personalităţii celui cercetat, anchetatorul poate pleca de la o
bază psihologică favorabilă, putând orienta derularea actelor de urmărire penală în
descifrarea „codului" psihologic al acestuia.
O bună organizare a modului de desfăşurare a ascultării în care să fie
planificate şi discuţii mai lungi cu suspectul sau inculpatul, evitându-se referirile şi
trimiterile la cauza în care este cercetat, poate oferi elementele necesare pentru
stabilirea trăsăturilor psihice ale personalităţii. De regulă, după câteva astfel de
discuţii purtate pe un ton calm, echilibrat, caracterul - pozitiv sau negativ - ca şi
temperamentul individului pot fi relevate cu relativă uşurinţă. încă de la primele
fraze schimbate, cu condiţia observării atente a fiecărei reacţii a celui cercetat, se
poate concluziona cu privire la tipul de temperament - coleric, sanguinic sau
flegmatic - sau la aptitudinile persoanei.
De asemenea, extrem de importantă pentru derularea activităţii de urmărire
penală este şi caracterizarea individului, încadrarea lui în cele două tipuri
fundamentale după clasificarea făcută de Jung şi anume introvertit sau extravertit.
Fără îndoială că aceste definiri şi delimitări nu au graniţe fixe, la fiecare
individ trăsăturile de personalitate putând fi rezultatul unor infinite combinaţii,
important însă este de a putea stabili dominanta temperamentală şi caracterială şi
aceasta în special pentru a se putea obţine cât mai multe date corecte, reale în acea
fază a ascultării în care se formulează întrebări (faza interogatoriului).

ASCULTAREA PROPRIU-ZISĂ A SUSPECTULUI SAU

INCULPATULUI

1. FAZA RELATĂRII LIBERE

Cadrul normativ stabilit necesită o serie de particularizări, detaliile având o

excepţională importanţă încă din acest moment prealabil al începerii anchetei; astfel
crearea unui cadru propice ascultării a unei atmosfere de confesiune poate fi
generată prin chiar prezentarea persoanelor participante la această activitate cum ar
fi interpretul autorizat şi apărătorul (ales sau desemnat din oficiu).
Chiar dacă este o fază a „relatării libere", discuţiile prealabile cu suspectul sau
inculpatul, cunoaşterea sa din punct de vedere psihologic, generează premizele unei
intervenţii punctuale a organului judiciar; ne referim aici la acele intervenţii scurte,
de regulă neinterogative, care demonstrează celui ascultat că relatarea sa a fost
urmărită cu atenţie, mai ales atunci când este vorba de persoane cu grad mai redus de
instruire care au tendinţa de a face pauze lungi într-o relatare.
Acest gen de intervenţii sunt cu atât mai utile cu cât organul judiciar cunoaşte
mai detaliat situaţia de fapt, acest gen de „pauze" survenind adesea la punctele
critice ale unei relatări (relaţia cu victima, orele sau momentele pentru care se
prezintă un fals alibi); invitarea suspectului sau inculpatului să continue relatarea prin
replici foarte scurte de genul „da! Te ascult!" sau „continuă!" şi chiar reluarea frazei
acestuia dinainte de întrerupere (ai ajuns acasă la...) nu transformă relatarea liberă în
interogatoriu ci sunt menite de a da fluiditate, cursivitate acesteia. Acelaşi gen de
intervenţii sunt utile şi în situaţia în care învinuitul sau inculpatul se abate în mod
intenţionat sau nu de la subiect. Trebuie subliniat că în funcţie de personalitatea
celui ascultat acest gen de abateri de la subiect pot fi neintenţionate, adesea fiind
recomandabil ca ele să fie ascultate până la capăt întrucât, pe de o parte se
diminuează starea de frustrare a subiectului, iar pe de altă parte ies la iveală
marcajele psihice, obsesiile, frământările pre sau post infracţionale ale acestuia.
 In cazul suspectilor sau inculpatilor nevorbitori ai limbii romane chiar dacă
legea prevede în mod expres prezenţa interpretului la ascultarea acestora, considerăm
că utilizarea unor dicţionare sau ghiduri de conversaţie (care nu intră cu certitudine în
categoria „însemnărilor" asupra unor amănunte) este utilă atât pe parcursul efectuării
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, în special la acele limbi străine arhaice
(hindustani, tingali, diferite dialecte africane) cu arie redusă de răspândire sau cu
puţini vorbitori pe plan mondial.
Considerăm că folosirea unor promisiuni sau îndemnuri, în măsura în care
acestea au acoperire în alte texte legale nu contravine dispoziţiilor procesual
penale. Astfel, la capitolul circumstanţe atenuante, sinceritatea făptuitorului,
atitudinea sa înainte şi după săvârşirea actului ilicit au efecte considerabile în ceea
ce priveşte cuantumul pedepsei, la fel ca şi contribuţia la identificarea şi prinderea
altor participanţi.

2. FAZA ADRESĂRII DE ÎNTREBĂRI

În conformitate cu disp. art. 109 C. p. p., după ce suspectul sau inculpatul a

formulat o declaraţie, i se pot pune întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul
cauzei şi acuzatia ce i se aduce. De asemenea nu trebuie în nici o situaţie omise
întrebările cu privire la probele pe care înţelege să le propună, în cazul suspectilor
sau inculpaţilor cetăţeni străini sau apatrizi, care nu cunosc limba română, fiind de
preferat ca astfel de cereri să fie formulate în scris, separat de declaraţiile date.
Formularea întrebărilor porneşte practic de la declaraţiile suspectului sau
inculpatului din faza relatării libere, acestea putând fi clasificate în:
a). declaraţii sincere şi complete în care autorul recunoaşte faptele comise şi
oferă detaliile pe care le-a reţinut, fără a încerca să ascundă adevărul;
b). declaraţii prin care respinge învinuirea;
c). declaraţii prin care se încearcă disimularea adevărului, inclusiv prin
recunoaşterea unor fapte minore (cu posibil caracter penal, dar mult mai întâlnite
sunt cele prin care sunt recunoscute fapte contravenţionale);
 d). declaraţii sintetice şi seci prin care învinuitul sau inculpatul refuză practic să
relateze vreun aspect din cele care îi sunt imputate (genul „Nu am nimic de
declarat").
Chiar şi în cazul în care suspectul sau inculpatul recunoaşte faptele ce i se
impută, iar declaraţiile sale sunt aparent complete este necesară formularea de
întrebări, acestea putând avea caracterul de verificare a unor elemente ale situaţiei de
fapt, sau pentru clarificarea şi precizarea unor detalii.
Atitudinea suspectului/inculpatului în această fază a formularii de întrebări
poate fi una pasivă verbal(răspunsuri monosilabice, propoziţii eliptice, pretinde că nu-
şi mai aminteşte detalii) sau activă verbal(relatând chestiuni de notorietate, situaţii
personale nerelvante pentru cauză, încercând în acest fel să devieze discuţia).

3. P R O C E D E E T A C T I C E D E A S C U L T A R E

Unul dintre cele mai des utilizate şi cu cele mai bune rezultate pentru aflarea
adevărului este procedeul tactic al ascultării repetate, în care revenirea şi
reformularea unor întrebări de detaliu „camuflate" printre întrebări de ordin general
conduce la stabilirea unor noi elemente ale situaţiei de fapt.
Audierea repetată a suspectului sau inculpatului presupune ca organul
judiciar să cunoască la perfecţie toate detaliile cauzei, chiar dacă unele întrebări
sunt repetate, ele trebuie foarte atent reformulate, în aşa fel încât suspectul sau
inculpatul să nu sesizeze că aceeaşi întrebare i-a fost pusă de câteva ori. Folosind
acest procedeu tactic, pot fi obţinute progresiv date suplimentare despre fapta ce
formează obiectul dosarului, circumstanţele şi împrejurările săvârşirii acesteia.
Exemplificând, dacă la o primă audiere suspectul sau inculpatul a recunoscut
participarea sa la săvârşirea unei infracţiuni împotriva vieţii şi a precizat că obiectul
vulnerant a fost unul tăietor - înţepător, dar care nu a fost descoperit cu ocazia
cercetării locului faptei sau cercetării la faţa locului, cu ocazia unei reaudieri, pe
tonul unui detaliu nesemnificativ, poate fi adresată din nou şi întrebarea asupra
locului ascunderii obiectului corp - delict în genul „Unde a rămas cuţitul acela de
care spuneai?".
Indiferent de măsurile preventive dispuse sau nu în cauză, ascultarea repetată
reflectă şi influenţele exterioare asupra psihicului suspectului sau inculpatului,
generate de regulă de comunicarea cu alte persoane aflate în stare de arest preventiv
sau cu persoanele pe care le consideră apropiate şi de încredere. Aceste influenţe
ies foarte bine în evidenţă cu ocazia unei noi audieri, mulţi dintre suspecti sau
inculpaţi revenind asupra unor detalii pe care le considerau agravante sau insistând în
mod exagerat asupra altor date, total irelevante din punct de vedere al încadrării
juridice a faptei sau a vinovăţiei autorului.
Un alt procedeu ce poate fi utilizat atunci când suspectii sau inculpaţii nu
recunosc învinuirile ce li se aduc şi încearcă să disimuleze adevărul, adesea
formulând apărări nereale şi ilogice, este şi cel al ascultării încrucişate ceea ce
presupune ca doi anchetatori să adreseze suspectului sau inculpatului întrebări, după
un plan atent şi minuţios întocmit.
Ne permitem să exprimăm unele rezerve în ceea ce priveşte utilizarea acestui
procedeu în cazul inculpaţilor cetăţeni străini sau apatrizi nevorbitori ai limbii
române, în primul rând, datorită utilizării serviciilor unui interpret sau translator.
Astfel, chiar dacă interogarea inculpatului s-ar face de două sau mai multe
persoane care cunosc în detaliu cauza, întrebările ar veni exclusiv din parte
interpretului, lipsind procedeul tactic de eficienţă.
În schimb, interogarea inculpatului de două sau mai multe persoane a dat
rezultate la cetăţenii chinezi, atunci când s-a utilizat o tehnică împrumutată din
„teatrul kabuki" cu personaje aparent diferite din punct de vedere comportamental.
Astfel, atunci când autorul neagă cu încăpăţânare fapte evidente şi minuţios
probate, interogarea de două persoane, din care una mimează nervozitatea, lipsa de
răbdare, chiar cu accente colerice, iar una pare calmă echilibrată şi chiar îşi
exprimă dezacordul faţă de comportarea colegului, autorul faptei şi-a schimbat uşor
atitudinea - în special faţă de anchetatorul ce părea calm şi cumsecade -
înregistrându-se un progres notabil, renunţând la refuzul său de a da orice fel de
declaraţii şi răspunzând, uneori chiar sincer, la întrebările formulate.
 Tactica întâlnirilor surpriză este un alt procedeu ce poate fi utilizat cu
succes, în special după ce a fost creată o anumită stare tensională şi în acele cauze în
care sunt implicate mai multe persoane, indiferent de calitatea acestor
participanţi (coautori, instigatori, complici, favorizatori sau tăinuitori).

Procedeul este cu atât mai recomandabil cu cât participanţii sunt de cetăţenii şi etnii
diferite, cooperarea în plan infracţional (chiar dacă a dus la rezultatul urmărit de
participanţi), fiind departe de a crea un climat de încredere între aceştia
În funcţie de personalitatea inculpatului, de gradul de cunoaştere al acesteia
de către anchetator se utilizează şi tactica unui „complex de vinovăţie" în care
întrebările aşa zise neutre sau generale alternează cu întrebări sau expresii
afectogene, privitoare la dinamica infracţională, participarea altor persoane,
consecinţele cunoscute, etc.
Este de subliniat că toate aceste tactici mai sus descrise pot fi folosite în mod
combinat, uneori chiar în cursul unei singure zile sau într-o audiere, combinate cu
procedee tactice adecvate.

Procedeul ascultării progresive a inculpatului căruia i se prezintă gradat

probele şi mijloacele de probă este de departe cel mai indicat, inclusiv pentru
inculpatii cetateni straini, chiar si atunci cand urmarirea penala este completa.
Aceasta impune însă ascultarea repetată a inculpatului, contradicţiile dintre
diferitele declaraţii ale acestuia putând fi utilizate atât în completarea probelor cât şi
în interpretarea acestora cu ocazia actului de finalizare a cauzei.

Procedeul ascultării frontale constă în prezentarea încă din primul moment a

principalelor probe de vinovăţie a celui ascultat.
Este recomandabil însă ca o astfel de abordare frontală a inculpatului să fie
făcută după ce acesta a relatat liber versiunea sa asupra acuzatiei ce i se aduce şi după
verificări minuţioase.
In cazul în care urmărirea penală se efectuează faţă de mai mulţi inculpaţi,
iar faţă de unii dintre aceştia s-au folosit mijloace tehnice de înregistrare a
declaraţiilor, fragmente din aceste înregistrări pot fi utilizate cu succes în
abordarea infractorilor cu o atitudine nesinceră sau mai puţin cooperantă. Fragmentul
de înregistrare audio sau video ce se prezintă unui inculpat trebuie să fie ales cu o
deosebită atenţie, să se refere la aspecte sută la sută verificate de organul judiciar
şi care să aibă un ridicat conţinut afectogen pentru cel ascultat. Acest procedeu tactic
îmbină practic tehnica întâlnirilor surpriză cu tactica ascultării frontale a unui
învinuit sau inculpat, efectul psihologic fiind uneori nebănuit.

x
xx

C ONS EMN AREA DEC L ARAŢ II LOR S US PEC T UL UI S AU

I NC UL PAT UL UI

Potrivit art. 110 C. p. p. declaraţia învinuitului este consemnată în scris, după

care este citită acestuia şi în cazul în care este de acord cu aceasta, o semnează pe
fiecare pagină şi la sfârşit.
In cazul în care acesta refuză să semneze se face menţiune despre aceasta, iar
apoi documentul scris se semnează de organul de urmărire penală care a procedat la
ascultare, de apărător şi interpret.
In cazul învinuiţilor sau inculpaţilor care nu cunosc limba română, fidelitatea în
consemnarea declaraţiilor, folosind chiar expresiile în original, dacă este cazul, sau
traducere „mot â mot" acolo unde se impune, este cu atât mai necesară cu cât
limbajul celui audiat este mai plastic sau inexpresiv, constituind în subsidiar, o
dovadă a autenticităţii.
Chiar dacă dispoziţiile procedurale în materie nu sunt prea ample, la
consemnarea declaraţiilor pot exista anumite reguli tactice, aplicabile în funcţie de
personalitatea celui audiat, dintre care amintim:
- redarea verbală (şi tradusă rapid de interpret acolo unde este cazul), a
fiecărei fraze, în momentul consemnării pentru acei inculpaţi extrem de suspicioşi
sau refractari iniţial;
- solicitarea adresată inculpatului de a utiliza semnătura sa curentă, în special
în acele cazuri în care limba sa maternă nu utilizează alfabetul latin, chiar dacă
acesta obişnuieşte să semneze şi cu caractere latine;

- recitirea declaraţiilor de apărătorul ales sau desemnat din oficiu împreună

cu interpretul şi semnarea fiecărei pagini de către aceştia, aproape în acelaşi timp
(element de natură a crea celui ascultat convingerea unei consemnări extrem de
exacte a celor relatate).
De o mare importanţă pentru întreaga activitate de urmărire penală este
înregistrarea - audio sau video - a declaraţiilor inculpatului, in masura in care acest
lucru este posibil din punct de vedere tehnic. Chiar dacă regulile procedural penale
sunt aceleaşi, astfel de înregistrări constituie un avantaj evident, inculpatul revenind
mai greu asupra celor declarate anterior, neputând invoca infidelitatea traducerii sau
exercitarea unor presiuni, violenţe, promisiuni sau neînţelegeri la momentul ascultării
sau al consemnării declaraţiilor.
Revederea sau reaudierea acestor materiale pe tot parcursul procesului penal
poate conduce la depistarea unor reacţii ale inculpatului nesesizate la momentul
producerii lor şi mai mult decât atât, în cazul în care se invocă lipsa de exactitate sau
fidelitate a traducerii, materialul poate fi foarte uşor reexaminat şi de alţi specialişti
filologi.

CÎTEVA REGULI DE URMAT IN TIMPUL ASCULTĂRII

SUSPECTULUI/INCULPATULUI

- Nu sări niciodată peste pregătirea ascultării chiar dacă suntem în prezenţa unei
infracţiuni flagrante, a unei situaţii care impune urgenţă sau suspectul sau inculpatul a
recunoscut faptele în declaraţii anterioare
- Pregătirea ascultării presupune şi o minimă pregătire a locului unde are loc
audierea/ascultarea; este recomandabil a se efectua această activitate într-un spaţiu cât
mai “impersonal”(fără fotografii personale sau de familie/grup, fără obiecte personale
care să trădeze un hobby sau o pasiune etc).
 - Nu lăsa la îndemâna suspectului obiecte care se pot transforma oricând în
arme chiar dacă acestea sunt utilizate în mod curent(agrafe, lame, cutter, obiecte din
sticlă etc.)
- Nu ridica niciodată tonul, nu conferi unei audieri nuanţa unei confruntări
isterice; în funcţie de atitudinea suspectului/inculpatului poţi schimba tonul
vocii(vorbeşte mai încet sau mai rar şi suspectul/inculpatul va asculta mult mai atent)
- Foloseşte un limbaj adecvat instruirii celui audiat şi nu-l lăsa să deducă faptul
că sunt cunoscute expresii argotice, colocviale sau că înţelegeţi limba maternă sau în
care se exprimă(în cazul cetăţenilor străini sau apatrizilor)
- Elimină acele situaţii care pot conduce la false recunoaşteri(audieri foarte
lungi, “minimizarea” rolului jucat de persoana audiată în activitatea infracţională,
exagerarea caracterului “zdrobitor” al unor probe sau sugerarea involuntară aunor
detalii pe care le-ar putea cunoaşte doar autorul faptei etc).
- Priveşte direct spre cel ascultat şi evită orice alte activităţi adiacente minore(a
răspunde la un telefon, căutarea vreunui obiect etc), caută permanent contactul vizual
cu suspectul/inculpatul
- Identifică acele caracteristici ale vocii suspectului/inculpatului care pot
exprima o serie de sntimente şi trăiri ale acestuia(teamă, mânie, revoltă, indiferenţă,
resemnare)

BIBLIOGRAFIE
Prof. univ. dr. Emilian Stancu - Tratat practic de criminalistică
Criminalistica, Bucureşti, Editura Actami 2001
Nicolae Mitrofan Voicu Zdrenghea Tudorel Butoi - Psihologie Judiciară, Casa de
Editură şi presă „Şansa" S.R.L. Bucureşti 1992

Ion Argeşanu şi colectiv - Studiu criminologic privind omorurile în Buletin

de Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1986

Dr. Aurel Ciopraga - Studiu criminologic privind omorurile în Buletin de

Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1986
- „Sondarea sentimentului de culpabilitate - procedeu
psihotactic de interogare a învinuiţilor sau inculpaţilor
şi martorilor de rea credinţă” în Probleme de Criminalistică
şi Criminologie nr. 1- 2 /1987
- Motive frecvente ale mărturiei mincinoase în Buletin de
Criminologie şi Criminalistică nr. 1-2/1990
- Notaţii de ordin psihologic şi criminalistic pe marginea
mărturiei mincinoase în Probleme de Criminalistică şi
Criminologie nr. 1-2/1989
- Mărturia judiciară şi extrajudiciară în Probleme de
Criminalistică şi Criminologie nr. 1-2/1988

Vintilă Dongoroz - Codul Penal Comentat şi Adnotat Bucureşti Ed. Ştiinţifică

1972

G.N. Safonov şi colectiv - Îndreptarul anchetatorului Penal, Consiliul

Metodic al Procuraturii URSS - 1955
Tratat practic de criminalistică Editura Ministerului de Interne 1978